Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

25.2.18

Dan Ungureanu – Boierii din România. Cazul Djuvara: nostalgia ca hagiografie


dan ungureanu

Moartea lui Neagu Djuvara (de origine, din Macedonia) boier, centenar, a readus în iarna lui 2018 o scurtă modă boierească în România.

Au apărut mai multe cărți despre familiile boierești: despre familia Noica, despre familia Bălăceanu, despre familia Grădișteanu, din care Djuvara se trăgea pe partea maternă.

Aceste cărți, scrise de membri ai familiilor, sunt documentate, dar sunt pledoarii pro domo. Sunt scrise hagiografic, secretele nedorite sunt omise cu grijă. Prima de pe listă e Familiile boerești române de Octav-George Lecca, din 1899. E scrisă aseptic, liofilizată. Cuprinde mai ales familii boierești din Muntenia, cele mai multe stinse.

Grecii nu sunt iubiți de cronicari: Neculce scrie în capitolul X, în Letopiseț: Dumitrașco-vodă era un om bătrân, grec țărigrădean de neamul lui, de Cantacozonești. Și mai nainte vreme fusesă visternic mare și-n Țara Muntenească, la Gligori-vodă. Și era om nestătător la voroavă, tălpiz, amăgitor, geambaș de cei de la Fener din Țarigrad. /../  Focul îl stângi, apa o iezăști și o abaţi pe altă parte, vântul când bate, te dai în laturi, într-un adăpost și te odihnești, soarele intră în nuor, noaptea cu întunerecul trece și să face iar lumină, iar la grec milă, sau omenie, sau dreptate, sau nevicleșug, nici unele de aceste nu sunt, sau frica lui Dumnedzău.

După istorici, domnia fanarioților a durat un secol, între 1711 – 1821, când otomanii își pierd încrederea în fanarioți din cauza răscoalei lui Ipsilanti. E inexact: ultimul fanariot este caimacamul Nicolae Vogoride, născut în Constantinopol, caimacam al Moldovei până în 1858. E fiul unui bulgar, Stoico Bogoridi, traducător al flotei otomane. Bulgara seamănă mult limbii ruse, la începutul sec. XIX bulgarii sunt foarte utili în relațiile tot mai intense și mai tensionate ale otomanilor cu Imperiul Țarist.  Mihail Eminescu scrie Scrisoarea a III-a în 1881. Vogoride, anti-unionistul Vogoride murise abia de douăzeci de ani. În 1881, „se adun să se admire / bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire” avea un sens foarte concret și dureros pentru contemporanii săi.  Alexandru Plaghino, Constantin Pherekyde, Tzigara-Samurcaș, șefi ai Parlamentului, sunt greci. Apostol Arsachi, grec din Albania, ministru de externe al lui Barbu Catargiu, donează 600 000 de galbeni pentru crearea unei școli de fete la Atena. E prim-ministru interimar în 1862. Arsachi e ultimul fanariot din România. Cuza secularizează averile mănăstirești (și implicit alungă și călugării greci care le adunau veniturile și le trimiteau la Athos, la patriarhie sau la Ierusalim).

Arhondologia Moldovei de Constantin Sion

Constantin Sion termină Arhondologia în 1856 și moare în 1862. În 1856 avea deja 60 de ani, era bătrân, nu îi mai păsa foarte mult de părerea contemporanilor.  Așa că poate să scrie o carte vindicativă și insultătoare despre propriii săi contemporani. Lucrase o vreme bună la agie, poliția vremii, și cunoștea de aproape nelegiuirile vremii.

Cartea e un breviar de insulte:

Boierii moldoveni sunt: „năpăști țărei, veniți și oploșiți”, „maica lor, măritată al doilea cu un bețiv care era jitar” „năpaste grecească bietei Moldove” „păcat grecesc pripășit” „moldoveni, și-au luat nume grecesc” „pocituri grecești, pentru păcatele și osânda noastră ” bulgari, bacali” „putoare grecească” „bulgar corcit” „moldovan rusnăcit” „bulgar bogasier” „șalgăi ai ocnei” (tăietori de sare) „țeran” „pocitură grecească” „scîrba aceasta franțuzească ce să rudea cu țiitoarea domnului” „năpaste grecească” „spurcăciune grecească” „belea grecească” „corcitură grecească” „grec de la Corfu” „grec corcit” „păcat și putoare grecească, belea și năpaste Moldovei”: „grec de la Zagura, pripășit” „grec halvagiu” „grec plăcintar pripășit” „moldoveni poreclindu-se cu nume rusăsc” „sîrb casap” „moldoveni rădicați din țarani” „nepoți tîlharilor Căntești” „corcitură bulgărească” „napaste grecească” ”grec venit povară țărei” ”grec pripășit în țară” ”grec plăcintar pripășit aici, văzînd că nobleța și rangurile la noi se vînd pe bani și eftine” …. ”grec, osânda țărei” ”putoare grecească, năpaste țărei” ”belea grecească”, ”răutăți grecești” ”grec căzut năpaste țărei” ”nouă rădicătură din gunoaele țărei” ”deși toți erau nătărăi, dar au făcut din ei și vornici” ”napaste grecească… pripășit… osândă și batjocură a țărei”. ”văzând că boieriile la noi să vând ca la ei măslinele…”. ”Păcatul de grec, năpaste și trântor țărei… scârba acea grecească” (toate despre același personaj).  ”Plăcintarii și bragagiii grecești, grădinarii bulgărești și porcarii sârbești”. ”Fanarioți din cei mai spurcați și fără caracter… puturoasă scârnăvie grecească”.

Insultele nu sunt gratuite. Nu trebuie să le eliminăm ca pe niște simple umori. Caimacamul Vogoride, greco-bulgar, se opusese intens Unirii dintre Muntenia și Moldova. Arsachi, prim-ministru în România, s-a considerat toată viața ca grec. Biografiile justifică sarcasmul. În ce privește fanarioții, în sec. XIX patriotismul și xenofobia sunt imposibil de distins. Efortul de a le distinge e specios.

Mecanismele înnobilării

Din cărțile de istorie, care cuprind istorioare șocante cu nobili purtându-se abuziv și brutal cu plebeii, ne închipuim că între cele două categorii era o graniță clară și definitivă. În realitate, clasa boierească era extrem de poroasă. Dacă în Europa occidentală înnobilările aproape încetează în sec. XIX, în Rusia și Țările Române procesul se intensifică.

Dar sunt, fundamental, diferite. Una e o înnobilare făcută de regii Europei de apus, care înnobilau pentru ca urmașii lor regali să aibă vasali de încredere, peste generații; și alta sunt înnobilările pripite, pe bani, ale fanarioților, făcute în domnii scurte.

 

Știința de carte

De un secol, Biserica era condusă de episcopi greci fanarioți, care foloseau veniturile mănăstirilor din Moldova. Nu aveau nici un fel de preocupare pentru educație. Populația era în ansamblul său analfabetă, iar știința de carte nu depășea, probabil, 2 %.

Știința de carte e o poartă spre înnobilare. Un Grigoraș este ”scriitor”, ajunge sameș, apoi scrib la Vistierie, apoi este boierit. Vasile Drăghici, slugă unui boier, e pus să învețe carte, învață, apoi devine ”scriitor” scrib la un vătaf de curte. Fiind nevoie de scribi la vistierie, ajunge scrib acolo și e boierit. Niște bulgari, Dobrovici, își obțin prin rușfet (șpagă) un post în cancelarie, după promulgarea Regulamentului Organic, apoi sunt înnobilați datorită funcției. Enache Dănulețu ”scriitor la stărostia Putnei” vinde o casă, iar cu banii devine director de judecătorie, apoi serdar. Draghinici, ”moldovan rusnăcit” ”au fost profesor și l-au făcut stolnic”. Uneori vedem înnobilarea în timp real: ”Din toți târgoveții ce am văzut am ales mai cu chip și cu știință de puțină carte pe Constantin Drosu (negustor bogasier falit, n.a.)  și i-am rânduit ispravnici”. Fiul său, Neculai Drosu, își cumpără moșia Ițăștii cu 22 000 galbeni (77 kg aur, 2 600 000 euro) E mult, e echivalentul unui venit de 130 000 euro pe an.

Diaconovici, doctor în Folticeni, ”și domnul Mihai Sturza văzând țara săracă de boieri, l-au făcut boeriu”. Evstatiadi, venit în Moldova ca dascăl, tocmit dascăl de postelnicul Grigore Codreanu, ajunge stolnic. Zaharopulo, ”putoare grecească, venit ca doctor” e și el înnobilat de același Mihai Sturza, ca și altul Zisu, tot doctor, ”belea grecească”. Ilașcicu, moldovan, doctor din Bucovina. Ioan Ionescu, profesor de agronomie la Țarigrad.

Nepoții unui bulgar, Cornea, ”învățând carte au intrat la visterie scriitor”. Cuciureanu, ducându-se ”în staturile Europei la învățături și învățând medicina” e și el boierit. Gheorghe Calapod, ”scriitor la isprăvnicie”. Petru Câmpanu ”doctor de filosofie și de alte înalte științe” profesor la Academia Mihăileană și inspector, primește rangul de comis. Un grec negustor, Chedrino, are un fiu, Vasile, care ”știind a scrie” ajunge grefier la divanul de apel. Marcu, bulgar din Focșani ”intrând în miliție, pentru că știa puțină carte, l-au făcut unter-ofițeriu”. Meghistan, ”dascăl de limba grecească”. Braun ”neamț inginer”.

 

Funcțiile de stat

Funcțiile la stat, pentru care era necesară știința de carte, sunt tot o treaptă spre boierie. Zagură, doi frați, ”înrolați între amploianți, unul șef de secție în divanul țării de jos și altul director la judecătoria Iașilor”. Zaharie ”venit din Basarabia, au fost prin cancelariile instanțelor judecătorești”. Un Cozmiță are doi fii, pe care ”au mijlocit de i-au dat la cancelaria isprăvniciei”.

 

Banii

Foarte mulți dintre înnobilații disprețuiți de Sion sunt ”bacali”, proprietari de băcănii. Ei își cumpără direct titlul nobiliar, din considerente pur practice: boierii nu plătesc impozite. Ei își pot continua comerțul fără a mai plăti impozite.

Mulți se îmbogățesc devenind arendași de moșii. Un Englezi, grec din Corfu, rădicat la boierie de Mihai Sturza doar ”pentru că au dat bani”.Eraclide, dascăl, se îmbogățește din arenda moșiilor și își cumpără boieria. Un Crina, grec bragagiu, se înnobilează, ”ca nu cumva, făcând bragă rea, să îl bată polițmaistrul” și ca să i se zică arhondas megas kaminaris.  Condrea ”bulgar bacal, ca să scape de darea patentei și-a cumpărat un decret de sărdărie”. Chirilovici ”văzând că darea patentei pe fiecare șfert să încarcă, pentru că mulți dintre patentari pe toată ziua se boierea, a hotărât să peardă din capital una sută cinzeci de galbini, și așa cu aceia și-a cumpărat un decret de sărdărie”. ”Leah de Podolia, vindea mere cu căruța”. ”S-a făcut postelnicel, ca să-și scutească viile de vădrărit”.

 

Slugi boierești

O altă poartă spre înnobilare este (ca în Ciocoii vechi și noi, care e publicat în 1862, și redă situații reale recente) a fi slugă. Vasile Drăghici intră ca slugă la un boier, învață carte, apoi e boierit. Dumitru Drăghici e slugă la un căpitan, după moartea căpitanului ”se urcă în patul lui” și cu timpul e boierit. Manolache David ”l-a slujit pe Ioan Sturza” care îl boierește.

Dodan, doi frați, slugi în casă la postelnicul Ioan Jora, sunt și ei boieriți prin intermediul protectorului lor. Dobraniș, vătav al vornicului Alecu Calimah, e făcut medelnicer de Ioan Sturza. Jorăscu ”vatav la moșia Caraclău a vornicului Sandu Crupenschi”. Ivan, slugă la episcopul de roman, Veniamin Roset.  Comisul Costache Codrescu ”știu eu că era slugă în casă la căminarul Gheorghiță Stoinescul, și mă-sa baba Maria era femeie în casă la vornicul Ioan Greceanu.” Doi frați Panait și Petrachi Cazimir” de copii, i-au dat părinții lor slugi la visternicul Iordachi Balș”. Malcoci, slugă la logofătul Constantin Balș.

 

Filiera bisericii

Doi Drăghici sunt ”fiii unui dascăl de biserică”. Un Mihalache Bandaburu, slugă la mitropolitul Iacob, se călugărește, devine episcop de Huși, de Roman, apoi mitropolit, și din această poziție își boierește încet frații. Dimcea, adus din Muntenia de către mitropolit ca psalt la Mitropolie, e făcut și el clucer.

Arhimandriții greci trimiși să exploateze moșiile închinate și să le trimită veniturile la Athos sau aiurea aduc și ei familii. ”Ecsarhu, veniți cu un moș al lor arhimandrit, le-a dat în posesie (= arendă) câteva moșii fără bani” Au făcut mare stare, s-a făcut spătar, a cumpărat moșia Schinenii, și Călienii, cu ”21 000 galbeni”. Iancu Corjescu fecior de preot, ”scriitor la stărostia Putnei”.  Un Vasile Codrinescu ”slugă la un egumen grec de la mănăstirea Ocnei, care ”învățase pe băet meseria călugărilor greci, adică de-al avea în loc de femeie” va fi și el boierit mai apoi. Mardare ”având episcopul rudenii sărace, l-au însurat cu o fată cam nepoată a vlădicăi”. Unul Băidacu ”cumnat cu un Chiril călugăr grec” care îi dă moșii în arendă.

Filiera feminină

Dumitru Drăghici ”după moartea stăpână-su, s-au suit în patul stăpână-sa Fersaiia”. Un grec, Derescu, ”fiind frate cu femeea lui aga Stoianovici l-au făcut serdar”. Doden, ”nebunul domn Grigore Ghica au adus scârba aceasta franțuzească ce să rudea cu țiitoarea lui”. Un cojocar, luat scutelnic de boierul Robescu, fuge cu o nepoată a Robescului, fată fără părinți luată în casă de unchi ca să o mărite. Paharnicul Robescu moare, iar văduva lui îi acceptă înapoi (happy end).

Unul Ștefanachi Dăscălescu ”se îngurluiește” cu un turc, beșleagă (șef peste curierii domnești) la Buzău, îl urmează la Silistra, unde ”ține loc de femeie turcului” Un capichehaie interimar la Silistra îi prezintă pe cei doi frați Dăscălescu pașei, ca să obțină postul permanent. Pașa ”găsește mai de plăcere pe cel mai mare, că cel mai mic era mai hrentuit, că suferise mai multă clacă turcească” – și a fost făcut vtori-vistiernic de primul Vogoride. Mama unui grec, Idierul, face cosmeticale surorilor doamnei; el e primit scriitor în visterie, apoi înnobilat.  Despre Ivan, slugă și vătaf al lui Veniamin Roset, egumen la mănăstirea Doljești, aflăm că egumenul ”îi netezea fimeia”. Mihai vodă ”îi netezise femeea” lui Ilie Kogălniceanu.  Răducanu Copce ia de soție fata unui căpitan Mihălucă, iar socrul îl face paharnic, ”ca zăstre fetei”.

Un anume Casu, care locuiește lângă curtea domnească, face ”pezevenglîc” adică proxenetism, aduce femei în casa proprie unde domnitorul vine să le întâlnească.  Postelnicul Dumitrachi Iamandi are o soră, fată slută și bătrână, pe care trebuie s-o mărite, și i-o dă unuia Dumitrachi Cocri, pe care îl face spătar. Egumenul de la mănăstirea Golia vede că soția portarului e frumoasă ”în părințești sfătuiri dohovnicești au deprins-o la grăunțe” iar fiului ei îi dă mai târziu în arendă o moșie.

 

Veniți cu domnii

Nici un istoric nu observă că domnitorii fanarioți NU sunt nobili. Sunt bogați, sunt din familii vechi din Fener, cei mai mulți, dragomani (= interpreți) ai sultanilor, dar nu sunt nobili. Ei sunt, în expresiile Evului Mediu, patricieni.

Domnii vin la domnie cu alaiuri mari, de sute de persoane, creditori (domniile costă foarte scump, viitorii domni se îndatorează ca să plătească domniile. O parte din restituiri se fac în bani; pe alții însă îi restituie dând funcții  – Moruzi îl face agă pe un anume Derecliu. De prisos să spunem că o funcție obținută pentru bani dați în avans e practic un permis de corupție.  Un Dimitriadi vine cu Mihai Sturza. Un Anghel Emanoil vine cu Mihai Sturza, iar domnul îi dă monopol pe pâinea din Iași, ”ce niciodată nu s-a mai văzut așa proastă.”  ”Cu domnul Călimah au fost venit un spatariu Neculai Cotcu /…/ și nu s-au mai dus la plăcintăria din Țarigrad, ci încă Mihai vodă neavând de lucru, l-au și boierit”.  Contovici ”grec, venit cu domnul Alexandru Moruz”.

Cînd Mihai Sturza ia tronul erau 853 de familii boierești, cînd a terminat (1834-1848, 12 ani) erau spre 3.750 de boieri.  Practic, el împătrește numărul boierilor.  La 150 de galbeni pitacul, (e suma cea mai mică atestată, poate de la alții a luat mai mult, mulți au fost înaintați, plătind și înaintarea – șătrar, sluger, medelnicer, spătar, agă, postelnic) plătind mai mult – a făcut  între 400 -1000 000 de galbeni numai din înnobilări.  Într-o domnie de 12 ani, a făcut 233  de boieriri (noi) pe an. Dacă scădem concediile, duminicile și sărbătorile religioase, a făcut o boierire pe zi.

A făcut vreo 2800 de boieriri, în 12 ani, 233 de boieri pe an (fără avansări);  dacă scădem duminicile, sărbătorile legale și două luni de concediu, a făcut un boier în fiecare zi lucrătoare.

Ascunderea originii joase  

Nici Moldova, nici Muntenia, nu au registre de stare civilă de nici un fel. Oamenii își schimbă numele cum doresc. La boierie, mulți moldoveni își iau nume grecești, iar începând cu ocupația rusească, nume rusificate. Dimitriu ”tăgăduindu-și adevăratele moldovenești porecle de sine, s-au poreclit pe numele părinților, ca să nu li se poată afla obârșia”. Donos, ”moldovan de la ținutul Ieșii, bravo lui că nu și-au grecit nici nu și-au rusit numele său, și nu și-au zis nici Donisache, nici Donosiu, nici Donosievici, ori Donosov”. Ioan ”fiind ridicați la boerie din proști, ș-au părăsit poreclele părințești, ca niște oameni de nimică”. Ivan ”Moldoveni, poreclindu-se cu nume rusăsc”. Iozăfescu ”moldovan, fii a oarecare Iosep, rușinându-se de porecla tătâni-său, s-au poreclit de pe numele său”.  ”Și-au lepădat porecla părințască și s-au poreclit Cristescu, de pe moșie, ca să nu se prepue că-i rudă cu ciocoii, și nici să-l cunoască că-i bulgar”. Sion e obsedat de nume exacte: Costache, moldoveni, și cei mai din vechi boieri, ”însă dreapta lor poreclă este Boldur”. Chirilovici ”și-a rusnicit porecla, ca să nu i să poată nimeri obârșia neamului”. Chirnischi  își schimbă ”părinteasca poreclă în leșască, ca să nu i se poată nimeri obârșia neamului” Costinov ”ca să nu să nimerească trunchiul de la care căsăpie au eșit, și s-au înălțat la boierie, numele tătâni-său și l-au format în poreclă rusească, ca să creadă proștii că-i rus”. ”Și-au format poreclă sârbească”. ”Ioan Nacu, de sine poreclit așa”.

Epitaf

Desigur, o parte din boieri erau boieri vechi și patrioți adevărați – familia Rosetti, familia Golescu. La eliberarea robilor țigani, aproape jumătate din boierii moldoveni refuză despăgubirea oferită de stat, ca să dea eliberării un înțeles de generozitate.

Dar ideea de democrație e inseparabilă de ideea de meritocrație. Există societăți de tip achievement, unde individul e remarcat, admirat și promovat pentru meritele sale proprii, și societăți de tip ascription, în care individul e remarcat pentru meritele înaintașilor.  Societatea românească e amfibie: nu a părăsit complet sistemul ascription, balcanic, în virtutea căruia o păpușă gonflabilă, fiica președintelui Băsescu, e ipso facto bună de deputat european, o Barbie de plastic, Corina Bogaciu, fiica unui primar, e și ea bună de deputat. Societatea românească nu a intrat încă în sistemul achievement, meritocrația prin școli, franceză, sau meritocrația prin afaceri, americană.

Când Toader Paleologu, proaspăt dat afară din Partidul Liberal, declară cu ciudă că ”strămoșii mei au făcut partidul liberal, nu nou veniții ăștia !” el are dreptate într-o logică ascription, în care partidul și funcția de deputat sunt moșii transmisibile din tată-n fiu. Ca în Grecia balcanică, bântuită de un secol de două familii politice, Papandreu și Karamanlis, oir India, unde toți deputații sunt fii de deputați. Și Pakistanul, unde fiul lui Benazir Bhutto e politician de a cincea generație.

Structurile de tip ascription nu sunt mai bune sau mai rele, mai eficiente sau nu, decât structurile de tip achievement. În societăți cu instituții slabe, în care statul e incapabil să aplice legile și să impună respectarea contractelor, e preferabil să tratezi cu interlocutori pe care-i știi de o generație, două, și care te știu tot de atunci. Cei care se cunosc de mult nu au tendința să se înșele.

Dar avantajele sistemului se opresc aici. Ele sunt evidente doar în societăți cu instituții minimal funcționale. Răscoala din 1907 e recentă. Toate societățile din Occident s-au dezbărat de sistemul aristocratic. Balul debutantelor mai ocupă, anual, două pagini în Paris Match, dar asta e tot.

Neagu Djuvara a scris o carte groasă despre Grădișteni, familie boierească veche, din care se trăgea după mamă. Despre neamul Djuvara n-a scris. Djuvara vine din macedoneanul чувар, čuvar, paznic sau cioban, scris grecește, Τζουβάρα, Tsouvara. Grecia e plină de Τζουβάρα și Τζουβάρας.

Sion scrie despre ei:  ”Juvara: bulgari, veniți la 1829 deodată, aceștia fiind trei frați, s-au pripășit în Focșani, ș-au început a căuta de vite, apoi au luat moșie în posesie ( = arendă). ”

”Paleologu – grec, neguțitor din Galați, un Temoleon pe la 1847 ș-au cumpărat decret de megas arhon comis. ” – descendenții cumpără moșii, iar apoi un Paleologu ațipește ca senator în Parlamentul interbelic.

Presa e plină de articole nostalgice despre aristocrații moldo-valahi și distincția lor rafinată. Realitatea e cu totul alta: acești esteți epicurieni sofisticați erau fii de haidăi, parlagii, bragagii, geambași, sfârnari și arendași îmbogățiți recent. Ne displac baronii locali de azi, cu două cefe și două guși, mârlani îmbogățiți prin corupție. Fiii lor nu vor avea vreo legitimitate morală mai mare. De ce am linguși cabotin urmașii parlagiilor de ieri ?

Și piatra, și bronzul prind o patină venerabilă a vechimii. Corupția, șmecheria și samsarlâcul n-ar trebui să capete nici o patină. Și n-ar trebui să iște nici reverență, nici adulație după două sau trei generații.

20.2.18

An Interview With James Howard Kunstler

 


By Addison Del Mastro

James Howard Kunstler, a novelist and journalist active since the early 1980s, burst onto the scene in 1993 with The Geography of Nowhere, perhaps the most famous post-war denunciation of suburbia. Written with the intensity of an Old Testament prophet, The Geography of Nowhere and much of Kunstler’s later work is chock full of obscure facts and illuminating anecdotes that all tell the same story: the way Americans live today is physically, environmentally, and spiritually unsustainable, with the “strip-mall wilderness” and the regime of “happy motoring” coming in for special criticism.
Kunstler is a Democrat, albeit an angry, disaffected one, and among his previous journalism gigs is a year as an editor at the liberal Rolling Stone magazine. Yet his rage at debt-driven consumerism is no less conservative than Russell Kirk’s denunciation of the automobile as a “mechanical jacobin.”
A cursory reading of Kunstler’s books or blogs might give the reader the impression that he is a cynic, or even anti-American. For example, he is fond of opining that “you can stick a fork” in the suburban experiment, “because it’s finished.” His blog—in reference to the United States—is pungently titled “Clusterfuck Nation.” And scarcely a week goes by without a reference to the crumbling Republic “taking its final slide down the garbage chute of history.”
Yet Kunstler is not anti-American, nor is he a standard-issue liberal. He is interesting and unorthodox enough to have appeared in Rod Dreher’s Crunchy Cons, which dubbed him a “prophetic crank.” A secular Jew, a fierce localist, a skeptic of left-wing cultural pieties and “techno-narcissistic” science-fiction schemes, Kunstler might best be described as a patriot for an America that no longer exists: a country of small towns, tight-knit communities, human-scale development, and local entrepreneurship. We were never perfect, but we certainly don’t come close to embodying these ideals today. Kunstler is trying to nudge us in that direction.
He was gracious enough to grant TAC an interview:
TAC: You lived in Saratoga Springs, a small town in upstate New York (north of Albany), for a long time. This is not a part of the country that is on the upswing. We hear a lot about a booming economy and full employment. What is your life like there and what economic and social trends have you observed over the years?
Kunstler: I moved 15 miles east across the Hudson River to an old factory village in Washington County in 2012, after more than 30 years in Saratoga. Saratoga went through a great boom while I lived there. It had “great bones” as a classic Main Street town. The oil crises of 1973 and 1979 held back its redevelopment (people were afraid of the 30-mile commute to jobs in Albany), but during the ‘80s and ‘90s it went through a turbo-charged Martha Stewart style rehab. Every great 19th century house was renovated and stuffed with furniture from Crate & Barrel. It has always had quite a mixed economy, and the shopfronts on the main drag, Broadway, were never vacant. It has Skidmore College, a horse racetrack renowned for its charm, and several small manufacturers. After 9/11, the hedge funders came up from the Big City seeking security and skewed the property market. The town remains very lively and prosperous—though I see a dangerous bubble in new apartment projects ramped up via the low-interest lending regime, and it will surely end in a real estate bloodbath. I still go into Saratoga at least once a week and I have a sturdy social network there.
I moved to the little town of Greenwich to put together a homestead with a large garden, an orchard, and chickens. I found an interesting property literally on the edge of the village—11 feet from the tax line. I can walk to Main Street in seven minutes. (The chickens stay put.) The village is in an advanced state of sclerosis. The storefronts on Main Street are half empty. Most of the rest are second-hand shops with a couple of eateries. The several factories along the Battenkill River (a tributary of the Hudson) all shut down in the 1970s. Many of the village denizens are on some kind of government support. There’s a heroin problem. Yet it is exactly the kind of place that I believe will have a future in the next economy. The county was too far away for the city weekenders to buy up and ruin.
There’s still plenty of farming, though it’s transitioning out of dairy (which is essentially an industrial enterprise) into new and more varied crops and methods. The Battenkill has tremendous potential for hydropower. You can see the ruins of old small-scale installations from the early 20th century in there; the big electric conglomerates didn’t want to care for them. When national chain retail completes its death cycle (currently underway) and the Amazon business model is recognized as a joke, Main Street will come back. Somebody recently bought five Main Street wrecks and has plans to renovate them.
The Washington County landscape is breathlessly beautiful, a terrain of tender hills and quiet dells leading into the Green Mountains to the east. There are a lot of arty folk in them thar hills and in the neighboring villages. There is something of a real American rural culture here still. I lead a purposeful, disciplined life—I have to, being self-employed—and I remain pretty cheerful because of it. I play fiddle in a local contradance band. I cultivate my garden. It’s the best of all possible worlds.
TAC: You are best known as an urbanist, an architectural critic, for this general cluster of issues. Why urbanism? Did you intend to become an urbanist when you wrote The Geography of Nowhere, or was that a path you found yourself on by accident?
Kunstler: My whole life I’ve been conscious of and sensitive to my surroundings. I was born in New York City, spent three years out in the Long island suburbs (age 5 to 8, the only years that suburbia is okay) and moved back to Manhattan for the rest of my childhood. I went to grammar school a block away from the Metropolitan Museum of Art, in the days before they shook you down for a donation to get in, and I got to know the place as well as the inside of our refrigerator. I took myself to Chinese restaurants and Yankee Stadium and Broadway plays, when they cost $7.50 for a decent seat. I went to summer camp in New Hampshire before the interstate highways existed and the state was still a Eugene O’Neill backwater of granitic old farmers and busy mill towns, with their leafy squares and opera houses, which seemed hugely charming to me. Being an indifferent student, and to avoid the Vietnam draft, I went to a third-rate SUNY college in a small town in the middle of nowhere—the ambiguous region between Rochester and Buffalo—and got to love the small town life (when it still had some life in it). I never returned to live in New York City, though; as a young newspaper writer I lived in Boston and San Francisco and half a year in D.C.
Through this experience I became fascinated, perhaps obsessed, with the shortcomings of American cities and especially the suburbs, and the way that scene was developing in the 1970s. It all amounted to a stupendous void of human reward. In fact, you can state categorically that the American automobile suburbs are positively punishing to the human spirit, and our cities hardly better. The majority of U.S. cities are decrepit, and the rest suffer one way or another from a thundering absence of artistry in the composition and assembly of what is supposed to be a human habitat.
Nobody had really written about this for quite a while—since Jane Jacobs and Lewis Mumford in the early 1960s—and the intellectual class of America seemed oblivious to the fiasco of daily life these ghastly environments presented. I looked around and saw a set of problems that was a menace to civilization. It’s awfulness was also an invitation to comedy, and I was developing into a comical writer. The Geography of Nowhere grew out of an assignment from the New York Times Sunday Magazine, where I was a regular freelancer. Being the fretful neurasthenic little gerbils they are, the editors killed my story (with the working title, “Why is America So Fucking Ugly?”), which I turned into a book proposal and sold to Simon & Schuster.
TAC: Change of topics. In one of your blogs, you wrote a bit about gay marriage; you were mostly skeptical of it because we don’t really know what side effects it could have, as a new social norm. Can you speak a little more about that?
Kunstler: I think gay marriage represents a certain kind of cultural mischief that derives from the misguided crypto-gnostic wish in liberal America to transform human nature in the name of “progress.” I was in favor of so-called civil unions that would regularize property issues for same-sex couples who formed households, but calling it “marriage” was a sentimental error that would further damage a struggling institution in a culture that can’t withstand much more institutional failure. For me, it’s not a religious issue; I don’t practice any so-called “faith.” I believe in behavioral boundaries and I regard the campaign to abolish sexual categories—or endlessly expand them into meaninglessness—as unhelpful to the human project.
TAC: In your earlier work, but especially in your more recent blogging, you don’t talk about technocratic issues or policy very much. It’s a very different idea of human flourishing than most people in academia or business or policy have; questioning the whole idea of economic growth and industrial society. You write about lots of other issues—political correctness, the “deep state,” finance, foreign policy—as if they are only epiphenomena of a decaying civilization.
Kunstler: I consider our techno-industrial economy a transient phenomenon, and many of the assumptions and ideas about it as erroneous, especially the sci-fi fantasies du jour, invoking a dazzling robotic nirvana to come. My book The Long Emergency detailed exactly the dead-end we find ourselves in. And the follow-up, titled Too Much Magic, describes the cargo cult of wishful thinking that arose after 2008, when the fragility of our phony-baloney banking system was exposed as the matrix of fraud that it is. Our pornified culture, with its overlayment of mass murder, drug abuse, gluttony, and celebrity idol worship is the epitome of decadence—anything goes and nothing matters. My view is that we’re heading into profound systems failure and the outcome will be a re-set to a far less complex human condition. We’ll be lucky, when the dust settles, if we can land back in an early 19th century level of activity, but we could go full medieval, or worse. At the moment, we can’t construct a coherent story about what is happening to us; and therefore we can’t make any coherent plans to act in the face of it. Our current politics reflect this sad state of affairs.
TAC: Would you say, then, that you’re a skeptic of techno-industrial capitalism but also of techno-industrial environmentalism?
Kunstler: I find a lot of the debate about capitalism these days to be rather specious. Capitalism is not a belief system, and I’d argue that it’s not really a concocted program for running an economy per se. It is a set of laws governing the behavior of surplus wealth, that’s all. There will always be people who have more than other people—unless we fall back into a stone age—and managing that extra wealth will always be a social necessity, whether it’s represented in surplus grain, oxen, gold coins, or paper certificates that purport to represent “wealth.” Probably what many of the complainers-against-capitalism really detest are the abstract financial games that we have developed only in the last century or so, and really refined in the past quarter-century—especially the shenanigans in the securities markets.
That’s not capitalism; it’s swindling, fraud, and racketeering, and there are statutes against these activities, even if they are not enforced these days. But that calls something different to question: whether we are abandoning the rule of law. As for the techno-utopians and their visions of our robotic nirvana-to-come: I regard most of this as a species of especially grandiose narcissism. Sheer innovation is not going to overcome the limits of living on the finite resources of this finite planetary ecosystem. And talk about colonizing Mars and other planets by the likes of Elon Musk amounts to a laughable fantasy in light of our current failure to inhabit this planet successfully, with all it has to offer. The most beneficial state of affairs right now would be a time-out from all the Frankenstein experiments we’re running.
TAC: How do you answer critics who say, “you’ve been talking about peak oil and motoring and strip malls for almost 30 years, and it hasn’t all collapsed yet”? To put it differently, let’s say that we really can escape the end of oil with some “magical” substitute. What would that mean for the arguments you have been making since 1993?
Kunstler: I didn’t call it “the long emergency” for nothing. The oil predicament played out a little differently than I predicted in 2005, but we are nonetheless in thrall to a terminal condition. The shale oil “miracle” has been hugely deceptive and the public broadly misunderstands what’s actually going on “out there.” We’ve generated enormous debts to compensate for the plummeting energy return on investment that the oil industry’s business model is based on. We’re so deeply in debt at every level because we can’t afford the energy required for running everyday life in America. Shale oil was financed by “junk” lending thanks to supernaturally low interest rate policy, and the shale producers haven’t made a net dime since they ramped up in 2005. It costs too much to get the stuff out of the ground, with all those horizontal bore lines, millions of tons of sand, and great gouts of water to flush it out.
They’re over-producing to generate cash-flow to only partially pay off their debts, and in so doing driving down the price. Plus, their depletion rates are frightful—three years and a shale well is toast. But if the price of oil were to rise above $100 a barrel again, it would only crush what remains of the industrial economy. Meanwhile, depletion continues apace in the old-fashioned conventional oil, and the industry as a whole has discovered next-to-zero new oil since 2015. There is widespread hope (and prayer) that we’ll cobble together some combo of alt-energy types to replace oil. Ain’t going to happen. You can do all these things at the science project scale now, with the supporting “platform” of a fossil fuel economy to hold it up, but these alt systems don’t scale up and we won’t be able to fabricate the hardware for them without that platform of oil underneath. In other words, we can’t run suburbia, the U.S. military, the Internet, the interstate highway system, Wal-Mart, and Walt Disney World by other means. But, we can simplify stringently and re-scale and re-localize economic life, and remain civilized. We’re going to be dragged kicking and screaming into that reality-based future.
TAC: What are your thoughts on religion, and its intersection with the problems you describe? Some environmentalists have blamed the Christian idea of the primacy of man for our hubris and arrogance towards the natural and even the built environment. Despite being non-religious you are certainly aware of a spiritual dimension to our maladies.
Kunstler: I think you are describing some cultural dynamics realistically, though I don’t pay a whole lot of attention to religious matters. Human beings benefit from a certain amount of humility before the mysteries of existence, and you’d think we’d be a bit more nervous about our recent insults to the planet. In my World Made By Hand series of novels, set in a post-economic-collapse American future, the church has regained community importance—as all the other armatures of daily life have fallen away (corporate employment, schools, the courts, government generally) and people need something to hang their lives on, especially what remains of the collective, civic life. They are not necessarily pious, though. I don’t think Christianity will be blamed for the systemic disruptions coming, and I’d be a bit concerned about its latent mojo for persecution and craziness.
TAC: Who would you say has inspired you or had an impact on you, and the way you think about the world and the problems we face?
Kunstler: I’ve been inspired in the business of writing by H.L. Mencken, Tom Wolfe, and the now somewhat forgotten Thomas McGuane, a fantastic prose stylist who made a big splash in the 1970s with a series of youthful novels and then just kind of faded like a nova in the night sky. (There’s a story there. I’d love to interview him, if I could. He’s nearly 80 and lives in Montana. Never met him). Wendell Berry is a figure like unto Moses in his understanding of our predicament. I have a lot of respect for several of my contemporaries as commentators who follow the same story-line of declining civilization: Dmitry Orlov, a great stylist with a wonderful mordant sense of humor; John Michael Greer, who has put out a ton of intelligent work with a wonderfully sensible, amiable, down-to-earth voice; Chris Martenson, who has a highly-trained scientist’s vision of these issues, along with a shrewd sense of American corporate behavior, since he was an executive in pharma before he chucked that life. Gail Tverberg has put together an admirably coherent narrative about the role of energy and debt in our economy. David Stockman has written eloquently about the evil marriage of Wall Street and government. Michael Lewis covers Wall Street racketeering better than anyone. Pam Martens and Yves Smith consistently dissect the ongoing financial swindle on their blogs Wall Street on Parade and Naked Capitalism. Alice Friedemann over in Berkeley is a brilliant analyst of energy and transportation. I could go on. There’s a lot of good thinking and writing out there—and it’s virtually all outside the institutional structures of mainstream media and government.
Addison Del Mastro is Assistant Editor for The American Conservative. He tweets at @ad_mastro.

13.2.18

FMI a vrut să-i sărăcească pe români înainte de '89, pentru a-i scoate în stradă


https://www.tagesschau.de/multimedia/bilder/sendungsbild677992~_v-videowebm.jpg



Annely Ute Gabanyi argumentează, bazându-se pe cercetările şi analizele pe care le-a făcut, că regimul Ceauşescu nu ar fi vrut să-şi plătească datoriile la băncile occidentale, aşa cum scriu istoricii români, ci a fost obligat să o facă. Astfel, de pildă, FMI i-a propus României în perioada 1982-1983 un acord stand-by prin care datoriile ţării să fie re-eşalonate şi, în schimb, guvernul să aplice măsuri de austeritate extrem de drastice. Gabanyi explică mai departe că, sub presiunea Occidentului, România a fost nevoită să dea înapoi banii împrumutaţi în anii '70, chiar cu preţul înfometării populaţiei. În acest fel, cancelariile vestice mizau pe două efecte: recuperarea banilor şi ieşirea în stradă a românilor umiliţi.
Ce-i lipseşte României pentru a ieşi din starea de periferie în care se află?
A.U.G.: Pentru a depăşi periferia internă sau pe cea externă?
Ambele.
A.U.G.: Problema e destul de complexă şi nu este exclus să contrariez cu această apreciere. După părerea mea, pe plan extern, România a păşit în noua eră de după revoluţia din 1989 lipsită de capitalul politic pe care Occidentul ar fi putut să-l acorde României pentru politica sa de autonomie dusă în perioada războiului rece. Ştiu ca se mai vehiculează în anumite cercuri teza conform căreia opoziţia României, desigur în limitele posibilului, împotriva hegemoniei sovietice în Comecon şi în Pactul de la Varşovia nu ar fi fost reală. Aceste teze de care m-am lovit curent în cadrul cercetărilor mele de peste 40 de ani au fost contrazise şi invalidate de documentele şi studiile publicate după 1989. În plus, România a pornit ca cea mai săracă rudă din fostul bloc comunist. Era săracă, chiar dacă nu avea datorii la fel ca celelalte ţări comuniste care în 1989 erau în pragul falimentului de stat.
Faptul că a ieşit din comunism fără datorii nu i-a fost de mare folos României.
A.U.G.: Ar fi putut să fie altfel. Într-o analiză făcută în februarie 1989 de Bogomolov, consilierul lui Gorbaciov, se arăta că acest lucru era în avantajul României, creând precondiţiile pentru ca această ţară „a cărei populaţie s-a eliberat de valorile socialiste şi care tradiţional a fost educată în spiritul destinului comun cu lumea latină să se orienteze definitiv spre Vest". În aceste condiţii, susţine mai departe Bogomolov, sprijinul material şi financiar al Occidentului ar putea fi într-adevăr eficient într-o ţară care, spune el, posedă resurse economice şi naturale îndestulătoare. Din păcăte, sprijinul material şi financiar consistent al Occidentului a fost dirijat atunci către Polonia, Ungaria şi mai apoi spre cehoslovaci. De altfel, şi în privinţa susţinerii economice de către Occident  există interpretări diferite.
La ce vă referiţi?
A.U.G.: Se spune curent că România ar fi vrut cu tot dinadinsul să-şi replătească datoriile pe la începutul anilor 1980. Or, de fapt, n-a avut încotro.
Vreţi să spuneţi că FMI a putut să oblige regimul Ceauşescu să-şi achite datoriile înainte ca ele să fi devenit scadente?
A.U.G.: Nu este vorba de scadenţa datoriilor. După criza polonă din 1980, statul est-european cu imense datorii la băncile occidentale, acestea au devenit foarte nervoase, întrebându-se dacă statele comuniste din estul Europei vor fi capabile să-şi achite datoriile contractate în decursul anilor 1970. În 1981, România avea o datorie de 11,8 miliarde dolari, dar de exemplu aceeaşi datorie o avea şi Ungaria, numai că, din cauză că această ţară avea doar jumătate din populaţia României, datoria per capita a Ungariei era dublă faţă de cea a României. Cu toate acestea, scria atunci un analist al Deutsche Bank, Ungaria a fost salvată de băncile străine occidentale, în vreme ce România a fost nevoită să-şi achite datoriile până la ultimul ban.
De ce?
A.U.G.: Este ştiut că şi deciziile de natură economică sunt în esenţă politice. În locul unei aprecieri proprii, vă prezint răspunsul dat de un oficial american ziaristei austro-americane Susanne Brand­stätter, în filmul ei „Şah Mat. Strategia unei revoluţii": „Am vrut să forţăm România să facă reforme, care în cele din urmă ar fi scos populaţia în stradă, sau să plătească datoriile, fapt care, în cele din urmă, tot ar fi scos populaţia în stradă".
Vreţi să spuneţi că FMI, prin faptul că a obligat România să-şi plătească datoriile, a forţat de fapt izbucnirea revoluţiei?
A.U.G.: Neîndoielnic, politica de austeritate la care a fost supusă populaţia României în anii 1980 a fost printre  factorii decisivi care au dus oamenii la disperare şi, în final, la revoltă.
Credeţi că, forţând nota în România, regimul Ceauşescu ar fi putut cădea înainte de căderea Zidului Berlinului?
A.U.G.: Ştiţi că „repetiţia generală" pentru revoluţia română a avut loc în noiembrie 1987. Dar problema pe care o discutam în 1982-1983 era de ce România a refuzat acordul stand-by cu FMI, de încheierea căruia depindea reeşalonarea datoriilor ţării cu băncile occidentale particulare. Din studiile efectuate la vremea aceea la Institutul de Cercetare al Europei Libere, studii care se pot consulta la arhiva Universităţii Central Europene de la Budapesta, reiese clar că planul propus de către FMI pentru plata datoriilor României prevedea măsuri de austeritate atât de drastice încât a fost refuzat de conducerea de atunci a României, fiind înlocuit cu un program propriu care, deşi mai puţin sever decât cel preconizat de FMI, a fost responsabil pentru sărăcia şi lipsurile pe care le-au îndurat oamenii până în 1989.
Dar cum ajunsese România să aibă acele datorii?
A.U.G.: Datoriile la firme occidentale au fost contractate începând din anii 1960, când România a început să pună în practică propria strategie de dezvoltare economică, care printre altele urmărea şi reducerea dependenţei de livrările de energie şi materii prime din Uniunea Sovietică. Această strategie avea trei componente: obţinerea de petrol din ţări aflate în lumea a treia cu rezerve de petrol, în schimbul efectuării de prospecţiuni, a livrării  de instalaţii de foraj şi a formării de specialişti în instituţiile de învăţământ din România; achiziţionarea de tehnologie avansată din Occident pentru construcţia de rafinării în România şi, în cele din urmă, exportul produselor rafinate cu un profit substanţial pentru România. Dar au apărut războiul dintre Iran şi Irak, apoi criza petrolului şi, în acest context, România nu a mai fost în stare să-şi achite datoriile la timp.
Deci România a primit bani din Occident pentru investiţii, i-a folosit în acest scop, dar „afacerea" în care a investit a căzut şi nu a mai putut să dea banii înapoi.
A.U.G.: Da. În principiu, fiind singura ţară din bloc care devenise membră a FMI încă în 1972, înfruntând URSS,  România ar fi trebuit să fie tratată preferenţial de această organizaţie şi de către băncile occidentale.
Şi a luat vreodată bani de la FMI înainte de 1989?
A.U.G.: A luat două tranşe şi pe a treia nu a mai luat-o.
Ce-a făcut cu banii? Ce sumă a luat?
A.U.G.: Sume relativ mici. Banii mulţi au fost luaţi de la băncile private, cu termene scurte de returnare. Potrivit, însă, documentelor internaţionale pe care le-am cercetat, România nu a vrut cu tot dinadinsul să plătească aceste datorii dintr-o dată, după cum susţin analişti şi istorici români. Numai că România a fost pusă la colţ, iar poporul român a tras lozul cel mai negru. Într-un fel, acest lucru a avut partea lui bună, de vreme ce a dus la căderea regimului.
Nu a fost prea târziu?
A.U.G.: Nu ştiu dacă a căzut prea devreme sau prea târziu, dar a căzut prost: a plecat un regim anti-sovietic pentru ca să vină la putere un regim pro-sovietic. Dacă ar fi căzut şi  regimul şi sistemul ar fi fost altceva, dar aşa au ajuns în fruntea ţării nişte persoane care plănuiau să menţină România într-o zonă gri, de influenţă a Uniunii Sovietice.
Până când a durat de facto regimul pro-sovietic în România?
A.U.G.: Faza grea a durat până la scoaterea generalilor complotişti, în frunte cu ministrul Apărării Nicolae Militaru numit imediat în decembrie 1989, de la posturile lor, în februarie 1990. A doua fază s-a terminat o dată cu căderea URSS, cam prin septembrie 1991, iar faza a treia a ţinut până la alegerile din 1996, când, la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din acel an, au fost înlăturaţi din CSAT şi ultimii generali pro-sovietici.
Mai există şi o a patra fază a regimului pro-sovietic?
A.U.G.: Nu, chiar şi Ion Iliescu şi-a dat seama după aceea că ţara trebuie să meargă într-o direcţie pro-occidentală. Din păcate, noul preşedinte Emil Constantinescu nu şi-a putut onora promisiunea că va duce România curând pe drumul integrării euro/atlantice, România nefiind în 1997 printre acele ţări foste comuniste alese pentru primul eşalon pentru integrarea în NATO şi în UE. Abia în urma războiului din Kosovo, când România, după spusele preşedintelui Constantinescu, „s-a comportat ca o ţară NATO", ţara şi-a început negocierile de aderare la UE, iar în 2002 a primit undă verde pentru NATO. Deci, în primul deceniu după revoluţie, România, spre deosebire de celelalte state central-europene care au primit sprijin financiar şi expertiză din partea UE, a fost lăsată în derivă, aici fortificându-se cartelurile economice indigene.
Consolidarea acestor carteluri e o consecinţă a persistenţei vechiului sistem?
A.U.G.: A fost atât o consecinţă a felului în care s-a făcut schimbarea în 1989, cât şi a faptului că României i-a lipsit o perspectivă clară a integrării în sfera occidentală.
Spuneaţi că imediat după 1980 doar elita pro-sovietică din România s-a implicat în politica ţării.
A.U.G.: Această elită a fost adusă la putere printr-o lovitură de stat deghizată în răscoală populară. Oamenii ieşiseră în stradă cerând „Jos comunismul" şi s-au trezit cu „Jos Ceauşescu". A fost o mare greşeală fiindcă problema nu era doar Ceauşescu, ci comunismul ca sistem.
Totuşi, chiar şi acum, la 21 de ani de la căderea lui Ceauşescu, mai mult de jumătate din români spun că în comunism era mai bine şi că în sine co­munismul era o idee bună, prost aplicată. Mai mult chiar, scriitorul Mircea Cărtărescu este de părere că „sistemul era groaznic, însă aveam stabilitate şi fiecare ştia ce-l aşteaptă în ziua următoare". De ce credeţi că această nostalgie persistă într-un fel chiar şi la nivelul elitelor?
A.U.G.: Această nostalgie persistă în toate ţările foste comuniste, însă mai ales printre dezavan­tajaţii şi perdanţii schimbărilor economice petrecute de atunci.  Este cel puţin straniu ca un om cult precum Mircea Cărtărescu să-şi mărturisească nostalgia după un tip de stabilitate  cu Securitatea la poartă şi închisoarea la colţ.

CV Anneli Ute Gabanyi , 69 de ani

Urmează cursuri de Filologie si Stiinte politice la universitatile din Cluj, Munchen, Clermont-Ferrand şi la University of Southern California.
Obţine titlul de doctor în filologie de la Universitat der Bundeswehr din Hamburg. În 1963 părăseşte Romania, stabilindu-se la Munchen.
Intre 1969 si 1987 este analist principal, apoi director al secţiei romane de cercetare la Radio Europa Libera, Munchen.
Intre 1988 si 2000 este analist principal la Sudost-Institut, Munchen, apoi analist principal asociat la Departamentul pentru Extinderea U.E. din cadrul Institutului German pentru Probleme Internationale si de Securitate Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin.
Este autoarea volumelor „Partei und Literatur in Rumanien seit 1945.
Untersuchungen zur Gegenwartskunde Sudosteuropas" (1975), „Die unvollendete Revolution. Rumanien zwischen Diktatur und Demokratie" (1990) si „Systemwandel in Rumanien.
Von der Revolution zur Transformation" (1998), aparut si in limba română in anul 1999 sub titlul „Revoluţia neterminată".
Google
 

Postări populare