Se pare că nu respect stilistica şi exigenţele unui blogger adevărat, drept pentru care mă simt vinovat. Ar trebui, cred, să intru în dialog cu partenerii mei de blog, să reacţionez mai des la comentariile lor, să fiu mai prezent în ”comunitate”.
Mărturisesc că nu mă simt în stare să ţin pasul cu toţi cei care îmi fac onoarea să mă citească şi să-şi spună părerea despre ce scriu. Le mulţumesc, oricum, tuturor. Sunt mai mulţi decît mă aşteptam, fie că mă tratează cu simpatie, fie că mă critică, sau mă dispreţuiesc. Am mai spus-o: cei care, într-un fel sau altul, dau cu mine de pămînt, sunt, totuşi, oameni care nu ratează în nici o săptămînă întîlnirea cu textul meu. Nu poate să nu mă flateze nerăbdarea cu care sunt aşteptat la cotitură, zelul nărăvaş cu care o sumedenie de supărăcioşi ”postează” prompt felurite amendamente şi sudălmi.
E greu să răspunzi fiecăruia; iar dacă faci o selecţie, rişti să comiţi o nedreptate faţă de cei lăsaţi în afară. Pe de altă parte, există un anumit tip de comentariu, care, de fapt, nu aşteaptă nici un răspuns: e o pură declaraţie de antipatie. Ce să răspunzi? Să-ţi ceri scuze că exişti? Să-ţi pui cenuşă-n cap? E inutil. Te confrunţi, în fond, cu un monolog care face abstracţie de subiectul textului tău, de evidenţe, de argumente. Omul îşi exprimă o convingere, iar cu convingerile ferm înrădăcinate nu te poţi lupta, mai ales dacă sunt susţinute de idiosincrasii aproape organice. Aşa, de pildă, pentru unii, eu rămîn, orice aş face, ”băsist”. Şi dacă vorbesc despre lebede. Degeaba le-aş atrage atenţia că am plecat de la Cotroceni după numai cinci luni de slujbă, că am scris o serie de articole critice la adresa actualului preşedinte (ceea ce l-a făcut să mă ameninţe public cu represalii), că nu am ambiţii şi interese politice. Articolele cu pricina sunt, pur şi simplu, ignorate. Sau sunt socotite prea puţine, sau prea civilizate (fiindcă nu trece drept critică ”adevărată” decît huiduiala mîrlănească). Alţii se grăbesc să observe că, după ameninţarea preşedintelui, am tăcut mîlc, speriat de consecinţe. E fals. Am reacţionat imediat, cerînd preopinentului, într-un editorial, să dea publicităţii informaţiile infamante pe care le deţine (ceea ce nu s-a întîmplat). Dar faptele nu contează. Ele nu pot modifica portretul-robot cu care m-am pricopsit în ultimii ani, mai ales dacă am îndrăznit să bombăn şi derapajele USL.
Alţii, în loc să mă atace la idei, mă atacă la siluetă, sau la biografie. Li se pare că sunt prea gras, prea păros, prea mîncău, şi mai urît decît crocodilii. Mi se scot pe nas cele două ”scrisori” către Ceauşescu (în realitate un memoriu şi o anexă la el), ca probe irefutabile că am fost comunist, securist, activist, lingău. Am dat toate explicaţiile necesare despre acest penibil episod într-un interviu apărut în Evenimentul Zilei din 29 septembrie 2010. Dar cine se oboseşte să-l citească? N-ar fi păcat să stricăm ”vraja” unei dulci (şi utile) calomnii? [Nota Bene: Iata ca m-a starnit omul asta ce distruge Romania cu buna stiinta, program si plata sa verific ce a spus atunci. Includ acel text in continuarea acestuia, pe care-l gasesc insuficient, cu mult, in a spala onoarea pupincurismului pleş(c)oid.]
Cineva scrie lungi comentarii, marcat, în chip vădit, de nostalgia vechiului regim, faţă de care ”aşa-zisa” democraţie e un dezastru. E genul de personaj pe care nimeni şi nimic nu-l va convinge de contrariul. Orice dezbatere calmă, orice dialog sunt pierdere de vreme: nu vor face decît să-l îndîrjească. Mai există şi forumiştii care nu scriu ca să ţi se adreseze, să te combată, sau să-ţi ducă gîndul mai departe. Vor doar să se exprime, să-şi audă vocea, să forţeze tiparul. În subtextul contribuţiilor lor se simte, adesea, tremurul unei veleităţi nesatisfăcute, sau al unei nevoi de acreditare publică: ”Alo, domnu` mai sîntem şi noi pe aici! Nu te mai da matale deştept! Am mai citit şi noi cîte ceva, poate chiar mai mult şi mai bine decît tine!” La polul opus sunt cei care îşi exprimă frustrările printr-un feroce discurs împotriva intelectualilor: ”nişte papugii, nişte scîrţa-scîrţa pe hîrtie”, elitişti, impostori, trădători.
Una peste alta, nu port pică nimănui. Fiecare are dreptul să-şi decoreze soarta cum crede de cuviinţă. Cît despre mine, sunt departe de a fi infailibil. Nu oblig pe nimeni să se alinieze părerilor mele, sau să mă ia drept statuie. Dacă e să am o pretenţie, ea ar fi una singură: cine vrea să se apuce de scris, şi mai ales să iasă pe scenă, pe piaţa ideilor şi a literelor, e musai să fie familiarizat cu gramatica elementară. Ştiu: poţi avea dreptate, chiar dacă nu ştii unde se pune cratima. Dar atunci nu aspira la statutul de scriitor. Încearcă stilul oral: fă-te politician!
Textul prin care Pleş(coi)ul se vrea prospăţit:
Plecând de la câteva documente din arhiva CNSAS publicate recent de EVZ, care arată că a refuzat propunerea de a conduce Europa Liberă, Andrei Pleșu a povestit în premieră acest episod din viața sa, precum și despre ședințele Medita ției Transcendentale la care a participat, relația cu anchetatorii comuniști, bursa Humboldt obținută în 1983, odată cu Gabriel Liiceanu, și exilul de la Tescani.
De asemenea, în interviul acordat EVZ, filosoful face o evaluare a celor trei preşedinţi postdecembrişti ai României, cu care a lucrat din funcţiile de ministru al culturii, ministru de externe, respectiv consilier prezidenţial.
În plus, Andrei Pleşu descrie relaţia lui Traian Băsescu cu Securitatea, prin prisma unei raport informativ al acestuia, pe care l-a văzut când făcea parte din Colegiul CNSAS.
În plus, Andrei Pleşu descrie relaţia lui Traian Băsescu cu Securitatea, prin prisma unei raport informativ al acestuia, pe care l-a văzut când făcea parte din Colegiul CNSAS.
EVZ: Domnule Pleşu, în 1983 Securitatea vorbea despre o propunere a conducerii americane a Europei Libere de a deveni directorul postului de radio. A existat cu adevărat propunerea?
Andrei Pleşu: A existat, dar nu în termenii aştia. În 1982-1983, eram la Heidelberg, împreună cu domnul Liiceanu, cu burse Homboldt. Eu căpătasem bursa pentru că se aflase la Fundaţia Humboldt, unde fusesem bursier în 1975, că sunt fără slujbă, că sunt şomer. Au avut generozitatea să-mi ofere o şansă de subzistenţă Mai întîi, nu mi s-a dat paşaport...
Andrei Pleşu: A existat, dar nu în termenii aştia. În 1982-1983, eram la Heidelberg, împreună cu domnul Liiceanu, cu burse Homboldt. Eu căpătasem bursa pentru că se aflase la Fundaţia Humboldt, unde fusesem bursier în 1975, că sunt fără slujbă, că sunt şomer. Au avut generozitatea să-mi ofere o şansă de subzistenţă Mai întîi, nu mi s-a dat paşaport...
S-au făcut însă nişte emisiuni la Europa Liberă în continuarea scandalului Meditaţia Transcendentală şi după aceste emisiuni ofiţerul care mă avea în supraveghere a devenit acomodant şi mi-a zis ceva de genul: "Hai, dom’le, ce atâta tapaj! Vă dăm paşaportul, care-i problema?" Şi a adăugat: "Evident, noi vă dăm paşaportul dar, dacă rămâneţi acolo, noi ăştia care vă dăm aprobarea o să avem probleme". După care a făcut o pauză şi a adăugat surâzând: "Dar n-o să murim din asta".
Practic, vi se sugera să rămâneţi în străinătate?
Da. Mi se sugera să rămân. Şi atunci oarecum provocator, forţând nota, am zis: "Da? Atunci lăsaţi-l şi pe băiatul meu să meargă cu mine". Răspuns: "Da, nici o problemă. Îl trecem pe paşaportul dvs". "Nu- zic- treceţi-l pe paşaport separat, că el la toamnă se întoarce, când începe şcoala". Hai, domnu Pleşu, lăsaţi chestiile astea". Am insistat, totuşi, pentru un paşaport separat, iar băiatul s-a întors, într-adevăr, toamna.
În documente se vorbeşte şi despre plecarea soţiei dvs.
Nu, ea a rămas în ţară. A venit la doar în vizită, însă când copilul era deja înapoi în ţară. Nu au fost amândoi în acelaşi timp, niciodată. Ori a fost copilul şi ea a rămas în ţară, ori a venit ea după ce copilul s-a întors acasă.
În momentul în care aţi ridicat paşaportul eraţi sigur că vă veţi întoarce în România?
Nu mă gândisem să nu mă întorc. Eu nu am avut, din păcate poate, această idee cu plecatul definitiv.
De ce din păcate? Dacă aţi fi fost director al Europei Libere poate nu ar mai fi existat acuzaţiile de colaboraţionism?Ce-mi aduc eu aminte nu este o ofertă de post de director. Ce-mi amintesc e că doamna Lovinescu şi domnul Ierunca, ştiind că în Bucureşti n-am nici o slujbă, că Gabriel e şi el într-o stare proastă – avea şi probleme de sănătate - ne-au spus că au vorbit cu cei de la Europa Liberă şi de la Vocea Americii şi că aceştia sunt dispuşi să ne ofere de lucru în studiourile cu pricina. S-ar putea ca ei să se fi gîndit ca, la un moment dat, lucrurile să evolueze spre funcţii de conducere, dar mie nu mi-au spus asta. Noi am cerut câteva zile de gândire, ne-am sfătuit unul cu altul destul de amărâţi şi am ajuns amândoi la concluzia, fără să ne influenţăm, că nu vrem.
"În alte limbi, sunt cu cinci trepte mai jos decât în româneşte"
Dar la ce vă întorceaţi în ţară? Tocmai spuneaţi că eraţi şomer...
Aveam această idee oarecum juvenilă că, dacă trebuie să plece cineva, atunci să plece ştabii şi activiştii, nu să plecăm noi. Nu noi eram cei care făceam probleme ţării. Veţi spune poate că asta e o declaraţie retorică, dar eu eram şi sunt foarte legat de limba română. Eu nu-mi pot face meseria bine decât în româneşte. În alte limbi, sunt cu cinci trepte mai jos decât în româneşte. Una la mână.
Doi la mână, eu mai fusesem în Occident în 1975, aveam experienţa asta. Am simţit în permanenţă că nu aş fi fericit şi, în general, după cum probabil ştiţi, românii emigrează prost. Sunt alte naţii care emigrează mai uşor.
Vorbiţi de disconfortul şi dezavantajele altei limbi, însă postul de la Europa Liberă ar fi presupus să scrieţi şi să vorbiţi în continuare româneşte.
Aveam ambiţii mai mari, nu voiam să fiu un gazetar de exil. Voiam să-mi văd de cercetările mele. Pe vremea aceea începusem să mă ocup intens de istoria religiilor. Nu mă vedeam rezumându-mă la o carieră de ziarist de front anticomunist.
De ce nu aţi vorbit niciodată până acum despre acest episod "Europa liberă"?
Trebuia să mă laud cu asta? Ar fi fost un gest de aroganţă inutilă... În anii care au urmat, aproape că am uitat episodul..
De ce tocmai Ion Negoiţescu era întrebat despre dvs de americani? Aveaţi cu el o relaţie atât de apropiată încât să fi putut oferi informaţii despre dvs?
În perioada exilului lui, l-am întâlnit o singură dată, când a fost în vizită la Heidelberg, la Samy Damian, lectorul de română de acolo. Gabriel Liiceanu îl văzuse deja de mai multe ori.
Ştiaţi totuşi de scandalul imens de moravuri în care fusese implicat în 1977?
Da, ştiam toate acele lucruri însă pentru mine Ion Negoiţescu era o foarte importantă prezenţă culturală. Îl admiram în calitate de critic, îi admiram cărţile. Nu am avut însă nici un contact în ţară cu el. De ce l-au întrebat pe el despre mine? Nu ştiu. Probabil pentru că el avea multe contacte şi mult credit la Europa Liberă.
Despre acuzaţia de colaborare lansată de Gabriel Andreescu
În contradicţie cu portretizarea din documentele Securităţii, de-a lungul anilor au fost lansate mai multe acuzaţii împotriva dvs. Cea mai gravă şi cea mai directă îi aparţine domnului Gabriel Andreescu, care v-a acuzat că aţi colaborat cu Securitatea. Recent, el a câştigat la CEDO un proces împotriva celui pe care i l-aţi intentat în ţară pentru această acuzaţie, Curtea referindu-se la unele vicii de formă ale procesului din România. Cei care nu ştiu evoluţia procesului ar putea deduce că domnul Andreescu a avut dreptate. Care a fost de fapt fondul procesului?Domnul Andreescu a lansat în presă acuzaţia că aş fi fost colaborator al Securităţii, ceea ce explica, din punctul lui de vedere, faptul că am fost numit în primul guvern postrevoluţionar – din care, totuşi, au făcut parte şi Mihai Şora, precum şi prietenul lui Gabriel Andreescu Adrian Severin– dar şi faptul că lucrurile merg prost la CNSAS, din care, deasemenea, făceam parte. Atunci l-am dat în judecată pentru că mi s-a părut că trebuie amendată public opinia unora că poţi spune orice despre oricine, fără nici o probă, umplând prima pagină a ziarelor.
Argumentele lui erau construite pe invocarea unei declaraţii pe care o făcusem sub anchetă despre Meditaţia Transcendentală. Fusesem, într-adevăr, la o şedinţă a MT, constatasem că este o tâmpenie, drept care nu m-am mai dus şi aproape am am uitat că fusesem. Dar după un an şi jumătate a venit securistul instituţiei unde lucram, Vasile Mălureanu, şi m-a întrebat: "Aţi fost acum un an la o şedinţă a MT?" "Da, am fost". "Aoleu, zice, rău aţi făcut că aţi fost. Aţi semnat vreo hârtie?". "Da, am semnat că nu voi livra altora "mantra" care mi se va da mie. Un caraghioslâc".
Curând după asta au început marile probleme, "analize politice", darea afară din institutul de istoria artei, scandalul. În cadrul acestor analize, una din acuzaţiile împotriva mea a fost că eu, la data la care am participat la faimoasa şedinţă, am tăinuit faptul, ca şi cum puteai tăinui prezenţa ta la o şedinţă publică a unui institut al Academiei. Am explicat, fireşte, că n-am tăinuit nimic, de vreme ce, întrebat după un an de un om al serviciilor dacă am fost acolo, am spus deschis că am fost". "Aha – a sunat interpretarea domnului Andreescu – care va să zică, aţi raportat unuia de la Securitate că aţi fost la şedinţă, deci..."
Încet, încet, Gabriel Andreescu sau avocaţiii lui şi-au dat seama că pentru a susţine acest punct de vedere trebuie totuşi să vină cu probe mai consistente. Cum aceste probe nu existau, procesul a evoluat în altă direcţie. Domnul Andreescu a început să afirme că, de fapt, el n-a formulat o certitudine, ci doar o suspiciune şi că, eu fiind pe atunci într-un post public, trebuia să accept orice critică, orice suspiciune ca făcând parte din riscurile meseriei... Domnul Andreescu a pierdut procesul. A câştigat într-o primă instanţă, am făcut recurs şi a pierdut. Mi-a dat o sumă de bani pe care am donat-o unui grup de studenţi care au făcut cu ei prima noastră revistă de filosofie medievală.
50 de milioane de lei vechi.
Da. Credeam că lucrurile se vor opri aici însă iată că acum a câştigat la CEDO, în felul următor. Curtea a stabilit că: 1. Dumnealui nu a spus că Pleşu a fost colaborator, ci a exprimat doar o posibilitate. 2. Pedeapsa care i s-a dat a fost prea mare, adică suma era mai mare decât era cazul. 3. Faptul că eu, ca persoană publică, l-am dat în judecată este o încălcare a libertăţii de exprimare. După mine este o decizie strict formală şi, pe fond, bezmetică..
"Marino a fost un om ambiţios, harnic, otrăvit de propria vanitate"
Indiferent că este justă sau nu această decizie, statul român trebuie să-i plătească acum domnului Andreescu despăgubiri de 10.000 de euro.
Păi asta e diferenţa. Când a pierdut el, a trebuit să scoată el din buzunar nişte bani. Acum, când a câştigat la CEDO, trebuie să scoată toţi românii nişte bani din buzunar ca să îi "repare" lui onoarea, oricum compromisă de gestul lui arbitrar.
Ce e şi mai scandalos însă e că în vreme ce cu mine n-a ezitat să practice, fără probe, calomnia cea mai grosolană, în cazul Marino, unde există totuşi o serie de documente– poţi să le interpretezi în fel şi chip, dar documentele există- domnul Andreescu a schimbat macazul şi măsura. În cazul Marino efortul lui este să contrazică o evidenţă, în cazul meu efortul a fost să inventeze o evidenţă.
Care este originea acestei atitudini?
Nu am altă explicaţie decât că mă detestă. Nu am avut niciodată cu el un conflict explicit.
Nu, ceea ce voiam să vă întreb este de ce credeţi că aplică această dublă măsură, că în cazul Marino, ca şi alţii, Gabriel Andreescu a refuzat să vadă documentele sau le-a prezentat deformat.
I-am pus şi eu această întrebare, într-un schimb de mailuri, dar nu mi-a răspuns la ea niciodată. Poate a contat şi faptul că Marino, în cartea lui, spune lucruri foarte severe despre inşi pe care Andreescu, şi alţii, îi detestă. Şi asta l-a făcut brusc foarte simpatic. Dacă cineva spune că Liiceanu este un tâmpit, Pleşu este o lepră, Dinescu un golan, G. Călinescu sau Mircea Eliade personaje fără valoare reală (cum vedeţi sîntem într-o companie foarte bună) înseamnă că Adrian Marino era un om de ispravă.
Poate că apărătorii frenetici ai lui Marino speră să-şi însuşească astfel capitalul de imagine al lui Marino.
Capitalul de imagine al lui Adrian Marino nu e chiar atît de impozant. El însuşi avea o problemă cu propria imagine, socotindu-se mereu dezavantajat de impostori. Marino a fost un om ambiţios, harnic, un om cu o biografie traumatizantă, autor al unor lucrări solide în plan documenta-bibliografic, nu foarte originale, nu foarte pasionante şi, după părerea lui, prost evaluate.
Omul se vedea statuie şi era iritat că de-alde Noica, de-alde Eliade, ca să nu mai vorbim de noi ăştia micuţii, veniţi la spartul târgului, beneficiem de o notorietate care, de drept, îi revenea lui. E drama unui om chinuit, otrăvit de propria lui vanitate. Mie unuia îmi pare rău. Avea calităţi şi merite, erodate de un destin şi o fire nefericite. Eu nu am avut cu el decât o singură experienţă personală negativă, după care i-am scris o scrisoare.
Este vorba de scrisoarea la retragerea premiului Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti (ASPRO)?
Da. Nu poţi să fii preşedintele unui juriu, să acorzi, în această calitate, un premiu literar unei cărţi, despre care însă spui, în acelaşi timp că e defectă ideologic, obscurantistă, de dreapta etc. Atunci de ce ai acceptat premierea ei? Nu era, totuşi, decît o carte despre îngeri...
"Nu am fost un erou"
Dincolo de documentele Securităţii care, iată, pot arăta, ca în cazul Marino, unii au făcut compromisuri în schimbul carierei, aproape toţi intelectualii care au reuşit să iasă din ţară au devenit la un moment dat suspecţi. În dosarul de la SIE al lui Negoiţescu, un informator vorbeşte despre o suspiciune care a existat la un moment dat în ce vă priveşte. Aţi ştiut de ea în epocă?
Nu, nu am ştiut. Dar cred că principala suspiciune era legată de plecarea mea în străinătate, în plus şi cu copilul, după episodul Meditaţia Transcedentală. Lumea n-avea de unde să ştie tot ce v-am povestit dvs. În afară de asta, se uită că universul comunist avea un coeficient de arbitrar greu de clasat.
Te poţi întreba, de pildă, cum au putut apărea o serie de cărţi în perioada aceea în România. Mă mir şi eu, mă mir şi azi cum de au apărut "Jurnalul de la Păltiniş", "Epistolarul", "Minima moralia". Dar au apărut şi Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu şi atîţia alţii, nu neapărat conformi ideologic. Uneori depindea de un om binevoitor care lăsa cartea să treacă, uneori depindea de o conjuctură în care altele erau marile probleme, iar acestea treceau neobservate, alteori era o strategie de a arăta că la noi este libertate. Erau o mie de motive posibile, dar pe care nu le puteai anticipa. Nu puteai să spui: "Acum o să reuşesc să public asta pentru că mă bazez pe Gigi care e în postul cutare". Era o întâmplare pură. Putea să iasă, putea să nu iasă.
Şi cu paşaportul era la fel. Sunt foarte mulţi oameni care au ieşit în perioada aia şi asta nu înseamnă, automat, că erau toţi informatori. Când eram cu Liiceanu la Heidelberg a apărut cartea lui Pacepa "Orizonturi Roşii". Şi acolo se spunea la un moment dat că 98% dintre românii care călătoresc în străinătate sunt informatori. Ne-am uitat brusc unul la altul şi ne-am spus că ori suntem ăia doi la sută, ori sîntem noi înşine suspecţi.
E clar că acesta a fost un mit, care poate fi demontat doar prin studiul dosarelor Securităţii. Dvs. aţi fost plecat de cel puţin două ori, în Germania. Vi s-au cerut declaraţii, note în schimb?
Cred că ar trebui studiat în general cum proceda Securitatea. Înainte de plecare veneau să te instruiască, să-ţi spună "Aveţi grijă. Acolo unde vă duceţi, ăia vor să compromită România. Nu vă miraţi dacă la un magazin mare vă bagă marfă în buzunar ca să vă prindă şi să spună că sunteţi hoţ. Aveţi grijă că în capitalism e plin de capcane.". Iar la întoarcere te întrebau cu cine te-ai întâlnit, cu cine ai vorbit. Mi s-au cerut întotdeauna rapoarte, însă nu am dat niciodată.
Ceea ce mi se pare curios până în ziua de azi - vă mărturisesc foarte deschis - este că nu mi-au cerut niciodată să semnez un angajament, respectiv să dau note informative. Nu mi-au cerut niciodată să devin informator. Chestia mă intrigă. De ce altora le-au cerut iar mie nu?
Explicaţia teoretică ar putea fi că nu prezentaţi încredere.Poate că da, dar nici alţii nu prezentau neapărat atâta încredere. Poate că au anticipat că nu o să vreau, poate... Nu ştiu. Nu am fost un erou. Nu mi s-a spus "Semnează un angajament de colaborare!" la care să am ocazia să răspund: "Nu, eu chestii din astea nu fac". Pur şi simplu nu mi s-a cerut.
"Era un spectacol unic să vezi pe Şora sau pe mine însumi umblând în ciorăpei"
Înainte de a pleca în Germania în 1983, aţi trimis două cereri lui Ceuşescu, ce au fost prezentate ca "scrisori către Ceauşescu" şi au fost folosite ca argumente împotriva dvs. Care au fost rolul şi soarta lor?
Nu ştiu de ce au fost numite scrisori. Există un gen literar cu acest nume, dar când scrii şefului statului un memoriu ăla nu-i scrisoare. Eu nu eram în corespondenţă cu Ceauşescu. I-am scris un memoriu, urmat de o anexă la memoriu.[Nota Bene: Asta-i tot ce am identificat ca explicatie/disculpare pentru chestiile scrise lui ceausescu, vezi link la sfarsit! Pentru 'genul asta literar', plescoizii au izgonit pe unul Ca Paunescu din cultura si viazta publica a Romaniei post-decembriste!]
Aţi primit vreodată un răspuns la ele? Sau credeţi că măcar au ajuns la Ceauşescu?
Niciodată. Nici nu credeam că or să ajungă la el, nu cred că ajungea la el tipul ăsta de document. Lucrurile s-au petrecut astfel: nu aveam slujbă, aveam interdicţie de semnătură şi refuzam să mă duc la fabrica de sticlă, unde eram trimis ca muncitor necalificat. Şi nevastă-mea refuza să meargă la o fabrică de ciorapi, tot pe post de muncitor necalificat. Primeam adesea telefoane dimineaţa: "Nu v-aţi prezentat la muncă!".
Eraţi în acel moment exclus din partid şi dat afară din serviciu ca urmare a participării la acea şedinţă a Meditaţiei Transcendentale. Soţia a avut şi ea de suferit, din câte ştiu. Cum?
Da. M-a însoţit la conferinţa soţilor Stoian, drept care a fost şi ea dată afară de peste tot.
Dvs. la câte aţi fost totuşi?
Am fost la prima, care avea un caracter general, şi apoi la o a doua să văd cum arată partea "practică". Am simţit de la bun început că ceva nu e în regulă. De pildă, lângă portretul lui Ceauşescu, care străjuia, după obiceiul de atunci, sala de şedinţă, era portretul lui Maharishi, ceea ce era greu de imaginat în perioada respectivă.
În plus, când ne-au chemat să ne livreze formula incantatorie care urma să ne "salveze" interior, ne-au zis să venim cu un fruct, cu nişte bani, cu nişte flori şi să ne descălţăm. Era un spectacol unic să vezi în Institutul de Psihologie o mulţime de oameni în toată firea – pe Şora, de pildă, pe mine însumi - umblând în ciorăpei pe-acolo. A fost un episod comic.
Urmarea lui a fost însă tragică. Zeci de oameni au fost daţi afară de la locurile de muncă pentru participarea la acea şedinţă.
Nu zeci, ci sute de oameni. Unii dintre noi am dat statul în judecată pentru că ne-a desfăcut contractul de muncă în mod ilegal. Degeaba. Când vorbeam în termeni juridici (mi-am pregătit singur apărarea) completul de judecată vorbea în termeni ideologici. Mă certau că nu iubesc comunismul.
"Tovarăşu Căpudeanu, daţi-o, dom’le, în pizda mă-sii"
Aţi pierdut procesul...
L-am pierdut, evident. Apoi m-am dus în audienţă la un şef cu propaganda din Primăria Capitalei. Era unul Căpudeanu, cu care am avut o discuţie foarte tare. Tipul arăta foarte ciudat, îi curgea un un ochi, era gălbejit. Un galben din ăla de şedinţă... Cum am intrat a început să înjure. "Cum e posibil tovule, futu-i ceara mă-sii, azi şi mâine. Cum e posibil? Cum poate intelectualii să cadă în asemenea capcane. Dă-o-n pizda mă-sii!". Eu am simţit că ăsta e stilul şi am plusat: "Tovarăşu Căpudeanu, daţi-o, dom’le, în pizda mă-sii, cum e posibil ca dintr-un căcat să faceţi ditamai aberaţia". I-a plăcut reacţia mea frustă. Era pe gustul lui, drept care mi-a zis. "Tovule,, matale eşti băiat simpatic". Problema era că el nu înţelegea ce e aia "transcedental". Ca de altfel toţi cei care ne judecau..
Practic, vi se sugera să rămâneţi în străinătate?
Da. Mi se sugera să rămân. Şi atunci oarecum provocator, forţând nota, am zis: "Da? Atunci lăsaţi-l şi pe băiatul meu să meargă cu mine". Răspuns: "Da, nici o problemă. Îl trecem pe paşaportul dvs". "Nu- zic- treceţi-l pe paşaport separat, că el la toamnă se întoarce, când începe şcoala". Hai, domnu Pleşu, lăsaţi chestiile astea". Am insistat, totuşi, pentru un paşaport separat, iar băiatul s-a întors, într-adevăr, toamna.
În documente se vorbeşte şi despre plecarea soţiei dvs.
Nu, ea a rămas în ţară. A venit la doar în vizită, însă când copilul era deja înapoi în ţară. Nu au fost amândoi în acelaşi timp, niciodată. Ori a fost copilul şi ea a rămas în ţară, ori a venit ea după ce copilul s-a întors acasă.
În momentul în care aţi ridicat paşaportul eraţi sigur că vă veţi întoarce în România?
Nu mă gândisem să nu mă întorc. Eu nu am avut, din păcate poate, această idee cu plecatul definitiv.
De ce din păcate? Dacă aţi fi fost director al Europei Libere poate nu ar mai fi existat acuzaţiile de colaboraţionism?Ce-mi aduc eu aminte nu este o ofertă de post de director. Ce-mi amintesc e că doamna Lovinescu şi domnul Ierunca, ştiind că în Bucureşti n-am nici o slujbă, că Gabriel e şi el într-o stare proastă – avea şi probleme de sănătate - ne-au spus că au vorbit cu cei de la Europa Liberă şi de la Vocea Americii şi că aceştia sunt dispuşi să ne ofere de lucru în studiourile cu pricina. S-ar putea ca ei să se fi gîndit ca, la un moment dat, lucrurile să evolueze spre funcţii de conducere, dar mie nu mi-au spus asta. Noi am cerut câteva zile de gândire, ne-am sfătuit unul cu altul destul de amărâţi şi am ajuns amândoi la concluzia, fără să ne influenţăm, că nu vrem.
"În alte limbi, sunt cu cinci trepte mai jos decât în româneşte"
Dar la ce vă întorceaţi în ţară? Tocmai spuneaţi că eraţi şomer...
Aveam această idee oarecum juvenilă că, dacă trebuie să plece cineva, atunci să plece ştabii şi activiştii, nu să plecăm noi. Nu noi eram cei care făceam probleme ţării. Veţi spune poate că asta e o declaraţie retorică, dar eu eram şi sunt foarte legat de limba română. Eu nu-mi pot face meseria bine decât în româneşte. În alte limbi, sunt cu cinci trepte mai jos decât în româneşte. Una la mână.
Doi la mână, eu mai fusesem în Occident în 1975, aveam experienţa asta. Am simţit în permanenţă că nu aş fi fericit şi, în general, după cum probabil ştiţi, românii emigrează prost. Sunt alte naţii care emigrează mai uşor.
Vorbiţi de disconfortul şi dezavantajele altei limbi, însă postul de la Europa Liberă ar fi presupus să scrieţi şi să vorbiţi în continuare româneşte.
Aveam ambiţii mai mari, nu voiam să fiu un gazetar de exil. Voiam să-mi văd de cercetările mele. Pe vremea aceea începusem să mă ocup intens de istoria religiilor. Nu mă vedeam rezumându-mă la o carieră de ziarist de front anticomunist.
De ce nu aţi vorbit niciodată până acum despre acest episod "Europa liberă"?
Trebuia să mă laud cu asta? Ar fi fost un gest de aroganţă inutilă... În anii care au urmat, aproape că am uitat episodul..
De ce tocmai Ion Negoiţescu era întrebat despre dvs de americani? Aveaţi cu el o relaţie atât de apropiată încât să fi putut oferi informaţii despre dvs?
În perioada exilului lui, l-am întâlnit o singură dată, când a fost în vizită la Heidelberg, la Samy Damian, lectorul de română de acolo. Gabriel Liiceanu îl văzuse deja de mai multe ori.
Ştiaţi totuşi de scandalul imens de moravuri în care fusese implicat în 1977?
Da, ştiam toate acele lucruri însă pentru mine Ion Negoiţescu era o foarte importantă prezenţă culturală. Îl admiram în calitate de critic, îi admiram cărţile. Nu am avut însă nici un contact în ţară cu el. De ce l-au întrebat pe el despre mine? Nu ştiu. Probabil pentru că el avea multe contacte şi mult credit la Europa Liberă.
Despre acuzaţia de colaborare lansată de Gabriel Andreescu
În contradicţie cu portretizarea din documentele Securităţii, de-a lungul anilor au fost lansate mai multe acuzaţii împotriva dvs. Cea mai gravă şi cea mai directă îi aparţine domnului Gabriel Andreescu, care v-a acuzat că aţi colaborat cu Securitatea. Recent, el a câştigat la CEDO un proces împotriva celui pe care i l-aţi intentat în ţară pentru această acuzaţie, Curtea referindu-se la unele vicii de formă ale procesului din România. Cei care nu ştiu evoluţia procesului ar putea deduce că domnul Andreescu a avut dreptate. Care a fost de fapt fondul procesului?Domnul Andreescu a lansat în presă acuzaţia că aş fi fost colaborator al Securităţii, ceea ce explica, din punctul lui de vedere, faptul că am fost numit în primul guvern postrevoluţionar – din care, totuşi, au făcut parte şi Mihai Şora, precum şi prietenul lui Gabriel Andreescu Adrian Severin– dar şi faptul că lucrurile merg prost la CNSAS, din care, deasemenea, făceam parte. Atunci l-am dat în judecată pentru că mi s-a părut că trebuie amendată public opinia unora că poţi spune orice despre oricine, fără nici o probă, umplând prima pagină a ziarelor.
Argumentele lui erau construite pe invocarea unei declaraţii pe care o făcusem sub anchetă despre Meditaţia Transcendentală. Fusesem, într-adevăr, la o şedinţă a MT, constatasem că este o tâmpenie, drept care nu m-am mai dus şi aproape am am uitat că fusesem. Dar după un an şi jumătate a venit securistul instituţiei unde lucram, Vasile Mălureanu, şi m-a întrebat: "Aţi fost acum un an la o şedinţă a MT?" "Da, am fost". "Aoleu, zice, rău aţi făcut că aţi fost. Aţi semnat vreo hârtie?". "Da, am semnat că nu voi livra altora "mantra" care mi se va da mie. Un caraghioslâc".
Curând după asta au început marile probleme, "analize politice", darea afară din institutul de istoria artei, scandalul. În cadrul acestor analize, una din acuzaţiile împotriva mea a fost că eu, la data la care am participat la faimoasa şedinţă, am tăinuit faptul, ca şi cum puteai tăinui prezenţa ta la o şedinţă publică a unui institut al Academiei. Am explicat, fireşte, că n-am tăinuit nimic, de vreme ce, întrebat după un an de un om al serviciilor dacă am fost acolo, am spus deschis că am fost". "Aha – a sunat interpretarea domnului Andreescu – care va să zică, aţi raportat unuia de la Securitate că aţi fost la şedinţă, deci..."
Încet, încet, Gabriel Andreescu sau avocaţiii lui şi-au dat seama că pentru a susţine acest punct de vedere trebuie totuşi să vină cu probe mai consistente. Cum aceste probe nu existau, procesul a evoluat în altă direcţie. Domnul Andreescu a început să afirme că, de fapt, el n-a formulat o certitudine, ci doar o suspiciune şi că, eu fiind pe atunci într-un post public, trebuia să accept orice critică, orice suspiciune ca făcând parte din riscurile meseriei... Domnul Andreescu a pierdut procesul. A câştigat într-o primă instanţă, am făcut recurs şi a pierdut. Mi-a dat o sumă de bani pe care am donat-o unui grup de studenţi care au făcut cu ei prima noastră revistă de filosofie medievală.
50 de milioane de lei vechi.
Da. Credeam că lucrurile se vor opri aici însă iată că acum a câştigat la CEDO, în felul următor. Curtea a stabilit că: 1. Dumnealui nu a spus că Pleşu a fost colaborator, ci a exprimat doar o posibilitate. 2. Pedeapsa care i s-a dat a fost prea mare, adică suma era mai mare decât era cazul. 3. Faptul că eu, ca persoană publică, l-am dat în judecată este o încălcare a libertăţii de exprimare. După mine este o decizie strict formală şi, pe fond, bezmetică..
"Marino a fost un om ambiţios, harnic, otrăvit de propria vanitate"
Indiferent că este justă sau nu această decizie, statul român trebuie să-i plătească acum domnului Andreescu despăgubiri de 10.000 de euro.
Păi asta e diferenţa. Când a pierdut el, a trebuit să scoată el din buzunar nişte bani. Acum, când a câştigat la CEDO, trebuie să scoată toţi românii nişte bani din buzunar ca să îi "repare" lui onoarea, oricum compromisă de gestul lui arbitrar.
Ce e şi mai scandalos însă e că în vreme ce cu mine n-a ezitat să practice, fără probe, calomnia cea mai grosolană, în cazul Marino, unde există totuşi o serie de documente– poţi să le interpretezi în fel şi chip, dar documentele există- domnul Andreescu a schimbat macazul şi măsura. În cazul Marino efortul lui este să contrazică o evidenţă, în cazul meu efortul a fost să inventeze o evidenţă.
Care este originea acestei atitudini?
Nu am altă explicaţie decât că mă detestă. Nu am avut niciodată cu el un conflict explicit.
Nu, ceea ce voiam să vă întreb este de ce credeţi că aplică această dublă măsură, că în cazul Marino, ca şi alţii, Gabriel Andreescu a refuzat să vadă documentele sau le-a prezentat deformat.
I-am pus şi eu această întrebare, într-un schimb de mailuri, dar nu mi-a răspuns la ea niciodată. Poate a contat şi faptul că Marino, în cartea lui, spune lucruri foarte severe despre inşi pe care Andreescu, şi alţii, îi detestă. Şi asta l-a făcut brusc foarte simpatic. Dacă cineva spune că Liiceanu este un tâmpit, Pleşu este o lepră, Dinescu un golan, G. Călinescu sau Mircea Eliade personaje fără valoare reală (cum vedeţi sîntem într-o companie foarte bună) înseamnă că Adrian Marino era un om de ispravă.
Poate că apărătorii frenetici ai lui Marino speră să-şi însuşească astfel capitalul de imagine al lui Marino.
Capitalul de imagine al lui Adrian Marino nu e chiar atît de impozant. El însuşi avea o problemă cu propria imagine, socotindu-se mereu dezavantajat de impostori. Marino a fost un om ambiţios, harnic, un om cu o biografie traumatizantă, autor al unor lucrări solide în plan documenta-bibliografic, nu foarte originale, nu foarte pasionante şi, după părerea lui, prost evaluate.
Omul se vedea statuie şi era iritat că de-alde Noica, de-alde Eliade, ca să nu mai vorbim de noi ăştia micuţii, veniţi la spartul târgului, beneficiem de o notorietate care, de drept, îi revenea lui. E drama unui om chinuit, otrăvit de propria lui vanitate. Mie unuia îmi pare rău. Avea calităţi şi merite, erodate de un destin şi o fire nefericite. Eu nu am avut cu el decât o singură experienţă personală negativă, după care i-am scris o scrisoare.
Este vorba de scrisoarea la retragerea premiului Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti (ASPRO)?
Da. Nu poţi să fii preşedintele unui juriu, să acorzi, în această calitate, un premiu literar unei cărţi, despre care însă spui, în acelaşi timp că e defectă ideologic, obscurantistă, de dreapta etc. Atunci de ce ai acceptat premierea ei? Nu era, totuşi, decît o carte despre îngeri...
"Nu am fost un erou"
Dincolo de documentele Securităţii care, iată, pot arăta, ca în cazul Marino, unii au făcut compromisuri în schimbul carierei, aproape toţi intelectualii care au reuşit să iasă din ţară au devenit la un moment dat suspecţi. În dosarul de la SIE al lui Negoiţescu, un informator vorbeşte despre o suspiciune care a existat la un moment dat în ce vă priveşte. Aţi ştiut de ea în epocă?
Nu, nu am ştiut. Dar cred că principala suspiciune era legată de plecarea mea în străinătate, în plus şi cu copilul, după episodul Meditaţia Transcedentală. Lumea n-avea de unde să ştie tot ce v-am povestit dvs. În afară de asta, se uită că universul comunist avea un coeficient de arbitrar greu de clasat.
Te poţi întreba, de pildă, cum au putut apărea o serie de cărţi în perioada aceea în România. Mă mir şi eu, mă mir şi azi cum de au apărut "Jurnalul de la Păltiniş", "Epistolarul", "Minima moralia". Dar au apărut şi Ana Blandiana şi Ileana Mălăncioiu şi atîţia alţii, nu neapărat conformi ideologic. Uneori depindea de un om binevoitor care lăsa cartea să treacă, uneori depindea de o conjuctură în care altele erau marile probleme, iar acestea treceau neobservate, alteori era o strategie de a arăta că la noi este libertate. Erau o mie de motive posibile, dar pe care nu le puteai anticipa. Nu puteai să spui: "Acum o să reuşesc să public asta pentru că mă bazez pe Gigi care e în postul cutare". Era o întâmplare pură. Putea să iasă, putea să nu iasă.
Şi cu paşaportul era la fel. Sunt foarte mulţi oameni care au ieşit în perioada aia şi asta nu înseamnă, automat, că erau toţi informatori. Când eram cu Liiceanu la Heidelberg a apărut cartea lui Pacepa "Orizonturi Roşii". Şi acolo se spunea la un moment dat că 98% dintre românii care călătoresc în străinătate sunt informatori. Ne-am uitat brusc unul la altul şi ne-am spus că ori suntem ăia doi la sută, ori sîntem noi înşine suspecţi.
E clar că acesta a fost un mit, care poate fi demontat doar prin studiul dosarelor Securităţii. Dvs. aţi fost plecat de cel puţin două ori, în Germania. Vi s-au cerut declaraţii, note în schimb?
Cred că ar trebui studiat în general cum proceda Securitatea. Înainte de plecare veneau să te instruiască, să-ţi spună "Aveţi grijă. Acolo unde vă duceţi, ăia vor să compromită România. Nu vă miraţi dacă la un magazin mare vă bagă marfă în buzunar ca să vă prindă şi să spună că sunteţi hoţ. Aveţi grijă că în capitalism e plin de capcane.". Iar la întoarcere te întrebau cu cine te-ai întâlnit, cu cine ai vorbit. Mi s-au cerut întotdeauna rapoarte, însă nu am dat niciodată.
Ceea ce mi se pare curios până în ziua de azi - vă mărturisesc foarte deschis - este că nu mi-au cerut niciodată să semnez un angajament, respectiv să dau note informative. Nu mi-au cerut niciodată să devin informator. Chestia mă intrigă. De ce altora le-au cerut iar mie nu?
Explicaţia teoretică ar putea fi că nu prezentaţi încredere.Poate că da, dar nici alţii nu prezentau neapărat atâta încredere. Poate că au anticipat că nu o să vreau, poate... Nu ştiu. Nu am fost un erou. Nu mi s-a spus "Semnează un angajament de colaborare!" la care să am ocazia să răspund: "Nu, eu chestii din astea nu fac". Pur şi simplu nu mi s-a cerut.
"Era un spectacol unic să vezi pe Şora sau pe mine însumi umblând în ciorăpei"
Înainte de a pleca în Germania în 1983, aţi trimis două cereri lui Ceuşescu, ce au fost prezentate ca "scrisori către Ceauşescu" şi au fost folosite ca argumente împotriva dvs. Care au fost rolul şi soarta lor?
Nu ştiu de ce au fost numite scrisori. Există un gen literar cu acest nume, dar când scrii şefului statului un memoriu ăla nu-i scrisoare. Eu nu eram în corespondenţă cu Ceauşescu. I-am scris un memoriu, urmat de o anexă la memoriu.[Nota Bene: Asta-i tot ce am identificat ca explicatie/disculpare pentru chestiile scrise lui ceausescu, vezi link la sfarsit! Pentru 'genul asta literar', plescoizii au izgonit pe unul Ca Paunescu din cultura si viazta publica a Romaniei post-decembriste!]
Aţi primit vreodată un răspuns la ele? Sau credeţi că măcar au ajuns la Ceauşescu?
Niciodată. Nici nu credeam că or să ajungă la el, nu cred că ajungea la el tipul ăsta de document. Lucrurile s-au petrecut astfel: nu aveam slujbă, aveam interdicţie de semnătură şi refuzam să mă duc la fabrica de sticlă, unde eram trimis ca muncitor necalificat. Şi nevastă-mea refuza să meargă la o fabrică de ciorapi, tot pe post de muncitor necalificat. Primeam adesea telefoane dimineaţa: "Nu v-aţi prezentat la muncă!".
Eraţi în acel moment exclus din partid şi dat afară din serviciu ca urmare a participării la acea şedinţă a Meditaţiei Transcendentale. Soţia a avut şi ea de suferit, din câte ştiu. Cum?
Da. M-a însoţit la conferinţa soţilor Stoian, drept care a fost şi ea dată afară de peste tot.
Dvs. la câte aţi fost totuşi?
Am fost la prima, care avea un caracter general, şi apoi la o a doua să văd cum arată partea "practică". Am simţit de la bun început că ceva nu e în regulă. De pildă, lângă portretul lui Ceauşescu, care străjuia, după obiceiul de atunci, sala de şedinţă, era portretul lui Maharishi, ceea ce era greu de imaginat în perioada respectivă.
În plus, când ne-au chemat să ne livreze formula incantatorie care urma să ne "salveze" interior, ne-au zis să venim cu un fruct, cu nişte bani, cu nişte flori şi să ne descălţăm. Era un spectacol unic să vezi în Institutul de Psihologie o mulţime de oameni în toată firea – pe Şora, de pildă, pe mine însumi - umblând în ciorăpei pe-acolo. A fost un episod comic.
Urmarea lui a fost însă tragică. Zeci de oameni au fost daţi afară de la locurile de muncă pentru participarea la acea şedinţă.
Nu zeci, ci sute de oameni. Unii dintre noi am dat statul în judecată pentru că ne-a desfăcut contractul de muncă în mod ilegal. Degeaba. Când vorbeam în termeni juridici (mi-am pregătit singur apărarea) completul de judecată vorbea în termeni ideologici. Mă certau că nu iubesc comunismul.
"Tovarăşu Căpudeanu, daţi-o, dom’le, în pizda mă-sii"
Aţi pierdut procesul...
L-am pierdut, evident. Apoi m-am dus în audienţă la un şef cu propaganda din Primăria Capitalei. Era unul Căpudeanu, cu care am avut o discuţie foarte tare. Tipul arăta foarte ciudat, îi curgea un un ochi, era gălbejit. Un galben din ăla de şedinţă... Cum am intrat a început să înjure. "Cum e posibil tovule, futu-i ceara mă-sii, azi şi mâine. Cum e posibil? Cum poate intelectualii să cadă în asemenea capcane. Dă-o-n pizda mă-sii!". Eu am simţit că ăsta e stilul şi am plusat: "Tovarăşu Căpudeanu, daţi-o, dom’le, în pizda mă-sii, cum e posibil ca dintr-un căcat să faceţi ditamai aberaţia". I-a plăcut reacţia mea frustă. Era pe gustul lui, drept care mi-a zis. "Tovule,, matale eşti băiat simpatic". Problema era că el nu înţelegea ce e aia "transcedental". Ca de altfel toţi cei care ne judecau..
Căpudeanu consultase însă un mic dicţionar filosofic care apăruse atunci şi dăduse peste accepţiunea kantiană a termenului. Zice. "Cînd Marx a demonstrat încă din secolul trecut că trans... ăştia reprezintă o gândire idealistă cum aţi putut dvs în secolul XX, ca intelectual, să mai acceptaţi aşa ceva..." Zic: "S-o lăsăm baltă. Spuneţi-mi mai bine ce trebuie să fac să scap de această prostie?" Mi-a răspuns imediat: "Cel mai bine faceţi un memoriu către tovarăşul Ceauşescu".
Nu mai făcusem memorii. Aveam un unchi, care era contabil de o viaţă şi care m-a ajutat să fac memoriul cerut. Nu mă dezvinovăţesc. Am semnat acel memoriu şi mi-l asum ca atare. El respecta stilistica de-atunci a oricărui memoriu. Nu puteai spune "Băi, nu ţi-e ruşine? Fă-mi dreptate!" Spuneai "Stimate tovarăşe secretar general, am făcut, am dres.Vă rog, în înţelepciunea dvs. etc. etc...".
Ca o paranteză, râdeam cu Dinescu că, din când în când, scriitorii se hotărau să facă o scrisoare de protest către Ceauşescu. Se strângea floarea scriitorimii, lucrau o zi, la sfârşit o citau şi constatau că sună ca o scrisoare omagială. Revenind, m-am dus cu memoriul la Căpudeanu să-l vadă. "Nu e clar, zice. Trebuie să mai adăugaţi nişte detalii, faceţi o anexă la memoriu". Aşa-zisa a doua "scrisoare" e, deci, o anexă la memoriul iniţial, pe care l-am depus la CC. Cu asta episodul s-a încheiat. Nu am primit niciodată un răspuns şi nici nu mi s-a îmbunătăţit situaţia în vreun fel.
Asta se întâmpla în 1982. Se poate presupune că în 1983 vi s-a dat paşaportul ca urmare a acestui memoriu.
Nu. Ceea ce cerusem nu era paşaport, ci repunerea în drepturi. Iar paşaportul mi s-a dat, cum v-am povestit deja, după emisiunile Europei Libere şi cu subtextul unei evacuări din ţară.
"Ori eram nebun, ori turnam de amorul artei"
Dar până la urmă aţi avut din nou dreptul de a publica. În 1986, apoi în 1988, "Minima moralia".
Da, dar asta s-a întâmplat după ce m-am întors din Germania. Înainte de a pleca, căpătasem un loc la departamentul administrativ al Uniunii Artiştilor Plastici, unde făceam dosare de pensii. L-am acceptat pentru că nu aveam din ce trăi. Eram într-un birou cu două colege şi câteva luni m-am ocupat cu asta.
Când m-am întors din Germania am cerut o audienţă la Traian Ştefănescu, care era pe vremea aceea şeful Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Şi i-am zis: "Am fost în străinătate, m-am întors, mi se pare anormal ca ăia să-mi ofere o bursă de prestigiu academic şi să vin în ţara mea să fac dosare de pensii". Şi Traian Ştefănescu a zis că da, s-a făcut o greşeală în 1982, şi a intervenit ca să pot fi reangajat la Institutul de Istoria Artei, însă pe postul pe care fusesem angajat la terminarea facultăţii. Era un post de stagiar, de documentarist.
Nici în aceste condiţii nu aţi regretat că nu aţi rămas? Din documente reiese că soţia dvs îşi dorea să rămână.
Nu, nu am regretat, deşi, într-adevăr, nevastă-mea ar fi înclinat să rămânem în străinătate.
Aţi mai reuşit să avansaţi din postul de documentarist?
Nu, pentru că apoi a venit episodul Dinescu şi scandalul cu frecventarea străinilor. Nu aveai voie să te vezi cu străini. Ori eu aveam relaţii cu vreo doi ambasadori, cu cel al Olandei, cu cel al Angliei, cu care luam uneori masa împreună. Ni s-a pus în vedere să nu mai facem asta, iar eu am zis că nu găsesc legitim să mi se monitorizeze relaţiile personale, private.
L-am cunoscut pe Dinescu atunci. Era şi el foarte bătăios şi activ şi, în momentul în care a fost dat afară de la Uniunea Scriiitorilor, a primit interdicţie de semnătură şi i s-a stabilit un fel de arest la domiciliu, eu am continuat să mă văd cu el. Ne întâlneam în Dorobanţi şi făceam tururi în jurul lacului Floreasca sau pe la Şosea, urmaţi, întotdeauna, de ofiţerul sau ofiţerii care aveau ordin să ne supravegheze.
A venit apoi un moment în care ni s-a zis că nu mai avem voie să ne întâlnim. Ne-am întâlnit totuşi şi atunci a apărut un tip mai brutal care ne-a despărţit. Am căpătat şi eu pază la uşă 24 de ore din 24. Pe fondul acesta, gândiţi-vă cât de suprarealistă a putut fi "suspiciunea" lui Andreescu. Rezultă că ori eram nebun, ori turnam de amorul artei. Pentru că nu mă alegeam cu nimic. Dimpotrivă, aveam probleme tot mai serioase.
În momentul în care mi s-a pus pază la uşă, mi s-a spus că postul meu de la institut se desfiinţează şi că sunt transferat la Bacău, ca muzeograf. Eu ştiind că Tescaniul, pe care îl cunoşteam, e alături, am spus:. "Plec cu două condiţii. Să nu mai lăsaţi poliţie în faţa casei mele Şi, dacă tot vreţi să mă trimiteţi în afara Bucureştiului, trimiteţi-mă la Tescani, care e un loc mult mai izolat, unde mă puteţi supraveghea mai bine. Nu mă puneţi în situaţia să stau singuratic, într-un bloc, la Bacău". Mălureanu a zis că se interesează şi după un timp mi-a comunicat că s-a aprobat Tescaniul în locul Bacăului..
"Dacă eu aş fi pus la cale Revoluţia, aş pretinde o statuie"
La Tescani, au spus mai multe persoane, aţi fi fost vizitat pe 23 august 1989 de Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. Ce s-a întâmplat de fapt?
Este o drăcovenie! Despre Măgureanu nu ştiam la data aceea nimic. Nu ştiam că există, nu ştiam cum arată, nu aveam nici o reprezentare despre Măgureanu. Chiar dacă ar fi fost acolo, nu aş fi ştiut că el e Măgureanu, pentru că nu aveam nici un reper.
Dar pe Iliescu îl ştiaţi?
Pe Iliescu îl întâlnisem de două ori înainte de 1989 pentru că absolvise acelaşi liceu pe care l-am absolvit şi eu, Spiru Haret. Liceul ăsta organiza o dată pe an, la 2 decembrie, întâlnirea absolvenţilor. Acolo l-am văzut eu pe Iliescu prima dată. Avea pe atunci un nimb de activist superior, de băiat fin.
Ţin minte că la a doua dintre aceste întâlniri Alecu Paleologu, şi el absolvent de Spiru Haret, i-a zis: "Am auzit că sunteţi prieten cu Gorbaciov". Iar Iliescu a răspuns: "Vă rog, nu mai spuneţi asta. Vreţi să fiu găsit odată mort la marginea trotuarului?". Eu personal nu am avut însă nici un contact cu Iliescu, iar la Tescani nu a fost niciodată.
Această informaţie a apărut din neant?
Din câte ştiu, a spus-o primul, nu ştiu pe ce bază, Radu Portocală, care în 1992 a scris în "Le point" că Revoluţia română a fost pusă la cale la Tescani de mine, Măgureanu şi Iliescu. A reluat delirul istoricul Stoenescu, iar mai recent, Tudor Octavian a spus şi el că, fiind la Tescani în vacanţă cu soţia lui, aceasta l-a văzut pe Măgureanu pe geam. Întrebarea e de unde ştia doamna cine e Măgureanu? Ştia vreun român de-atunci portretul lui Măgureanu? Dacă informaţia nu e pură halucinaţie, rămâne doar ipoteza că familia Octavian era în relaţii amicale cu domnul Măgureanu...
A fost vorba de o dezinformare a serviciilor secrete de după 1989?Habar n-am. Dar dacă ar fi fost adevărat, dacă eu aş fi pus la cale Revoluţia cu băieţii ăştia doi aş pretinde o statuie. Chiar de o fi fost ea criptocomunistă, de bine, de rău, iată, ne înjurăm liber... Dar e o aberaţie pură. Din câte ştiu şi domnul Iliescu a dezminţit informaţia la un moment dat.
"Serviciile ar fi trebuit să predea cheia de la arhive"
Deşi aţi fost patru ani membru în Colegiul CNSAS, aţi fost ulterior critic cu instituţia. Credeţi că a fost tardivă înfiinţarea ei?
Am fost critic pentru că nu-şi respecta propria lege de înfiinţare. La primul articol, cred, se spunea că "prin înfiinţarea CNSAS, patrimoniul fostelor servicii trece în gestiunea CNSAS". Nici acum nu a trecut însă complet. Da, a trecut o mare cantitate, lucru foarte abil, dealtfel. Pentru că degeaba primeşti trei tone de documente dacă nu ai acces la fişierul în care se ţine evidenţa lor. Eu vedeam lucrurile simplu: în momentul apariţiei legii, cineva de la servicii ar fi trebuit să vină cu cheia.
Nici Iliescu, nici Constantinescu, nici Băsescu nu au venit cu cheia. De ce?
Pentru că cei care le explicau cât de periculos e lucrul ăsta au fost mai convingători decât noi. Au fost inşi şi de la servicii, şi din mediul politic care, dintr-un interes personal sau altul, nu voiau să se facă pasul ăsta.
Ca membru în CNSAS aţi participat la comisiile mixte cu oameni din servicii în care se discutau dosarele de siguranţă naţională?
Nu, se decisese să meargă preşedintele, care pe atunci era Onişoru, ceea ce presupunea să avem încredere totală în el. La început, eu unul am avut. Ulterior, am descoperit că este o lichea, dar a fost prea târziu.
Cum poate fi justificat că atâtea dosare - dosarul lui Marino, bunăoară, care e mort din 2005 - să fie inaccesibile până de curând pe motiv că sunt "de siguranţă naţională"?
Nu pot să înţeleg. Imediat după înfiinţarea CNSAS ni s-a spus că nici dosarul Doinei Cornea nu există. Abia mai tîrziu a apărut, dar nu mă întrebaţi de ce. Nu puteai să te bazezi, deci, pe răspunsul de la servicii.
Nu aţi intuit, totuşi, care era mecanismul încadrării la siguranţă naţională?
Nu poţi avea decât ipoteze. Prima este aceea că unii sunt încă activi şi nu pot fi deconspiraţi. A doua: în dosarele unora ar putea fi implicate persoane, fie ca informatori, fie ca victime, care trebuiau protejate. Şi trei: s-ar putea ca anumiţi ofiţeri care lucrau cu informatori să aibă interesul să nu iasă pe copertă într-un caz sau altul.
Securistul Mălureanu: "La ordinele dvs, domnule Pleşu!"
Apropo de ofiţeri, după 1989, v-aţi întâlnit vreodată cu ofiţerul care vă avea "în grijă", Vasile Mălureanu?
Da. A fost o întâlnire colosală. Eram ministru deja, în primele zile din ianuarie 1990. Atmosfera era destul de haotică Îmi amintesc că, la prima oră a zilei de lucru, venea un colonel şi-mi dădea raportul. După câteva zile de la preluarea funcţiei, a apărut Mălureanu, care cred că, pe-atunci, era maior. "Am venit să mă prezint la ordinele dvs." "De ce?" "Ca să luptăm împotriva contrarevoluţiei".
Era o glumă?
Nu, vorbea foarte serios. Cu ani în urmă, înainte de a merge la Tescani, îmi spusese: "O să mergeţi acolo, o să aveţi timp să reflectaţi şi o să vedeţi că noi am avut dreptate". Discutasem de multe ori cu el, foarte deschis. N-aveau nevoie, cred, să ceară informaţii de la alţii despre opiniile mele, pentru că le spuneam singur, fără nici o cenzură... "Mă uit la dvs, spunea uneori, Mălureanu, sunteţi foarte critic, parcă aţi fi maică-mea. Ea tot timpul bombăne. Dar ea e femeie simplă, domnu' Andrei, dvs. aveţi o facultate. Se poate să judecaţi aşa de primitiv? Mă uit ce de cărţi aveţi. Nu ar fi mai bine să vă ocupaţi de cărţile astea?". Atunci, la reîntâlnirea din '90, i-am amintit: "Nu spuneai dumneata că o să reflectez şi o să vă dau dreptate?". "Am greşit".
I-am spus că nu e nevoie de serviciile lui şi a dispărut. A mai apărut apoi o dată, la mineriadă. Tot la mine la birou, pe 13 iunie. "Vreau să vă zic ceva. La Revoluţie nu mi-a fost aşa de frică, cum îmi este acum. Vreau să plec. Am venit la dvs să vă spun că eu am două licenţe – în drept şi în ştiinţe economice - şi poate îmi găsiţi un serviciu".
Ceva mai înainte venise în audienţă şi Traian Ştefănescu, cel care mă ajutase să recapăt postul la Institutul de Istoria Artei... Zice: "Domnule Pleşu, chiar dacă am fost ce-am fost, eu am meseria mea. Sunt jurist. În noile condiţii pot să sper să mai am un serviciu, conform pregătirii mele?" "Cum să nu, bineînţeles. Ce pot să vă asigur este însă că nu o să mai puteţi fi şef politic niciodată".
Vă gândeaţi atunci la o lege a lustraţiei?
Nu. O lună după Revoluţie am fost ca năuc. Mă gândeam însă că e de bun simţ ca cei care au fost călare până în 22 decembrie să stea liniştiţi. Credeam că o vor face în mod spontan. Dealtfel, Traian Ştefănescu, spre onoarea lui, a făcut-o.
"După ce ai mâncat căcat până în 1989, brusc îţi faci portret de mare combatant"
Lustraţia nu s-a adoptat nici până astăzi. Credeţi că îşi mai are rostul?
După 20 de ani, lustraţia se face aproape de la sine. Cei care au avut funcţii dispar încet-încet. Au apărut însă unii noi care nu pot fi acuzaţi că au făcut parte din aparat înainte, dar sunt copia fidelă a celor care au fost în aparat, şi, de altfel, au fost promovaţi de ei.
Pe cine aveţi în minte? Vă gândiţi la liderii tineri ai partidelor politice?
La unii dintre ei da. Dar şi la unii mai copţi, care nu au fost neapărat mari nomenclaturişti sau au fost chiar plevuşcă, dar acum sunt senatori şi deputaţi, pe care nu-i poţi lustra.
Nu credeţi totuşi în importanţa simbolică a lustraţiei, în rolul ei de a oploşi rănile victimelor?
Ba da. Cred însă că ar fi fost cu totul altceva dacă s-ar fi făcut de la bun început. Lucrurile ar fi fost astăzi mult mai clare. Ce m-a deranjat pe mine în deceniul prim de după Revoluţie au fost două categorii de oameni. Una o reprezintă foştii care au rămas în funcţii, (cărora le-a vorbit Liiceanu în "Apel către lichele").
Cea de-a doua o reprezintă foştii care au adoptat strategia inversă, care au devenit nişte mari, feroci luptători anticomunişti. Pe mine ăştia mă enervează la fel de mult. Adică, după ce ai mâncat căcat până în 1989, brusc, când s-a dat voie la revoltă, tu îţi faci un portret de mare combatant, care nu-i suportă pe primii.
Unii dintre ei au creat mari confuzii în lumea românească pentru că au introdus criteriul dublei măsuri. Eu nu exclud ca cineva să se convertească, dar nu am văzut multe cazuri în care un comunist sincer să devină un anticomunist la fel de sincer.
"Am în minte o notă a lui Băsescu"
Dacă este deja perimat conceptul de lustraţie, cum vă explicaţi faptul că dosarul de cadre al lui Iliescu este atât de interesant încât să fie sustras, să dispară pur şi simplu de la Arhivele Naţionale? Cum vă explicaţi că dosarul lui Băsescu creat de Securitate, a cărui existenţă e confirmată de documente oficiale, nu se găseşte totuşi în arhive?În ce-l priveşte pe Iliescu, îmi aduc aminte că noi nu-i găsisem nici la CNSAS un dosar. Şi unul din noi i-a zis. "E posibil să-l fi extras cineva şi să-l scoată când nu o să vă convină".
În ce-l priveşte pe Băsescu, eu nu sunt acum într-un moment de mare simpatie pentru el, ceea ce îi irită pe unii dintre prietenii mei. Trebuie să spun însă că am văzut la un moment dat la CNSAS un dosar, nu ştiu în ce circumstanţă, şi am în minte o notă a lui Băsescu ce se referea la un conflict pe vapor. Mi-e limpede că el, din postura în care era, de căpitan de navă, nu avea cum să nu dea rapoarte.
Această notă de care vă spuneam era însă în cel mai tipic stil Băsescu.
"În ziua cutare, am făcut cutare, cutare subaltern a sărit la bătaie... S-a întîmplat cutare şi cutare. Chestia m-a plicistit foarte mult. Simplul fapt că acum trebuie să stau să scriu chestia asta mă enervează extraordinar" Era ceva în stilul ăsta al lui, de "băiat de băiat". Nu era ceva care incrimina politic pe cineva.
Nu mai făcusem memorii. Aveam un unchi, care era contabil de o viaţă şi care m-a ajutat să fac memoriul cerut. Nu mă dezvinovăţesc. Am semnat acel memoriu şi mi-l asum ca atare. El respecta stilistica de-atunci a oricărui memoriu. Nu puteai spune "Băi, nu ţi-e ruşine? Fă-mi dreptate!" Spuneai "Stimate tovarăşe secretar general, am făcut, am dres.Vă rog, în înţelepciunea dvs. etc. etc...".
Ca o paranteză, râdeam cu Dinescu că, din când în când, scriitorii se hotărau să facă o scrisoare de protest către Ceauşescu. Se strângea floarea scriitorimii, lucrau o zi, la sfârşit o citau şi constatau că sună ca o scrisoare omagială. Revenind, m-am dus cu memoriul la Căpudeanu să-l vadă. "Nu e clar, zice. Trebuie să mai adăugaţi nişte detalii, faceţi o anexă la memoriu". Aşa-zisa a doua "scrisoare" e, deci, o anexă la memoriul iniţial, pe care l-am depus la CC. Cu asta episodul s-a încheiat. Nu am primit niciodată un răspuns şi nici nu mi s-a îmbunătăţit situaţia în vreun fel.
Asta se întâmpla în 1982. Se poate presupune că în 1983 vi s-a dat paşaportul ca urmare a acestui memoriu.
Nu. Ceea ce cerusem nu era paşaport, ci repunerea în drepturi. Iar paşaportul mi s-a dat, cum v-am povestit deja, după emisiunile Europei Libere şi cu subtextul unei evacuări din ţară.
"Ori eram nebun, ori turnam de amorul artei"
Dar până la urmă aţi avut din nou dreptul de a publica. În 1986, apoi în 1988, "Minima moralia".
Da, dar asta s-a întâmplat după ce m-am întors din Germania. Înainte de a pleca, căpătasem un loc la departamentul administrativ al Uniunii Artiştilor Plastici, unde făceam dosare de pensii. L-am acceptat pentru că nu aveam din ce trăi. Eram într-un birou cu două colege şi câteva luni m-am ocupat cu asta.
Când m-am întors din Germania am cerut o audienţă la Traian Ştefănescu, care era pe vremea aceea şeful Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Şi i-am zis: "Am fost în străinătate, m-am întors, mi se pare anormal ca ăia să-mi ofere o bursă de prestigiu academic şi să vin în ţara mea să fac dosare de pensii". Şi Traian Ştefănescu a zis că da, s-a făcut o greşeală în 1982, şi a intervenit ca să pot fi reangajat la Institutul de Istoria Artei, însă pe postul pe care fusesem angajat la terminarea facultăţii. Era un post de stagiar, de documentarist.
Nici în aceste condiţii nu aţi regretat că nu aţi rămas? Din documente reiese că soţia dvs îşi dorea să rămână.
Nu, nu am regretat, deşi, într-adevăr, nevastă-mea ar fi înclinat să rămânem în străinătate.
Aţi mai reuşit să avansaţi din postul de documentarist?
Nu, pentru că apoi a venit episodul Dinescu şi scandalul cu frecventarea străinilor. Nu aveai voie să te vezi cu străini. Ori eu aveam relaţii cu vreo doi ambasadori, cu cel al Olandei, cu cel al Angliei, cu care luam uneori masa împreună. Ni s-a pus în vedere să nu mai facem asta, iar eu am zis că nu găsesc legitim să mi se monitorizeze relaţiile personale, private.
L-am cunoscut pe Dinescu atunci. Era şi el foarte bătăios şi activ şi, în momentul în care a fost dat afară de la Uniunea Scriiitorilor, a primit interdicţie de semnătură şi i s-a stabilit un fel de arest la domiciliu, eu am continuat să mă văd cu el. Ne întâlneam în Dorobanţi şi făceam tururi în jurul lacului Floreasca sau pe la Şosea, urmaţi, întotdeauna, de ofiţerul sau ofiţerii care aveau ordin să ne supravegheze.
A venit apoi un moment în care ni s-a zis că nu mai avem voie să ne întâlnim. Ne-am întâlnit totuşi şi atunci a apărut un tip mai brutal care ne-a despărţit. Am căpătat şi eu pază la uşă 24 de ore din 24. Pe fondul acesta, gândiţi-vă cât de suprarealistă a putut fi "suspiciunea" lui Andreescu. Rezultă că ori eram nebun, ori turnam de amorul artei. Pentru că nu mă alegeam cu nimic. Dimpotrivă, aveam probleme tot mai serioase.
În momentul în care mi s-a pus pază la uşă, mi s-a spus că postul meu de la institut se desfiinţează şi că sunt transferat la Bacău, ca muzeograf. Eu ştiind că Tescaniul, pe care îl cunoşteam, e alături, am spus:. "Plec cu două condiţii. Să nu mai lăsaţi poliţie în faţa casei mele Şi, dacă tot vreţi să mă trimiteţi în afara Bucureştiului, trimiteţi-mă la Tescani, care e un loc mult mai izolat, unde mă puteţi supraveghea mai bine. Nu mă puneţi în situaţia să stau singuratic, într-un bloc, la Bacău". Mălureanu a zis că se interesează şi după un timp mi-a comunicat că s-a aprobat Tescaniul în locul Bacăului..
"Dacă eu aş fi pus la cale Revoluţia, aş pretinde o statuie"
La Tescani, au spus mai multe persoane, aţi fi fost vizitat pe 23 august 1989 de Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu. Ce s-a întâmplat de fapt?
Este o drăcovenie! Despre Măgureanu nu ştiam la data aceea nimic. Nu ştiam că există, nu ştiam cum arată, nu aveam nici o reprezentare despre Măgureanu. Chiar dacă ar fi fost acolo, nu aş fi ştiut că el e Măgureanu, pentru că nu aveam nici un reper.
Dar pe Iliescu îl ştiaţi?
Pe Iliescu îl întâlnisem de două ori înainte de 1989 pentru că absolvise acelaşi liceu pe care l-am absolvit şi eu, Spiru Haret. Liceul ăsta organiza o dată pe an, la 2 decembrie, întâlnirea absolvenţilor. Acolo l-am văzut eu pe Iliescu prima dată. Avea pe atunci un nimb de activist superior, de băiat fin.
Ţin minte că la a doua dintre aceste întâlniri Alecu Paleologu, şi el absolvent de Spiru Haret, i-a zis: "Am auzit că sunteţi prieten cu Gorbaciov". Iar Iliescu a răspuns: "Vă rog, nu mai spuneţi asta. Vreţi să fiu găsit odată mort la marginea trotuarului?". Eu personal nu am avut însă nici un contact cu Iliescu, iar la Tescani nu a fost niciodată.
Această informaţie a apărut din neant?
Din câte ştiu, a spus-o primul, nu ştiu pe ce bază, Radu Portocală, care în 1992 a scris în "Le point" că Revoluţia română a fost pusă la cale la Tescani de mine, Măgureanu şi Iliescu. A reluat delirul istoricul Stoenescu, iar mai recent, Tudor Octavian a spus şi el că, fiind la Tescani în vacanţă cu soţia lui, aceasta l-a văzut pe Măgureanu pe geam. Întrebarea e de unde ştia doamna cine e Măgureanu? Ştia vreun român de-atunci portretul lui Măgureanu? Dacă informaţia nu e pură halucinaţie, rămâne doar ipoteza că familia Octavian era în relaţii amicale cu domnul Măgureanu...
A fost vorba de o dezinformare a serviciilor secrete de după 1989?Habar n-am. Dar dacă ar fi fost adevărat, dacă eu aş fi pus la cale Revoluţia cu băieţii ăştia doi aş pretinde o statuie. Chiar de o fi fost ea criptocomunistă, de bine, de rău, iată, ne înjurăm liber... Dar e o aberaţie pură. Din câte ştiu şi domnul Iliescu a dezminţit informaţia la un moment dat.
"Serviciile ar fi trebuit să predea cheia de la arhive"
Deşi aţi fost patru ani membru în Colegiul CNSAS, aţi fost ulterior critic cu instituţia. Credeţi că a fost tardivă înfiinţarea ei?
Am fost critic pentru că nu-şi respecta propria lege de înfiinţare. La primul articol, cred, se spunea că "prin înfiinţarea CNSAS, patrimoniul fostelor servicii trece în gestiunea CNSAS". Nici acum nu a trecut însă complet. Da, a trecut o mare cantitate, lucru foarte abil, dealtfel. Pentru că degeaba primeşti trei tone de documente dacă nu ai acces la fişierul în care se ţine evidenţa lor. Eu vedeam lucrurile simplu: în momentul apariţiei legii, cineva de la servicii ar fi trebuit să vină cu cheia.
Nici Iliescu, nici Constantinescu, nici Băsescu nu au venit cu cheia. De ce?
Pentru că cei care le explicau cât de periculos e lucrul ăsta au fost mai convingători decât noi. Au fost inşi şi de la servicii, şi din mediul politic care, dintr-un interes personal sau altul, nu voiau să se facă pasul ăsta.
Ca membru în CNSAS aţi participat la comisiile mixte cu oameni din servicii în care se discutau dosarele de siguranţă naţională?
Nu, se decisese să meargă preşedintele, care pe atunci era Onişoru, ceea ce presupunea să avem încredere totală în el. La început, eu unul am avut. Ulterior, am descoperit că este o lichea, dar a fost prea târziu.
Cum poate fi justificat că atâtea dosare - dosarul lui Marino, bunăoară, care e mort din 2005 - să fie inaccesibile până de curând pe motiv că sunt "de siguranţă naţională"?
Nu pot să înţeleg. Imediat după înfiinţarea CNSAS ni s-a spus că nici dosarul Doinei Cornea nu există. Abia mai tîrziu a apărut, dar nu mă întrebaţi de ce. Nu puteai să te bazezi, deci, pe răspunsul de la servicii.
Nu aţi intuit, totuşi, care era mecanismul încadrării la siguranţă naţională?
Nu poţi avea decât ipoteze. Prima este aceea că unii sunt încă activi şi nu pot fi deconspiraţi. A doua: în dosarele unora ar putea fi implicate persoane, fie ca informatori, fie ca victime, care trebuiau protejate. Şi trei: s-ar putea ca anumiţi ofiţeri care lucrau cu informatori să aibă interesul să nu iasă pe copertă într-un caz sau altul.
Securistul Mălureanu: "La ordinele dvs, domnule Pleşu!"
Apropo de ofiţeri, după 1989, v-aţi întâlnit vreodată cu ofiţerul care vă avea "în grijă", Vasile Mălureanu?
Da. A fost o întâlnire colosală. Eram ministru deja, în primele zile din ianuarie 1990. Atmosfera era destul de haotică Îmi amintesc că, la prima oră a zilei de lucru, venea un colonel şi-mi dădea raportul. După câteva zile de la preluarea funcţiei, a apărut Mălureanu, care cred că, pe-atunci, era maior. "Am venit să mă prezint la ordinele dvs." "De ce?" "Ca să luptăm împotriva contrarevoluţiei".
Era o glumă?
Nu, vorbea foarte serios. Cu ani în urmă, înainte de a merge la Tescani, îmi spusese: "O să mergeţi acolo, o să aveţi timp să reflectaţi şi o să vedeţi că noi am avut dreptate". Discutasem de multe ori cu el, foarte deschis. N-aveau nevoie, cred, să ceară informaţii de la alţii despre opiniile mele, pentru că le spuneam singur, fără nici o cenzură... "Mă uit la dvs, spunea uneori, Mălureanu, sunteţi foarte critic, parcă aţi fi maică-mea. Ea tot timpul bombăne. Dar ea e femeie simplă, domnu' Andrei, dvs. aveţi o facultate. Se poate să judecaţi aşa de primitiv? Mă uit ce de cărţi aveţi. Nu ar fi mai bine să vă ocupaţi de cărţile astea?". Atunci, la reîntâlnirea din '90, i-am amintit: "Nu spuneai dumneata că o să reflectez şi o să vă dau dreptate?". "Am greşit".
I-am spus că nu e nevoie de serviciile lui şi a dispărut. A mai apărut apoi o dată, la mineriadă. Tot la mine la birou, pe 13 iunie. "Vreau să vă zic ceva. La Revoluţie nu mi-a fost aşa de frică, cum îmi este acum. Vreau să plec. Am venit la dvs să vă spun că eu am două licenţe – în drept şi în ştiinţe economice - şi poate îmi găsiţi un serviciu".
Ceva mai înainte venise în audienţă şi Traian Ştefănescu, cel care mă ajutase să recapăt postul la Institutul de Istoria Artei... Zice: "Domnule Pleşu, chiar dacă am fost ce-am fost, eu am meseria mea. Sunt jurist. În noile condiţii pot să sper să mai am un serviciu, conform pregătirii mele?" "Cum să nu, bineînţeles. Ce pot să vă asigur este însă că nu o să mai puteţi fi şef politic niciodată".
Vă gândeaţi atunci la o lege a lustraţiei?
Nu. O lună după Revoluţie am fost ca năuc. Mă gândeam însă că e de bun simţ ca cei care au fost călare până în 22 decembrie să stea liniştiţi. Credeam că o vor face în mod spontan. Dealtfel, Traian Ştefănescu, spre onoarea lui, a făcut-o.
"După ce ai mâncat căcat până în 1989, brusc îţi faci portret de mare combatant"
Lustraţia nu s-a adoptat nici până astăzi. Credeţi că îşi mai are rostul?
După 20 de ani, lustraţia se face aproape de la sine. Cei care au avut funcţii dispar încet-încet. Au apărut însă unii noi care nu pot fi acuzaţi că au făcut parte din aparat înainte, dar sunt copia fidelă a celor care au fost în aparat, şi, de altfel, au fost promovaţi de ei.
Pe cine aveţi în minte? Vă gândiţi la liderii tineri ai partidelor politice?
La unii dintre ei da. Dar şi la unii mai copţi, care nu au fost neapărat mari nomenclaturişti sau au fost chiar plevuşcă, dar acum sunt senatori şi deputaţi, pe care nu-i poţi lustra.
Nu credeţi totuşi în importanţa simbolică a lustraţiei, în rolul ei de a oploşi rănile victimelor?
Ba da. Cred însă că ar fi fost cu totul altceva dacă s-ar fi făcut de la bun început. Lucrurile ar fi fost astăzi mult mai clare. Ce m-a deranjat pe mine în deceniul prim de după Revoluţie au fost două categorii de oameni. Una o reprezintă foştii care au rămas în funcţii, (cărora le-a vorbit Liiceanu în "Apel către lichele").
Cea de-a doua o reprezintă foştii care au adoptat strategia inversă, care au devenit nişte mari, feroci luptători anticomunişti. Pe mine ăştia mă enervează la fel de mult. Adică, după ce ai mâncat căcat până în 1989, brusc, când s-a dat voie la revoltă, tu îţi faci un portret de mare combatant, care nu-i suportă pe primii.
Unii dintre ei au creat mari confuzii în lumea românească pentru că au introdus criteriul dublei măsuri. Eu nu exclud ca cineva să se convertească, dar nu am văzut multe cazuri în care un comunist sincer să devină un anticomunist la fel de sincer.
"Am în minte o notă a lui Băsescu"
Dacă este deja perimat conceptul de lustraţie, cum vă explicaţi faptul că dosarul de cadre al lui Iliescu este atât de interesant încât să fie sustras, să dispară pur şi simplu de la Arhivele Naţionale? Cum vă explicaţi că dosarul lui Băsescu creat de Securitate, a cărui existenţă e confirmată de documente oficiale, nu se găseşte totuşi în arhive?În ce-l priveşte pe Iliescu, îmi aduc aminte că noi nu-i găsisem nici la CNSAS un dosar. Şi unul din noi i-a zis. "E posibil să-l fi extras cineva şi să-l scoată când nu o să vă convină".
În ce-l priveşte pe Băsescu, eu nu sunt acum într-un moment de mare simpatie pentru el, ceea ce îi irită pe unii dintre prietenii mei. Trebuie să spun însă că am văzut la un moment dat la CNSAS un dosar, nu ştiu în ce circumstanţă, şi am în minte o notă a lui Băsescu ce se referea la un conflict pe vapor. Mi-e limpede că el, din postura în care era, de căpitan de navă, nu avea cum să nu dea rapoarte.
Această notă de care vă spuneam era însă în cel mai tipic stil Băsescu.
"În ziua cutare, am făcut cutare, cutare subaltern a sărit la bătaie... S-a întîmplat cutare şi cutare. Chestia m-a plicistit foarte mult. Simplul fapt că acum trebuie să stau să scriu chestia asta mă enervează extraordinar" Era ceva în stilul ăsta al lui, de "băiat de băiat". Nu era ceva care incrimina politic pe cineva.
Potrivit unor documente prezentate de Direcţia de Contrainformaţii Militare în instanţă, în procesul lui Băsescu cu Mugur Ciuvică, ar fi avut totuşi un dosar de informator, în perioada studenţiei. Credeţi că este posibil ca dosarul să mai existe undeva?Eu cred că după Revoluţie toţi ofiţerii au distrus ce aveau prin sertare, într-un gest spontan. Au vrut să şteargă măcar ultimele urme. Cred că atunci s-au distrus mai ales dosare aflate în lucru... Mai cred că unii dintre ofiţeri, cum vă spuneam adineaori, au distrus apoi alte dosare, pentru a nu se afla prea multe despre ei. Aşa îmi explic, de pildă, de ce i s-au distrus o parte din dosare Doinei Cornea. Sau lui Mircea Dinescu. Sau chiar mie. Din ce alt motiv ar fi vrut cineva să distrugă asemenea dosare?
"La capitolul "preşedinţi" n-am prea avut noroc"
În această logică, nu mai putem fi siguri de absolut nici o verificare în arhive.Păi acesta a şi fost principalul motiv al plecării mele de la CNSAS. Era o cacealma. Noi ceream ca nişte petiţionari oarecari, ca nişte intermediari între titularii de dosare şi posesorii lor. De ce? Rezulta că ne-am înfiinţat doar ca o verigă în plus şi mai mult ca să încasăm oprobriul public că nu facem dezvăluiri...
De ce credeţi totuşi că nici un preşedinte nu a reuşit să-şi impună punctul de vedere în faţa serviciilor? Este un motiv care poate genera nenumărate speculaţii chiar despre trecutul celor ce ne-au condus.
A fost o slăbiciune a lor. Eu i-am văzut şi pe Iliescu, şi pe Constantinescu în postura de manipulaţi ai serviciilor.
Pe Traian Băsescu nu?
Traian Băsescu e alt gen. E influenţat de servicii, dar, în plus, psihologic vorbind, are un fel de duioşie puberă faţă de tot ce poartă uniformă. E un fel de spirit de corp. Îi plac uniformele, îi place armata, îi place disciplina, îi place stilul ostăşesc.
Una din primele propuneri pe care i le-am făcut a fost să schimbe şeful de protocol de la Cotroceni. E o meserie grea. I-am propus să mă interesez de cineva de la Externe, despre care ştiam că e bun în domeniu, iar Băsescu mi-a zis: "Două pretenţii am: să fie prezentabil şi când aude imnul sau vede drapelul să ia poziţie de drepţi". El asta simte: că patria e drapelul, imnul, uniforma.
E unul din motivele pentru care aţi plecat de la Cotroceni?
Pe scurt, am plecat fiindcă mi-am dat seama că preşedintele n-are nevoie de consilieri, ci mai curînd de ordonanţe. Într-un fel sau altul, am lucrat cu toţi preşedinţii post-decembrişti. Vreţi să ştiţi concluzia mea? La capitolul "preşedinţi" n-am prea avut noroc....
Citiţi mai mult: Nota lui Băsescu către Securitate, văzută de Andrei Pleșu > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/nota-lui-basescu-catre-securitate-vazuta-de-andrei-plesu-907350.html#ixzz2M8vbKc7w
EVZ.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu