BNR va putea să emită „recomandări obligatorii” pentru Guvern

BURSA 30.07.2015

Avocat GHEORGHE PIPEREA

Preşedintele Comitetului de supraveghere macroprudenţială este guvernatorul BNR, potrivit proiectului de lege al MFP.

Aş fi vrut să nu mai scriu o vreme despre greşelile şi partizanatul inadmisibil al BNR sau chiar să îmi suspend pentru o vreme preocupările pentru critica acestei instituţii a Statului român (o instituţie care s-a dovedit, mai ales după instalarea crizei economice în România, a nu mai fi deloc o bancă centrală, naţională, ci o bancă a băncilor din România).
Dar, pas cu pas[1], BNR pătrunde brutal în vieţile noastre şi o face la adăpostul zilelor de vacanţă, când atenţia potenţialilor critici ar putea suferi nişte atenuări.
BNR nu doar că s-a manifestat şi „afirmat” ferm ca apărător din oficiu al tuturor băncilor din România, inclusiv – sau mai ales – a celor delincvente şi recalcitrante care şi-au prejudiciat prin abuz de putere economică şi practici înşelătoare clienţii. BNR şi-a afişat marca de principal opozant al Codului fiscal, document legislativ votat aproape în unanimitate în Parlament. Motivaţia opoziţiei faţă de acest Cod (un instrument legislativ mediocru şi ca tehnică de redactare, şi ca viziune de politică economică pe termen mediu şi lung[2]) nu este prudenţa, aşa cum ar putea rezulta din declaraţiile ultime ale dlui Isărescu. Motivaţia este alta: acest Cod fiscal pare a fi, în viziunea BNR, defavorabil băncilor care s-au obişnuit să împrumute statul român şi care, având o expunere de peste 20% din portofoliu pe Statul român ca debitor, ar putea fi destul de grav afectate în cazul în care, în mod previzibil, s-ar ajunge la un deficit bugetar mai mare de 1,5% (aşa cum ne obligă criteriile de convergenţă stabilite de CE), caz în care ratingul României va putea fi degradat, cu consecinţa scăderii ratingului acelor bănci. Precizez că ratingul unei bănci este calculat şi în funcţie de portofoliul de obligaţiuni, titluri de stat sau împrumuturi directe acordate unor state, iar Statul român „generează”, în prezent, un risc zero pentru creditorii săi.
În mod consecvenţial, acest risc ar putea să aibă valori pozitive în caz de degradare a ratingului de ţară pentru România.
Iar de acest risc crescut de contaminare nu este deloc străină instituţia pe care ne-am obişnuit să o denumim „Banca Naţională a României”, care a încurajat, direct sau indirect, împrumuturile acordate de bănci Statului român, cu neglijarea economiei reale. Deşi, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, se interzice acesteia creditarea statului, alin. (1) al aceluiaşi articol permite creditarea băncilor comerciale. Banca Naţională a României a creditat substanţial băncile comerciale, de la care Statul român, aflat într-o continuă nevoie de finanţare a deficitelor bugetare şi de re-finanţare a împrumuturilor anterioare, s-a putut împrumuta, neexistând nicio interdicţie în acest sens. Banca Naţională a României a creat, aşadar, condiţiile pentru ca Statul român să aibă nevoie de capital. Deşi creditarea directă a Statului român de către BNR este interzisă (o decizie de politică economică şi monetară complet greşită, de altfel), totuşi, în acele cazuri în care BNR a creditat băncile comerciale, iar acestea au folosit fondurile astfel obţinute de la BNR pentru a credita Statul român, s-a ajuns la un adevărat cerc vicios al îndatorării Statului pentru consolidarea băncilor, semnalat şi explicat, cu lux de amănunte, în raportul Curţii de Conturi din septembrie 2014. Pe scurt, BNR a permis băncilor comerciale să facă profit pe seama Statului român, care s-a îndatorat continuu la bănci, fie prin refinanţări ale unor împrumuturi vechi, fie prin împrumuturi bancare sau obligatare noi, majorându-şi constant datoria publică. Valorile dobânzilor la care s-au acordat aceste credite au făcut ca ele să fie ieftine pentru bănci, dar scumpe pentru stat. Se poate constata faptul că, începând cu anul 2009, Banca Naţională a României a sprijinit constant băncile comerciale, prin reducerile treptate şi constante ale rezervei minime obligatorii (existând mai multe lichidităţi necesare împrumutării statului), prin reducerea continuă a dobânzii de intervenţie (având în prezent valoarea de 1,5%), prin exportarea profitului, pe baza consolidării rezervei valutare (ceea ce a permis un curs constant, dar artificial, al euro) şi, în ultimul timp, prin susţinerea în calitate de apărător de ultimă instanţă al tuturor băncilor care s-au comportat iresponsabil când, în anii de boom economic românesc, au dat populaţiei credite peste măsură, iar în anii de criză, se comportă tot atât de iresponsabil creditând, aproape exclusiv, Statul român sau consumatorii care se încadrează în programele Prima casă (împrumuturi ale persoanelor fizice garantate, în proporţie de 50%, de Statul român).
Creditele acordate statelor cu un grad acceptabil de macrostabilitate sunt considerate credite cu risc zero. Un portofoliu mare de astfel de credite înseamnă un rating mai ridicat pentru banca în cauză, ceea ce îi ieftineşte gradat costurile la care se împrumută sau se refinanţează. De aceea, chiar dacă, la prima vedere, macrostabilitatea pe termen mediu înseamnă condiţii mai bune de creditare pentru Statul român, cel ce pierde este în continuare Statul român, şi nu băncile. O astfel de spirală a îndatorării perpetue provoacă, în primă fază, deflaţie (cu consecinţe grave pentru buget, întrucât contribuabilul care aşteaptă încă o ieftinire accentuată a mărfii sau serviciului, amână decizia de a consuma şi astfel determină, fără să vrea, mai puţine venituri bugetare din impozite indirecte de genul tva, care este o taxă pe consum). După deflaţie, inevitabil, urmează inflaţia, cu „naturala” creştere a dobânzilor şi, în general, a datoriei publice. Este un comportament prociclic[3], de care se face vinovată, în primul rând, BNR, iar evitarea responsabilităţii pentru acest lucru l-a determinat pe dl Isărescu să se opună atât de vehement intrării în vigoare a Codului fiscal.
Pentru ca uşile să se închidă, iar opinia publică să nu mai poată analiza şi dezbate aceste realităţi şi responsabilităţi, a apărut pe site-ul Ministerului Finanţelor[4] un proiect de lege care îşi propune instituirea unui Comitet de supraveghere macroprudenţială, controlat de BNR prin principalii săi executivi, care să analizeze şi să avertizeze asupra potenţialului de risc sistemic al unor decizii de politică financiară şi care să emită „recomandări obligatorii” pentru Guvern în vederea blocării acestor decizii. Precizez că, deşi au apărut în presă frânturi de informaţii relative la acest proiect de importanţă uriaşă pentru democraţia României, „ştirea” a părut că a trecut neobservată, probabil, din aceeaşi cauză, a vacanţei de vară, perioadă în care conştiinţa cetăţenească este în parte suspendată sau concentrată pe altceva.
Principalele două atribuţii ale acestui Comitet (care, de fapt, este un consiliu de administraţie al BNR în format simplificat), sunt următoarele:
– identificarea instituţiilor de importanţă sistemică; desigur, băncile mari vor fi primele care vor fi declarate de importanţă sistemică;
– emiterea de recomandări sau, după caz, avertizări în vederea prevenirii sau diminuării riscurilor şi monitorizarea implementării acestora.
Pasajul următor este un citat de pe site-ul MF: „Destinatarii recomandărilor sunt fie BNR şi ASF, în calitate de autorităţi de supraveghere financiară sectorială, fie Guvernul României. În urma primirii unor astfel de recomandări sau avertizări, destinatarii au obligaţia, potrivit proiectului de act normativ, să adopte măsurile recomandate sau să întreprindă acţiuni în vederea diminuării riscurilor asupra cărora au fost avertizaţi, inclusiv în sensul emiterii de reglementări. Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială va avea responsabilităţi şi în ceea ce priveşte coordonarea gestiunii crizelor financiare în sensul emiterii de recomandări în vederea stabilirii măsurilor necesare pentru reducerea riscului de contaminare în cazul în care unul sau mai mulţi participanţi la sistemul financiar se confruntă cu dificultăţi care au impact sistemic, precum şi a monitorizării implementării acestora”.
Notă: formula după care, „în urma recomandării […] destinatarii au obligaţia” ne conduce la inevitabila alăturare a cuvintelor recomandare şi obligaţie, ceea ce ne dă un drăguţ oximoron, dar ceea ce este preocupant este că o recomandare (şi, într-adevăr, este vorba de o recomandare, întrucât reglementarea proiectată de Guvernul român are în vedere „implementarea” unei recomandări din 2011 a Comitetului European pentru Risc Sistemic[5]) poate să devină obligatorie, iar această obligaţie instituie, pur şi simplu, un drept de veto al BNR contra oricărei decizii a Guvernului care ar aduce în discuţie domeniul – foarte, foarte vast, de altfel – denumit generic „financiar”.
Aşa cum rezultă din scurta prezentare de pe site-ul MF a proiectului de lege, „Comitetul Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM) va fi constituit din reprezentanţi ai Băncii Naţionale a României, ai Autorităţii de Supraveghere Financiară şi ai Guvernului, ca structură de cooperare inter-instituţională, fără personalitate juridică, şi va avea rolul de a asigura coordonarea supravegherii macroprudenţiale la nivel naţional […]. Preşedintele Comitetului este guvernatorul BNR. Organismul decizional al Comitetului Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială este Consiliul general, format din nouă membri, respectiv: guvernatorul BNR, prim-viceguvernatorul, cei doi viceguvernatori, economistul-şef al băncii centrale, preşedintele şi prim-vicepreşedintele Autorităţii de Supraveghere Financiară, doi reprezentanţi ai Guvernului, desemnaţi de primul-ministru. De asemenea, directorul Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, instituţie cu responsabilităţi în procesul de soluţionare a situaţiei instituţiilor de credit aflate în dificultate, va participa la şedinţele Comitetului, fără a avea drept de vot”.
La o atentă analiză ne rezultă că, de fapt, acest Consiliu este o altă variantă de BNR, întrucât 5 din 9 membri ai Consiliului sunt şefii executivi ai BNR, 2 membri sunt reprezentanţi ai ASF, iar preşedintele actual al ASF este bancher, în timp ce ceilalţi 2 membri ai Consiliului urmează a fi desemnaţi de Guvern, iar în privinţa persoanei acestora chiar mi-e greu să cred că vor fi desemnaţi de premier fără acordul prealabil al BNR (imaginaţi-vă o secundă că unul ca mine ar fi propus să fie membru în acest Consiliu; oare aş primi agreementul BNR? Evident că nu!).
Acest Comitet este, în mod evident, neconstituţional. Asemenea entităţi supraordonate Guvernului nu sunt prevăzute nicăieri în Constituţie. Acest Consiliu, de fapt, este un supraguvern, care are drept de veto asupra deciziilor Guvernului, unul mai important şi mai serios decât ar avea Parlamentul. Realitatea politică şi constituţională a României ne-a demonstrat că, de fapt, Parlamentul poate fi uşor evitat de Guvern în procesul de legiferare, şi asta se întâmplă atât prin intermediul delegării legislative (practica ordonanţelor de guvern fiind din ce în ce mai intensă, pas cu pas Parlamentul fiind evacuat din postura sa de autoritate legislativă a României), cât şi prin intermediul asumării răspunderii în faţa Parlamentului. În acest caz, al asumării răspunderii pe un proiect de lege al Guvernului, legea nu se dezbate, ci, fie trec trei zile de la depunerea la Parlament a proiectului şi nu se formulează moţiune de cenzură contra Guvernului, şi legea intră în vigoare fără dezbatere în Parlament, fie se formulează moţiunea şi aceasta este respinsă (legea trece), sau aceasta este admisă (Guvernul pică şi legea nu trece), dar, repet, nu există dezbatere în niciuna dintre aceste 3 situaţii. În schimb, dacă acest CNSM s-ar opune unei decizii în domeniul financiar, atunci această decizie nu va putea „trece”. Or, Comitetul nu e ales şi nici nu e supus vreunei autorităţi statale pentru control şi supraveghere, neavând, deci, nicio responsabilitate şi neexistând nicio pârghie de control a legalităţii sau oportunităţii „recomandărilor obligatorii” ale Comitetului.
Dar cel mai şocant aspect reliefat de acest proiect de lege este că provoacă o adevărată întoarcere în timp, în perioada comunistă, când exista ca organism supraguvernamental peste decizia căruia nu se putea trece Comitetul de Stat al Planificării (CSP). Acesta este şocul.
În altă ordine de idei, recomandările „obligatorii” ale CNSM ar presupune ca emitenţii să fie nişte înţelepţi ai naţiunii, care să fie suficient de credibili pentru ca poveţele lor să fie urmate de bună voie de guvern. Şi, desigur, ridicate la rang de biblie de „cetăţenii” nu doar încrezători, ci chiar evlavioşi faţă de aceste poveţe. Aceasta este evlavia.
Sub guvernarea noului CSP vom finaliza ceea ce avem de făcut în următorii 25 de ani de mandat ai domnului Isărescu în funcţia deificată de guvernator în 24 de ani şi jumătate. Aceasta este, de asemenea, evlavie: încrederea totală în înţelepciunea şi atotputernicia unui singur om.
Şoc şi evlavie este sloganul armatei americane atunci când purcede la „democratizarea” unor ţări arabe sau bananiere.
Cât de înţelepţi or fi fost aceşti domni care sunt în fruntea BNR de 25 de ani rămâne să ne explice istoricii peste alţi 25 de ani. Deocamdată, să reţinem că, în aceşti 25 de ani care au trecut de la Revoluţia din 1989, România a avut o traiectorie ciclică, de la uriaşe căderi economice urmate de enorme creşteri ale inflaţiei, la creşteri nesănătoase şi artificiale urmate de alte căderi abrupte, care au înlănţuit şi nenorocit oameni şi au distrus afaceri, dar au îmbogăţit peste măsură 2-3 mii de inşi bine înfipţi politic şi au triplat, în perioada 2008-2015, afaceri ale multinaţionalelor, totul pe seama pauperizării populaţiei.
Nu e nevoie să mă credeţi pe mine pe cuvânt când vă spun că nu au fost deloc înţelepţi şi nici prudenţi, şi nici chivernisiţi[6]. Citiţi aici ce spune Curtea de Conturi în raportul său din 26 septembrie 2014:
„În calitatea lor de depozitari ai resurselor financiare ale populaţiei şi ale societăţilor comerciale, băncile au o poziţie privilegiată pe piaţă. Întrucât acestea trebuie să-şi valorifice resursele, prin plasarea lor în titluri de stat, MFP a asigurat sectorului bancar privat un venit sigur şi plasamente în active fără risc (p.6 – sinteză raport).
În contextul actual, al creşterii necesităţilor de refinanţare a datoriei publice guvernamentale, structura actuală a portofoliului de datorie publică guvernamentală internă, în care împrumuturile cu maturitate pe termen scurt contractate de pe piaţa internă deţin cea mai mare pondere în totalul datoriei publice guvernamentale interne, poate expune statul la riscuri de lichiditate şi refinanţare.
În perioada analizată, o altă concluzie a raportului este aceea că nu a existat un echilibru între împrumuturile cu rata dobânzii fixă şi cele cu rata dobânzii variabilă contractate de pe piaţa internă. În perioada 2010 – 2011, ponderea cea mai mare în totalul datoriei publice guvernamentale interne au deţinut-o împrumuturile cu rata dobânzii variabilă contractate de pe piaţa internă. Acest fapt a avut drept consecinţă creşterea vulnerabilităţii statului din cauza riscului ridicat de refinanţare. Această structură a datoriei publice guvernamentale interne generează menţinerea unui risc de rată a dobânzii” (p.7 – sinteză raport).
Ne putem întreba dacă şi pentru Parlament aceste „recomandări” ar fi obligatorii. Dacă răspunsul va fi afirmativ, atunci, din start, semnând această lege, Guvernul Ponta îşi va fi anulat propriul proiect de Cod fiscal. În altă ordine de idei, orice proiect de lege care ar tinde la uşurarea poverii debitorilor prin împărţirea acesteia cu băncile ar trebui deja uitat, căci BNR s-a manifestat de fiecare dată când a apărut o asemenea iniţiativă, împotriva adoptării sale, şi a făcut-o din postura de apărător din oficiu al băncilor, care au trebuit şi vor trebui să fie apărate, cu orice preţ, de riscul de pierdere. Intră în această categorie atât legea privind împărţirea poverii în cazul creditelor toxice în valută, cât şi legea dării în plată a locuinţei cu efect liberatoriu de totalul datoriilor, precum şi necesara modificare a legii insolvenţei particularilor, în aşa fel încât să fie, realmente, un instrument util de protecţie a debitorilor supraîndatoraţi, şi nu o accelerare a dezastrului şi a ruinei, aşa cum este acum.
Cel mai grav aspect l-am lăsat la urmă.
Vor fi aceste recomandări obligatorii şi pentru justiţie?
Dacă răspunsul ar fi pozitiv, atunci nici nu ar mai fi cazul ca BNR să iasă pe la TV şi să spună justiţiei ce să facă sau să descurajeze judecătorii care ar vrea să fie în continuare independenţi[7]. Ar fi suficiente recomandările cu antetul CSNM – soluţia ar fi gata, riscul sistemic ar fi îndepărtat de bănci, fiind lăsat pe umerii consumatorilor.
Aşa că, de ce ne-ar mai trebui Parlament care să voteze guverne? De ce ne-ar mai trebui justiţie în cazurile în care ar fi „atacate” bazele macrostabilităţii forjate în minţile înţelepte ale şefilor BNR? Şi, în genere, la ce ne-ar mai trebui atâtea instituţii, comiţii şi comitete: nu ar fi suficient unul, format din 9 înţelepţi (care, culmea fericirii poporului votant, nici măcar nu sunt remuneraţi pentru măreaţa treabă pe care o fac)?
Domnul Isărescu spunea recent că a lăsa un cod fiscal votat de (aproape) unanimitatea parlamentului să intre în vigoare, în condiţiile în care nu sunt precizate sursele de acoperire a deficitului bugetar decretat de acelaşi dn. Isărescu, ar însemna un atac la democraţie.
În realitate, instituţii ca CNSM sunt atacuri la democraţie.
P.S. Nu ştiu câţi ştiu asta, dar trebuie să o repet : BNR nu există în Constituţie. Nici măcar un singur text din Constituţie nu prevede nimic relativ la BNR. Or, BNR a fost şi este conducătorul de facto al acestei ţări încă de când s-a constituit, în 1991, pe ruinele fostei bănci centrale comuniste. E suficient să reamintesc că atât împrumutul – inutil – accesat de România în anii 2009-2010 (20 miliarde euro) de la FMI şi CE, cât şi tăierile de salarii pe care, în 6 mai 2010, le anunţa cu atâta cinism şi plăcere dl Băsescu, au fost decise de independenta BNR.

[1] Expresia este titlul unei cărţi semnate de dl Klaus Iohannis, actualul Preşedinte al României, similaritatea fiind voită, întrucât retrimiterea la Parlament a Codului fiscal s-a datorat sfatului primit de la Guvernatorul BNR, care îşi construieşte metodic, pas cu pas, pânza cu care a ajuns să acopere cam tot ce înseamnă autoritate decidentă în România actuală, devenind conducătorul nostru de facto.
[2] Codul are foarte multe dispoziţii proaste sau prejudiciabile pentru mari clase de contribuabili, cum ar fi profesiile liberale, un domeniu în care lucrează peste 650 de mii de persoane, adică mai mult de 15% din populaţia ocupată a României. Tot atât de criticabile sunt şi dispoziţiile relative la încadrarea sau recalificarea ca activitate dependentă a afacerilor sau a activităţilor profesionale ale persoanelor fizice autorizate (în jur de 450 de mii de persoane, după ultimele statistici), precum şi multe dispoziţii relative la tva.
[3] Este prociclic acel comportament al decidenţilor macroeconomici care favorizează evoluţia în zig-zag a unor fenomene economice. Spre exemplu, creşteri economice sunt urmate de căderi abrupte, în timpul cărora multă lume se ruinează, după care urmează din nou pantă ascedentă, pantă pe care se înscriu cei ce ştiu să folosească „oportunităţile” dezastrului. A se observa că, în timp ce 80% din populaţia păturii de mijloc a României s-a pauperizat, averile cumulate ale multimilionarilor români s-au dublat în criză, iar cifrele de afaceri şi profitabilitatea corporaţiilor multinaţionale cu activităţi în România s-au triplat.
[4] http://www.mfinante.ro/acasa.html? method=detalii&id=88123.
[5] Pentru a face greu de citit acest material, să adăugăm şi că aceeaşi recomandare a CERS din 2011 conţinea şi sfaturi pentru reducerea riscului de supraîndatorare a consumatorilor, prin împărţirea poverii cu băncile, dar BNR a considerat această parte a recomandării ca nefiind obligatorie, rămânând ca toţi consumatorii, in bonis sau supraîndatoraţi, să suporte povara crizei, băncile fiind scutite de acest „risc sistemic”.
[6] Şi ce poţi spune despre „înţelepciunea” dlui vice Olteanu, paraşutat din politică şi venit pe aripile imposturii pe culmea conducerii supreme a ţării?
[7] A se observa că, exceptându-l pe prim-viceguvernatorul BNR, toţi ceilalţi 4 reprezentanţi ai BNR în CNSM au participat ca „lectori” la seminarul de pregătire profesională pe drept bancar a judecătorilor din 28-29 aprilie 2015, seminar pe care, personal, l-am considerat un grav atac la independenţa justiţiei, reclamând, prin intermediul Asociaţiei Parakletos, la CSM acest aspect (din păcate, CSM nu a răspuns încă acestei petiţii).

Au existat oameni importanţi din România şi exterior care i-au sugerat lui Victor Ponta să rupă tandemul cu mine

Crin Antonescu, la trei ani de la Referendumul din 2012

La trei ani de la Referendumul din 2012 pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, fostul preşedinte PNL, Crin Antonescu, afirmă într-un interviu pentru Gândul că ”oameni importanţi din instituţii” interne şi internaţionale i-au sugerat premierului Victor Ponta să încheie un parteneriat în afara USL pentru a se menţine la putere. Liberalul susţine că în vara lui 2012 a fost construită prima breşă între el şi Victor Ponta, care ulterior a fost lărgită până la dispariţia USL. Crin Antonescu evită să spună dacă serviciile secrete au fost implicate în această ”operaţiune”, dar afirmă că şi-a dat seama că acest lucru se întâmplă în momentul semnării pactului de coabitare între Victor Ponta şi Traian Băsescu. În interviul acordat gandul.info, Crin Antonescu vorbeşte şi despre puterea tot mai mare a serviciilor secrete, ceea ce, în opinia sa, se poate transforma într-o ”situaţie periculoasă”. În privinţa viitorului lui Victor Ponta în fruntea Guvernului, liberalul a declarat că acest lucru nu depinde de ”decizia premierului”, dar că se va întâmpla cel mai probabil în această toamnă. Antonescu a precizat care este relaţia cu preşedintele Klaus Iohannis, dar şi ceea ce îl nemulţumeşte la actualul PNL.

Pentru mulţi 29 iulie reprezintă încă o amintire vie, Referendumul pentru demiterea lui Traian Băsescu fiind încă de actualitate. Pentru alţii, subiectul a devenit deja parte a istoriei. Gândul a stat de vorbă cu fostul preşedinte al PNL, Crin Antonescu, la fix trei ani de la data referendumului, în care 7,4 milioane de români au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu. Considerată de unii analişti o lovitură de stat, mişcarea politică din vara lui 2012 a generat mutaţii majore pe scena politică. Fostul preşedinte liberal vine cu o teorie nouă, potrivit căreia ”persoane importante” din România, dar şi din exterior, au jucat un rol decisiv în ruperea USL prin formarea unei breşe între Crin Antonescu şi Victor Ponta .

Gândul: 29 iulie 2012 – 29 iulie 2015, trei ani de la referendumul pentru demiterea preşedintelui Băsescu. Vi se pare că mai are rezonanţă atât de puternică acel Referendum pentru societate?
Crin Antonescu: Nu am mijloacele sociologice pentru a evalua exact răspunsul la întrebare, dar fiind vorba de un eveniment foarte mare a societăţii româneşti îl reţine, într-un fel sau altul.

Cum vă simţiţi dumneavoastră astăzi, la trei ani după ce s-a întâmplat?
Crin Antonescu: Eu am astăzi în linii mari, aceeaşi evaluare pe care am avut-o acum trei ani, este un eveniment spectaculos, ieşit din comun, dar care nu a spart în vreun fel regulile democratice şi constituţionale. Este un eveniment în legătură cu care principalul meu sentiment este acela de mâhnire pentru că ceea ce rămâne dincolo de detaliile şi aspectele formale este că atunci, cu acel prilej, din varii motive, o voinţă populară cvasi-majoritară, profund majoritară, exprimată democratic a fost ignorată.

Mulţi analişti spun că acel eveniment a fost o lovitură de stat, tocmai din cauza rapidătiţii cu care s-a petrecut procesul de suspendare. Azi vi se pare că se putea face în alt mod?
Crin Antonescu: Faptul că se putea face sau nu la o altă dată, într-un alt calendar, într-un alt ritm, nu are nimic de-a face cu cel mai mic argument care să poată susţine teza unei lovituri de stat. Este o teorie profund aberantă şi nu cred că cineva o susţine cu convingere. Cred că este pură propagandă şi cred că oricine din România sau din afara României are minime cunoştinţe despre teoria politică şi constituţională, nu poate să găsească, repet, nici cel mai mic argument, nici cel mai mic element pentru a vorbi despre o lovitură de stat. Cu atât mai mult cu cât deşi, aşa cum am mai spus şi rezultatul referendumul a arătat, iniţiatorii suspendării acestui referendum aveau de partea lor, în mod clar, o parte o majoritate a cetăţenilor români totuşi rezultatul impus de erata CCR a fost acceptat, în condiţiile în care aveam majoritate parlamentară şi în condiţiile în care această interpretare a rezultatului referendumului de fapt deforma opţiunea populară. Eu cred că mai mult decât atât nu se poate argumenta împotriva aberaţiei că ar fi fost cel mai mic element care să ţină de o lovitură de stat.

”Mi se pare regretabilă poziţia PNL”

Vi se pare că în interiorul PNL, în interiorul noului PNL, are nişte repere clare, a fost sau nu lovitură de stat?
Crin Antonescu: Nu ştiu, mie mi se pare regretabil faptul că după ce s-a realizat fuziunea între vechiul PNL şi vechiul PDL, nu s-au evaluat, ca să spunem aşa, nu s-au adoptat nişte poziţii faţă de aceste evenimente care au scindat societatea românească. Eu, în perioada imediat următoare a acestei fuziuni, am spus public că ar fi necesar să se clarifice aceste lucruri, pentru că este o situaţie delicată aceea în care am putea vedea un membru sau chiar un lider al actualului PNL, spunând ceea ce PNL a spus mereu şi ceea ce eu vă spun astăzi încă o dată, iar un altul, din acelaşi partid, să susţină că a fost o lovitură de stat. Sunt mai multe lucruri care după părerea mea ar fi trebuit clarificate pentru că ele au o importanţă pe termen lung. Din păcate, nu mi se pare că acest lucru s-a realizat până acum.

Vedeţi în continuare un PNL oscilant, cu două poziţii, cea a vechiului PNL şi cea a vechiului PDL?
Crin Antonescu: Mai curând, cred că avem de-a face cu o încercare de a eschiva, de a evita acest subiect, ca şi altele. Asemenea încercări nu sunt sănătoase, asemenea subiecte nu se pot evita. Sunt prea recente şi cu consecinţe prea importante până în prezent.

Crin Antonescu, un preşedinte anti-occidental?

Mulţi analişti au spus că după ce referendumul nu a fost validat a concis cu momentul în care dumneavoastră aţi ratat şansa de a ajunge preşedintele României. Sunteţi de acord?
Crin Antonescu: Nu, nu cred. Eu cred că şansa mea de a deveni preşedinte al României a dispărut în momentul în care PNL a făcut o altă opţiune pentru un candidat la preşedinţie. Altfel, chiar dacă, bineînţeles, în condiţiile succesului referendumului şansa ar fi fost aproape imparabilă şi probabil nici PSD-ul nu ar mai fi avut timp să mai facă vreo schimbare în această privinţă, totuşi, teoretic cel puţin, în 2014, şansele mele, ca şi ale oricărui alt competitor, existau.

Aţi petrecut o perioadă la Palatul Cotroceni ca preşedinte interimar, în ziua referendumului din 2012, eraţi preşedinte. Cum a fost perioadă petrecută la Cotroceni şi cum o vedeţi acum?
Crin Antonescu: A fost o perioadă în care aşa cum am anunţat la învestirea mea ca preşedinte interimar de către decizia CCR, după suspendarea lui Traian Băsescu, am acţionat limitat, pornind de la ideea că un preşedinte interimar, deşi are aproape toate puterile constituţionale, nu are legitimitatea unui preşedinte ales pentru a uza de acestea. De altfel, faptele stau mărturie, eu nu am luat, iniţiat nicio decizie, acţiune în calitate de preşedinte interimar pentru că am considerat că nu am deplină legitimitate. A fost o perioadă evident tensionată, în care însă cred că lucrurile nu au depăşit cu nimic cadrul normal, democratic, care trebuia respectat într-o asemenea împrejurare.

S-a vorbit despre poziţia dumneavoastră anti-occidentală pentru că aţi criticat măsurile venite din partea lui Jose Manuel Barroso, preşedintele CE şi acceptarea lor de guvernul Ponta.
Crin Antonescu: Eu nu am avut niciodată o poziţie anti-occidentală, din toate punctele de vedere, cultural, politic sunt un pro-occidental, am făcut referiri critice pe care le menţin şi astăzi la anumite lucruri pe care, aşa cum aţi amintit, de pildă, preşedintele Comisiei Europene de la acea dată le-a impus prim-ministrului al României şi pe care primul-ministru le-a acceptat, pentru că ele nu ţineau de atribuţiile instituţiei respective şi însemnau, cred şi astăzi, o încălcare gravă a ceea ce însemna spaţiul de independenţă al Guvernului României. Asta nu înseamnă însă că sunt anti-occidental sau că am fost atunci anti-occidental. Asta este un alt element, extrem de solid şi persistant cu care propaganda regimului Băsescu m-a atacat în toţi aceşti ani în fiecare zi.

Crin Antonescu: În acele zile i-aţi spus premierului Victor Ponta într-o discuţie tete-a-tete că nu trebuie să accepte astfel de cerinţe venite din partea CE?
Am avut toate discuţiile pe care era normal să le avem în acele zile.

L-aţi chemat vreodată la Palatul Cotroceni sau aţi mers dvs la Palatul Victoria să vorbiţi despre aceste puncte venite din partea Comisiei Europene?
Crin Antonescu: Am avut discuţii, repet, normale, multe puncta nu prezentau importanţă practică. Ca să vă dau două exemple: interdicţia, ca să spun aşa, impusă autorităţilor române de a-l graţia pe Adrian Năstase sau de a schimba procurorul general al Republicii. Nimeni, nici eu, nici Victor Ponta, nu avea intenţia de a-l graţia pe Adrian Năstase sau de a schimba procurorul general pentru că nu socoteam nici că în calitate de preşedinte am această legitimitate şi nici nu erau două decizii pe care să le considerăm în acel moment necesare. Dar interdicţia venită din afara ţării pentru astfel de posibile decizii nu era normală. Nimeni nu avea această intenţie, nu am fi vrut să facem aceste lucruri şi ne-a împiedicat domnul Barroso. Pentru regulile democratice şi prestigiul Românie nu era normal ca ele să fie impuse.

Şi i-aţi spus aceste lucruri lui Victor Ponta? Premierul a acceptat acele 11 puncte, i-aţi spus nu accepta?
Crin Antonescu: Eu nu am avut timpu fizic pentru a-i spune aceste lucruri pentru că premierul a plecat la Bruxelles, la întâlnirea cu domnul Barroso, şi de la întâlnire au ieşit cu acele 11 puncte deja acceptate. Dar nu aici stătea esenţialul.

”Din 2012, s-a lucrat pe diferite canale la ruperea USL, a tandemului Ponta – Antonescu”

Dar unde?
Crin Antonescu: Eu cred că în acea perioadă, asta este o părere, nu am date, elemente, dovezi, este pur şi simplu impresia mea, eu cred că încă din acea perioadă, din perioada interimatului, din perioada verii 2012, pe diferite canale s-a lucrat cumva la ruperea acestui tandem politic, extrem de puternic, între mine şi Victor Ponta, între PSD de atunci şi PNL de atunci, o construcţie politică extrem de puternică pentru că avea în spate cei mai mulţi dintre cetăţenii români cum s-a dovedit chiar şi la alegerile din decembrie 2012. Cred că atunci s-a construit o breşă, care apoi a fost din ce în ce sporită, lărgită şi care a dus până la urmă la ruperea USL şi la prăbuşirea acestui proiect politic cu foarte multă forţă.

Este vorba de serviciile secrete?
Crin Antonescu: Repet, vorbesc despre impresii şi dacă vorbesc despre impresii fără dovezi concrete nu pot indica actori concreţi, fără să am probele necesare. Au existat mulţi oameni, au existat probabil oameni importanţi din instituţii importante care nu vedeau cu ochi buni o asemenea forţă politică precum era USL în acel moment, cu sau fără succesul Referendumului.

Lăsaţi o chestie ambiguă. Este vorba de serviciile secrete, este vorba procuratură, de influenţa Administraţiei Prezidenţiale?
Crin Antonescu: Existau înainte de toate foarte mulţi oameni legaţi de regimul Traian Băsescu …

Unde erau aceşti oameni?
Crin Antonescu: V-am mai spus de ce nu pot indica cu precizie.

Din ce zonă sunt?
Crin Antonescu: V-am mai spus de ce nu pot indica cu precizie. Dar că existau mulţi oameni şi în ţară şi în afara ţării, care erau legaţi şi cu interese politice, administrative de regimul Băsescu, asta este cert. În spatele întregii operaţiuni de propagandă şi tuturor jocurilor care s-au făcut, mai mult sau mai puţin la vedere, trebuie să se fi aflat nişte oameni. Eu nu pot însă să-i numesc, deoarece nu am elemente de siguranţă şi de probă în această privinţă.

Dar aveţi o opinie pe care o puteţi împărtăşi.
Crin Antonescu: Nu am nici măcar în intimitatea mea mai mult decât nişte presupuneri.

Vă întreb din nou, este vorba de oameni din serviciile secrete?
Crin Antonescu: Aşa cum există o discuţie şi există foarte mulţi oameni care sunt absolut convinşi că în legătură cu retragerea mea s-a întâmplat ceva, că cineva mi-a sugerat, că cineva m-a presat, că cineva m-a constrâns, la fel de bine eu ştiu că nimeni din România sau din afara României, nimeni din serviciile secrete, nici din alte instituţii nu mi-a sugerat măcar această chestiune. Tot ce ştiu din punct de vedere concret, din punct de vedere practic, este că PNL sub conducerea mea nu a reuşit să facă un scor la europarlamentare, cu care să putem angaja singuri bătălia prezidenţială, după cum mai ştiu că PNL a făcut pe deplin normal, pe deplin democratic alegerea pentru candidatul la preşedinţie. Eu dacă sunt întrebat de ce m-am retras nu pot să indic altă cauză decât PNL, nimeni altcineva nu m-a ameninţat, constrâns cumva.

Revenind la momentul 2012, aţi spus de forţe, persoane din interior şi exterior ale unor instituţii care au provocat ruperea USL-ului şi ruperea relaţiei Crin Antonescu – Victor Ponta.
Crin Antonescu: Cred că au existat, dar repet, nu am să vă dau nume, pentru că însumi nu am presupuneri concrete în legătură cu acest moment, dar cred că au existat oameni importanţi, persoane importante, care i-au sugerat lui Victor Ponta, că pot face un parteneriat cu domnia sa, cu condiţia să rupă acest tandem, pentru că el era prea puternic.

Deci dvs aţi fost eliminat după momentul 2012, Victor Ponta având garanţia în schimb că în plan extern va fi văzut bine, iar în plan intern se va bucura de sprijinul unor instituţii.
Crin Antonescu: Este repet o simplă presupunere. Tocmai de aceea nu am cum să concretizez această presupunere, nici pentru mine şi nici să o formulez public. Nu am mai multe date decât cele pe care vi le spun public în acest moment şi nu am alte presupuneri decât acestea.

Crin Antonescu: Concluzia ar fi: în 2012, Victor Ponta a fost invitat de anumite servicii, instituţii
Nu am spus servicii.

Care sunt instituţiile importante? Din ce zonă sunt?
Crin Antonescu: După părerea mea, procesul de creare a unei breşe între mine şi Victor Ponta a început încă din vara lui 2012. Nu s-a petrecut atunci, nu s-a definitivat atunci, dar a început atunci şi a continuat până a reuşit.

Dar nu din interiorul partidelor, nu din interiorul PSD, PNL?
Crin Antonescu: În bună măsură şi din interiorul PSD, din diferite direcţii şi diferite motive.

Sebastian Ghiţă este un astfel de personaj care a contribuit la ruperea relaţiei dvs cu Victor Ponta?
Crin Antonescu: Convingerea mea este că da, având în vedere şi faptul că domnul Sebastian Ghiţă era atunci ca şi astăzi patronul unei instituţii media, care în mod aparent paradoxal, deşi noi eram aliaţi, eu cu Victor Ponta, PNL cu PSD a atacat cu constanţă şi fără niciun fel de temei, fară respectare vreunei reguli jurnaliste, a atacat cu constanţă şi PNL şi pe mine personal şi relaţia dintre mine şi Victor Ponta, PNL şi PSD.

Concluzia este că anumite persoane, spuneţi dvs nu neapărat din serviciile secrete, din interiorul ţării, dar şi persoane din afara ţării au avut un rol decisiv în crearea primei breşe între dvs şi Victor Ponta.
Crin Antonescu: Aceasta este impresia mea, într-adevăr.

La trei ani după eveniment sau aţi avut-o imediat după ce s-a întâmplat?
Crin Antonescu: Am avut-o nu imediat pentru că aceste lucruri trebuie decantate, dar la un timp oarecare, punând lucrurile cap la cap, este o impresie care s-a consolidat.

Lui Victor Ponta aţi apucat să-i spuneţi această teorie?
Crin Antonescu: Noi am avut multe discuţii, eu i-am exprimat lui Victor Ponta această temere, Victor Ponta a negat-o până în ultima perioadă a existenţei USL, a dat asigurări în legătură cu bunele sale intenţii, dar nu mai putea răspunde evident anumitor întrebări legate de lucruri care se întâmplau în mod vizibil. Dacă vreţi să fixăm un moment exact al convingerii că aşa se întâmplă, acest moment este categoric pactul de coabitare semnat imediat după victoria copleşitoare a USL în iarna lui 2012.

Pactul de coabitare, numirea procurorilor şefi

Aţi fost prezent la semnarea acelui pact.
Crin Antonescu: Am mai discutat chestiunea asta în numeroase rânduri, am fost prezent la insistenţele lui Victor Ponta, dar poziţia mea înainte, în timpul discuţiilor de acolo şi după, a fost categoric de respingere a unui asemenea act politic.

Momentul din aprilie 2013, privind propunerile pentru posturile de procuror şef şi şef DNA, a fost unul de ruptură, când nu aţi comunicat, iar Victor Ponta s-a consultat cu partenerii internaţionali?
Crin Antonescu: Da, a fost un astfel de moment, se ştie. Ministerul Justiţiei era condus de Mona Pivniceru, magistrat de carieră, propusă la ministerul Justiţiei de PNL, opinia mea atunci pe care i-am spus-o apăsat lui Victor Ponta era să lăsăm ministrul Justiţiei să desemneze, în conformitate cu procedurile convenite cu Comisia Europeană, noi magistraţi, de preferat persoane noi ca să depăşim toate discuţiile despre influenţarea politică a justiţiei. Domnul Ponta a avut altă opţiune, a cerut Ministerul Justiţiei, l-a luat personal pentru o perioadă de interimat şi a făcut acele propuneri conform cu hotărârea domniei sale şi nu într-o înţelegere de parteneriat. Noi doream ca Mona Pivniceru să continue la Ministerul Justiţiei.

Acesta este al doilea moment când Victor Ponta intră în contradicţie cu opinia dvs după ce se consultă cu partenerii internaţionali.
Crin Antonescu: Este foarte probabil, este ceea ce ştiu şi eu.

Spuneţi că este a doua oară când relaţiile dvs cu Victor Ponta au avut de suferit din cauza discuţiilor avute de acesta în calitate de premier cu cei din afara graniţelor.
Crin Antonescu: Nu din cauza discuţiilor, ci din cauza deciziei. Sigur, noi am trecut peste acest episod, nu am rupt USL, am încercat să mergem mai departe, dar punctul meu de vedere a fost că această deciziei îi aparţine până la urmă ministrului Justiţiei şi premierului şi că orice discuţie ar fi purtat Victor Ponta, până la urmă atâta vreme cât se respectau regulile şi procedurile convenite cu Comisia Europeană, responsabilitatea era una internă, naţională.

Credeţi că a fost o greşeală din partea lui Victor Ponta?
Crin Antonescu: În ce priveşte greşelile altora, mă pronunţ mai rar. Domnul Victor Ponta este bine plasat să răspundă şi în acest moment. Eu cred, şi asta este observaţia unui neutru, atâta vreme cât am ajuns în situaţia în care domnul Ponta, prim-ministru în exerciţiu, face numeroase declaraţii din care rezultă că în unele cazuri, Parchetul, DNA-ul sau justiţia ar acţiona partizan înseamnă că ceva nu este în regulă, înseamnă că domnul Ponta a greşit undeva. Fie atunci când a făcut nişte propuneri, fie acum când face astfel de declaraţii. Dar asta este doar o constatare din afară.

”Este o situaţie periculoasă puterea serviciilor”

Într-un alt interviu gândul aţi vorbit de rolul tot mai crescut al serviciilor secrete, spuneaţi că serviciilor îşi vor lua atâta putere cât societatea le va permite. Consideraţi că acum serviciile au o putere prea mare în mâna lor?
Crin Antonescu: Nu ştiu dacă este vorba de o putere prea mare, cred că este vorba de o situaţie care factorul politic, partidele politice, liderii politici sunt foarte slăbiţi şi foarte vulnerabili. Asta nu este vina vreunui serviciu, este vina directă şi totală a corpului politic românesc. Dar nu este mai puţin adevărat că este o situaţie periculoasă şi o situaţie din care sper ca politicienii români, partidele politice din România, acestea care sunt că nu avem altele deocamdată, vor găsi rapid o ieşire, în sensul de a-şi redobândi rolul normal într-o democraţie. Avem lideri politici slabi, timoraţi, despre care nu avem foarte multe informaţii de proiect, de perspectivă, avem un prim ministru care demisionează din conducerea propriului partid, care spune că nu îşi doreşte să mai fie prim-ministru şi după 2016, care îţi dă senzaţia că mâine poimâine ar putea dispărea din peisaj în anumite condiţii. Vedem în partea cealaltă lideri ai Opoziţiei care n-au nimic de zis, ba uneori spun lucru contradictorii în funcţie de poziţia preşedintelui României şi nu avem prea multe perspective de alternanţă, de înnoire, de apariţii noi. Asta este situaţia, este doar o constatare, nu acuz pe nimeni, dar cred că e o constatare pe care o facem din ce în ce mai mulţi şi sper să se schimbe cât mai repede.

Serviciile s-au implicat în disputa politică?
Crin Antonescu: Nu am niciun element concret pentru a susţine acest lucru, nicio dovadă, dar la nivelul percepţiei îmi este foarte greu să cred că n-au făcut-o.

”Ponta nu va mai fi premier în toamnă”

Victor Ponta ar trebui să se retragă din funcţia de premier după ce a devenit inculpat?
Crin Antonescu: Cred că mai devreme sau mai târziu se va întâmpla acest lucru.

Va demisiona anul acesta sau îşi va duce mandatul până la final?
Crin Antonescu: Sincer nu cred că acest lucru depinde de decizia domnului Ponta. Dacă e să fac un pronostic, probabil că acest lucru se va întâmpla mai devreme, undeva în toamna aceasta.

Mandatul lui Klaus Iohannis

Preşedintele Klaus Iohannis vi se pare un preşedinte care a întărit puterea serviciilor sau a întărit puterea democraţiei, a partidelor şi a instituţiei prezidenţiale?
Crin Antonescu: Nu pot afirma nici una, nici alta. Nu cred că preşedintele Iohannis era în măsură să întărească sau să slăbească puterea serviciilor, dar în mod evident nu a reuşit şi nu avea cum să întărească forţa partidelor politice sau a clasei politice.

A făcut deja două propuneri pentru şefia SIE, SRI.
Crin Antonescu: Sunt două propuneri despre care s-a discutat, sunt două propuneri normale, eu nu am fost de acord cu una dintre ele, dar asta e opţiunea mea, preşedintele avea dreptul să le facă. Numirea unor oameni nu schimbă datele problemei în privinţa în care discutăm, vedem măsura în care mandatul lui Iohanis va duce la întărirea democraţiei sau a serviciilor.

Sunt câteva date concrete: legea Big Brother, Strategia de Apărare şi numirile la servicii. Au fost deja mutări ale preşedintelui.
Crin Antonescu: Eu cred că este prematur să formulez o concluzie.

Dumneavoastră aţi mai vorbit cu preşedintele Iohannis, în ultimul an?
Crin Antonescu: Am vorbit ultima dată când ne-am întâlnit la o ceremonie la Opera Română, când partidul a împlinit o anumită vârstă.

Aţi mai vorbit cu Victor Ponta, care este relaţia dvs cu premierul?
Crin Antonescu: Nu am mai vorbit demult cu Victor Ponta şi nu cred că avem ceva special de vorbit, chiar dacă evident nu am vreun fel de resentiment pentru Victor Ponta, putem discuta oricând, dar deja e vorba de discuţii private.

Nu simţiţi că v-a înşelat în cadrul unui proiect?
Crin Antonescu: Atunci când un proiect eşuează, sunt mai mulţi responsabili. Niciodată nu am să spun proiectul a eşuat din cauza lui Victor Ponta. Proiectul a eşuat, sigur, cu o contribuţie importantă, decisivă, a domnului Ponta şi cu poate greşeli făcute de mine şi cu contribuţia celor două partide. Nu sunt partizan al evaluării că într-un asemenea eşec există un singur vinovat. Până la urmă asta e istorie, orice discuţie a mea cu domnul Ponta nu are nicio semnificaţie.

29 iulie 2012 – 29 iulie 2015, ce a rămas bun din USL, ce nu s-a întâmplat?
Crin Antonescu: Cred că momentul acesta în istoria recentă a României, 29 iulie 2012, va rămâne un moment dureros. Este un moment în care, având în vedere cum s-a terminat totul, esenţa democraţiei a fost pusă în discuţie. Pe de altă parte nu avem după părerea mea, chiar toate elementele şi în primul rând nu avem durata ca să facem o evaluare a ce a rămas, ce nu a rămas după USL. Ceea ce ar fi putut să realizeze o forţă politică precum USL-ul şi nu a realizat şi este greu de realizat acum este o însănătoşire, o întărire a democraţiei parlamentare româneşti şi o creştere sănătoasă a rolului partidelor politice, a liderilor politici într-o societate democratică. Eşecul USL a angrenat, aşa inerţial aproape, un eşec al democraţiei parlamentare. Şi poate pentru că USL-ul s-a prăbuşit avem de-a face cu situaţia precară de pe toată scena politică în acest moment.

Credeţi că astăzi se mai fac dosare politice cum afirmaţi în timpul mandatului lui Traian Băsescu?
Crin Antonescu: Sincer, singurul răspuns sincer pe care vi-l pot da, este că nu ştiu.

Are Ponta un dosar politic?

Dosarul lui Victor Ponta este unul politic?
Crin Antonescu: Nu aş vrea să comentez fără să am ceva mai multe detalii. Până la urmă problema acestor dosare, problema publică a acestor dosare, este că luăm cunoştinţă de detalii din dosar care nu sunt semnificative, dar care apar, sunt publicate, fragmente de convorbiri, stenograme şi nu avem altele. Fără să am tot peisajul acestui dosar îmi este greu să spun. Sigur, că atunci când vorbeşte de un prim-ministru şi un dosar care vizează activitatea lui de avocat, de privat, în urmă cu şapte – opt ani în urmă, îţi pui întrebări. Dar răspunsul la aceste întrebări îl au procurorii şi fără îndoială îl vor avea judecătorii, dacă se va ajunge la o instanţă de judecată.

L-aţi văzut temător pe Victor Ponta cu această pleacare în Turcia?
Crin Antonescu: Sunt lucruri pe care de la distanţă le înţeleg mai greu, domnul Ponta sincer uneori îmi pare a fi un om puternic, care are anumite aliniamente de luptă, a avea ceva sau a mai avea ceva dintr-un lider politic, alteori are mişcări pentru mine, în această condiţie de lider politic, de neînţeles. Dar, repet, sunt lucruri pe care le-am văzut de la distanţă şi fără foarte mare interes.

Aţi spus că în 2012 aveaţi majoritate parlamentară. Se putea face ceva împotriva eratei CCR?
Crin Antonescu: Este greu de spus, dar noi am fost extrem de preocupaţi pentru că nu am ignorat şi nu se putea ignora extraordinara presiune internaţională şi presiunea venea de la cei care ne sunt parteneri privilegiaţi. Nici eu şi pot să spun cu hotărâre despre Victor Ponta nu am avut nicio îndoială vreo secundă sau vreo ezitare în legătură cu locul României, apartenenţa României la NATO, la UE, la Parteneriatul cu SUA. Pot să o spun şi în numele lui, suntem doi oameni care înainte de a fi în poziţiile respective am ţinut şi ţinem la aceste lucruri. În condiţiile acelea, indiferent dacă se putea face ceva, riscurile erau enorme, şi dacă regula jocului era această CCR, cu erate sau nu, cu toate întâmplările ciudate de atunci, a dat verdictul, atunci acel verdict trebuia respectat. Nu mi-am pus problema nicio secundă, nici eu, nici Victor Ponta că având o majoritate parlamentară să trecem peste decizia CCR, chiar dacă ea ridica mari semne de întrebare.

În final, Crin Antonescu fostul preşedinte interimar al României sau fostul preşedinte PNL? Cum preferaţi?
Crin Antonescu: Cred că totuşi Crin Antonescu este suficient.

capcana euro din perspectiva editorilor NYTimes

When they introduced the euro in 1999, European leaders said the common currency would be irreversible and would lead to greater economic and political integration among their countries. That pledge of permanence, long doubted by euro-skeptics, seems ever less credible.

While the eurozone may have temporarily avoided a Greek exit, it is hard to see how a deal that requires more spending cuts, higher taxes and only vague promises of debt relief can restore the crippled economy enough to keep Greece in the currency union. On Thursday, the Greek Parliament passed a second set of reforms required by the country’s creditors. Other changes, like higher taxes on farmers, are expected later in the year.

The combative finance minister of Germany, Wolfgang Schäuble, has further undermined confidence in the euro’s cohesion by saying that Greece would be better off leaving the common currency for a five-year “timeout.” As a practical matter, an exit from the currency union would almost certainly be permanent, since readmission involves a grueling process. The eurozone requires new members to keep inflation below 2 percent and to have a maximum fiscal deficit of 3 percent of gross domestic product and a public debt that is no more than 60 percent of G.D.P. The plight of the Greeks has made countries that do not use the euro, like Poland and Hungary, far less eager to join the currency union, which has come to mean a loss of sovereignty and a commitment to austerity, regardless of economic reality.

Of course, the euro was never entirely about economics. European leaders believed the single currency was a big step toward creating an irrevocable alliance among countries on the continent. But many experts warned that it could make its members less stable unless it was followed by a tighter political and budgetary union. Since that did not happen, the currency union was left fully vulnerable to economic crises and to the will of Europe’s more powerful economies.

All those fears have played out in Greece, even as the threat of exits from the euro hangs over other weakened countries, like Italy, Portugal and Spain. Senior leaders in Germany, Finland and Slovakia who have publicly suggested a Greek exit seem to think it would scare weaker economies into accepting more austerity. That may not be necessary; some radical parties in those countries are already openly talking about leaving the euro.

The question now is what is the cost of leaving? Can a modern economy withstand the immediate damage of an abrupt currency change if the benefits of devaluation and regaining full control over fiscal and monetary policies could be limited and could take years to realize?

For example, returning to the drachma, which would trade at a deep discount to the euro, could help the Greek economy by making its island resorts, olive oil and feta cheese cheaper for tourists and foreign buyers. The country would also be able to control its own monetary policy, by pumping more money into the economy to stimulate lending rather than relying on the European Central Bank, which until recently has done too little.

But leaving the euro would mean few foreign institutions and investors would be willing to lend to the government, possibly for many years after exit. That could make it harder for the Greek government to buy essential imports like medicines, oil and gas. The financial system would most likely collapse under the strain of bank runs. Many Greeks fear that a return to the drachma could also lead to runaway inflation if the country’s central bank prints too many drachmas to prop up the economy. And that doesn’t even account for logistical challenges like redenominating contracts and printing new paper currency.

As bad as an exit could be on the debtors, the creditor countries like Germany could also be damaged. They would lose most of the money they lent to the troubled nations in the last few years. The government of Greece owes more than 300 billion euros ($326 billion), most of it to other European governments, the International Monetary Fund and the E.C.B. It is also possible that a Greek exit could strengthen the euro, which would hurt exporters in other eurozone countries by making their goods more expensive on the world market.

Given all the immediate losers in the Grexit scenario, the creditors would be foolish to make it inevitable — as the latest bailout terms appear to do. What they should be doing is changing the economic policies that have turned the currency union into a debilitating trap that countries cannot escape without suffering even more pain.







SP Singapore 2 days ago
Schauble knows that Greece is inevitably going to exit the Euro because it can't pay its debts. The fact that he's giving even more taxpayer billions to an obviously insolvent country is a bit awkward for him. The other awkward thing he doesn't want anyone to notice is that some of those taxpayer billions are being used to bail out private banks that extended risky loans to Greece. So he's trying to talk up the Grexit as a good thing, and keeping his fingers crossed that no one will blame him for the highly expensive con job he has perpetrated for the benefit of his banker friends. Well, he has been mostly successful, because our media have mostly focused on Greek corruption, and completely ignored the money trail.

Reply 143Recommend
NYT Pick
Joe Sandor Lecanto, FL 2 days ago
Let's put things into perspective. Essentially the banking system is to blame but is rarely mentioned. They've got a neat system rigged - socialize losses and privative gains. Besides, bankers by their very nature like to lend money. Now perspective - Greece is to Europe like Miami is to the USA. When housing bubbles burst in FL or AZ, Washington still sends the pensioners living in FL and AZ their social security checks. We even have minimal safety nets. (Curiously, Red Staters get a lot more from Washington per capita that Blue Staters - or maybe its not curious).We don't use the word pensioner much in the US - maybe we should. It is a moral obligation for a just society to provide for the general welfare (didn't Jefferson write that?) - Pensioners are old, they aren't evil. Excuse me for rambling - it must be the elitist red wine.

Reply 132Recommend

Mark Thomason is a trusted commenter Clawson, MI July 25, 2015
I agree with this assessment, except for the phrase "the threat of exits from the euro hangs over other weakened countries, like Italy, Portugal and Spain."

The threat may hang over Greece, but if all of those left, the threat would be to the Euro itself. That threat "hangs over the Euro" and over Germany.

That correction emphasizes that the hard line taken by Euro leaders is destructive not only to the current victims of their imposed austerity, but is self destructive to their banks and their Euro too.

The Euro would be left no better off than Greece trying to revive its currency, if they crash the Euro by so many leaving, and crash their banks by multiple country defaults.

These bullies are playing with fire in a gas station.

Reply 116Recommend
NYT Pick
TC Durango, CO 2 days ago
Watching the latest chapter in the Greek debt crisis has been a sobering education that once again proves the old adage - "the more things change, the more they stay the same". The wealthier northern European counties have always disdained their poorer neighbors to the south and the way Germany and others have framed the Greek debt problem as a matter of moral failing that must be punished at all costs, shows that they still do. Germany and it's supporters in the EU have behaved much as the 1% do in this country - blaming the struggles of the 47% on their weakness, laziness and moral inferiority. The idea that wealth and fiscal discipline are synonymous with virtue and goodness was pretty much conclusively disproven by Germany's actions in WWII. Germany and the rest of Eurozone better wake up and realize that spitefully insisting on even more austerity for Greece will not "teach them a lesson", but only add to the instability of the Eurozone now and in the future.

Reply 98Recommend
NYT Pick
David Raines Lunenburg, MA 2 days ago
Before the euro there was no confusion as to the relative wealth of the northern European countries with that of those of the south. But union gave the Greeks, the Spaniards, and others the feeling that they were Europeans, too, and should be able to live just like the others.

Audi and BMW were happy to extend them credit. And German banks were happy to loan money to southern governments to let them finance social welfare policies similar to those in the north.

But now Germany asks the southerners to be realistic, to recognize their relative poverty, and to live according to their means . . . while paying back all the money they borrowed.

If the south needs to be realistic, though, the north does, too. If it wants the Greeks to admit they're poor, then Germany has to admit it made loans the Greeks don't have the means to repay.

Germany has had a nice ride on the euro-boom, but it needs to recognize that a lot of its profits were on paper only.

Reply 86Recommend

Ron Cohen is a trusted commenter Waltham, MA 2 days ago
The suggestion of a "temporary" Greek exit from the euro is a cynical ploy by German hardliners who advocate it. No one should be fooled: there will be no return once they are out.

How will the Greeks buy essential food, fuel and medicines from abroad with an almost worthless new drachma, without massive, continuing, "humanitarian" aid from the EU? They will still be subject to economic dictation by Germany, their independence an illusion.

Two wrongs don't make a right. The Greeks should stay in the euro, More years of austerity are not inevitable if the Germans would relent on their self-righteous need to punish the Greeks.

Instead, Germany should offer a pragmatic, carrot-and-stick "middle way," in which each step of reform implementation is met by additional debt relief, and additional funding of infrastructure and other investments.

Germany should also follow China's example, and move away from an export-led economy, which it can do by stimulating domestic demand. It should also allow some modest inflation at home. These steps would make life much easier for all its euro partners, including Greece, for technical reasons that Paul Krugman, Ben Bernanke and other economists have discussed at length.

The burden is on Germany to make the euro work. It should start with Chancellor Merkel educating her compatriots as to the economic realities. Many of the replies tacked onto my comments by German readers show an appalling and self-serving naiveté about those realities.

Reply 76Recommend
Jeff Evanston, IL 2 days ago
Let's not forget the banks the made risky loans to Greece in the first place. They have come out just fine. Much the way banks here in the US ran the subprime loan fiasco, passed the losses on to US taxpayers, and are now making nice profits. Their CEOs are living like kings.

Reply 76Recommend
Timezoned New York City 2 days ago
So notice here that Schauble, the German finance minister, is basically admitting that austerity won't work to restore Greece's economy, while at the same time demanding that Greece implement ever harsher austerity measures.

I'm amazed this hasn't gotten more comment. There have been a number of dead giveaways like this lately, for example in the week after Tspiras called the referendum, Angela Merkel said that there could be no negotiation because the referendum was called, and Schauble said that all negotiation was off because of his "anger" about Greece's "behavior" in calling the vote.

What all of this reveals is that the Troika and particularly the German government is not interesting in negotiation and finding a solution so much as
in obedience and punishment, obedience in following their misguided obsession with spending cuts no matter what the consequences and punishment for anyone who doesn't do so.

And now they're admitting that it won't work. I don't know what else you can call this other than pure sadism.

Reply 61Recommend
CK Rye 2 days ago
How about lenders paying the price of their risk-taking? The risk is held by the lender, how is lending to be disciplined if losses are never realized?

Individual citizens don't have a sense of increased obligation with cumulative national borrowing because it's too distant an enterprise, they simply live their lives and work. It is the lender who should be restraining themselves to prevent these scenarios from being created. Lenders need to get burned hand in hand with the debtor for balance to be achieved.

Reply 54Recommend

R. R. is a trusted commenter NY, USA July 25, 2015
Dreaming of unity without understanding the realities of the different peoples and nations caused this "trap."

And these dreamers were warned well in advance of what fiscal chaos would eventually ensue.

Reply 48Recommend

Woof is a trusted commenter NY July 25, 2015
When Argentina lifted the peso = dollar parity, it couldn't borrow on the international market for some time but it's economy did not collapse.

So, yes, a modern economy can leave a currency.

The analogy with Greece is not perfect, Argentina has more to export, but on the other hand, Putin expressed interest to assist Greece should it leave Europe. Tsipras went to Moscow and met with Putin, in April.

I.e. Greece might get economic support from a powerful neighbor, unlike Argentina. Oil and gas will flow from Russia, should Greece be willing to enter Russia's sphere of interest.

Reply 45Recommend
NYT Pick
Garry Sklar N. Woodmerre, NY 2 days ago
The Euro should never have been adopted. Everyone knows that the Maastricht Accord was violated from Day1. The weaker southern European countries falsified their statistics in their zeal to join the Euro Even mighty France lied about their economic statistics. So what is so surprising? The liars have finally got caught and it's one royal mess.
Dissolution of the Euro zone would be the most positive thing for the involved nations. It's not a crime to admit that you made a mistake. Continuing on an insane unsustainable course is.

Reply 44Recommend
NYT Pick
Frank McNeil Boca Raton, Florida 2 days ago
Three years ago we visited old Spanish friends. The last night, we dined at a great place off Madrid's Plaza Mayor, with several of their friends. From the elite, they differed about many things but unanimously blamed Spain's depression, then in full bloom, on A) government corruption in the autonomous regions (e.g. the airport to nowhere not far from Barcelona) and B) the adoption of the EURO.

How so? Spain's 25% unemployment rate resulted, they said, from a massive export of jobs to Germany. How? Well, read Josef Stiglitz' account of large northern European diary producers seeking to Euro-regulate small scale Greek producers of quality resh milk out of business.

I lived through the early 1980s Latin American debt crisis and traveled widely in Southeast Asia during the late 1990s financial mess. As Stiglitz says, in Southeast Asia the IMF was out to lunch but earlier I saw it play constructively in the Miyazawa/Brady plan which provided debt relief to Latin America.

Today, the IMF is the only member of the troika with a dollop of common sense. Can the U.S. Treasury Department help the IMF to persuade Germany that a Brady type plan is necessary for Greece?

Also, what do Stiglitz and Krugman think of a MEDXIT, a two tier EURO, with a devalued Southern Euro for Spain, Greece, Portugal and perhaps Italy, (starting rate vis a vis old, northern) Euro decided by ECB)? Devaluation, as Krugman and Stiglitz say, can kick start these economies out of the dumps.

Reply 42Recommend
NYT Pick
Paul Long island 2 days ago
Has the "Euro turned into a trap"? It's not so much the currency but the economic policy of austerity that Germany and its allies continue to impose on Greece even though it has failed and has never been shown to really work despite those pointing to Ireland and Spain where the economies are still very fragile. Despite this, Greece has decided to swallow all the harsh new austerity measures in the hope that it will not turn into hemlock. The Greeks seem to be betting that the I.M.F. which has finally realized the failure of austerity will be able to convince the Germans to restructure, if not reduce, their debt. Now that the Greeks have unconditionally surrendered to the Germans laundry list of austerity demands it's up to Germany to show some reciprocity in its commitment to a political, as well as economic, union. It's time for German Chancellor Angela Merkel to show true leadership by extending a hand to Greece with some relaxation of the terms of its debt by, at the very least, lengthening the repayment schedule. If the mean-spirited, empirically unsound economic rigidity advocated by German Finance Minister Wolfgang Schauble prevails over the larger goal of a viable European political union, it will certainly end with Greece leaving the Euro with others likely to follow.

Reply 41Recommend

Jack Archer is a trusted commenter Pleasant Hill, CA July 25, 2015
The rather awful consequences of Greece either leaving or staying in the eurozone, as presently constituted, are clear. It is a classic lose-lose situation. The best solution would be to reform the euro system. That is, establish sufficient central fiscal and monetary authority to support a common currency. If that is impossible, then sooner or later another crisis, if not the aftermath of this one, will lead to Grexit, Spanexit, Italexit, etc. If Germany's economy falters, to Deutschexit. Rather than binding Europe together, the euro will lead to its disintegration. The blame-casting will be deafening.

Reply 41Recommend

owldog State of Jefferson, USA 2 days ago
The Greek people should take matters into their own hands and print their own money, but first, they should get people like Joe Stieglitz and Paul Krugman to give their top economists a crash course in how to do it - so they will have a plan.

Reply 38Recommend
Jim Waddell Columbus, OH 2 days ago
Greece's problems are only marginally related to the Euro. The country has been mismanaged for decades, with a bloated and inefficient public sector, a dysfunctional legal, regulatory and tax system, corruption, an overly generous public pension system, counterproductive labor rules, etc. Forget austerity, and don't worry about whether your currency is the Euro or the Drachma. If Greece addresses its self created problems the other issues will take care of themselves. If Greece doesn't address its own issues, nothing else will make a difference, even the total forgiveness of its debt.

Reply 34Recommend
Alan Attlee Boston 2 days ago
As has been noted some number of times before:
monetary union without fiscal union is folly.

Reply 28Recommend
NYT Pick
Chanson de Roland Cleveland, OH 2 days ago
Most would agree that reforming the euro to correct its fundamental flaws by conforming to optimal currency area theory is preferable to Grexit. But it is also clear that the Eurozone does not have the political solidarity to effect those reforms. That leaves Greece with the dilemma of either years of bitter suffering under austerity, while attempting the OECD's reforms, some of which are advisable and/or necessary, or attempting Grexit, which, though it could result in the economic success that Iceland enjoys, would be a dangerous course that could result in disaster. And that dilemma and its dangers exist not just for Greece but also for all the members of the Eurozone and the EU, as the editorial, supra, notes.

What's to be done? When the wisest and most brilliant of economists, such as Paul Krugman, show fear and trepidation, what to do? Since the instant austerity plan offered to Greece is unviable, as even the IMF admits and its analysis shows and as Prof. Krugman's Austerity Arithmetic shows, unless the Eurogroup puts at least a viable ad hoc offer on the table for restoring Greece's prosperity, Greece should proceed with Grexit, while adopting, at the right time and in right sequence, those of the OECD's reforms that are necessary and/or advisable for improvement of its short and long-term economic performance.

And Grexit or not, if the euro is to survive, the EU must find the means and the will to reform the Eurozone as optimal currency area theory suggests.

Reply 26Recommend
njglea is a trusted commenter Seattle 2 days ago
The real question is, "What are Greece, Ireland, Italy, Spain, Portugal and all the other little countries who got suckered into the Euro getting out of it?' They lost their right to self-government and Greece especially lost their tourism card because tourism is so expensive now. Their leaders should never have taken the mafia-model "let us help you then we'll own you and your assets" model. It is not too late to turn back and stop the destruction of nations.

Reply 24Recommend
Richard San Mateo 2 days ago
Every "hardheaded" criticism of Greece, as somehow mismanaged or spendthrift, or poorly managed, fails entirely when it is posed in light of the decision by the EU to admit Greece and advance those funds to Greece KNOWING then of those Greek financial issues and KNOWING, years ago, that Greek repayment of those "borrowed" funds was essentially, simply, impossible. That was the reality then, just as it is now. The only difference is that now Greece has truly defaulted. The loans made to Greece were not, in that context, "loans," meaning money advanced which was going to be repaid, but instead more in the nature of grants, or wishful thinking.

And whose fault is that? Whose fault is it when a child or a relative or a friend asks for a "loan" which you know cannot be repaid anytime soon, or on any clear schedule, or ever? When asked to make such a loan, you have a choice: when you decide to make that loan as a creditor you have to live with the reality that follows. These decisions also have to be considered in light of a lender's obligation to its investors and its other motives. In this case the EU wanted to have the benefit of ALL Europe included in the Eurozone and Euro, and that is what it succeeded in getting.

These were bad loans then, when made, and they are bad loans now. The Germans are making the Greeks suffer for German greed. Greece needs to go to the Drachma as a form of national bankruptcy. Maybe Greece can recover, maybe not, but that is a different discussion.

Reply 24Recommend
NYT Pick
AC California 2 days ago
Beyond the current trouble with Greece, this crisis has thankfully given Europeans a chance to rethink the role of the euro and the EU in general. What started out as a free trade zone and economic cooperative between six core states has grown into an unwieldy supranational union of 27 sovereign members. All of these except the UK and Denmark have theoretically committed to joining the single currency and its common rules as well. But in order to truly function as a single currency, there must be a much higher level of political, budgetary, and even cultural integration than the EU currently offers.

I very much doubt this will happen; to think that the relationship between Greece, Germany, and Brussels could be akin to that of Brandenburg, Bavaria, and Berlin is absurd. There was always too much difference in politics, economics, and identity for that to happen, and there is a huge trust gap as well. A constitutional revision of the EU and euro is necessary by 2030, and I would like to suggest that the "ever greater integration" clause be dropped in favor of something that better fits the reality of Europe today.

Reply 21Recommend
Tom F Philadelphia 2 days ago
Please stop making excuses for the Greeks. They have had years to get their economic house in order, but repeatedly failed to do so. The time for soft love is over, now it's time for tough love (and sending a very clear message to Portugal, Spain, and Italy!!

Reply 20Recommend

Michael S is a trusted commenter Wappingers Falls, NY 2 days ago
In headier days Europeans spoke of the euro replacing the dollar or at least becoming a currency in which oil was traded. Financial markets hate uncertainty and instability and the eurozone is building both in spades.

Reply 20Recommend

John is a trusted commenter Hartford 2 days ago
This is total baloney. The threat of exit DOES NOT hang over Spain, Portugal, Italy et al. Having seen the chaos that has descended on Greece that is the last thing any of them are thinking about. As for the threats of contagion these are next to zero which is why markets have largely treated the whole saga with a shrug. If Greece left it would certainly mean losses for their creditors but they have clearly decided to accept these if Greece doesn't reform. Nor is it the huge nut that the NYT implies. Germany's share in a worst case scenario is about 90 billion Euros but this will be serviced over as much as 40 years at an annual cost to the German economy of just over 2 billion euros which is chump change.

Grecia - o conductă "desfundată" prin reforme către băncile din nordul Europei

În ciuda rolului pe care l-au jucat în declanșarea crizei din Grecia, băncile stau total lipsite de griji. Este însă timpul ca ele să fie supuse unui control cât mai dur, scrie pentru The Atlantic Chris Arnade, fost trader pe Wall Street.

Una dintre primele lecții învățate pe Wall Street a fost ”Găsește fraierul”. Era un principiu. Descrierea lui mai detaliată, repetată pe un ton răstit, era: ”Găsește un idiot cu bani și îndeasă-i pe gât cât de mult rahat intră. Dar fii drăgut cu el la început”.

Când m-am angajat la Salomon Brothers, în ’93, ”fraierul” erau clienții japonezi (majoritatea mici bănci și companii industriale mari). În primii cinci ani am conceput produse financiare complexe cu marje de profit uriașe pentru noi – ”deșeuri toxice” în argoul de pe Wall Street. Le vindeam aceste produse. La finalul anilor 1990 mulți dintre acești clienți au falimentat, în parte din cauza deșeurilor pe care le vindeam noi, în parte din cauza altor prostii pe care le cumpărau.

Lansarea monedei unice europene, euro, a deschis o perioadă de încredere financiară în Europa, iar noi cei de pe Wall Street am început să profităm de un alt ”fraier”: băncile europene. Mai precis, băncile din nordul Europei.

Din 2002 și până la criza financiara din 2008, Wall Street-ul a aruncat pe gâtul acestor bănci câte deșeuri toxice au încăput. Nu a fost greu. Ca și clientii japonezi de dinaintea lor, băncile europene cumpărau cu nemiluita active din toată lumea.

Aveau un asemenea apetit, încât Wall Street-ul a ajutat fondurile cu capital de risc să conceapă produse financiare special pentru aceste bănci, majoritatea formate din ipoteci subprime riscante. Aceste produse – băncile le numeau ”monstruozități” și apoi presa le-a numit ”FĂCUTE să eșueze” nu puteau fi concepute decât pentru cumpărători total nechibzuiți, iar băncile europene erau astfel de cumpărători.

Când o bancă cumpără active, ea împrumută bani; vânzătorul este creditorul. Cumparând active, băncile europene făceau ce trebuie să facă o bancă – să împrumute. Dar făcând asta în mod imprudent făceau ce o bancă nu trebuie sa facă: să împrumute fără cap.

Băncile europene nu împrumutau în acest fel nechibzuit doar Statele Unite. Împrumutau și în Europa, inclusiv guvernele Spaniei, Portugaliei și Greciei.

În 2008, când piața imobilară din SUA s-a prăbușit, băncile europene au pierdut mult. Și-au acoperit aceste pierderi îndreptăndu-și atenția către Europa, unde au continuat să împrumute guvernele – adică cumpărând datoriile acelor state – deși asta începea să fie un lucru nebunesc. Multe dintre statele sudice au început să dea semnale îngrijorătoare.

În 2010, una dintre aceste țări, Grecia, nu a mai putut să-și plătească creditele. Timp de un deceniu, Grecia acumulase o datorie masivă, rezultat al faptului că prea mulți oameni cumpăraseră prea mult, prea puțini greci își plăteau taxele și au fost făcute prea multe promisiuni de către politicieni prea corupți, toate îmbrăcate în haina unor calculefinanciare îndoielnice. În ciuda acestor probleme clare, bancherii au continuat să împrumute Grecia.

Această criză greacă din 2010 a fost redusă temporar printr-un împrumut internațional care a venit însoțit de măsuri dure pentru Grecia. Acest împrumut nu a oferit Greciei și o reducere a datoriei, ci țara a împrumutat astfel și mai mulți bani pentru a-și putea plăti creditele, permițând astfel băncilor să piardă cât mai puțin. A fost un împrumut pentru salvarea băncilor, numai că s-a numit împrumut pentru salvarea Greciei.

Grecia s-a zbătut mult, cu o scădere economică de proporții istorice, cu costuri umane care abia pot fi înțelese. Grecia a avut nevoie de un nou împrumut in 2012 și de încă unul în urmă cu două săptămâni.

În timp ce grecii suferă, băncile din nordul Europei ar trebui să-și asume responsabilitatea financiară, legală și etică pentru deciziile lor nechibzuite. Împrumutând mai degrabă băncile decât Grecia, în 2010, politicienii au transferat orice pierderi în Grecia în spatele cetățenilor europeni. De atunci comunicarea a fost viciată de un sentiment naționalist: nu te uita la băncile imprudente, uită-te la cei care împrumută imprudent.

UE a început printr-un acord economic privind industria oțelului și cărbunelui si cu multe bune intenții. Cel puțin parțial a fost o încercare de a limita prin mijloace economice riscul naționalismului care a dus la ultimele doua războaie. Uniunea economică a devenit apoi o unioune monetară care a oferit băncilor ocazia de a crește și șansa de a deveni ”fraierul”. Modificarea legislației a oferit băncilor posibilitatea de a trata în mod egal țările europene; Grecia, din punct de vedere al legislației, prezenta la fel de multe sau de puține riscuri ca și Germania.

Piețele au gândit în mod diferit, impunând Greciei un preț mai mare pentru împrumuturi decât Germaniei. Băncile nordice, văzând că pot obține profituri în mod facil, au început să împrumute Grecia, primind bani mai mulți pentru ”aceleași riscuri”. Europa de Sud (în special Grecia) a început să împrumute mai mult, permițând băncilor să cumpere mai mult, ceea ce a dus la o creștere a sectorului bancar. Această creștere a ieftinit împrumuturile, iar pentru a obțineprofit, băncile au început să împrumute mai mult și de aici un cerc vicios.

De pe urma fenomenului a beneficiat toată lumea, în special țările din nordul Europei. Sudul s-a ridicat pe măsură ce se dezvolta piața imobiliară, iar nordul s-a ridicat pe măsură ce industria vindea produsele în Sud. Băncile erau la mijloc, bucuroase că pot obține mari profituri.

Acest tip de feedback a fost unul specific european, depinzând de falsa senzație de stabilitate oferită de moneda unică, ceea ce a întărit sentimentul bancherilor că țările din euro nu pot intra în incapacitate de plată. Această bulă a continuat până când datoria Greciei a devenit mult prea mare pentru a fi ignorată de piețelefinanciare. Zguduite de criza imobiliară din SUA, piețele au devenit brusc sceptice și astfel Grecia a trebuit să plătească și mai mult pentru a împrumuta. Băncile europene, băgate până la gât în această poveste, încă doreau să împrumute, însă alte bănci erau mai prudente.

În 2010 această situație nu mai putea continua, iar piețele au refuzat să mai împrumute Grecia. Țara a avut nevoie de un împrumut internațional.

Acesta a fost însă conceput mai mult pentru a salva băncile, nu Grecia: în loc să i se șteargă o parte din datorie, Greciei i s-a impus sa plătească în continuare. Au fost împrumutați bani și de o serie de entități publice (Comisia Europeană, FMI, Banca Centrală Europeană). Băncile au răsuflat ușurate, căci majoritatea banilor din împrumuturi treceau doar prin Grecia și apoi se vărsau în buzunarele lor. Pentru a funcționa cât mai bine ca o conductă către băncile din nordul Europei, Greciei i s-a cerut să cheltuiască mai puțin, să taxeze cetățenii mai mult și să-și restructureze sectorul public.

Nu a mers. Grecia a intrat într-o depresiune economică. Doi ani mai târziu era din nou incapabilă să-și plătească datoria și a mai cerut un împrumut . De această dată a fost redusă și datoria Greciei, cu cel mult 40%, însă băncile au pierdut foarte puțin, pentru că majoritatea datoriilor către ele fuseseră plătite.

Primul împrumut mascat pentru bănci, cel din 2010, a folosit un discurs despre incompetența, lăcomia și trândăvia țărilor din sudul Europei. Acest discurs a permis băncilor să joace rolul părinților supărați pe odraslele lor imature.

Discursul acesta a fost încurajat și politizat prin transformarea oricăror pierderi viitoare în Grecia într-o povară pentru toți cetatenii europeni, în special o povară pentru cei din nordul continentului și astfel s-a încurajat apariția logicii ”noi împotriva lor”. A fost o formă de politică naționalistă, adica antiteza principiilor monedei comune.

De ce în 2010 au fostîmprumutate băncile mai degrabă decât Grecia? De ce i s-a cerut Greciei să-și schimbe modul de funcționare, de ce a fost acuzată de contractarea unor împrumuturi riscante și de ce nu au fost acuzate băncile?

Un argument este acela că Europa nu este suficient de coordonată pentru a face asta. S-a spus că băncile europene erau mult prea fragile pentru a suferi pierderi. Aceste pierderi s-ar fi propagat în Europa, ducând la prăbușirea altor banci din alte state și, în final, ar fi distrus zonaeuro. Pe aceeași logică s-a pus că băncile erau mult prea importante pentru sănătatea economiei, indiferent de cât de nechibzuit s-ar fi comportat, și astfel ele nu pot fi pedepsite. În timpuri de criză, acest raționament este folosit frecvent pentru a-i favoriza pe creditori în dauna celor care au împrumutat. Este un raționament puternic pentru că este adevărat. Însă, pe de altă parte, este un raționament care arată că băncile trebuie să fie extrem de bine controlate, pentru a preveni un asemenea comportament înainte ca el să distrugă țări intregi și economii întregi.

Politicienii și bancherii pot calcula costul imediat al prăbușirii unei bănci. Ei nu pot însă calcula suferințele umane pe termen lung care seproduc din cauza asta. Grecia trece printr-o perioadă mai grea decât cea din Statele Unite în timpul marii crize din anii 1930. Sărăcia, lipsa unui acoperiș deasupra capului au atins cote uriașe. O întreagă generație și-a vazut prezentul condamnat, iar viitorul în culori și mai sumbre decât prezentul.

Este partea tristă a unui vechi stereotip: când creditorii și debitorii se contrazic, cei din urmă sunt acuzați și tot ei sunt cei care suferă.


______________________________

Back in 1998 in Indonesia, I saw how the I.M.F. ruined that country’s banking system. I recall the picture of Michel Camdessus, the managing director of the I.M.F. at the time, standing over President Suharto as Indonesia surrendered its economic sovereignty. At a meeting in Kuala Lumpur in December 1997, I warned that there would be bloodshed in the streets within six months; the riots broke out five months later in Jakarta and elsewhere in Indonesia. Both before and after the crisis in East Asia, and those in Africa and in Latin America (most recently, in Argentina), these programs failed, turning downturns into recessions, recessions into depressions. I had thought that the lesson from these failures had been well learned, so it came as a surprise that Europe, beginning a half-decade ago, would impose this same stiff and ineffective program on one of its own.

Whether or not the program is well implemented, it will lead to unsustainable levels of debt, just as a similar approach did in Argentina: The macro-policies demanded by the troika will lead to a deeper Greek depression. That’s why the I.M.F.’s current managing director, Christine Lagarde, said that there needs to be what is euphemistically called “debt restructuring” — that is, in one way or another, a write-off of a significant portion of the debt. The troika program is thus incoherent: The Germans say there is to be no debt write-off and that the I.M.F. must be part of the program. But the I.M.F. cannot participate in a program in which debt levels are unsustainable, and Greece’s debts are unsustainable.

Austerity is largely to blame for Greece’s current depression — a decline of gross domestic product of 25 percent since 2008, an unemployment rate of 25 percent and a youth unemployment rate twice that. But this new program ratchets the pressure up still further: a target of 3.5 percent primary budget surplus by 2018 (up from around 1 percent this year). Now, if the targets are not met, as they almost surely won’t be because of the design of the program itself, additional doses of austerity become automatic. It’s a built-in destabilizer. The high unemployment rate will drive down wages, but the troika does not seem satisfied by the pace of the lowering of Greeks’ standard of living. The third memorandum also demands the “modernization” of collective bargaining, which means weakening unions by replacing industry-level bargaining.

None of this makes sense even from the perspective of the creditors. It’s like a 19th-century debtors’ prison. Just as imprisoned debtors could not make the income to repay, the deepening depression in Greece will make it less and less able to repay.

Structural reforms are needed, just as they were in Indonesia, but too many that are being demanded have little to do with attacking the real problems Greece faces. The rationale behind many of the key structural reforms has not been explained well, either to the Greek public or to economists trying to understand them. In the absence of such an explanation, there is a widespread belief here in Greece that special interests, in and out of the country, are using the troika to get what they could not have obtained by more democratic processes.

Consider the case of milk. Greeks enjoy their fresh milk, produced locally and delivered quickly. But Dutch and other European milk producers would like to increase sales by having their milk, transported over long distances and far less fresh, appear to be just as fresh as the local product. In 2014 the troika forced Greece to drop the label “fresh” on its truly fresh milk and extend allowable shelf life. Now it is demanding the removal of the five-day shelf-life rule for pasteurized milk altogether. Under these conditions, large-scale producers believe they can trounce Greece’s small-scale producers.

In theory, Greek consumers would benefit from the lower prices, even if they suffered from lower quality. In practice, the new retail market is far from competitive, and early indications are that the lower prices were largely not passed on to consumers. My own research has long focused on the importance of information and how firms often try to take advantage of the lack of information. This is just another instance.

One underlying problem in Greece, in both its economy and its politics, is the role of a group of wealthy people who control key sectors, including banks and the media, collectively referred to as the Greek oligarchs. They are the ones who resisted the changes that George Papandreou, the former prime minister, tried to introduce to increase transparency and to force greater compliance with a more progressive tax structure. The important reforms that would curb the Greek oligarchs are largely left off the agenda — not a surprise since the troika has at times in the past seemed to have been on their side.

As it became clear early on in the crisis that the Greek banks would have to be recapitalized, it made sense to demand voting shares for the Greek government. This was necessary to ensure that politically influenced lending, including to the oligarchic media, be stopped. When such connected lending resumed — even to media companies that on strictly commercial terms should not have gotten loans — the troika turned a blind eye. It has also been quiescent as proposals were put forward to roll back the important initiatives of the Papandreou government on transparency and e-government, which dramatically lowered drug prices and put a damper on nepotism.

Normally, the I.M.F. warns of the dangers of high taxation. Yet in Greece, the troika has insisted on high effective tax rates even at very low income levels. All recent Greek governments have recognized the importance of increasing tax revenues, but mistaken tax policy can help destroy an economy. In an economy where the financial system is not functioning well, where small- and medium-size enterprises can’t get access to credit, the troika is demanding that Greek firms, including mom and pop stores, pay all of their taxes ahead of time, at the beginning of the year, before they have earned it, before they even know what their income is going to be. The requirement is intended to reduce tax evasion, but in the circumstances in which Greece finds itself, it destroys small business and increases resentment of both the government and the troika.

This requirement seems at odds, too, with another of the demands with which Greece has been confronted: that it eliminate its cross-border withholding tax, which is the withholding tax on money sent from Greece to foreign investors. Such withholding taxes are a feature of good tax systems in countries like Canada and are a critical part of tax collection. Evidently, it is less important to ensure that foreigners pay their taxes than that Greeks do.

There are many other strange features of the troika bailout packages, in part because each member of the troika has its favorite medicine. As doctors warn, there can be dangerous interactions. The battle, however, is not just about Greece. It’s not even just about the money, although special interests in the rest of Europe and some within Greece itself have taken advantage of the troika to push their own interests at the expense of ordinary Greek citizens and the country’s overall economy. This is something I saw repeatedly firsthand when I was at the World Bank, most noticeably in Indonesia. When a country is down, there is all manner of mischief that can be done.

But these policy debates are really about ideology and power. We all know that. And we understand that this is not just an academic debate between the left and the right. Some on the right focus on the political battle: the harsh conditions imposed on the left-wing Syriza government should be a warning to any in Europe about what might happen to them should they push back. Some focus on the economic battle: the opportunity to impose on Greece an economic framework that could not have been adopted any other way.

I believe strongly that the policies being imposed will not work, that they will result in depression without end, unacceptable levels of unemployment and ever growing inequality. But I also believe strongly in democratic processes — that the way to achieve whatever framework one thinks is good for the economy is through persuasion, not compulsion. The force of ideas is so much against what is being inflicted on and demanded of Greece. Austerity is contractionary; inclusive capitalism — the antithesis of what the troika is creating — is the only way to create shared and sustainable prosperity.

For now, the Greek government has capitulated. Perhaps, as the lost half decade becomes the lost decade, as the politics get uglier, as the evidence mounts that these policies have failed, the troika will come to its senses. Greece needs debt restructuring, better structural reforms and more reasonable primary budget surplus targets. More likely than not, though, the troika will do what it has done for the last five years: Blame the victim.

Joseph E. Stiglitz is a Nobel laureate in economics, a professor at Columbia and the author, most recently, of “The Great Divide: Unequal Societies and What We Can Do About Them.”


Dave Coyne Goshen IN 2 days ago
This is so hopeless, so sad, and perfectly avoidable. You have to wonder what on earth European leaders are thinking. Then, you look at the congressional majority in Washington. It is truly astonishing to witness the role that stupidity and ignorance play in the course of human events.

267Recommend
dairubo MN 2 days ago
Listen to Stiglitz, world. The knowledge Troika is Stiglitz, Krugman and Piketty. So long as you accept the corporatist Troika neoliberal economic myths instead of listening to the knowledge Troika, you will be treated as peons of the elite.

249Recommend
John D. Out West 2 days ago
Specific details about the policies imposed on Greece have been missing from every single article I've read about the crisis, until now. Thank you, Dr. Stiglitz, for naming and explaining several of them. And shame on the NYT and every other media outlet for NEVER detailing specifics at any time during this extremely long, drawn-out crisis.

247Recommend
Steve Hunter Seattle 2 days ago
Have you ever met a banker that does want to punish a debtor for even the slightest malfeasance? Have you ever met a banker that owned up to his own errors in judgement or criminal or immoral acts? Banks should not be large, should be tightly controlled by governments and their action made transparent. Most of Wall Street should be in prison as we speak.

The Greeks should have abandoned the Euro, defaulted on the debt, returned to their own currency and turned their backs on the troika. They would have suffered in the short term but eventually pulled out of this bottomless pit that they are in: I'm pulling for them.

228Recommend
Chris Miilu Chico, CA 2 days ago
Will Germany eventually own Greek real estate: beaches, shorelines, and any other part of Greece Germany thinks would be good for a military add-on? In other words, will Germany loot Greece as it looted Poland, Czechoslovakia and Belgium? Germany has a history of arrogance and bullying; this appears to be more of the same. Why did European bankers loan a failing government so much money? Altruism? No. They created a permanent debtor nation with assets they coveted.

161Recommend

SMS Rhinebeck, NY 2 days ago
I urge readers to read Tariq Ali's essay in the 30 July 2015 London Review of Books (link below):

http://www.lrb.co.uk/v37/n15/tariq-ali/diary

Excerpt:

….

Greece, in fact, has a lot of tanks, because the German and French arms industries, eager to get rid of surplus hardware in a world where wars are fought by bombers and drones, bribed the politicians. During the first decade of this century Greece was among the top five importers of weapons, mainly from the German companies Ferrostaal, Rheinmetall and Daimler-Benz. In 2009, the year after the crash, Greece spent €8 billion – 3.5 per cent of GDP – on defence. The then Greek defence minister, Akis Tsochatzopoulos, who accepted huge bribes from these companies, was convicted of corruption by a Greek court in 2013. Prison for the Greek; small fines for the German bosses. None of this has been mentioned by the financial press in recent weeks. It didn’t quite tally with the need to portray Greece as the sole transgressor. Yet a Greek court has been provided with conclusive evidence that the largest tax avoider in the country is Hochtief, the giant German construction company that runs Athens airport. It has not paid VAT for twenty years, and owes 500 million euros in VAT arrears alone. Nor has it paid the contributions due to social security. Estimates suggest that Hochtief’s total debt to the exchequer could top one billion euros.

158Recommend
Thomas Stuttgart, Germany 2 days ago
Greece has fourteen profitable airports. These are to be sold (privatized), well below value, to a German company (Fraport), whose majority shareholders are the German and a German State government. As for the remaining airports in Greece: well they are unprofitable and therefore Greece's problem.

In Reply to John D. 147Recommend

Arthur is a trusted commenter UWS 2 days ago
First take away the a country's sovereignty, so that it cannot chose how to address its needs. Then build an economic program which is bound to fail. "Reform" the country's commerce to benefit foreign interests. Then defang labor unions, which provide countervailing power to the wealthy, and the privileged.
I see a problem: the Greeks are neither stupid nor subservient. They have tried parliamentary politics against this program and have failed. The upcoming months may not be as peaceful as the Euro Zone leaders expect.

126Recommend

Bevan Davies Maine 2 days ago
Joseph Stiglitz writes eloquently about the terrible situation in which the Greeks find themselves. It should be obvious to any fair-minded observer that there is a great danger of severe civil unrest in Greece. Just as it happened in Indonesia and Argentina during their crises, things could spiral out of control in Athens and other large cities; this in turn could spread to other European countries.

There is a great deal at stake for the European Union, and allowing this economic tragedy to continue may have unintended consequences that no one can predict.

125Recommend
coverstory1 New York 2 days ago
Excellent article. One could sense this is really about destroying unions, impoverishing the people, and enriching the rich and powerful . Stieglitz gives excellent concrete examples, like the destruction of local, fresh milk. The evilness of the crooked troika make me sick.

111Recommend
Brian Germany 2 days ago
I wish this opinion would be translated into German and run in the Spiegel and other major newspapers. An honest and objective debate about the future of the Euro needs to acknowledge that the Euro has created winners and losers. In Germany, not everyone has benefited from the Euro and those who have have not passed those artificial gains along to society. The German finance minister, Mr. Schaeuble is now proposing a Euro-Tax, naturally to be paid for by those who have not benefited from the Euro… But in Germany, at least for now, the winners from the Euro are in control of the message, the debate, and the politics. So expect more of the same for the foreseeable future. All arguments about corruption or a byzantine tax system aside, the fundamental difference between Germany and Greece is Greece largely has an agrarian and artisanal economy that benefits from tourism. It is no wonder in Greece, that those who were on the losing-side of the Euro vastly outnumber the few “winners” and that those few Greek “Euro winners” aren’t being asked to contribute more. The Euro might be working for mid-size to large multinational corporations and a few oligarchs, but it is not working for the majority of people living and working in Europe who have to earn a living and pay taxes.

99Recommend
FS NY 2 days ago
Germany and its supporters have been very successful in creating the narrative that it is Greece's fault who took the loans that it was not capable to pay back. But they do not want to hold their greedy banks responsible who gave these loans to get the high rates. It is like our subprime mortgage mess. USA tax payers paid the price. German and France on the other hand used Eurpean Central banks and IMF to give loans to Greece to pay back the loans of German and French banks and shifted the from their own tax payers to all taxpayers of EU and internationally through IMF. We are major contributor to IMF and as taxpayers responsible for bailing out German and French Banks. Germany is blaming Greece but does not mention its own involvement in this mess and clever play to shift its responsibility to others nations.

77Recommend
Joe Stephens LA 2 days ago
If we must have a winner and loser in this contest, it will eventually make losers out of of all of us in the long run. Look at what happened to Germany in the first World War, when the allies' onerous demands indirectly helped Hitler's rise to power. When Greece is destroyed like this, there can be no good ending for either Greece and others in Europe.

74Recommend
Steve Bolger New York City 2 days ago
No country does less to shield its citizens from exhorbitant drug prices than the US.

In Reply to Richard Huber 72Recommend
Bruce Rozenblit Kansas City 2 days ago
The conditions placed upon Greece outlined here describe not policy, but a war. Greece is under assault. Replace "troika" with "Mafia" and the article reads like Greece has been taken over by an organized crime syndicate that is extracting tribute and extorting the population in order to line its pockets.

Crime syndicates aren't interested in the well being of their victims. Apparently, neither is the troika. Self-serving corruption is the driver of their policy, not remedial actions.

Whatever Greece has done to dig itself into an economic hole pales in comparison to what the troika is doing to Greece. We should do to ISIS what they are doing to Greece.

There was a time in the first half of the 20th century where policy turned into madness. Is history repeating itself? Is the madness returning? When constructive policy is transformed into punishment and fertilized with corruption, the seeds of madness begin to grow. As usual, the voice of reason is ignored.

59Recommend
M NC 2 days ago
Why does our civilization tolerate the existence of oligarchs to rule our society? Are they genetically superior in solving problems? If yes then we should have given them a cart blanche for everything.

Unfortunately they are the source of every single problem and the principal philosophy of our planet is for everyone to try to get as much as he can in as little time as he can. Everyone is trying to run their own show.

If we don't get rid of the rich elites from their place, we won't have a place soon to do anything. Either by negligence, oppression or apathy we will lose everything.

The only sensible option left is to elect ultra-high IQ academics and technocrats to protect, serve and uplift mankind. The rich have nearly destroyed it.

59Recommend
Talesofgenji NY 2 days ago
When Dr. Stiglitz writes

"not a surprise since the troika has at times in the past seemed to have been on their (corrupt Greek Oligarchs) side.''

he forgets about the LaGarde list, a spread sheet containing the name of 2000 tax evading Greek oligarchs that was delivered in person by Christine Lagarde, then the French Finance Minister to Prime Minister Giorgos Papakonstantinou,

Christine LaGarde is now head of the IMF, a member of the Troika.

NO Greek government, INCLUDING that of Mr. Tsipras has acted on the list.

And Ms. LaGarde, first hand, had to learn that her advice would be spurned when it conflicted with the interests of the Greek oligarchy,

56Recommend
vineyridge Mississippi 2 days ago
Germany is feeling its oats as a world power again. The German policies are the equivalent of economic warfare. The lack of German self-doubt is the equivalent of economic colonialism. Imperialism is not dead in Europe.

54Recommend
delaxo Athens 2 days ago
The waterboarding of Greeks will continue until they cry uncle and surrender the rights on their natural resources in exchange for a debt write-off.

51Recommend
Jerry Tampa 2 days ago
What Stiglitz says is brilliant! Is there any way to translate this into a one paragraph statement in 2 syllable English so that Congress and the media can understand it?

49Recommend
New Yorker1 New York 2 days ago
History repeats itself. In the course of West Germany (~63 million people) absorbing East Germany (~13 million people) some 2 Trillion Euros (~100 billion Euros/year) were spent. In the reunification process, however, West German companies were completely predatory resulting in the closing of many East German industries and businesses which created substantial East German unemployment and lowering of their standard of living with no jobs and trying to buy expensive West German goods. Of course, unlike the Greeks, the East Germans had West German welfare/economic relief programs and the ability to move to West Germany in search of jobs in their native language. East Germans still suffer from reunification by substantially higher unemployment than West Germans and lower wages. Never once did West Germans tell Angela Merkel and other East Germans that they needed to take a "time out" from the Deutschmark or the Euro. Significant debt relief coupled with making current Greek government expenditures and revenues match along with providing more take home income for the middle and lower classes who will spend it and lift the economy is a must.

47Recommend
sfdphd is a trusted commenter San Francisco 2 days ago
Thanks to Dr. Stiglitz for this helpful historical perspective.

It also helps to have specific examples like the one you gave competition in selling milk. So much in economics is hard to understand but anyone can understand that it's wrong to deceive people by pretending that fresh Greek milk is the same as milk shipped in from other countries. This is what happens when all you think about is money versus what is natural for humans to prefer... You want competition, fine, but don't pretend it's all the same milk....

44Recommend
W in the Middle New York State 2 days ago
Joseph, is this genuine revelation to you.If so, let's step through things:

Q1: Why do loan sharks,payday lenders,sub-prime focused credit cards,and international lending entities (in order of respectability - your call as to whether increasing or decreasing) lend money to folks they know will barely - if ever - be able to pay it back

A1: Because it's one of the most profitable businesses around

Q2: Why do they all break the legs of their most hapless borrowers.It doesn't help those borrowers to to pay back their loans

A2: Because it helps other borrowers to remember to pay back their loans

Q3: As profitable as sub-prime lending is - how does it arise in the first place.Doesn't leg-breaking discourage most folks from borrowing

A3: It's strongly encouraged by the entities that want to sell things to the borrowers that they could never otherwise afford.And leg-breaking jobs,in the end,help lower unemployment

Q4: Back even further, how does this overall cycle start.What happens if more and more of the borrowers can't pay things back - broken legs notwithstanding

A4: The lenders and sellers get governments to structure things, so that borrower's children become responsible

Q5: Is there any alternative - is all borrowing doomed to fail

A5: No. As with housing, the litmus test for payback - and lending as a means to overall economic end - is collateral and income.If someone has neither, and folks want to lend anyway...look out

Somehow - I think you already knew

44Recommend
toom germany 2 days ago
The parallels between the mortgage melt down in the US and the Greek melt down are too obvious to ignore. Goldman Sachs colluded with the Greeks to hide the excess deficits and large debt. This is just like the Countrywide salespeople fixing the credit reports on mortgages. The result is the same--bankruptcies among homeowners in the US, a country in bankruptcy in Europe. In both cases, the borrowers are blamed, but the lenders are richer.

41Recommend
N.G. Krishnan Bangalore, India 2 days ago
If there is one expert who can render a sensible advice, it is definitely Dr. Stiglitz.

Hopefully the voice of Dr. Stiglitz, a Nobel Laureate in Economic Science who had the chance to serve both in the Clinton Administration and also in the World Bank, will not fall in to the deaf ears. He has much insights and experiences to impart.

His important book "Globalization and Its Discontents" is packed with fascinating anecdotes and interpretations of the events relating to the global economy, global finance and global institutions during his tenure as an economic adviser to the White House and the Chief Economist at the World Bank. He articulates the original roles of the public institutions such as the IMF, the World Bank and the WTO and shows how they do not live up to their supposed mandates. He exposes the disastrous policies of the IMF which had led countries after countries, on its crusade to impose the Gospel of Market-Fundamentalism.

Dr. Stiglitz highlight how the IMF and U.S. Treasury, and the Wall pushed the developing countries to open up for trade while erecting trade barriers themselves to protect the vested commercial interests. He had suggestions for more just and equitable global economic arrangements.

Dr. Stiglitz is known for his compassion and believed in globalization and economic science to improve the disadvantaged and his voice ought to be taken seriously instead of the troika doing what it has done for the last five years: Blame the victim.