A curs multă cerneală electronică pe publicaţiile online (că de presa tipărită nu mai avem ce spune!) pe tema operaţiei la genunchi în Fanarul de aproape totdeauna al domniilor române colorate mai mult sau mai puţin cu alt pigment sangvin, precum şi în cazul acestui voievod nu al ţiganilor, dar al mafioţilor noştri în mod sigur. Căci iată, nefiind vreun „grecotei cu nas subţire”, actualul încă premier al ţărişoarei noastre şi-a lămurit el însuşi, cum au vrut muşchii lui, problema originilor, mai mult decât „sănătoase”, dintr-un ipotetic clan de pietrari Ponte – pe care tot el l-a „pontat” între timp –, trecând însă sub o tăcere asurzitoare existenţa altui bunic, Naum sau Naumovici (părerile încă sunt împărţite, unii, deşi foarte puţini, susţinând prima variantă), despre care numai lucruri bune nu avea a mărturisi. Nu datorită vreunei rezonanţe exotice, ci pentru simplul fapt că fusese şcolit în URSS la Academia Militară „Frunze” şi ajunsese colonel de Securitate, aripa KGB, din care ni se trag atâţia şi atâţia „eroi”. Drept care, în zilele fierbinţi ale lui decembrie ’89, junele „revoluţionar”, nepoţelul atât de bine recomandat, a fost cules de pe stradă, cu totul întâmplător, desigur, de nimeni altcineva decât generalul – kaghebist şi el –, Ştefan Kostyal, potrivit chiar mărturiei acestuia, pentru a ajuta nici mai mult nici mai puţin decât la arestarea dictatorului de atunci. Sunt exact lucrurile despre care Ponta nu suflă niciodată un cuvinţel.
Recursul autobiografic s-a petrecut cu ocazia inaugurării a încă vreo 10 km de autostradă (specialitatea lui Boc în alte vremuri), pe care unii răuvoitori şi în orice caz antipontişti mai glumeţi i-au catalogat ca fiind legătura mult visată dintre întunericul occidental şi veşnica lumină izvorând de la Răsărit, recte Istanbul, via Baku. Susţinut de celebrele-i, deja, cârje prim-ministeriale, noul Făt-Frumos a aterizat de pe pernele de puf ale sultanului direct în nămolul dosarelor DNA de a căror frică a făcut de altfel şi celebra operaţie, descrucişându-şi ligamentele şi încrucişând drumuri de pomană, mai mult ca sigur din drojdia bugetului nostru de stat, nu chiar atât de amărât ca să nu poată susţine financiar un asemenea măiestru act chirurgical de interes naţional, dacă ar fi să-l întrebăm pe purtătorul de izmană al acestuia.
De fapt, adevăratul motiv al grabei de a se înfige din nou în miezul problemelor româneşti nu pare să fi fost măreaţa porţiune de autostradă, ci mult mai măreţele probleme ivite în sânul partidului de guvernământ, unde cuţitele lungi scrâşnesc tot mai ameninţător în tecile lor, mai ales de când cu demisia pontacului din fruntea sa. Căci doi buni prieteni ai proaspăt operatului şi-au scos deja coarnele la vedere, aspirând la înalta demnitate de şef de clan PSD, lăsat în bătaia vânturilor odată cu gestul suicidar al fostului conducător.
Şi vorbind de clan nu mă joc cu vorbele, căci partidul lui Ion Ilici Iliescu şi al lui Adrian Bombonel Năstase a dat şi mai dă încă dovadă că este un club de sangvinari (vezi decembrie '89 plus mineriadele) şi corupţi, care au prăduit cum au vrut o ţară lăsată la cheie, adică fără datorii externe, de antecesorul lor atât de blamat, şi de cele mai multe ori pe bună dreptate, Ceauşescu. Împotriva acestui partid, demn urmaş al PCR, românii s-au pronunţat de două ori cel puţin, la urne, în 1996 şi 2004, revenind însă la amorul din Duminica Orbului datorită fie neputinţei, fie unei alte corupţii izvorând din cealaltă tabără, a pretinşilor justiţiari. Celebru e cazul ţepelor din nu ştiu care piaţă invocate de chiorul, ajuns tocmai pe baza lor, împărat.
Şi, fiindcă progresul nu poate fi nicicum oprit, toate cuceririle „sistemelor ticăloşite” care s-au perindau par să fi fost aduse la perfecţiune de către actualul premier împreună cu partidul său, după ce a pus în operă celebrul pact de coabitare cu Traian Băsescu. Asta în ciuda faptului că USL-ul s-a ales cu un răsunător 70 la sută în urma ultimelor, de până acum, legislative, doar din dorinţa de răzbunare împotriva împăratului care a rezistat prin mijloace bine ştiute deja unor alegeri în 2009 şi referendumului de demitere din 2012.
Ei bine, tot ce a făcut marele Ponta cu ofranda depusă la picioarele lui a fost acest pact care, mai degrabă decât de coabitare, poate fi numit unul de cârdăşie, cu clauze mai ascunse decât ale celuilalt pact, mult mai celebru, semnat în secolul anterior între Ribbentrop şi Molotov. Efectele lui s-au văzut mult mai târziu, putând fi rezumate în câteva cuvinte: înjurături cât încape, dar fără dare pe mâna justiţiei, care nu avea voie să se atingă de vreunul din cei doi, justiţie în sistemul căreia ei şi-au pus oamenii potriviţi, ambii, aproape în mod declarat, de ai lui Băsescu, unul ca procuror general, celălalt şef la DNA.
În momentul acela legea tăcerii, omerta pentru mafioţi, a fost cât pe ce să fie dărâmată chiar de o voce din PSD, a senatorului şi preşedinte pe atunci al filialei partidului din Satu Mare, Valer Marian. Care însă a fost redus imediat la tăcere, nu prin împuşcare, de data aceasta, deşi s-au încercat asupra lui alte metode putând avea repercusiuni la fel de distructive, ca iradierea, compromiterea totală, excluderea din partid, aceasta din urmă fiind executată în dispreţul total al oricăror prevederi statutare. Acuzele senatorului erau, deşi formulate sub forma unor întrebări, cât se poate de dure şi privind în mod direct persoana lui Ponta: apartenenţă la serviciile secrete ca ofiţer acoperit, posibila asasinare a unui procuror care a deranjat clanul chiar la vârf, afaceri necurate, participarea la orgii sexuale fireşti sau nefireşti în egală măsură, aplicarea unei bătăi soră cu moartea propriului tată, bolnav de cancer în fază terminală etc. etc.
Astăzi cei doi, Ponta şi Băsescu, se înjură ca în prima zi, dar pactul funcţionează, cel puţin în privinţa celui ce în loc de ligamente are doar privirile încrucişate, având în vedere că anchetele DNA nu-l ating nici cu o floare. În privinţa primului, având în vedere că a coborât mult prea jos, sau a urcat mult prea mult pe calea păcatelor, cum vreţi s-o luaţi, lucrurile nu sunt nici acum tocmai clare, aflat fiind încă pe scândura de balans între condamnare şi achitare. Se pare deocamdată că există o mare presiune externă în apărarea Marinarului. Dar şi pentru doborârea celuilalt, aşa încât şansele lui Ponta de supravieţuire politică sunt, sau par să fie, extrem de reduse.
Ce ne interesează însă, ori ar trebui să ne intereseze pe toţi, este soarta partidului mamut care mai este, cel puţin în prezent, PSD. Acesta s-a solidarizat în toate cu liderul său, confundându-se în mod absolut cu el şi cu baronii formaţi şi crescuţi mereu la sânu-i patern, împotriva tuturor legilor ţării, ca şi a statutului de partid, în vigoare. Cine a vorbit mai demult a fost repede aneantizat. Acum, iată, vorbesc Zgonea şi Dragnea, căci pe doamna Plumb nu o mai pun la socoteală, fiind ea doar gura, în prestaţie solo, a lui Ponta şi, în egală măsură, a tatei-socru. Partidul poate fie să explodeze în alte formaţii mai mici, fie să-şi piardă cu totul susţinerea populară, ceea ce ar fi chiar mai rău pentru el.
În ambele cazuri, Dumnezeu cu mila!
Recursul autobiografic s-a petrecut cu ocazia inaugurării a încă vreo 10 km de autostradă (specialitatea lui Boc în alte vremuri), pe care unii răuvoitori şi în orice caz antipontişti mai glumeţi i-au catalogat ca fiind legătura mult visată dintre întunericul occidental şi veşnica lumină izvorând de la Răsărit, recte Istanbul, via Baku. Susţinut de celebrele-i, deja, cârje prim-ministeriale, noul Făt-Frumos a aterizat de pe pernele de puf ale sultanului direct în nămolul dosarelor DNA de a căror frică a făcut de altfel şi celebra operaţie, descrucişându-şi ligamentele şi încrucişând drumuri de pomană, mai mult ca sigur din drojdia bugetului nostru de stat, nu chiar atât de amărât ca să nu poată susţine financiar un asemenea măiestru act chirurgical de interes naţional, dacă ar fi să-l întrebăm pe purtătorul de izmană al acestuia.
De fapt, adevăratul motiv al grabei de a se înfige din nou în miezul problemelor româneşti nu pare să fi fost măreaţa porţiune de autostradă, ci mult mai măreţele probleme ivite în sânul partidului de guvernământ, unde cuţitele lungi scrâşnesc tot mai ameninţător în tecile lor, mai ales de când cu demisia pontacului din fruntea sa. Căci doi buni prieteni ai proaspăt operatului şi-au scos deja coarnele la vedere, aspirând la înalta demnitate de şef de clan PSD, lăsat în bătaia vânturilor odată cu gestul suicidar al fostului conducător.
Şi vorbind de clan nu mă joc cu vorbele, căci partidul lui Ion Ilici Iliescu şi al lui Adrian Bombonel Năstase a dat şi mai dă încă dovadă că este un club de sangvinari (vezi decembrie '89 plus mineriadele) şi corupţi, care au prăduit cum au vrut o ţară lăsată la cheie, adică fără datorii externe, de antecesorul lor atât de blamat, şi de cele mai multe ori pe bună dreptate, Ceauşescu. Împotriva acestui partid, demn urmaş al PCR, românii s-au pronunţat de două ori cel puţin, la urne, în 1996 şi 2004, revenind însă la amorul din Duminica Orbului datorită fie neputinţei, fie unei alte corupţii izvorând din cealaltă tabără, a pretinşilor justiţiari. Celebru e cazul ţepelor din nu ştiu care piaţă invocate de chiorul, ajuns tocmai pe baza lor, împărat.
Şi, fiindcă progresul nu poate fi nicicum oprit, toate cuceririle „sistemelor ticăloşite” care s-au perindau par să fi fost aduse la perfecţiune de către actualul premier împreună cu partidul său, după ce a pus în operă celebrul pact de coabitare cu Traian Băsescu. Asta în ciuda faptului că USL-ul s-a ales cu un răsunător 70 la sută în urma ultimelor, de până acum, legislative, doar din dorinţa de răzbunare împotriva împăratului care a rezistat prin mijloace bine ştiute deja unor alegeri în 2009 şi referendumului de demitere din 2012.
Ei bine, tot ce a făcut marele Ponta cu ofranda depusă la picioarele lui a fost acest pact care, mai degrabă decât de coabitare, poate fi numit unul de cârdăşie, cu clauze mai ascunse decât ale celuilalt pact, mult mai celebru, semnat în secolul anterior între Ribbentrop şi Molotov. Efectele lui s-au văzut mult mai târziu, putând fi rezumate în câteva cuvinte: înjurături cât încape, dar fără dare pe mâna justiţiei, care nu avea voie să se atingă de vreunul din cei doi, justiţie în sistemul căreia ei şi-au pus oamenii potriviţi, ambii, aproape în mod declarat, de ai lui Băsescu, unul ca procuror general, celălalt şef la DNA.
În momentul acela legea tăcerii, omerta pentru mafioţi, a fost cât pe ce să fie dărâmată chiar de o voce din PSD, a senatorului şi preşedinte pe atunci al filialei partidului din Satu Mare, Valer Marian. Care însă a fost redus imediat la tăcere, nu prin împuşcare, de data aceasta, deşi s-au încercat asupra lui alte metode putând avea repercusiuni la fel de distructive, ca iradierea, compromiterea totală, excluderea din partid, aceasta din urmă fiind executată în dispreţul total al oricăror prevederi statutare. Acuzele senatorului erau, deşi formulate sub forma unor întrebări, cât se poate de dure şi privind în mod direct persoana lui Ponta: apartenenţă la serviciile secrete ca ofiţer acoperit, posibila asasinare a unui procuror care a deranjat clanul chiar la vârf, afaceri necurate, participarea la orgii sexuale fireşti sau nefireşti în egală măsură, aplicarea unei bătăi soră cu moartea propriului tată, bolnav de cancer în fază terminală etc. etc.
Astăzi cei doi, Ponta şi Băsescu, se înjură ca în prima zi, dar pactul funcţionează, cel puţin în privinţa celui ce în loc de ligamente are doar privirile încrucişate, având în vedere că anchetele DNA nu-l ating nici cu o floare. În privinţa primului, având în vedere că a coborât mult prea jos, sau a urcat mult prea mult pe calea păcatelor, cum vreţi s-o luaţi, lucrurile nu sunt nici acum tocmai clare, aflat fiind încă pe scândura de balans între condamnare şi achitare. Se pare deocamdată că există o mare presiune externă în apărarea Marinarului. Dar şi pentru doborârea celuilalt, aşa încât şansele lui Ponta de supravieţuire politică sunt, sau par să fie, extrem de reduse.
Ce ne interesează însă, ori ar trebui să ne intereseze pe toţi, este soarta partidului mamut care mai este, cel puţin în prezent, PSD. Acesta s-a solidarizat în toate cu liderul său, confundându-se în mod absolut cu el şi cu baronii formaţi şi crescuţi mereu la sânu-i patern, împotriva tuturor legilor ţării, ca şi a statutului de partid, în vigoare. Cine a vorbit mai demult a fost repede aneantizat. Acum, iată, vorbesc Zgonea şi Dragnea, căci pe doamna Plumb nu o mai pun la socoteală, fiind ea doar gura, în prestaţie solo, a lui Ponta şi, în egală măsură, a tatei-socru. Partidul poate fie să explodeze în alte formaţii mai mici, fie să-şi piardă cu totul susţinerea populară, ceea ce ar fi chiar mai rău pentru el.
În ambele cazuri, Dumnezeu cu mila!
PSD Ramane, PNL Dispare
As zice ca acest articol este comandat de Blaga si Gorghiu. Fara discutii ca Ponta, Constantin si Ghita au facut greseli de adolescenti. Dar nici Geoana, nici tata socru, nici Oprisan vor putea sa dezbine PSD ! In 2016 noul si vechiul PNL&PDL vor dispare de pe scena politica a Romaniei. Chiar daca justitia are megadioptrii cu PDL momentan, inca sper ca acesti hoti sa fie trasi la raspundere.
Nasty
O analiza bine facuta, directa cu nume si prenume, dar din pacate nu e nimeni din cei ce ce trebuie sa auda si sa inteleaga, ei se cred ur] si deasupra tuturor, de ne atins. Intrebarea este daca sleahta asta care a acaparat PSD-ul si-l foloseste in propriu interes de a smenui, spagui si jefui banu public va plati nu numai "politic" si cu judecata si recuperarea jafului si foloaselor necuvenite; de aceasta "plata" trebuie sa aibe parte toti borfasi care au smenuit si jefuit banu public indiferent de partid.
Boko Haram @ Nasty
Printre drepturile fundamentale obtinute de Romani dupa Decembrie '89 se numara dreptul de a emigra in cautare de lucru , dar si dreptul de a muri de foame , acasa. Totodata, Romania este o democratie si atunci cand va convine voua, profitorilor anti-nationali ,dar ea este o democratie si atunci cand Poporul va rejecteaza la urne. Desigur, voi vreti sa ajungeti la Ciolan pe alte cai nu prin vot. Stim, stapanii va biciuesc, foamea din voi urla. Nu mai lingeti clantele la ambasade , la SRI si la DNA ! De ce nu iesiti si voi in strada, ca Grecii? Aveti cojones? NU! Inca odata , nu va aud : NUUUUU!Si inca odata : NUUUUU!!!! Fiti ungurenii mei , per angustam ad augustam!
F
Cu toate greselile facute de Ponta si PSD , acestea sunt net inferioare celor infaptuite de Basescu si liota lui mafiota , trecuta cu arme si bagaje in sigla PNL , ascunzandu-se precum strutul . Greselile psd - istilor nu afecteaza populatia ci dimpotriva , aceasta beneficiaza de binefacerile politicii PSD . Nu se pot uita in vecii vecilor blestematii pdl-isti , preluati acum de Cotroceni si PNL .
Boko Haram
radu mamii, radule ! multa suparare pe matale, nea radule ! sa fie ceva personal la mijloc ? observ ca obscura ascendenta a lui VVP va tulbura mult mai mult decat limpedea ascendenta a lui Kobe, despre care, pus acolo unde este el acum de catre MARTIENI , nu v-ati manifestat absolut in niciun mare fel dezacordul ! NINGUN , Companero ! totusi, as dori sa va amintesc ca VVP a ajuns acolo unde este prin votul popular si democratic a peste 5 milioane de Rumani , iar NU PUS cu mana de MIMI 56 . si atunci ce propuneti? sa iesim pe strazi? pana una , alta , ca sa iesim din acest beci ideologic explicati care este unitatea de masura cu care actionati, ca sa ne lamurim de ce trebuie sa ne umplem inimile de o sfanta furie justitiara.
Iov
Este nevoie de uniune si simpatie in aceste clipe grele pentru tara, nu de veninul scurs printre circumvolutiuni , care ti-a zbarlit parul incaruntit, semn de intelepciune in general.
Dan
Omul incearca sa construiasca. Mai bine, mai rau, dar cu determinare si buna credinta. Altii insa distrug, contesta, jefuiesc. Cum e mai bine?
Boko Haram
Poporul suveran a decis in 2013 : PSD la Guvernare, PD in opozitie. Aveti putintica rabdare, pana la urmatoarele alegeri , mai traiti din osanza proprie , caci vedem ca mai aveti de unde ! Exempli gratia : Udrea se sparge in figuri prin cluburi de fite, Videanu este sub control judiciar pe Coasta de Azur. Cum vi se pare acest act de moralitate profunda, d-le Ulmeanu ? PS: nu am inteles cui era adresata sesizarea dvs in legatura cu puritatea etnica necesara unui PM Roman. nu , nu de petrica e vorba ! de ce nu v-a acuzat nimeni de antisemitism ?
Gabriel @ Boko Haram
Singurul tradator dupa alegerile parlamentare a fost coabitacu'.Poporul suveran este un vlajgan retardat cu bale in colturile gurii ce trateaza violul drept "surpriza sexuala" ,iar victima este considerata singura vinovata.Ce sa mai vorbim despre intalnirea poporului cu apa si sapunul?Sau cu cartea?
Bokassa
Pentru gabriel, doua probleme :1. cine este ,deci, conducatorul Romaniei ? pe cine trebuie sa ascultam? pentru ca inteleg de la tine ca Poporul Suveran, nu mai este demn sa fie ascultat 2. daca Poporul Suveran nu trebuie bagat in seama, ce rost mai au mofturile cu Statul de Drept? Se poate declara cinstit si deschis dictatura de dreapta, bananiera , ca forma de ideologie ? iar ca forma de guvernare corporatismul international, numirea unor ministri de alta cetatenie de la organismele internationale si de la corporatiile interesate, da ? Imi dau seama ca te depaseste problema. Poate ai totusi un raspuns rational, fara injuraturi.
Polio 21
Domnule Ulmeanu, daca in Germania, o firma ca RDS la noi cu un dosar penal pe rol pentru coruptie !!!!!!!!!! ar fi sponzorizat o calatorie doamnei cancelar Merkel, aceasta azi nu ar mai fi fost cancelara. Nu uitati ca Presedintele Germaniei, domnul Presedinte Wulff, a demisionat pentru o simpla banuiala de primit avantaje de 700 Euro !!!!!!!!! prin plata unui hotel in Muenchen. Deci articolul dumneavoastra are zero valoare. Cert este ca avem un Presedinte mincinos, vezi cele greu rostite de acesta in campania prezidentala, unul batjocoritor la adresa poporului roman, vezi numirea MRU la Cotroceni si apoi la SIE, un Presedinte care isi bate joc de Constitutie cu " vreau guvernul meu" si ce este mai grav, un Presedinte care se lasa finantat de onfirma penala ! Deja miroase a Mircica - Bercea Mondialu...... Dar te mai mira ceva dupa articolul cu scala coruptiei Burkina Faso vs Romania ?????????????? Jos cu acest Presedinte !
Db @ Polio 21
Hmmm, nu de asta a demisionat Wulf - ci ca a luat prin credit obtinut preferential o casa si ca in urma scandalului, a incercat sa inchida gura presei, prin presiuni si amenintari. A fost acuzat de favoritism si comportament neetic. Cu minciuni, obtii exact efectul contrar a ceea ce acuzi tu, adica te faci tu de ras.
Polio 21 @ Db
@Db: tu te-ai facut de ras deja. Asa e cand te informezi de la sediul PNL, in 2012 il alungau pe MRU , azi ti-l voteaza pentru SIE. Toate acuzatiile la adresa lui Wulff au picat, Parchetul a avut doar o factura de 770!de Euro ca motiv pentru procesul pierdut. Cat a costat acea sala in Madrid platita de RDS Digi mobile ?????? Vezi asta e diferenta !!!!!! " er etwa 100 Quadratmeter großen Suite mit getrenntem Wohn- und Schlafraum übernachtet habe, das normalerweise 1.900 Euro pro Nacht koste. Bezahlt hat er aber offenbar von den tatsächlich in Rechnung gestellten 770 Euro für zwei Nächte nur 570 Euro, sprich: 285 Euro pro Nacht. 200 Euro wurden auf die Rechnung von Groenewold umgebucht – auf dessen Wunsch, wie er am ersten Prozesstag erklärt hatte.
Balansoar
interesant, parca pe vremurile trecute trebuia sa-ti declari parintii, bunicii si ce origini nesanatoase au pentru ca nu sunt analfabeti si nici vice la CAP...acum se revine, deci inteleg ca persoana este cu origini multiculturale, dar fiind estice devin indezirabile, parca au mai existat astfel de curente in secolul XX se pare ca se reiau, ce urmeaza o analiza ADN? ca individ nu-l simpatizez, dar uneori a fost stiloul care a parafat inceperea revenirii in limitele demnitatii umane a profesorilor si medicilor, chiar daca altii ii desconsidera, de ani buni se vorbeste de cei din rasarit, dar vedem ca presa occidentala are alergie fata de unii din vest, oare nu deveniti demodat tot vorbind despre est? nu trebui sa-l urati, el n-a vrut sa devina presedinte si l-am inteles, nu i-am inteles pe cei care l-au fortat si care azi si-au primit nota, caci demisia spune:''m-am saturat, lasati-ma in pace''. Poate nu stiti ca unii numesc ramura slavo-teutona, asa ca ambii sunt pe acelasi balansoar, acum ar trebui aflat cine este punctul de sprijin ca sa intelegem cine sustine balansoarul...eu propun sa-i simpatizati pe ambii si pe Iohannis si pe Ponta si asa am uni estul cu vestul, intr-un templu a armoniei...si nu uitati suntem toti de la piatra la om creatia lui Dumnezeu
Polio 21
Chiar asa ! Nu exista oameni fara frica de SRI, SiE, DNA in tara asta ! Cum de nu se autosesizeaza Procurorul General al Romaniei ca Presedintele Iohannis a fost sponzorizat de firma RDS Digi Mobil, firma cu dosar pe rol pentru coruptie !!!!! Domnule Presedinte Iohannis, daca tot va dati de neamt, urmati exemplul dat de Presedintele Germaniei, Excelenta Sa Wulff !!!! Pai sunteti neamt sau PDList ?????
Pentru Postacii Pontisti
Pentru toti diversionistii care introduc aici in discutie teme de nationalitate, ar fi bine de spus ca in articol se vorbeste despre asta doar intrucat Pontacul lor se lauda pe toate drumurile cu cat e el de mare roman. Se vede insa din tot comportamentul lui ca nu e roman nici cat negru sub unghie. Autorul articolului spune de altfel ca nu-l intereseaza rezonatele exotice ale diverselor nume, decat in masura in care vorbesc despre adevaratul chip al stramosilor, filiatia fiind una securista, indiferent de culoare etnica. Pe de alta parte, intre Ponta si Basescu nu se exprima vreo preferinta, subliniindu-se faptul ca ambii reprezinta aceeasi coruptie ridicata la rang de politica de stat. De aici si cardasia intre cei doi. Si tot de aici disperarea cu care se cauta si se spun tot felul de prostii in apararea idolului... As zice aici si eu o vorba din strabuni, chiar daca nu tocmai romaneasca: Hai sictir, palavragiilor!
V. V. Ponta toarnă plumb în cizmele PSD
Adrian Severin
“V.V. Ponta vrea să demisioneze. Lung prilej de vorbe și de ipoteze.” Aceasta este parafraza unei cunoscute poezii a lui George Topârceanu. Realitatea este mult mai complexă… și mai tragică.
Deocamdată Victor Ponta s-a “autosuspendat din toate funcțiile de partid”. O procedură a cărei logică este de neînțeles pentru cei dotați cu o minimă cultură juridică. Aceștia știu că actele unilaterale sunt ireversibile. Or, autosuspendarea este un fel de demisie provizorie. În speță este vorba despre o demisie afectată de condiția rezolutorie a “demonstrării nevinovăției” – altă aberație, căci nevinovăția se prezumă – celui ce a prezentat-o. Cu alte cuvinte, în logica juridică “autosuspendare” nu există. Ea este o imposibilitate. Un fel de “adio dar rămân cu tine!”.
Din punctul de vedere al logicii politice demisia poate fi una din următoarele trei: i. actul de recunoaștere a unei vini mai mult sau mai puțin grave; ii. admiterea unei stări de neputință obiectivă care face imposibilă ori inutilă continuarea luptei (de regulă, pierderea sprijinului politic al propriului partid sau al majorității parlamentare); iii. încercarea de a debloca un proces politic al cărui progres este stânjenit (din indiferent ce motive) de prezența în joc a celui care își dă demisia. Să analizăm pe rând aceste ipoteze.
Despre recunoașterea vinei nu se pune problema. Victor Ponta a fost foarte clar în această privință. Pornind de la informațiile date publicității de DNA, personal cred că acuzațiile aduse lui Victor Ponta sunt neserioase și nefondate, ele fiind o implicare inadmisibilă a autorității judiciare în lupta politică. În plus, mai cred că dacă legea este egală pentru toți, cei cărora li se aplică legea sunt inegali. Dovada stă în aceea că atunci când trimiți în judecată un prim-ministru provoci o criză politică în timp ce atunci când trimiți în judecată un cetățean oarecare produci cel mult o criză în familie. Aceasta nu înseamnă că primul ministru care fură trebuie iertat ci că anchetarea pretinsei hoții și dovedirea ei în cazul acestuia trebuie să aibă o strictețe pe măsura consecințelor social-politice ale unei eventuale erori judiciare. După cum nu înseamnă că omul de rând poate fi condamnat pe nedrept ci că nimeni nu poate fi condamnat dacă vinovăția lui nu a fost dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil.
Dacă V. V. Ponta nu este vinovat sau cel puțin nu se crede vinovat, el nu are de ce demisiona – nici măcar cu titlu provizoriu (sic!). Dimpotrivă, ca prim ministru, președinte al principalului partid de guvernământ și lider politic al majorității parlamentare el trebuie să conducă lupta împotriva abuzurilor autorității judiciare folosind mijloacele uriașe de care dispune: puterea de a legifera (inclusiv prin ordonanțe de urgență); autoritatea deținută de ministrul justiției, membru al cabinetului, asupra Ministerului Public (procuraturii); capacitatea de a crea comisii parlamentare pentru cercetarea activității magistraților (pentru a legifera Parlamentul are dreptul de a cerceta fără nici un fel de limite) etc.
În loc să lupte, V.V. Ponta se „autosuspendă” din funcția de Președinte al PSD; ceea ce înseamnă inclusiv abandonarea calității de lider politic al majorității (căci majoritatea parlamentară este condusă de principalul partid de guvernământ). El spune că face acest pas pentru a proteja PSD care astfel s-ar debarasa de răspunderea pentru menținerea în fruntea sa a unei persoane acuzată oficial de tot felul de fărădelegi. Să trecem peste faptul că în postura de principal partid de guvernământ, indiferent de cine îl conduce, PSD răspunde mai ales pentru guvernul pe care îl susține și respectiv pentru a menține la putere un guvern condus de un potențial infractor. Fundamental este că în raporturile dintre PSD și V.V. Ponta ceea ce supără nu este împrejurarea că V.V. Ponta este inculpat de DNA ci împrejurarea că V.V. Ponta refuză lupta deschisă cu DNA prin toate mijloacele pe care le are la dispoziție.
Să trecem acum la a doua ipoteză: aceea a demisiei ca formă de capitulare. Dimitrie Bolintineanu, prin cuvintele adresate de Daniil Sihastrul lui Ștefan cel Mare, o definea astfel: “Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă / Altuia mai harnic locul tău îl lasă.” Cu alte cuvinte, dacă puterile tale nu sunt pe măsura jocului politic de câștigat, retragerea este soluția potrivită pentru a lăsa comanda unuia mai apt de luptă. Nu este nimic rușinos în asta. Rușinos este ca atunci când armata ta este în plină încleștare, în loc să mergi în prima linie spre a-i încuraja pe ai tăi, tu să te retragi la umbră și să desemnezi un înlocuitor provizoriu.
Poate cineva concepe, oare, ca în plin război armata să fie pusă sub comanda unui comandant interimar? Un interimar care, inevitabil, neavând certitudinea susținerii militanților și o legitimitate egală cu titularul, nu poate avea nici aceeași autoritate și de aici nici aceeași putere și nici aceeași răspundere cu el. Iar dacă, prin absurd, interimarul ar avea asemenea calități, se pune întrebarea de ce nu este lăsat acestuia locul de titular? Oare nu este mai performantă o armată condusă de un comandant-titular decât una pusă sub o comandă provizorie? (Chiar dacă sau tocmai întrucât se știe că nimic nu durează mai mult decât provizoriul.)
Să privim în continuare către a treia ipoteză. În politică, la fel ca în jocul de rugby, cel placat dă drumul imediat mingii, trimițându-o înapoi pentru ca echipa să meargă înainte.
Este exemplul recent al ministrului de finanțe grec care a demisionat chiar după ce punctul său de vedere a primit validarea populară, conștient că tocmai această victorie îi răpește simpatia și încrederea celor cu care în numele Greciei trebuia să negocieze. Demisia sa viza fluidizarea negocierilor neavând altă conotație morală decât devotamentul față de cauza națională greacă. În istoria românilor, un exemplu celebru este cel al demisiei premierului Ionel Brătianu care apărase cu atâta energie interesele României la Conferința de pace de la Versailles încât trezise ostilitatea marilor puteri. Pentru a permite acestei ostilități să se risipească și astfel să faciliteze recunoașterea internațională a drepturilor negociate de el în favoarea românilor, s-a retras înlăturând un obstacol subiectiv din calea înțelegerii finale.
Nefiind demisie ci o cvasi-demisie – or, în universul politic, ca și în cel biologic, nu poți fi un fic virgină și un pic gravidă – “autosuspendarea” nu deblochează nimic. Dimpotrivă, ea adâncește blocajul căci nu permite declanșarea concursului pentru desemnarea unui nou conducător apt a gestiona procesul politic mai departe.
Sunt unii care apreciază că prin artificiul „autosuspendării” V.V. Ponta a dat o „lovitură magistrală”. Și-a securizat poziția în fruntea PSD, și-a îmbunătățit imaginea publică, a pus presiune asupra DNA spunându-i în felul lui „hic Rodos hic salta” – adică „dacă mă acuzați aici și acum prezentați probele aici și acum, trimițându-mă în judecată dacă aveți cu ce și vă țin puterile”. Admițând că așa ar sta lucrurile observăm că toate avantajele sunt tactice. Nimic pe plan strategic. De asemenea, toate avantajele sunt personale. Nimic pentru PSD și pentru țară.
Lucrurile nu stau însă nici măcar așa. Interimatul stârnește totdeauna poftele rivalilor. Dacă V.V. Ponta este greu de înlăturat este pentru că toți liderii alternativi capabili au fost lichidați chiar de el. Un partid care nu are lideri de rezervă și în care stabilitatea conducerii este garantată de lipsa alternativelor (personale și programatice) este un partid vulnerabil. De aceea deschiderea competiței interne, cu atât mai mult cu cât ar fi eliberată de povara guvernării, este singura soluție pentru întărirea PSD.
În aparență o altă posibilitate ar fi întărirea coeziunii și capacității combative a PSD prin trecerea la un război total cu „sistemul justițiar-securist” și la debăsificarea statului. (Ceea ce, la limită, ar putea implica și declanșarea unei proceduri de demitere a Președintelui Johannis.) O asemenea abordare nu este însă realistă întrucât ea impune menținerea guvernării iar aceasta nu este posibil câtă vreme UNPR este susținătorul total al sistemului cu care PSD ar trebui să intre într-un război total. Or, fără voturile UNPR guvernul cade. (PSD plătește astăzi prețul strategic pentru victoria tactică pe care i-a oferit-o acum câțiva ani alianța „câștigătoare” cu UNPR.)
Avantajul de imagine este și el iluzoriu. Cei care capitulează nu câștigă niciodată; iar cei care vor să câștige nu capitulează. Nici măcar cu titlu provizoriu. Electoratul dreptei nu va putea fi cucerit printr-o asemenea semi-demisie. În schimb, electoratul stângii, care credea că V.V. Ponta se va lupta împotriva injustiției în folos național, va fi dezamăgit de ea. Nimeni nu alege un lider învins. Toți știu că liderul care a acceptat odată să capituleze fără luptă va accepta și data viitoare.
Cât privește presiunea pusă asupra DNA, aceasta are un efect pervers. De acum DNA – dar mai ales cei care o conduc din umbră în „câmpul tactic” – știu că jocul nu se va mai putea încheia prin remiză, că în acest război nu se mai iau prizonieri. Pe cale de consecință DNA va duce abuzul până la capăt (un prim pas fiind deja făcut prin inculparea tot cu spectacol a premierului). Cu atât mai mult sau cel puțin atât cât factorul politic legitimat democratic (Parlamentul și Guvernul) nu va lua nici un fel de măsuri concrete pentru a-l limita și sancționa. Doar puterea limitează o altă putere. Puterea care nu se exercită nu limitează nimic ci prin renunțarea la exercițiu se autoelimină.
Mai sunt unii care spun că PSD nu se poate retrage de la guvernare tocmai acum după ce a realizat creștere economică și a oferit atâtea drepturi mai multor categorii de cetățeni. Tactic este corect. Strategic este fals. Tocmai acum este momentul retragerii: până să devină evident că avem o creștere economică nesustenabilă social și până ca drepturile promise fără a se ține seama că instabilitatea economico-financiară bântuie de la Atena la Shanghai iar instabilitatea geo-politică suflă la frontiera estică a României, ambele amenințând însăși existența alianțelor în care România credea că își va afla securitatea (NATO și UE), să nu mai poată fi onorate.
Pe de altă parte, tocmai situația de pericol și de criză la nivel regional și global amintită mai sus reclamă prezența la conducerea României a unui partid și a unui guvern puternice, combative și capabile să reformeze și statul și partidul/partidele. Mă tem că, preferând unei asemenea conduceri un interimat ridicol, V.V. Ponta se suspendă nu numai pe sine ci suspendă elanul necesar luptei, turnând plumb în cizmele celor hotărâți să se bată pentru reabilitarea stângii politice românești și pentru mai binele țării.
Ultima lovitură pe care V.V. Ponta o putea da partidului care l-a ridicat nemeritat pe culmi nebănuite era aceea de a fugi din mijlocul trupelor sale loiale în plin război politic total.
A fost adus în 2010 în fruntea PSD – în baza principiului, acum încălcat de el însuși, că liderul unui partid care pierde alegerile (atunci Mircea Geoană) trebuie să se retragă, precum și a unui concurs de împrejurări „necesare” care i-a eliminat concurenții înainte de confruntarea finală – de către o masă de militanți încrezători în promisiunea că reforma partidului, îndelung amânată, în fine va prinde viață. Este vorba despre reforma care trebuia să redea PSD identitatea social-democrată, democrația și coerența în organizarea internă, unitatea în lupta cu competitorii. Nimic din aceasta nu s-a realizat. Dimpotrivă: valorile stângii au fost abandonate (inclusiv prin crearea USL); liderii tradiționali – deopotrivă naționali și locali – care îl propulsaseră și ajutaseră (ba chiar „inventaseră”), au fost eliminați, adesea cu concursul secret al instituțiilor justițiar-securiste astăzi blamate; au fost scoși în față lideri-surogat recrutați pe criteriile clientelismului și ale loialității personale; statutul partidului s-a schimbat atât cât să permită eradicarea ultimelor urme de democrație și trecerea de la formalismul democratic la dictatul „partidului-camarilă”. A fost prima mare trădare.
În vara anului 2012, la referendumul pentru demiterea Președintelui Băsescu (precipitată pentru a abate atenția de la „scandalul plagiatului”), 7,4 milioane de cetățeni i-au dat nu doar un mandat pentru debăsificarea țării ci și o garanție populară pentru o politică de demnitate națională. În loc să se pună în fruntea acestei nemaipomenite „armade” naționale și să anunțe urbi et orbi (cetății și lumii) că voința de schimbare a românilor este nenegociabilă (cu atât mai mult cu cât ea privea chestiuni de politică internă în care UE și SUA nu aveau nici un drept să se amestece), Primul Ministru al României a dat fuga la Bruxelles de unde s-a întors cu „decalogul” lui Jose-Manuel Barosso. Nu discutăm aici dacă suspendarea Președintelui a fost o idee bună sau rea, adecvată sau inadecvată, justă sau injustă, oportună sau inoportună. În discuție este obligația unui lider dar și instinctul său politic și forța sa lăuntrică de a se spijini pe popor, de a-i respecta voința, de a-i îndeplini porunca și de a-l duce la victorie. Între ordinul a 7,4 milioane de români și firmanul sultanului de la Bruxelles a fost preferat cel din urmă; chiar spre suprinderea acestuia, după cum susțin persoane bine informate. A fost a doua mare trădare.
La finele anului 2012, electoratul român a sancționat cu maximă severitate forțele politice percepute ca fiind asociate cu Președintele Băsescu și regimul său neo-cezarist, înzestrând USL (deci inclusiv PSD) și premierul acesteia cu o majoritate parlamentară nemaivăzută de la revoluția din 1989. Mesajul electoral nu putea fi confundat: se cerea reformarea imediată a statului autoritar-jusițiarist; amendarea Constituției sau chiar adoptarea unei noi Constituții pentru o a treia Republică; revenirea la respectul drepturilor fundamentale ale cetățeanului; garantarea independenței justiției în corelare cu garantarea drepturilor omului; reconcilierea dintre statul de drept și statul democrat; denunțarea statutului marginal, umilitor și discriminatoriu al României în cadrul UE; românizarea instituțiilor implicate în apărarea securității naționale; neutralizarea persoanelor și structurilor care acționau precum o adevărată „coloană a cincea” în spațiul românesc; organizarea rezistenței față de tendințele hegemonilor regionali și globali de colonizare a României. Cu alte cuvinte, corectarea derapajelor consecutive politicilor autoritar-populiste practicate de Președintele-jucător. Ce s-a ales din toate acestea? „Pactul de coabitare” dintre Premier și Președinte prin care interpretarea și practicile arbitrare ale acestuia din urmă referitoare la Constituția României au fost reconfirmate și perpetuate. Aceasta a fost a treia mare trădare.
Am fost unul dintre foarte puținii care s-au opus creerii USL. De ce? Pentru că știam ce primejdii dar mai ales ce intenții se ascund în spatele acestui spectaculos act politic. Am anticipat atunci – spre uimirea multora, care acum pot constata câtă dreptate am avut – faptul (admit, nu foarte evident în 2010-2011) că USL înseamnă sfârșitul identității ideologice și al reformării democratice a PSD fără a fi în schimb începutul unei alianțe eficiente și durabile pentru democratizarea economică și politică a României, pentru reafirmarea ei cu demnitate în lume. Cu sprijinul și prin USL Victor Ponta a obținut o dublă victorie – respectiv una împotriva conducerii colective a PSD și alta împotriva guvernării PDL, victorii care i-au adus atât controlul asupra propriului partid cât și conducerea guvernului. După aceea au urmat trădarea aliatului PNL, forțat să iasă din USL (este drept, într-un moment nepotrivit și cu o maximă stângăcie, imputabile lui Crin Antonescu) prin politica faptului împlinit promovată de conivență cu Palatul Cotroceni, și trădarea propriului partid, prin continuarea guvernării sub identitatea neoliberală a defunctei USL, plânse cu lacrimi de crocodil. Aceasta a fost a patra mare trădare.
De astă dată, să o recunoaștem, o trădare „legică” întrucât Victor Ponta și ai săi deveniseră prea puternici pentru a nu-și dori acum întreaga putere – așa cum și-a dorit-o și Traian Băsescu. Or, purtat de biruință V.V.Ponta nu se putea împiedica de Pactul PSD-PNL așa cum nu se împiedicase nici de Pactul Ponta-Băsescu. Sunt alianțe care nu se pot termina decât prin război. Lecția istoriei arată, însă, că aceia care le încalcă poftind să aibă totul, pierd totul. Celui care ambiționează să facă ciorbă din „peștișorul de aur” i se retrag toate darurile minunate făcute de acesta. Așa s-a întâmplat și cu Victor Viorel…
Unii vor spune că, totuși, guvernarea în egală măsură pseudo-USL și pseudo-PSD a dlui Ponta a adus creștere economică și bonusuri sociale mult apreciate de populație. De aceea un partid cu „piciorul în ghips”, abandonat de lideri sau cu lideri castrați, își menține o cotă de popularitate impresionantă de aproape 40%.
Realitatea, mai ales în dinamica ei, este ceva mai crudă. Pentru moment creșterea este sustenabilă economic dar nu este sustenabilă social. Adică nu se simte în farfuria cetățeanului de rând căci statistica macro-economică ascunde inegalitățile sociale profunde dintre îmbogățiții „capitalismului de cumetrie” și exclușii, marginalizații, vulnerabilii „capitalismului de pradă”. România guvernului Ponta a produs bogăție – nu neapărat grație politicilor guvernamentale ci mai ales datorită lipsei lor, inacțiunii guvernului – dar acea bogăție a plecat peste graniță în băncile puterilor neo-coloniale ori s-a distribuit inegal între clepto-plutocrația locală și românii care trăiesc exclusiv din muncă. În atari condiții, măsurile populare – ca să nu zicem populiste – precum iertările de datorie ale micilor întreprinzători, creșterile de salarii la unele categorii de bugetari și de pensii la alte categorii, măririle de alocații, subvențiile la medicamente, reducerile de TVA sau primele de concediu, menite a îmbunătăți sustenabilitatea socială a creșterii, în lipsa unei reforme structurale anti-oligarhice și a emancipării naționale, lovesc direct în sustenabilitatea ei economică. (Ruperea negocierilor cu FMI nu este un semn deloc bun căci dacă FMI greștește adesea terapia nu greșește diagnosticul iar depărtarea lui de România sugerează identificarea unei maladii grave.)
Balanța de plăți nu arată rău dar „meritul” trebuie pus mai ales pe seama blocării cheltuielilor cu investițiile publice (strategice), în cea mai mare măsură consecință a „haosului organizat” (sic!) din justiția pe care același Guvern Ponta și impresionanta sa majoritate parlamentară s-au temut să o reformeze. O justiție implacabilă dar neabuzivă, independentă dar predictibilă, puternică dar națională sperie mai mult decât o justiție discreționară, incompetentă, irațională și coruptă, în al cărei „câmp tactic” se poate intra cu cizmele spre a tranzacționa, pe seama avuției și demnității naționale, fie cu generalii care o controlează fie cu sponsorii străini în slujba cărora au ajuns acești generali.
Chiar dacă prin ipoteză am admite că performanța economică a Guvernului Ponta este pozitivă, nu putem omite a observa că Guvernul – potrivit Constituției responsabil de executarea întregii politici interne și externe – nu a făcut nimic pentru reabilitarea statului de drept – distrus de așa zisa „reformă a statului” aplicată de Traian Băsescu – și reașezarea lui pe bazele democratice fără de care este ilegitim. Perpetuarea conflictului dintre statul de drept de tip neo-cezarist băsescian și statul democratic proiectat de Constituție, cronicizarea dezechilibrului de putere dintre instituțiile statului, opacizarea actului de decizie politică sub efectul militarizării spațiului public, scoaterea acțiunii politice de sub controlul civil și decuplarea ordinii politice de statul social, toate ducând la destructurarea democrației naționale și ascensiunea statului mafiot, trebuie trecute (și) în contul Guvernului Ponta. Nu neapărat pentru că le-a determinat ci pentru că nu le-a oprit; nu neapărat pentru că le-a încurajat ci pentru că le-a tolerat.
Din refugiul său neo-otoman Victor Ponta ne anunță senin pe facebook și în itervenții telefonice la diferite posturi de televiziune că „România a devenit o dictatură” (sic!). Așa este. Aceasta, însă, s-a petrecut ori cel puțin s-a desăvârșit în timpul guvernării sale; o guvernare, chipurile, a stângii democrate. Or, dacă este așa, prin propria sa declarație, întărită prin gestul „fugii în Egipt” – pardon, în Turcia – Victor Ponta însuși atestă eșecul major al guvernării sale. O creștere economică – fie ea și reală – într-un stat mafiot, dictatorial, destructurat sau închinat este fără sens, fără valoare și fără perspectivă.
Pentru a nu permite acestui tip de stat să triumfe și pentru a face creșterea economică deopotrivă fezabilă, echitabilă și viabilă, Parlamentul României i-a dat dlui Ponta de două ori la interval de numai câteva zile, un sprijin explicit și masiv în iunie 2015. Astfel, după ce, deși sub bombardamentul ambasadelor occidentale, a refuzat să ceară DNA începerea urmăririi penale a Premierului, făcând astfel clar că nu înțelege să permită procurorilor incriminarea deciziilor de oportunitate politică și schimbarea guvernelor, Parlamentul a respins și moțiunea de cenzură a noului PNL oferind astfel executivului confortul unui nou vot de încredere. PSD a făcut bloc în mijlocul acestei bătălii acordând susținere totală și necondiționată celui care îi „ținea loc” de lider.
Ce trebuia să urmeze? Aclamat și relegitimat ca șef al executivului și lider politic al majorității parlamentare, Victor Ponta trebuia să se așeze în fruntea acestei forțe naționale și să pornească fără ezitare lupta pentru anihilarea adversarilor democrației românești din țară și din străinătate. Putea foarte bine să moară în această luptă dar nu să o abandoneze.
Ce a urmat? Auto-catapultarea pilotului din avionul în care„armata” PSD și aliații săi zburau spre câmpul de luptă. Perplexitatea și deruta acestora din urmă la aflarea veștii că în carlingă nu mai există pilot în timp ce avionul tocmai atingea înălțimea de croazieră, este lesne de înțeles. Aceasta a fost a cincea mare trădare. Probabil ultima.
Chiar dacă se va întoarce de la Stambul – cu sau fără un aranjament convenit cu binomul SRI-DNA și/sau cu Președintele Johannis – Victor Ponta nu va mai fi, în fruntea Guvernului sau a PSD, decât o cochilie goală în care bătaia vântului doar imită sunetul vijelios al unei mări inexistente. Rămășițele politice ale lui Victor Ponta, recuperate de pe patul de…azil, nu vor putea fi utilizate așa cum au făcut-o creștinii spanioli după moartea Cidului Campeador, speriindu-i pe păgânii mauri și punându-i pe fugă cu leșul acestuia proptit în șeaua unui cal. Cu ele s-ar putea proceda cel mult precum s-a procedat cu cadavrul lui Vodă Șuțu, scos la fereastră spre a-i convinge pe rumânii veniți la palat cu jalba în proțap și rogojina aprinsă în cap, sub imperiul neliniștii induse de vacanța puterii, că domnul încă mai trăiește. Aceasta pentru a mai câștiga timp până la cumpărarea sprijinului „puterilor suzerane”. Adică pentru vânzarea în interes personal sau de grup a ceea ce a mai rămas de vândut din averea publică și din interesul național.
Lungirea bolii este însă moarte sigură. Iar moartea celui mai mare partid al stângii românești nu poate fi indiferentă nimănui. Ea lasă fără reprezentare și fără suprastructură politică aproape jumătate din populația României. În asemenea circumstanțe acești oameni nu ar mai avea alte opțiuni decât fie să își descarce nevroza în stradă, generând anarhie, fie să se îndrepte spre partide anti-sistem, împingând la dictatură.
Din fericire PSD a primit o șansă neașteptată pentru ieșirea din impas; o șansă de care nu știu dacă este conștient. Nu este vorba de vreun dar otrăvit ci despre o otravă care consumată în cantitatea corespunzătoare poate fi tămăduitoare. Aceasta este defecțiunea UNPR, care a ales să voteze alături de opoziție în chestiunea de mare sensibilitate politică a desemnării noului director al SIE, dar și mișcarea PLR, care refuzând boicotarea votului (un boicot altminteri nedemn pentru protagonistul majorității parlamentare care trebuia să vină in corpore și să voteze împotriva numirii dacă așa dorea iar nu să dea bir cu fugiții) a permis opoziției realizarea cvorumului minim necesar. Boicotul PSD, însuși, dincolo de izul de trădare, dezbinare internă și nesigurață de sine pe care îl emană, ar putea fi privit la rândul său ca o manevră strategică inteligentă – poate neinteționată dar reușită – de a obține pretextul pentru ieșirea din capcana unei guvernări în curtea căreia partidul aleargă ca o găină fără cap.
Oricum am lua-o, votul pentru șefia SIE, poate nu crucial în sine dar suficient dramatizat, arată aritmetic că Guvernul și-a pierdut majoritatea parlamentară și că nu se mai poate baza pe coaliția de la care a primit mandatul. Aceasta care nu mai funcționează. „Partidele-balama” pot face cel mult ca „partidul-ușă” să se miște scârțâind a compromis dar nu pot decide dacă „ușa” rămâne închisă sau se deschide. Când se întâmplă altfel ușa cade sau se schimbă. Aceasta este realitatea incontestabilă.
Pornind de la ea PSD are acum scuza sau ocazia de a pleca de la o guvernare care se mai bucură încă de succese economice (fie ele și iluzorii, pasagere și efemere) precum și de popularitatea subsecventă promisiunilor de protecție socială care doar peste câteva luni vor trebui retrase din lipsă de resurse. Avantajul este că acum o poate face trântind ușa iar nu gonit de DNA, umilit de șeful statului, demis de opoziție sau huiduit de mulțimile străzii. În plus, retragerea ar putea fi organizată în așa fel încât ea să se realizeze pe baza unui acord trans-partizan referitor la un plan de măsuri politice, legislative și administrative vizând refacerea echilibrului inter-instituțional, consolidarea democrației și apărarea drepturilor fundamentale ale românilor și totodată cu lăsarea în urmă a unui guvern „sigur”, de largă concentrare națională, condus fie de un tehnocrat fie de o personalitate politică moderată și pragmatică.
Astfel, nu numai PSD ci și toate forțele politice de stânga, precum și fundațiile politice și alte organizații neguvernamentale cu simpatii de stânga, ar câștiga timp pentru a se regrupa, reașeza, redefini, reorganiza, reinventa și relegitima. Acest timp este necesar și pentru afirmarea unor lideri noi sau recuperarea unora dintre lideri vechi. De asemenea, pentru găsirea unor soluții statutare care să asigure că între denumirea, organizarea, programul și acțiunea unui adevărat partid de stânga există concordanță perfectă. În acest sens PSD ar putea lua inițiativa organizării unui congres național al tuturor forțelor de stânga sau care se revendică de la valorile stângii.
Partidele pot exista în imaginarul colectiv și ca stări de spirit dar încrederea publică nu se poate transforma în acțiune eficientă fără structuri organizatorice viabile și lideri politici reali și credibili. Ideile pot trăi și fără partide. Uneori ele s-ar putea agrega și singure în programe. Programele nu vor prinde viață, însă, fără militanți organizați și lideri competenți. De aceea nivelul de încredere de care se mai bucură un PSD care nu mai are lideri legitimi și credibili nu trebuie să înșele. Este vorba despre o încredere inerțială sprijinită de aparența „cadavrului din fereastră”, care privit din stradă pare viu, și facilitate de lipsa unei alternative valabile propuse de actuala opoziție. Când iluzia va dispărea totul se va prăbuși într-un haos autodistructiv.
Deriva stângii românești trebuie oprită. Pentru a-și putea relua marșul tactic înainte, PSD are ocazia și trebuie să accepte acum un recul strategic. Spre binele lui dar mai ales spre binele României. Îi îndemn pe toți prietenii mei social-democrați să o facă neîntârziat și fără ezitare.
Stânga românească are probleme cu capul, nu cu picioarele
Adrian SeverinUltima lovitură pe care V.V. Ponta o putea da partidului care l-a ridicat nemeritat pe culmi nebănuite era aceea de a fugi din mijlocul trupelor sale loiale în plin război politic total.
A fost adus în 2010 în fruntea PSD – în baza principiului, acum încălcat de el însuși, că liderul unui partid care pierde alegerile (atunci Mircea Geoană) trebuie să se retragă, precum și a unui concurs de împrejurări „necesare” care i-a eliminat concurenții înainte de confruntarea finală – de către o masă de militanți încrezători în promisiunea că reforma partidului, îndelung amânată, în fine va prinde viață. Este vorba despre reforma care trebuia să redea PSD identitatea social-democrată, democrația și coerența în organizarea internă, unitatea în lupta cu competitorii. Nimic din aceasta nu s-a realizat. Dimpotrivă: valorile stângii au fost abandonate (inclusiv prin crearea USL); liderii tradiționali – deopotrivă naționali și locali – care îl propulsaseră și ajutaseră (ba chiar „inventaseră”), au fost eliminați, adesea cu concursul secret al instituțiilor justițiar-securiste astăzi blamate; au fost scoși în față lideri-surogat recrutați pe criteriile clientelismului și ale loialității personale; statutul partidului s-a schimbat atât cât să permită eradicarea ultimelor urme de democrație și trecerea de la formalismul democratic la dictatul „partidului-camarilă”. A fost prima mare trădare.
În vara anului 2012, la referendumul pentru demiterea Președintelui Băsescu (precipitată pentru a abate atenția de la „scandalul plagiatului”), 7,4 milioane de cetățeni i-au dat nu doar un mandat pentru debăsificarea țării ci și o garanție populară pentru o politică de demnitate națională. În loc să se pună în fruntea acestei nemaipomenite „armade” naționale și să anunțe urbi et orbi (cetății și lumii) că voința de schimbare a românilor este nenegociabilă (cu atât mai mult cu cât ea privea chestiuni de politică internă în care UE și SUA nu aveau nici un drept să se amestece), Primul Ministru al României a dat fuga la Bruxelles de unde s-a întors cu „decalogul” lui Jose-Manuel Barosso. Nu discutăm aici dacă suspendarea Președintelui a fost o idee bună sau rea, adecvată sau inadecvată, justă sau injustă, oportună sau inoportună. În discuție este obligația unui lider dar și instinctul său politic și forța sa lăuntrică de a se spijini pe popor, de a-i respecta voința, de a-i îndeplini porunca și de a-l duce la victorie. Între ordinul a 7,4 milioane de români și firmanul sultanului de la Bruxelles a fost preferat cel din urmă; chiar spre suprinderea acestuia, după cum susțin persoane bine informate. A fost a doua mare trădare.
La finele anului 2012, electoratul român a sancționat cu maximă severitate forțele politice percepute ca fiind asociate cu Președintele Băsescu și regimul său neo-cezarist, înzestrând USL (deci inclusiv PSD) și premierul acesteia cu o majoritate parlamentară nemaivăzută de la revoluția din 1989. Mesajul electoral nu putea fi confundat: se cerea reformarea imediată a statului autoritar-jusițiarist; amendarea Constituției sau chiar adoptarea unei noi Constituții pentru o a treia Republică; revenirea la respectul drepturilor fundamentale ale cetățeanului; garantarea independenței justiției în corelare cu garantarea drepturilor omului; reconcilierea dintre statul de drept și statul democrat; denunțarea statutului marginal, umilitor și discriminatoriu al României în cadrul UE; românizarea instituțiilor implicate în apărarea securității naționale; neutralizarea persoanelor și structurilor care acționau precum o adevărată „coloană a cincea” în spațiul românesc; organizarea rezistenței față de tendințele hegemonilor regionali și globali de colonizare a României. Cu alte cuvinte, corectarea derapajelor consecutive politicilor autoritar-populiste practicate de Președintele-jucător. Ce s-a ales din toate acestea? „Pactul de coabitare” dintre Premier și Președinte prin care interpretarea și practicile arbitrare ale acestuia din urmă referitoare la Constituția României au fost reconfirmate și perpetuate. Aceasta a fost a treia mare trădare.
Am fost unul dintre foarte puținii care s-au opus creerii USL. De ce? Pentru că știam ce primejdii dar mai ales ce intenții se ascund în spatele acestui spectaculos act politic. Am anticipat atunci – spre uimirea multora, care acum pot constata câtă dreptate am avut – faptul (admit, nu foarte evident în 2010-2011) că USL înseamnă sfârșitul identității ideologice și al reformării democratice a PSD fără a fi în schimb începutul unei alianțe eficiente și durabile pentru democratizarea economică și politică a României, pentru reafirmarea ei cu demnitate în lume. Cu sprijinul și prin USL Victor Ponta a obținut o dublă victorie – respectiv una împotriva conducerii colective a PSD și alta împotriva guvernării PDL, victorii care i-au adus atât controlul asupra propriului partid cât și conducerea guvernului. După aceea au urmat trădarea aliatului PNL, forțat să iasă din USL (este drept, într-un moment nepotrivit și cu o maximă stângăcie, imputabile lui Crin Antonescu) prin politica faptului împlinit promovată de conivență cu Palatul Cotroceni, și trădarea propriului partid, prin continuarea guvernării sub identitatea neoliberală a defunctei USL, plânse cu lacrimi de crocodil. Aceasta a fost a patra mare trădare.
De astă dată, să o recunoaștem, o trădare „legică” întrucât Victor Ponta și ai săi deveniseră prea puternici pentru a nu-și dori acum întreaga putere – așa cum și-a dorit-o și Traian Băsescu. Or, purtat de biruință V.V.Ponta nu se putea împiedica de Pactul PSD-PNL așa cum nu se împiedicase nici de Pactul Ponta-Băsescu. Sunt alianțe care nu se pot termina decât prin război. Lecția istoriei arată, însă, că aceia care le încalcă poftind să aibă totul, pierd totul. Celui care ambiționează să facă ciorbă din „peștișorul de aur” i se retrag toate darurile minunate făcute de acesta. Așa s-a întâmplat și cu Victor Viorel…
Unii vor spune că, totuși, guvernarea în egală măsură pseudo-USL și pseudo-PSD a dlui Ponta a adus creștere economică și bonusuri sociale mult apreciate de populație. De aceea un partid cu „piciorul în ghips”, abandonat de lideri sau cu lideri castrați, își menține o cotă de popularitate impresionantă de aproape 40%.
Realitatea, mai ales în dinamica ei, este ceva mai crudă. Pentru moment creșterea este sustenabilă economic dar nu este sustenabilă social. Adică nu se simte în farfuria cetățeanului de rând căci statistica macro-economică ascunde inegalitățile sociale profunde dintre îmbogățiții „capitalismului de cumetrie” și exclușii, marginalizații, vulnerabilii „capitalismului de pradă”. România guvernului Ponta a produs bogăție – nu neapărat grație politicilor guvernamentale ci mai ales datorită lipsei lor, inacțiunii guvernului – dar acea bogăție a plecat peste graniță în băncile puterilor neo-coloniale ori s-a distribuit inegal între clepto-plutocrația locală și românii care trăiesc exclusiv din muncă. În atari condiții, măsurile populare – ca să nu zicem populiste – precum iertările de datorie ale micilor întreprinzători, creșterile de salarii la unele categorii de bugetari și de pensii la alte categorii, măririle de alocații, subvențiile la medicamente, reducerile de TVA sau primele de concediu, menite a îmbunătăți sustenabilitatea socială a creșterii, în lipsa unei reforme structurale anti-oligarhice și a emancipării naționale, lovesc direct în sustenabilitatea ei economică. (Ruperea negocierilor cu FMI nu este un semn deloc bun căci dacă FMI greștește adesea terapia nu greșește diagnosticul iar depărtarea lui de România sugerează identificarea unei maladii grave.)
Balanța de plăți nu arată rău dar „meritul” trebuie pus mai ales pe seama blocării cheltuielilor cu investițiile publice (strategice), în cea mai mare măsură consecință a „haosului organizat” (sic!) din justiția pe care același Guvern Ponta și impresionanta sa majoritate parlamentară s-au temut să o reformeze. O justiție implacabilă dar neabuzivă, independentă dar predictibilă, puternică dar națională sperie mai mult decât o justiție discreționară, incompetentă, irațională și coruptă, în al cărei „câmp tactic” se poate intra cu cizmele spre a tranzacționa, pe seama avuției și demnității naționale, fie cu generalii care o controlează fie cu sponsorii străini în slujba cărora au ajuns acești generali.
Chiar dacă prin ipoteză am admite că performanța economică a Guvernului Ponta este pozitivă, nu putem omite a observa că Guvernul – potrivit Constituției responsabil de executarea întregii politici interne și externe – nu a făcut nimic pentru reabilitarea statului de drept – distrus de așa zisa „reformă a statului” aplicată de Traian Băsescu – și reașezarea lui pe bazele democratice fără de care este ilegitim. Perpetuarea conflictului dintre statul de drept de tip neo-cezarist băsescian și statul democratic proiectat de Constituție, cronicizarea dezechilibrului de putere dintre instituțiile statului, opacizarea actului de decizie politică sub efectul militarizării spațiului public, scoaterea acțiunii politice de sub controlul civil și decuplarea ordinii politice de statul social, toate ducând la destructurarea democrației naționale și ascensiunea statului mafiot, trebuie trecute (și) în contul Guvernului Ponta. Nu neapărat pentru că le-a determinat ci pentru că nu le-a oprit; nu neapărat pentru că le-a încurajat ci pentru că le-a tolerat.
Din refugiul său neo-otoman Victor Ponta ne anunță senin pe facebook și în itervenții telefonice la diferite posturi de televiziune că „România a devenit o dictatură” (sic!). Așa este. Aceasta, însă, s-a petrecut ori cel puțin s-a desăvârșit în timpul guvernării sale; o guvernare, chipurile, a stângii democrate. Or, dacă este așa, prin propria sa declarație, întărită prin gestul „fugii în Egipt” – pardon, în Turcia – Victor Ponta însuși atestă eșecul major al guvernării sale. O creștere economică – fie ea și reală – într-un stat mafiot, dictatorial, destructurat sau închinat este fără sens, fără valoare și fără perspectivă.
Pentru a nu permite acestui tip de stat să triumfe și pentru a face creșterea economică deopotrivă fezabilă, echitabilă și viabilă, Parlamentul României i-a dat dlui Ponta de două ori la interval de numai câteva zile, un sprijin explicit și masiv în iunie 2015. Astfel, după ce, deși sub bombardamentul ambasadelor occidentale, a refuzat să ceară DNA începerea urmăririi penale a Premierului, făcând astfel clar că nu înțelege să permită procurorilor incriminarea deciziilor de oportunitate politică și schimbarea guvernelor, Parlamentul a respins și moțiunea de cenzură a noului PNL oferind astfel executivului confortul unui nou vot de încredere. PSD a făcut bloc în mijlocul acestei bătălii acordând susținere totală și necondiționată celui care îi „ținea loc” de lider.
Ce trebuia să urmeze? Aclamat și relegitimat ca șef al executivului și lider politic al majorității parlamentare, Victor Ponta trebuia să se așeze în fruntea acestei forțe naționale și să pornească fără ezitare lupta pentru anihilarea adversarilor democrației românești din țară și din străinătate. Putea foarte bine să moară în această luptă dar nu să o abandoneze.
Ce a urmat? Auto-catapultarea pilotului din avionul în care„armata” PSD și aliații săi zburau spre câmpul de luptă. Perplexitatea și deruta acestora din urmă la aflarea veștii că în carlingă nu mai există pilot în timp ce avionul tocmai atingea înălțimea de croazieră, este lesne de înțeles. Aceasta a fost a cincea mare trădare. Probabil ultima.
Chiar dacă se va întoarce de la Stambul – cu sau fără un aranjament convenit cu binomul SRI-DNA și/sau cu Președintele Johannis – Victor Ponta nu va mai fi, în fruntea Guvernului sau a PSD, decât o cochilie goală în care bătaia vântului doar imită sunetul vijelios al unei mări inexistente. Rămășițele politice ale lui Victor Ponta, recuperate de pe patul de…azil, nu vor putea fi utilizate așa cum au făcut-o creștinii spanioli după moartea Cidului Campeador, speriindu-i pe păgânii mauri și punându-i pe fugă cu leșul acestuia proptit în șeaua unui cal. Cu ele s-ar putea proceda cel mult precum s-a procedat cu cadavrul lui Vodă Șuțu, scos la fereastră spre a-i convinge pe rumânii veniți la palat cu jalba în proțap și rogojina aprinsă în cap, sub imperiul neliniștii induse de vacanța puterii, că domnul încă mai trăiește. Aceasta pentru a mai câștiga timp până la cumpărarea sprijinului „puterilor suzerane”. Adică pentru vânzarea în interes personal sau de grup a ceea ce a mai rămas de vândut din averea publică și din interesul național.
Lungirea bolii este însă moarte sigură. Iar moartea celui mai mare partid al stângii românești nu poate fi indiferentă nimănui. Ea lasă fără reprezentare și fără suprastructură politică aproape jumătate din populația României. În asemenea circumstanțe acești oameni nu ar mai avea alte opțiuni decât fie să își descarce nevroza în stradă, generând anarhie, fie să se îndrepte spre partide anti-sistem, împingând la dictatură.
Din fericire PSD a primit o șansă neașteptată pentru ieșirea din impas; o șansă de care nu știu dacă este conștient. Nu este vorba de vreun dar otrăvit ci despre o otravă care consumată în cantitatea corespunzătoare poate fi tămăduitoare. Aceasta este defecțiunea UNPR, care a ales să voteze alături de opoziție în chestiunea de mare sensibilitate politică a desemnării noului director al SIE, dar și mișcarea PLR, care refuzând boicotarea votului (un boicot altminteri nedemn pentru protagonistul majorității parlamentare care trebuia să vină in corpore și să voteze împotriva numirii dacă așa dorea iar nu să dea bir cu fugiții) a permis opoziției realizarea cvorumului minim necesar. Boicotul PSD, însuși, dincolo de izul de trădare, dezbinare internă și nesigurață de sine pe care îl emană, ar putea fi privit la rândul său ca o manevră strategică inteligentă – poate neinteționată dar reușită – de a obține pretextul pentru ieșirea din capcana unei guvernări în curtea căreia partidul aleargă ca o găină fără cap.
Oricum am lua-o, votul pentru șefia SIE, poate nu crucial în sine dar suficient dramatizat, arată aritmetic că Guvernul și-a pierdut majoritatea parlamentară și că nu se mai poate baza pe coaliția de la care a primit mandatul. Aceasta care nu mai funcționează. „Partidele-balama” pot face cel mult ca „partidul-ușă” să se miște scârțâind a compromis dar nu pot decide dacă „ușa” rămâne închisă sau se deschide. Când se întâmplă altfel ușa cade sau se schimbă. Aceasta este realitatea incontestabilă.
Pornind de la ea PSD are acum scuza sau ocazia de a pleca de la o guvernare care se mai bucură încă de succese economice (fie ele și iluzorii, pasagere și efemere) precum și de popularitatea subsecventă promisiunilor de protecție socială care doar peste câteva luni vor trebui retrase din lipsă de resurse. Avantajul este că acum o poate face trântind ușa iar nu gonit de DNA, umilit de șeful statului, demis de opoziție sau huiduit de mulțimile străzii. În plus, retragerea ar putea fi organizată în așa fel încât ea să se realizeze pe baza unui acord trans-partizan referitor la un plan de măsuri politice, legislative și administrative vizând refacerea echilibrului inter-instituțional, consolidarea democrației și apărarea drepturilor fundamentale ale românilor și totodată cu lăsarea în urmă a unui guvern „sigur”, de largă concentrare națională, condus fie de un tehnocrat fie de o personalitate politică moderată și pragmatică.
Astfel, nu numai PSD ci și toate forțele politice de stânga, precum și fundațiile politice și alte organizații neguvernamentale cu simpatii de stânga, ar câștiga timp pentru a se regrupa, reașeza, redefini, reorganiza, reinventa și relegitima. Acest timp este necesar și pentru afirmarea unor lideri noi sau recuperarea unora dintre lideri vechi. De asemenea, pentru găsirea unor soluții statutare care să asigure că între denumirea, organizarea, programul și acțiunea unui adevărat partid de stânga există concordanță perfectă. În acest sens PSD ar putea lua inițiativa organizării unui congres național al tuturor forțelor de stânga sau care se revendică de la valorile stângii.
Partidele pot exista în imaginarul colectiv și ca stări de spirit dar încrederea publică nu se poate transforma în acțiune eficientă fără structuri organizatorice viabile și lideri politici reali și credibili. Ideile pot trăi și fără partide. Uneori ele s-ar putea agrega și singure în programe. Programele nu vor prinde viață, însă, fără militanți organizați și lideri competenți. De aceea nivelul de încredere de care se mai bucură un PSD care nu mai are lideri legitimi și credibili nu trebuie să înșele. Este vorba despre o încredere inerțială sprijinită de aparența „cadavrului din fereastră”, care privit din stradă pare viu, și facilitate de lipsa unei alternative valabile propuse de actuala opoziție. Când iluzia va dispărea totul se va prăbuși într-un haos autodistructiv.
Deriva stângii românești trebuie oprită. Pentru a-și putea relua marșul tactic înainte, PSD are ocazia și trebuie să accepte acum un recul strategic. Spre binele lui dar mai ales spre binele României. Îi îndemn pe toți prietenii mei social-democrați să o facă neîntârziat și fără ezitare.
peromaneste: Am redat 2 texte ale lui Adrian Severin caci simteam nevoia unei pozitii articulate ca reactie la miscarile lui Ponta, care sa fie dincolo de imperativele simbriasului obisnuit din mass media romaneasca. Stiu, Severin trebuie ca are si el un dinte impotriva lui Ponta, de exemplu de atunci cand pustiul i-a oferit capul pe tava in chestiunea inscenata la Parlamentul European. Dar pozitia acestuia are multe elemente conceptuale care nu pot fi ignorate. In plus, alti (fosti) lideri PSD prefera pozitii mult mai putin vizibile, asa ca ramanem deocamdata cu textele lui Severin.
Din al doilea text al lui Adrian Severin as invita cititorii sa reciteasca portiunea pe fond galben. NU stiu altii cum sunt dar eu cand aud de reforma (inclusiv aceea a PSD) ma gandesc de 2 ori la ce se doreste. Severin scrie ca de obicei la 2 capete, iar asta-l face ceea ce este. Insa ma intereseaza acum daca nu cumva directia care in numele reformarii pesede, un fel de blestem asumat de toti post-iliescienii, cauta sa aduca pesedeul acolo unde PSD (sau alt partid non-colonial/neoliberal) nu va obtine mai mult de 10% in alegeri.
Observ de ceva timp ca se tot vorbeste de reforma statului/institutiilor de forta din Romania, dar nu se scoate niciun cuvintel despre rezultatul de pana acum al reformelor din ultimii 25 de ani: DISTRUGEREA Romaniei. Constatarea asta nu ma face reactionar, ci un pesimist al reformelor telecomandate (cea mai recenta dintre acestea, aceea din inJustitie, facand victime chiar si printre reformatorii dintai ai Romaniei).
Cum am mai scris aici, Ponta e o emanatie de subSistem aflat evident in conflict cu alte subSisteme din ecosistemul puterii in Romania. Este posibil ca interesele acestuia (ale lui Ponta si/sau subSistemului reprezentat de el) sa coincida la momentul asta intr-o masura mai mare cu mai binele romanilor, nu mi-e clar si nu cred ca vom putea sti inainte de o schimbare majora sau un anumit numar de ani. Mi-e din ce in ce mai clar insa ca dulapul sasesc si sleahta nereformata de pe(de/ne)listi, adica cei reprezentati atat de fidel de Basescu, e pe val, iar valul acesta e menit sa curete Romania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu