Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

26.12.10

La Multi Ani Frumosi!


Da, istoric asa este! Este scornita de mintile infierbintate care confunda realitatea cu visurile desarte de marire! Ungaria asa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o gaselnita birocratica, a unui functionar oarecare, numit Buest, decizie luata in 1867, de azi pe maine, intr-un birou, in urma unor intrigi si aranjamente de culise. Ungaria asa zis Mare nu a fost o realitate istorica, implinita printr-un eveniment de anvergura.
Nici vorba sa se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de romani!
Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie. Unde este jertfa ungureasca la 1867?! Unde a fost jertfa ungureasca atunci cand, dupa un veac si jumatate de ocupatie turceasca totala, Budapesta este eliberata de armatele imperiale austriece? Sa le aducem aminte celor care calomniaza Romania cu atata pasiune, faptul rusinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit sa facem caz, ca in armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta si din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur! Repet: cand turcii, care transformasera Ungaria in pasalic, au fost alungati de armatele unei puteri europene, crestine, in acea armata nu a fost niciun ungur care sa fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiara! Nici unul! La fel cum, in cele aproape doua secole de ocupatie turceasca, nu s-a inregistrat niciun moment de rezistenta, de opozitie ungureasca la ocupatia musulmana.
Nota bene: principatul medieval ungar, creatie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor romanesti, intre care includ si Transilvania. Nu intamplator regii Ungariei de origine maghiara ii numeri pe degete, intr-o jumatate de mileniu! Asta pana la Mohaci, in 1527, cand statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu si Transilvania, care continua sa existe! De ce nu dispare si principatul Transilvania odata cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entitati complet separate, care nu puteau fi gandite impreuna! Dimpotriva, in linii mari, Transilvania se afla in aceeasi situatie cu Moldova si Tara Romanesca, fiind toate trei partase in mod firesc la aceeasi istorie, la acelasi model de organizare politica.
Insistenta cu care ne ataca detractorii maghiari ne obliga la gestul cel mai firesc: comparatia intre cel calomniat si calomniator! Foarte usor si la indemana oricui este sa constate ca oportunismul si lipsa de demnitate este mult mai prezenta la liderii maghiari decat la cei care ne-au condus si reprezentat pe noi! S-o spunem pe sleau si pe intelesul omului de rand: momentele in care sa-ti fie rusine de tine ca esti maghiar sunt mult mai numeroase si mai jenante decat cele care i-ar indreptati cat de cat pe romani sa traiasca acest sentiment dureros… Nu mai intram acum in detalii, dar aceste detalii de urgenta trebuie adunate de istoricii specialisti si puse pe tapet, caci numai asa vom inchide gura celor care si-au facut o meserie din a calomnia tot ce este romanesc!
Tinem totusi sa punem o intrebare pentru bravii nostri detractori maghiari, mai activi ca de obicei in preajma zilei de 1 Decembrie: Cati sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta, si cati sunt maghiarii care au marcat istoria pentru romani? Cati sunt romanii al caror nume a fost maghiarizat si se falesc azi cu ei toti maghiarii, si cati sunt maghiarii cu nume romanizat ?… Sa mi se ierte simplicitatea, aproape penibila, a demersului pe care il propun! Dar nu avem incotro si trebuie sa ne coborim la nivelul cerebral al celor care ne agreseaza, agasanti si insistenti cu orice ocazie! Sa vorbim asadar pe intelesul mintii lor, imputinata de ura si naluciri desarte!
Avem nevoie, zic, de aceste doua liste, riguros alcatuite, ca sa le facem publice si sa transam odata si pentru totdeauna disputa artificiala, nefireasca, la care suntem obligati sa participam, oricat de neserioasa ni se pare noua, romanilor. Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a romanilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandam sa verifice situatia din satul Buia, unde s-au nascut cei doi mari matematicieni Farkas si Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat ca tatal, Farkas din Buia, scris Bolyai, era roman, ca tot satul Buia era romanesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adica Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic romanesc, larg raspandit la romanii din Ardeal, din Maramures! Din pacate acel coleg se teme pentru persoana lui si pentru familie sa-si sustina ipoteza, adevarul!… Sa-l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci macar pe domnul Adevar sa iasa in lume teafar, intreg, nemasluit!
Acelasi exercitiu nu ar strica sa-l facem si cu ceilalti vecini, intrebandu-ne cati ucrainieni, rusi, bulgari, sarbi sau greci au scris pagini de istorie romaneasca, si cati romani i-au fericit pe vecinii nostri si ar binemerita nu numai un cuvint de recunostinta din partea acestora!… Dar ar merita ca in toate aceste tari, in Grecia, in Bulgaria, in Serbia, in Ucraina, in Ungaria, sa inceteze prigoana impotriva celor ce simt romaneste si se considera romani! Oare cat vom mai tolera persecutarea si marginalizarea romanilor fara a face auzit macar protestul nostru, al romanilor din Romania, care nu riscam nimic demascand nerusinarea guvernantilor vecini, a guvernantilor nostri, complet surzi la suferinta romanilor din tarile vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamandu-i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s-a decis crearea statului Ungaria !
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci. Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le-a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!… Care e logica acestor resentimente? Cum puteti deplange la nesfarsit disparitia granitelor care apartineau altora, adica habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu va deranjeaza ridiculul situatiei?!
Pana la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea si administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia dupa Trianon, ungurii s-au trezit fara stapan, liberi sa se guverneze cum vor! Si stiti dumneavoastra, frati maghiari, care a fost prima initiativa a politicienilor dumneavoastra de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gand de auto-guvernare maghiara, suverana si independenta pentru prima oara dupa 400 de ani? Nu stiti, caci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimita si au si trimis la Bucuresti o delegatie, de trei conti maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand si lui Ionel Bratianu ca Ungaria sa se lipeasca la Romania, intr-un stat dualist, dupa modelul dualismului austro-ungar instituit in 1867!… Nici mai mult, nici mai putin!
Asadar instituirea unui dualism romano-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranta cea mare a politicienilor maghiari!… Lipsiti de exercitiul guvernarii, al libertatii, fruntasilor unguri le-a fost teama de riscurile si provocarile la care te supune suveranitatea. S-au simtit singuri si neajutorati, neasistati! Nu stiau incotro s-o apuce! Cam la fel cum au reactionat tiganii nostri cand au fost eliberati din asa zisa robie: s-au trezit si ei dintr-odata neasistati si s-au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l-au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa!…
Unde era dispretul politicienilor maghiari fata de tot ce este romanesc atunci cand au venit la Bucuresti cu caciula in mana cersindu-ne intovarasirea?! Unde era dorul de libertate si neatarnare care anima, se zice, intreaga istorie a cavalerilor maghiari?!…
Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul roman. Nici in toata Europa nu gasesti multe popoare care s-au invrednicit de o asemena performanta politica! Semn de cumintenie si de intelepciune atat la nivelul domnilor, cat si la nivelul omului de rand de la talpa Tarii!… Nu intamplator romanii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost in stare sa elaboreze un cod juridic propriu, vestitul jus valachicum…
…Da, oameni buni, asa s-au petrecut lucrurile dupa Trianon! A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niste veritabili domni, ca niste adevarati boieri, ca niste buni vecini, ca niste oameni adevarati, ne-am abtinut sa-l popularizam, sa-l mediatizam si sa-l comentam! Sa facem caz, ori, ferit-a Sfintul, sa facem haz! Caci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decat unul complet defavorabil ne-prietenilor nostri! Si poate ca asa ar trebui sa procedam si in continuare! Sa facem uitate asemenea momente de slabiciune ale Celuilalt!
Din pacate, abnegatia ungureasca sistematica, institutionalizata, de a lovi si calomnia tot ce este romanesc, ne obliga sa parasim indatinata noastra atitudine de a-i lasa pe neprieteni in plata Domnului. Bunatatea noastra si bunul nostru simt sunt considerate slabiciune, prostie chiar! E timpul ca aceasta impertinenta sa capete raspunsul cuvenit, iar cei fara rusine sa fie obrazniciti si pusi cu nasul la perete, sa nu si-l mai ridice asa de sus fara niciun temei! Daca nu se gasesc maghiarii de bun simt care sa-i traga de maneca pe conationalii lor mai zanateci – sau nu indraznesc!, sa ne ocupam noi, romanii, de aceasta trebusoara! Si s-o facem de data asta temeinic, cu sistema!
…Avem nevoie, asadar, de o strategie bine pusa la punct prin care sa contracaram eforturile sistematice ale celor care, cu fel si fel de minciuni, ne calomniaza si ne saboteaza cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul si nu mai putem intarzia cu punerea in functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL!
Si adevarul este de partea noastra in cele mai multe cazuri! Numai detractorii nostri au motive sa se teama de adevar! Ceea ce inseamna ca il avem de partea noastra si pe bunul Dumnezeu, care este, in fapt, alt nume al adevarului. Numai ca trebuie sa avem grija mare: Dumnezeu, oricat ne-ar iubi, nu ne baga si in traista!… Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, si a vegheat Sfintul Duh la opera care se finaliza in acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se implinea prin fapte de vitejie si de daruire apostolica a carturarilor nostri, si datorita jerfei romanesti din acei ani teribili ai Marelui Razboi. 1 Decembrie s-a implinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!…
E 1 Decembrie! Tuturor romanilor asadar, pentru fiecare roman in parte si pentru intreg Neamul nostru cel romanesc, inima si fruntea sus! Avem de ce! La Multi Ani Frumosi!

Prof.univ.dr. ION COJA

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste

Dan Puric: Noi n-am luptat pentru fuga din ţară




S-a schimbat ceva în România de la ultimul nostru dialog, din decembrie 2009?

Dan Puric: Nu numai că nu s-a schimbat nimic, dar lucrurile s-au agravat. Oricum, în noul lagăr neocomunist, noi trăim un timp istoric relativizat. Adică trăim o simultaneitate unde trecutul nu mai are importanţă. Şi nici viitorul. Este un fel de „Trăieşte-ţi clipa şi aia este!" Memoria este exersată, cel mult, până la ziua de ieri sau până la ce-am făcut azi-dimineaţă. Am constat un lucru teribil. E o eroare - nu întotdeauna viitorul e legat de progres. De exemplu, eu când mă duc la cimitir la mama sau la tata şi văd că omul a murit în '45 zic „A fost fericit!" După '45 încolo a venit viitorul şi a fost o involuţie, o cădere în timp extraordinară. Se pare că s-a întâmplat un lucru atipic din 1989 încoace. Până atunci ne-au jefuit turcii, ocupaţiile străine, au fost Războaiele Mondiale, criza economică mondială, însă niciodată acest popor nu a fost jefuit de către cei din sânul lui. Clasa politică din 1990 încoace este, aşa cum a declarat-o domnul Florin Constantiniu, „cea mai criminală clasă politică" din istorie. Foarte bună remarca.

Asta pare a fi percepţia generală...

Nu. Clasa politică e criminală, inconştientă şi deci ea a jefuit. Să gândim în termeni economici! Hai să nu trântim aşa anumite chestii - cu datoriile plătite, cu trei miliarde de dolari pe care puteam să le recuperăm de la URSS, Liban şi Irak, iar noi, în 17 ani, am ajuns la peste 30 de miliarde de euro datorii. Şi datoriile cresc pe zi ce trece. Dar nu trebuie să judecăm această clasă politică, aşa, cu ură. Sunt totuşi români, sunt ai noştri, sunt din ghetou. Problema este de studiu de antropologie. Ei vor trece. Sunt nişte „ţepe", nişte „găuri" istorice. Cum au ieşit? Eu cred că ăsta este rezultatul experimentului comunist. Ăştia sunt oamenii.

„Omul nou"...

Spuneam undeva că domnul Mihail Manoilescu, în „Rostul şi destinul burgheziei româneşti" are o remarcă extraordinară. Spune aşa: „La prima generaţie se poate naşte un savant, se poate naşte un inginer foarte bun, chiar un artist". Asta nu merge la clasa politică. La clasa politică, zice domnul Mihail Manoilescu în cartea asta teribilă, scrisă prin 1942: „selecţia este fantastic de aprigă, îţi trebuie vechime". Eminescu dădea o vechime de aproape 250 de ani. Din clasa aia boierească îţi trebuie o vechime. Cei de azi au apărut dintr-o dată, a apărut această generaţie spontanee. Generaţia aceasta spontanee, din 1947 încoace, este din ce în ce mai involuată, mai rea. Pentru că, zicem aşa: Dej, cu toate crimele făcute, avea grijă să scape de ocupaţia sovietică. Ceauşescu trăia ideologia şi vroia să facă o forţă naţionalist-comunistă. Dar ăştia de după 1990 încoace sunt incalificabili, inscanabili. Deci este o involuţie, ei nu se rafinează în timp, precum clasa boierească. P.P. Carp spunea: „Nimic pentru noi, totul pentru ţară". La ăştia a fost o răsturnare de paradigmă: „Totul pentru noi, nimic pentru ţară".

Trăim o prăbuşire?

Nu numai prăbuşirea economică, nu asta e importantă, ci prăbuşirea factorului uman. Degradarea. Sufletul românesc a suferit o lovitură uriaşă. Acum, în România nu mai există încredere între oameni. Este o stare de degradare. Eu o văd ca pe o involuţie. Ştii, în „Principia Mathematica", Newton creează noţiunea aceasta de timp absolut, de trecut, de viitor, de prezent. Această noţiune a dispărut azi. Sunt realităţi paralele. Odată cu realitatea României mai este o clasă politică, virală, care macină totul. Ei sunt într-o realitate paralelă care, culmea!, ne costă pe noi.

Cu toate acestea, lumea merge înainte, societatea românească evoluează în anumiţi parametri...

Cu ce evoluează?

Apar individualităţi...

Nu, eu nu cred că societatea evoluează. Este într-o plină derută, într-o plină degradare, într-o plină degenerare extraordinară. E suferindă. A, da!, boala evoluează. E un cancer evolutiv. Asta este altceva! Dar eu nu văd nicio evoluţie. Cum să fie evoluţie când tinerii noştri sunt în străinătate, când puterea noastră de muncă este în străinătate!? Noi am luptat pentru libera mişcare. Noi n-am luptat pentru fuga din ţară. Ne depreciem la nivel demografic, mergem spre 16 milioane şi jumătate de oameni. Clasa politică nu are conştiinţa lucrurilor acestea sau poate nici n-o interesează. Pe ei îi interesează să le aducă valută, cei de acolo, din străinătate. Nu, societatea noastră nu evoluează... De aia am spus că mersul înainte nu înseamnă evoluţie, înseamnă involuţie. Biologic s-a şi explicat, la un moment dat. Există cazuri de genul acesta când din batracian a ajuns peşte...

Dar el nu evoluează, el se martirizează.

Umple săli cu spectatori şi mai sunt şi alţii asemenea lui...

Deci, el se martirizează. El este un artist care este marcat de conştiinţă jertfelnică şi este un spor din acela de ferigă, ridicat peste iarba asta călcată în picioare de dinozauri. Astea sunt excepţii! Excepţiile confirmă regula, din punctul ăsta de vedere. El este o bucăţică de ţesut sănătos într-un întreg aproape cianozat. Băiatul ăsta nu cunoaşte evoluţie, el s-a născut evoluat. Tot ce se naşte evoluat îşi cere drepturile. Alexandru Tomescu s-a născut evoluat şi la nivel de conştiinţă, în sensul că ştie că ţara asta trebuie ridicată într-un fel. Dar el este un caz...

Vorbeam recent cu dumneavoastră despre Mircea Tudor, cel care a făcut sistemul de scanare a maşinilor în vamă, un sistem apreciat, importat şi implementat de occidentali. Iată un alt „caz" de om care a ales să rămână în România...

Pe Mircea Tudor îl cunosc personal. Suntem chiar prieteni. El nu e inginer, el e o conştiinţă, domnule! Este un mare inventator şi o conştiinţă de român. Deci, este şi el o excepţie. Încă o dată spun: o altă bucăţică de ţesut sănătos. Oamenii aceştia sunt excepţii. Oamenii aceştia contrazic sistemul.

Dar din bucăţele acestea de „ţesut sănătos" nu putem regenera întreg organismul social?

Bucăţelele acestea de ţesut sănătos trebuie să se adune. Trebuie să se adune ca să facă întregul sănătos. Dar Mircea Tudor nu este rezultatul sistemului, este rezultatul lui Dumnezeu. Rezultatul sistemului e degenerarea, deprecierea. Să nu uităm, totuşi, că degradarea asta nu este numai la nivel românesc. Este şi la nivel european. Europa occidentală este plină de mediocri, mai ales la nivel de conducere, de preşedinţi de stat, de administraţie europeană. Ăia sunt nişte funcţionari, amărâţi şi mediocri... Nu vezi acolo un cortex luminat. Ei sunt învăţaţi să trateze România, şi în general ţările acestea din fostul ghetou, la nivel biologic - stimul-reacţie. Omul nu e o reacţie. În cunoaşterea ca dat biologic, se pare că suntem mai mult decât o reacţie. Jean Piaget, în cartea lui „Biologie şi cunoaştere", spunea un lucru uimitor: „Este stimul, este şi reacţie, dar este şi ceva mai mult". Se pare că subiectul care e înconjurat de mediu e mai mult decât o reacţie la mediu, e şi un răspuns. Mare atenţie! Prin urmare, cunoaşterea nu e nici în subiect, nici în obiect. Este în răspuns. Iar răspunsul este o interacţiune. „Iar interacţiunea - zice Jean Piaget - la nivel molecular se face aşa: el are o activitate spontană autonomă. Îi propune mediului". Adică un român primeşte o directivă de la Comunitatea Europeană şi nu reacţionează, el răspunde. Şi zice: „Chestia asta nu se potriveşte". Jean Piaget nu poate să remarce acolo un singur lucru - că poporul român, fiind popor creştin, are o chestie şi peste răspuns. Deci, un popor de oameni care reacţionează la nivel de economie de supravieţuire, cum vor ăştia să ne facă acum - consumerişti sau cerşetori. Noi reacţionăm acum, nu răspundem. Clasa politică n-are de unde să răspundă, pentru că ăştia, săracii, sunt ilegitimi. Mai e câte unul care răspunde, prin dat, ca Mircea Tudor sau ca Alexandru Tomescu. Ei răspund prin gena lor. Şi mai este o categorie inscanabilă care transfigurează mediul. Sunt cei care au fost în puşcărie, care au transfigurat puşcăriile în mânăstiri. Transfigurarea aceasta e un dat creştin. Este „gena-surpriză" - nu te fereşti din faţa loviturii, transfigurezi. Şi încă ceva: acumulările cantitative nu duc niciodată la salturi calitative decât la cooperativa lui Marx. De fapt, acumulările cantitative n-au făcut altceva decât să axfisieze calitatea.

Aşa s-a întâmplat în tranziţia românească...

Calitatea se naşte calitate. Şi din calitate iese calitate, mai departe. Dar, ne scremem mult cu această cantitate. De fapt, în România calitatea este suferindă din cauza cantităţii rebele. Calitatea în România nu are libertate, în schimb cantitatea are libertinaj. Poate să te înjure oricum, oricând, e revoluţia lor. S-a dat drumul la mitocani, pe toate posturile. Şi ăştia te sufocă, ei decid. Totuşi, calitatea supravieţuieşte. Supravieţuieşte... Asta e tot. Trăim vremuri curioase.
Românii nu şi-au pierdut simţul umorului pentru că, în clipa când românii şi-ar pierde simţul umorului, atunci ar însemna că noi am ieşit din istorie. Umorul nu e băşcălie. Am mai spus eu în conferinţele mele că băşcălia este de tip ateu. Ea nu are nimic sfânt. Poţi să râzi de Iisus Hristos, de mama, de Ştefan cel Mare. Exact ce fac ăştia acum, ca să desacralizeze, să încoloneze. Umorul nu răneşte. Umorul avertizează şi umorul trezeşte. Din când în când apare câte o străfulgerare de umor, românească, care rearanjează, rerostuieşte lucrurile. Umorul te salvează. Înseamnă că inteligenţa, gena asta de umor nu a fost poluată.

De ce credeţi că românii sunt atât de trişti, de încrâncenaţi şi de agresivi unii cu alţii?

Noi nu numai că trăim o degenerare a întregului metabolism, dar trăim şi o dereglare. Sistemul nervos, din punct de vedere anatomic, din punct de vedere fiziologic, se îngrijeşte de reechilibrarea noastră întotdeauna. Când se întâmplă câte o traumă, sistemul nervos este cel responsabil să reorganizeze lucrurile. Toată lupta societăţilor totalitare sau a societăţilor de tip secularizat, care vin peste noi, este ca să atace sistemul nervos. Se cultivă neliniştea. Prin ştiri, prin actualităţi speciale care se ocupă de lucruri de medicină legală în public. Publicul are un sistem nervos. El este îngrijorat peste măsură. Biserica spune că poţi să ai griji, dar să nu fii îngrijorat. M-a întrebat un şofer de taxi care este diferenţa. I-am spus: „Dumneata conduci acum, te uiţi în oglinda retrovizoare, îl vezi pe securistul ăsta cu jeep-ul care încalcă regulile, o mai vezi pe asta, îl mai vezi pe ăstălalt. Deci, dumneata ai griji". „Păi, da, asta înţeleg!", îmi răspunde. „Păi, fără griji nu poţi. Dar ce înseamnă să fii îngrijorat? Spre exemplu, îţi pun o pătură pe toate geamurile maşinii. Atunci ai tăiat contactul cu Dumnezeu. Eşti mort, eşti orb. Tu vrei să le rezolvi singur, pe monitoare, dar n-ai cum", i-am explicat taximetristului. Când eşti îngrijorat ţi-ai tăiat raportul acesta teandric cu Dumnezeu. Griji avem cu toţii. Cumulul acesta de griji nemăsurate şi de nelinişte îl duce pe om într-o spaimă teribilă. Era un genetician american care a spus că „schimbările genomice la nivel de moleculă, în timp, duc la aşezarea unei stări receptive la anumiţi viruşi". Adică, îl iei pe om şi îl oboseşti până îl termini. Şi atunci el dobândeşte o receptivitate morbidă la orice. Acum, poporului român poţi să-i spui orice. De asta sunt prolifice „ştirile" cum că în anul 2012 va fi cutremur.

„Ştirile" spun că va veni chiar sfârşitul lumii în 2012...

În termenii Securităţii, asta se numeşte diversiune. Ca să mute centrul de interes, să nu vezi cauzele. Şi atunci oamenii, asta spuneam, devin reacţii. Când ai un răspuns e deja o conştiinţă; când transfigurezi, eşti alt neam de om, eşti creştin. Şi atunci, izbăvirea aşa se face, prin răspuns. Acum este un experiment. La nivel majoritar, lumea are această tristeţe. Este setată pentru că aşa se lucrează: du-l pe om la deznădejde şi îi rupi lumea interioară. Un om care nu mai are lume interioară este supus tuturor ordinelor. Beria, în 1936, în „Psihopolitica", spunea că trebuie scoasă religia din sufletul omului şi că nu mai trebuie vorbit despre suflet. Să-l aduci pe om la dependenţă, la stadiul de animal. Animalul reacţionează pavlovian, biologic. Nu le-a ieşit sistemul, au omorât sute de milioane de oameni. Acum au încercat alt sistem.

Îl iei pe om şi îl oboseşti până îl termini. Şi atunci el dobândeşte o receptivitate morbidă la orice.

„Mârlanul nostru e mai vital pentru că ascultă manele"

Nu, epavele care au fost din sistemul comunist, au rămas epave - oameni terminaţi, familii distruse. Acum se merge pe linia consumerismului. Îi creezi omului dependenţe cât mai multe. Spre exemplu, sunt oameni nefericiţi în România pentru că nu se găseşte brânză franţuzească... Mai e unul nefericit pentru că el, în loc de 50 de canale de televiziune, are pe cablu doar 20. Sunt tot felul de noi „nefericiri". Cel care are un copilaş bolnav de cancer şi nu are cum să-i plătească operaţia, e cu adevărat nefericit. Acum s-au creat false necesităţi. De aia zicea Socrate: „E plină piaţa de lucruri de care nu am nevoie". Şi atunci fericit este omul care nu-şi doreşte.

E din ce în ce mai greu să nu-ţi doreşti...

Sistemele vor să cloneze. Mai nou, ăştia în clasa politică seamănă cu seminţele alea sinucigaşe - nu ştiu dacă aţi auzit de ele - care au distrus agricultura americană. Ele fac fructe mari, arătoase, dar sunt nocive, fără gust, distrug pământul şi sistemul ecologic. Prin polenizare le distrug şi pe celelalte. Seminţele sinucigaşe sunt ca şi clasa politică - apar tot timpul. Pe ăştia noi parcă îi fac în laborator. E un fenomen de „science-fiction".

E adevărat, dar parcă în Occident sunt mai puţini politicieni „de laborator" decât la noi.

Noi avem mârlanul autentic care e la fel de toxic ca şi „seminţele sinucigaşe" de care făceaţi vorbire...

Au şi ei mârlanul autentic, dar e mai spălat la creier. Mârlanul nostru cel puţin e mai vital pentru că ascultă manele. În comparaţie cu „fuck" şi „suck", maneaua mai are un lirism.

„Le Monde" a publicat recent un top al celor mai apreciaţi cântăreţi din Franţa, top în care manelistul Nicolae Guţă este prezent şi este considerat un exponent de seamă al muzicii din România. Ce spuneţi despre asta?

Nu se răspunde la aşa ceva. Eu am învăţat de la Iisus Hristos să nu le răspund tuturor. Unii vor ca eu să răspund şi de aici o întreagă înlănţuire de dezbateri. Pe urmă se face o masă rotundă şi se vorbeşte despre „săracul domn Guţă, care are lumea lui". Atunci nu le răspunzi, le urezi „succesuri". Cineva a spus o chestie genială: „Ferească Dumnezeu de eşece!" Lasă-i să „producă", nu se discută aşa ceva.

„Francezii îi tratează în mod fascist pe ţigani"

Ţigani sau rromi, cum ar trebui să le spunem?

Ţigani, evident, pentru că aşa e normal şi asta nu-i umileşte. E numele care li se dă în toate limbile Europei. Aia cu „rromi" creează confuzie şi a fost făcută special. Noi am coexistat cu ei foarte bine. Pe vremea domnitorului Caragea, dacă un ţigan fura o curcă era lăsat în pace. Se ştia că-i vai de capul lui. Acum, ei au păţit-o prin faptul că au minţit şi s-au dus la francezi, iar ăia îi tratează în mod fascist. Noi nu i-am tratat niciodată aşa. Dar nu sunt toţi aşa - între ţigani sunt oameni conştienţi, sunt oameni maturi care îşi dau seama de asta. Iată, au fugit din ţară, ne-au făcut pe noi fascişti şi uite ce-au păţit acolo. E o reacţie dură.

A, eram scoşi de pe hartă. Noi eram scoşi de pe hartă, dar ei uite că îşi permit. Dar ăsta nu e subiect de discuţie, ăsta e divertisment.

Vedeţi, astfel de subiecte, din nefericire, fac agenda zilei...

Niciodată să nu trăieşti din aşa ceva! În afară de la ordinea zilei, de „conştiinţele" astea politice care ţin prima pagină a ziarelor sunt unele mult mai modeste din punct de vedere mediatic, dar care au făcut „marea revoluţie". De pildă, când Edison a murit, America a stins toată lumina. În semn de omagiu. Pe mine asta mă interesează. Mircea Tudor mă interesează, destinul lui, cea a făcut omul ăsta.

Şi România e aproape de „a stinge lumina", din păcate...

Mie mi-a zis o doamnă o chestie extraordinară, la Turnu Severin, după o conferinţă: „Domnule Puric, dumneavoastră sunteţi o lumânare". „Sărut mâna, mulţumesc!", îi zic. „Nu, nu. Staţi un pic că n-aţi înţeles rostul lumânării - e o chestie genială! Domnule Puric, lumânarea e mai valabilă decât soarele", îmi spune. „Ei, doamnă, cum puteţi să spuneţi aşa!?". „Nu domnule Puric, lăsaţi-mă să spun până la capăt!". Era o doamnă din asta... „interbelică". „De ce vă repeziţi?! Lumânarea face ce nu poate face soarele". „Ce, doamnă?", o întreb. „Luminează pe întuneric!" Mihail Manoilescu, care urma să moară Sighet, a spus că românul are suflet, dar are şi spirit. „Din punct de vedere al sufletului, românul este conservator. Este fatalist, conservator şi tradiţionalist". Acolo el e bine aşezat şi boicotează istoria. „Dar din punct de vedere al spiritului, românul este cel mai vioi. Este de o mare repeziciune - un paradox, românul nostru", spunea Mihail Manoilescu. Păi, cum vă explicaţi altfel faptul că, la 70% analfabeţi, apare Spiru Haret. Acum e mai greu pentru că sunt 80% idiotizaţi. Dar analfabetul nu e idiot.

Acolo erau mai mulţi, ce-i drept... De Titulescu a zis un francez: „Voi aveţi unul, noi avem mai mulţi". Cu cât sunt mai mulţi, cu atât sunt mai culţi. Problema e că ei au altă istorie în spate. E ca la boală, cum spunea tata: nu există boli, ci bolnavi. Există o teologie a persoanei şi există o boală a persoanei. Gripa mea e diferită de a ta. Criza financiară în România e total diferită decât cea din Bulgaria.
Dan Puric The man who doesnt need words web
La noi şi criza e atipică...

Ăştia vor s-o generalizeze. Ei ne fac criza şi ne dau şi reţete anticriză.

Nu prea merge „vaccinul" altora. Avem altă „tulpină"...

În general, presa străină a fost atrasă de aceste lucruri încă din anii '90...

Eu mi-am dat seama că suntem trădaţi a doua oară când am văzut, în 1992, ceva sinistru. Era o echipă a BBC-ului într-un sat de ţigani şi îi întreba cât au fost ei de umiliţi pe vremea regimului comunist. Satul ăla era un sat care atacase trenul de două ori. Asta nu înseamnă că toţi ţiganii au fost aşa. Dar cei de la BBC se duseseră tocmai în satul acela. Îi vedeai cum analizau şi cum vorbeau despre „exploatare". Nu s-a dus BBC-ul la Corneliu Coposu, nu s-a dus la Petre Ţuţea...

Nu, nu, nu. Pe noi n-a dat Churchill pe un şerveţel. Puteau să vină şi să spună: „Mai aveţi şerveţul?". „Da, îl mai avem". Ne-au băgat cu sutele de mii şi ne-au distrus. Una este să termini războiul, să plăteşti daune şi alta e să facă un experiment pe tine. Comunismul n-a fost istorie. E un vid, e o ieşire alături de istorie în care s-a făcut un experiment. Ei, dacă aveau gena conştiinţei, ne spuneau: „Domnule, ne pare rău de ce-am făcut". Conştiinţa nu trebuie echivalată cu morala. Este şi conştiinţa criminalului, şi conştiinţa martirului. Conştiinţa criminalului o recunoşti pentru că n-are niciun proces de conştiinţă. Minciunile sunt egale. Ei nu aveau nicio mustare. Nu ne-au vândut ei sovieticilor?! Ei erau virgini... Făceau „Discovery" pe un lot de săraci, de borfaşi... Dar conştiinţa martirică o recunoşti pentru că n-are nimic pe conştiinţă. Ea nici măcar nu face ceea ce fac eu acum, nu reproşează nimic. O conştiinţă martirică nu reproşează, îşi asumă. De aia la coadă s-a întâlnit un fost deţinut politic cu colonelul Crăciun - care a fost o bestie, un criminal - şi nu i-a zis nimic. Doar l-a întrebat: „Ce mai faceţi domnule colonel?". „Ei, cu viaţa şi cu fata..." Este epocal! Eu nu pot să înţeleg cum s-au sfinţit oamenii aceştia. Ăla a fost o bestie criminală, un mutant şi ăsta, căruia i-a smuls unghiile, l-a curentat, i-a omorât familia, i-a omorât destinul, i-a zis: „Ce mai faceţi domnule colonel?" Ce tărie, ce neam tare este aici!

„Diferenţa produce calitatea dialogului"

Îmi pare că, astăzi, avem o teamă în a discuta public despre religie. N-aţi sesizat?

Dar de ce ne e teamă?

Observ asta în dezbaterea publică, chiar vroiam să vă întreb...

Nu, nu. Păi, dacă ne e teamă e pentru că teama a fost inoculată de „eşalonul 6", de intelectualii de la noi. Ei n-au curajul lui Noica sau al lui Ţuţea. Ţuţea i-a spus unei tipe venite din Occident: „Domnişoară, eu sunt creştin pentru că sunt sărac". „Păi da' cum?" „Dacă-aş fi darwinist aş merge în patru labe, dar n-am bani decât de o singură pereche de încălţări". Intelectualii ăştia s-au dus şi atunci ceilalţi au creat un fel de teamă de a vorbi despre Dumnezeu, despre neam.

E vorba, mai degrabă, despre o reţinere, nu neapărat despre teamă...

Nu, nu, nu. Aceste lucruri sunt făcute special. Se creează „ţarcul de gândire" şi în acesta este şi „ţarcul de comportament". Nu te mai comporţi ca un român, te comporţi ca un „european". Ce-i aia Uniunea Europeană? E o abstracţiune. Comportă-te ca un bun român, ca un bun bulgar, ca un bun evreu, ca un bun polonez, ca un bun american. Pentru că diferenţa produce calitatea dialogului. De ce să mâncăm toţi acelaşi iaurt? Avem toţi aceleaşi reflexe?

De altfel, sloganul Uniunii Europene este „unitate în diversitate"...

Este un slogan, bine zis. Adică diversitatea este un fel de rezervaţie. Ne fac ăştia rezervaţie. „Pluguşorul! Hai, jucaţi-l!". Constructorii noii lumi, săracii, nu ştiu că diversitatea este un produs al fiziologiei, lăsată în libertatea ei. E ca în Dobrogea. Nu a trebuit să dea Uniunea Europeană niciun fond pentru multiculturalitate. Acolo nici nu era multiculturalitate, era o simbioză.

O „împreună-locuire", ca să folosim un termen teologic...

O „împreună-locuire" extraordinară! Fără fonduri. Dacă poţi să ne dai fonduri, dă-ne pentru prima generaţie de încălţaţi care au luat puterea - educă-i, învaţă-i să se spele, să poarte un costum, să se poarte cu ţara, să creeze. Ăştia au luat banii şi i-au băgat sub saltea şi au sufocat România. Toţi care sunt azi mari. Asta trebuie văzut. Ăştia sunt întreţinuţi de comunitatea europeană. Cu ăştia se stă de vorbă.

Dar să recunoaştem un lucru: Comunităţii europene nu-i este specific acest mecanism.

Nu, nu. Evident, sunt gânduri generoase, apărute după război. S-a vrut un bine. Nimeni nu zice să nu existe o comuniune europeană. Doamne fereşte! Dar de ce să stai de vorbă cu ăştia care au jugulat o ţară!? De ce i-ai ajutat să se convertească!?

Dar nu cumva e şi vina noastră? Ce să facă Comunitatea, să vină şi să ne plaseze alţi lideri?


Aşa cum i-au plasat pe ăştia - că ei i-au plasat cu tancurile sovietice! - puteau să-i scoată. Au zis: „V-am dat virusul, îl scoateţi voi!". Cum? Noi suntem ologi. Noi nu mai avem o reacţie. Nu mai putem. După 50 de ani de ghetou, tu stai de vorbă cu un fost pionier, utecist, membru de partid şi au vrut să mă facă şi informator. După atâtea ologiri, vrei o reacţie? De unde? Noi suntem obosiţi. Părinţii noştri au fost în închisori, au fost distruşi, au fost speriaţi.

Nu cumva ne lăsăm prea uşor prostiţi?

Îţi trebuie regenerare, îţi trebuie timp pentru recâştigarea tonului, iar ăştia nu-ţi dau voie. Cum să spun, e clar că aşa este făcut. Numai că în toată chestia asta nu trebuie să fim impacientaţi. Mai lucrează şi Dumnezeu. Şi când zic „Mai lucrează şi Dumnezeu" intrăm în emisiunea „Surprize, surprize". Vor avea multe surprize din partea societăţii. Oamenii au început să se trezească. Poporul român se trezeşte.

Iar o să fiţi acuzat de „ortodoxism" şi probabil de alte „-isme"...

Niciun fel de problemă. Ei cu etichetele, eu cu adevărul. Iar adevărul nu se lasă etichetat. Ei ce să facă, pun aşa cu pelicanol, jap!, câte o etichetă. Dacă îi scoţi din „ţarcul de gândire" sunt nenorociţi. Şi atunci vor să mă bage şi pe mine în „ţarc".

Mai avem şi intelectuali de forţă, domnule Puric, trebuie s-o recunoaştem.

Sunt specialişti în a trage artificii. N-au o idee fundamentală, care să ridice neamul ăsta. Cum a zis Ţuţea. A fost întrebat de nişte intelectuali de ăştia „de forţă": „Domnule Ţuţea, sunt personalităţi?". „Măi, ăştia sunt asistenţi universitari. Personalitatea se jertfeşte. Când i-ai văzut tu pe ăştia să se jertfească?" Linia de forţă duce o ţară, o transfigurează, o trage după ea. Constantin Noica, Mircea Vulcănescu - ei erau forţe.

Mai ţine şi de aria de adresabilitate pe care o ai la un moment dat...

Îl citam mereu pe Vasile Pârvan care spunea că „un popor care are conştiinţa procesului istoric prin care trece, are toate datele să se legitimeze în faţa universalităţii". Dacă îl iei pe un om politic şi-i zici: „Conştientizează-mi şi mie improvizaţia asta de 20 de ani, criminală, dă-i un titlu!", nu ştie săracul. El spune că e „tranziţie", „aderare". Bietul de el, nu mai are cultură politică, nu mai poate să identifice, merge pe „termeni europeni". A venit Comisarul şi a zis: „Vezi că eşti în tranziţie!" Eu nu sunt în tranziţie, sunt în cancer. „Tranziţie" e în căpşorul tău, acolo, cu dosarul tău! Eu trebuie să-mi gestionez ţara, avutul. Şi asta poate să facă un copil de 15 ani. Un copil de 15 ani poate să guverneze ţara de un miliard de ori mai bine decât ăştia pentru că are un cortex curat. Mie mi-a zis un puşti, la Timişoara: „Domnule Puric, dar emisiunea asta schizofrenică de la televizor cu «Cel mai iubit dintre români» de ce-au făcut-o, pentru că valorile sunt paralele? Un pianist este bun, un alergător este bun, un fotbalist este bun". El declina, la 15 ani, fără să ştie, paralelismul valorilor al lui Blaga. El făcea ca Lao Tze. Lao Tze a fost întrebat „Dacă aţi fi împărat, ce-aţi face?" „Aş numi corect lucrurile, nu circumstanţial".

Făceaţi apel la conştiinţă. Credeţi că, din acest punct de vedere, vom evolua într-un termen rezonabil? Vom căpăta reflexul de a trace prin filtrul conştiinţei anumite acte pe care le producem zilnic?

Vrei să-ţi dau un timp?

Nu neapărat. Suntem capabili sau nu să redobândim acest reflex de a trece prin filtrul conştiinţei modul în care ne raportăm la celălalt?

Dragul meu prieten George, discuţia de astăzi dintre noi e o asemenea evidenţă. Unii au pierdut pariul. Se uită pe contor, aleargă, şi totuşi, undeva, nişte oameni discută la nivelul acesta. Cel care ascultă şi înţelege e marele anonim în sensul lui Blaga, dar în sensul frumos, care aspiră. Dacă nu s-ar aspira la asemenea idei am fi o lume idioată. Eu mă duc la Olteniţa şi este sala arhiplină. De ce? Pentru că nu mă duc să le spun de pensii, de criză, de majorări. De ce vin oamenii ăştia? Ei vin tocmai din „lotul" ăla de conştiinţă neafectată. Unii au pierdut războiul. Poporul român e vechi. La suprafaţă vor fi multe lucruri mizerabile. Pe noi ne izbăveşte credinţa. Şi credinţa asta dă un comportament extraordinar, atipic pentru ceea ce se întâmplă. Să stăm cu faţa spre Dumnezeu pentru că Dumnezeu ştie ce să dea omenirii. Nu-i întoarce spatele! Zicea - ca să terminăm aşa, în mod creştin - Arsenie Boca: „Omul în genunchi în faţa lui Dumnezeu e mult mai mare". Păi, vezi şi tu unde pui genunchiul! Atâta tot. Să ieşim de sub teroarea ideilor generale! M-am săturat de comunism, mă satur de globalizare, vreau să fiu un om liber mâine. În călătoria asta a mea în viaţă - nu ştiu când se va opri ceasul - sunt în turneu în România.

Dan Puric, Omul care n-are nevoie de cuvinte-web



Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste

22.12.10

Cum se caleste constiinta de clasa


Într-o carte numită De ce, aproape întotdeauna, societăţile egalitare se descurcă mai bine, epidemiologii Richard Wilkins şi Kate Pickett încearcă să demonstreze că inegalitatea socială, indiferent de PIB-ul unei ţări, e problema numărul 1 a unei societăţi. Datele procesate de aceştia arată că aproape orice problemă a societăţilor moderne, problemele de sănătate, violenţa, drogurile, obezitatea, lipsa vieţii comunitare, bolile pishice, stresul, infracţiunile etc. sunt mai frecvente în ţările unde diferenţele dintre oameni sunt mai mari. Rata bolilor mentale, a obezităţii clinice, a criminalităţii e de cinci ori mai mare în societăţile inegale decît în cele în care diferenţele dintre indivizi sunt mai mici şi acestea îi afectează în aceeaşi măsură pe bogaţi ca şi pe săraci.


Oamenii, ca şi alte primate, sunt sensibili la poziţia lor pe scara socială. De cîte ori ne comparăm poziţia în societate cu cea a altora, ne simţim ameninţaţi, iar nivelul de cortizol, un hormon al stresului, creşte. Eliberarea cortizolului creşte tensiunea şi nivelul zahărului din sînge, conducînd la multiple probleme de sănătate. Primatele aflate pe o treaptă socială inferioară sunt mai predispuse la arteroscleroză şi boli cardiovasculare. Stresul provoacă aceleaşi simptome şi la oameni, iar creşterea cortizolului predispune anumiţi indivizi la boli psihice şi la comportament violent. Acelaşi mecanism grăbeşte instalarea pubertăţii, aceasta fiind o posibilă explicaţie pentru sexualitatea prematură şi numărul crescut de sarcini premature din societăţile inegale precum SUA sau Marea Britanie. Stresul se transmite şi la fetuşi, ceea ce poate duce la probleme de dezvoltare fizică şi emoţională. Acelaşi tip de stres, provocat de inegalitatea socială, poate influenţa consumul de droguri. Creierul primatelor de pe treptele de sus ale ierarhiei secretă mai multă dopamină, de unde şi senzaţia de bine dată de putere, în vreme ce primatele de pe treptele inferioare trebuie să recurgă la stimulente artificiale (inclusiv cocaina, în cazul maimuţelor care au acces la aşa ceva).

În societăţile inegale respectul de sine e mai scăzut şi aspiraţiile copiilor, ca şi motivaţia acestora scade. Şcolile particulare şi inegalitatea de şanse sunt responsabile pentru aceste fenomene.


Pentru că nimeni nu vrea să fie mai prejos decît alţii şi pofta de lux e virală. Cu cît creşte luxul pe treptele superioare ale ierarhiei sociale, cu atît se afundă mai mult mult în datorii ceilalţi. În 1998, economia Americii a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă a sa din istorie. Şi totuşi, o familie din 68 a dat faliment, de patru ori mai multe decît la începutul anilor ’80, cînd inegalitatea nu era atît de pronunţată. În statele în care inegalitatea socială e mai mare, americanii s-au îndatorat cel mai mult pentru a ţine pasul cu cerinţele sociale. Orele de muncă s-au înmulţit şi în aceeaşi măsură a crescut violenţa domestică. Una dintre campioanele egalităţii sociale, Suedia, a stat multe decenii şi în topul celor mai sănătoase ţări, din toate punctele de vedere. În ultimii ani, de cînd dreapta politică a început să-şi impună din ce în ce mai mult principiile, miracolul scandinav şi-a mai pierdut din aură.

Înainte de ’90, în România, diferenţele sociale erau relativ mici, dar societatea era închisă şi indivizii aveau prea puţină putere de decizie. Sugestia lui Richard Wilkins şi a lui Kate Pickett e că o societate echilibrată ar trebui să tindă spre împăcarea acestor nevoi. Indivizii nu pot pretinde că trăiesc într-o autonomie totală faţă de restul societăţii. Orice decizie a celor de pe treptele superioare ale ierarhiei sociale îi influenţează pe toţi ceilalţi. Această idee o redefineşte şi pe cea de responsabilitate. Să porţi la mînă un ceas de 50 000 de euro (sau să etalezi un brad de Crăicun de 11 milioane de dolari, precum cel din fotografia de mai sus) nu e doar un gest de prost-gust, e o acţiune antisocială. Care la un moment dat se întoarce şi împotriva ta.
__________________________________________

Lasind la o parte poezia de papagal dresat cu “sechelele propagandei comuniste” articolul atinge pe fond aspecte serioase si cine stie sa citeasca printre rinduri intelege ca esecul capitalismului e asa de flagrant ca nici macar un ziar eminamente de dreapta nu mai poate musamaliza situatia. Constatam si ESECUL USTURATOR al propagandei animalice ANTI-COMUNISTE din ultimii de 21 ani. Puteti sa va trageti palme, mercenari psudo-intelectuali de la asa-zisul institut de cercetare a “crimele comunismului” (!sic). De Tismaneanu, Liiceanu, and Co nu mai spun nimic, mi-e jena de jena lor …. (Un român)


sant muncitor si PE VREMEA LU CEAUSECU A FOST MAI BINE DE 1000 DE ORI TOTA LUMEA AVEA UN LOC DE MUNCA NU AVEA TAXE DE PLATIT PREA MARI AVEA O LOCUINTA SCOALA,VACANTA LA MUNTE AU MARE SI NU ERA STRESAT CA POATE A AJUNGA LA 50 DE ANI SI SA NU GASEASCA DE MUNCA SI FRIGIDERUL ERA TOT TIMPUL PLIN INGURUL LUCRU NU AVEM CUM SA PLECAM IN ALT TARA (ovidiu)

bre,tu ai fost ori in organizatia de baza,ori la sindikat;altfel ti-ar veni greu sa accepti sa stai intr-un dormitor-apartament-beton,sa vezi un nes la 2 ani,portocale de sarbatori doar daca cineva din familie avea vreo delegatie intr-un oras mare,etc.pe cind voi,astia de la nomenklatura,aveati lada de bere de la partid-de sarbatori,magazinul partidului,bilete cu preturi preferentiale la tratament in statiuni-si-cel mai important,nu purtati nici o responsabilitate,ca de orice raspundea sefu’;si acum asta va termina-responsabilitatea personala-lucrezi-ai,puturoshesti-nu ai ce pune pe masa;acum nu STAI la servici ci trebuie sa lucrezi,trebuie sa ai responsabilitatea prioritatilor in a decide ce faci cu banii pe care-multi sau putini-ii ai–aici e buba si va pare rau dupa epoca lu’ceashka; (orbidiu)


Aveam 27 de ani in 1989 si imi doream sa-l vad impuscat pe Ceausescu iar pe ceilalti guvernanti, pe aproape toti, in inchisoare. Astazi imi este rusine ca am iesit in strada si am luptat, efectiv, pentru rasturnarea celui mai eficient regim pe care l-a cunoscut Romania in evolutia sa mult intarziata fata de statele occidentale. Acum am posibilitatea sa fac comparatii si sa emit judecati de valoare mult mai pertinente decat in ’89. Acum vreau reintroducerea pedepsei capitale si condamnarea la moarte a tuturor responsabililor de distrugerea economiei Romaniei. CONDAMNAREA LA MOARTE A TUTUROR CELOR CE CONSTIENT SAU NU AU DISTRUS ECONOMIA ROMANIEI SI CONFISCAREA TUTUROR AVERILOR DOBANDITE DE ACESTIA, INDIFIRENT DACA ACESTE AVERI AU FOST INSTRAINATE CATRE TERTE PERSOANE, RUDE, PRIETENI SAU AMANTE! (Mihai D.)

Am trait si traim in minciuna. Comunismul nu a fost comunism decat cu numele. Democratia la fel. Adevarata forma de guvernare a fost si a ramas aceeasi din 45 incoace – LICHELISM… de atunci nimeni nu a urmarit cu adevarat bunastarea poporului, ci interesele meschine de imbogatire si obtinere de putere si control. Singura diferenta intre cele 2 forme de guvernare este ca inainte nu indrazneam sa criticam pe fata sistemul, acum ne lasa sa latram sau cel putin deocamdata. Banuiesc ca cei care deranjeaza prea tare au aceeasi soarta si acum… (Gabita)

Dar datoria publica actuala a Romaniei cine o va plati?!? Caci de platit cu siguranta o vom face. Daca inca nu ati murit de foame e pentru ca FMI a pus o valoare pe resursele Romaniei si deocamdata Guvernul nu a reusit sa se imprumute asa de mult. Deocamdata…. Situatia economica e mult mai rea ca in comunism, cat despre libera exprimare etc, etc – poti urla cat vrei si despre ce vrei ca oricum ii doare-n c…r. E jale (Remus)



Nostalgie comunista…..o vorba scoasa de cei care nu au ce spune si atunci se retrag in spatele unor cuvinte……Pai hai sa judecam o familie modesta de pe vremea aceea avea cel putin un venit de cca 4000 lei (familii de muncitori cu un grad scazut de calificare) …….cate familii din Romania prezenta au acest venit in ziua de azi? Preturile la alimente sunt mai mari , preturile locuintelor modeste (apartamente cu 2 camere) sunt de cel putin 3 ori mai mari ,preturile la medicamente asisderea , intretinerea unor copii in scoli este incomparabil mai grea decat atunci( costuri caiete , carti, internate , taxe scolare ) Domnilor cineva a spus Dragostea trece prin stomac ……ce intra in stomac devine din ce in ce mai greu de aprovizionat …cu ce incanta stomacul cetateanului ca in rafturile magazinelor vezi tot felul de bunatati iar in buzunar sufla vantul ? Cu ce incanta cetateanul de rand ca nustiu cine a cheltuit pentru asi face concediul sau asi cumpara o masina 200 000 euro cand 80% din populatia tarii pentru a face acesti bani (fara sa chetuiasca din ei ) trebuie sa muncesca 35- 40 ani ? Libera exprimare , libertate ? la ce ? la foame , la incultura , la lipsa de medicamente , la grija zilei de maine , la imposibilitatea de a muncii si la un venit sigur? Da se statea la coada atunci ….dar cand se cumpara carne odata pe saptamana se lua 4-5 kg , branza 2-3 felii (kg) salam 1-2 batoane (kg) Acesta este adevarul ……pe vremea aia cand stomacul cetateanului nu era indestulat unii spuneau ca cetateanul trebuie sa munceasca intai si intai din constinta ideologica si pe urma pentru asi asigura necesarul nuritionist pentru el si ai lui …..acum pentru ce ? pentru a auzi la tv de salariile obrajnice pe care si le pun alesii din banii contribuabilului ( 10 000 euro / luna). Un mare om al neamului a zis odata cica SA TRAITI BINE !…….fals ……undeva la tv a aparut SA SARACITI BINE ! …….adevar …… Oare asta sa fie sloganul in campaniile pentru viitoarele alegeri?(croitoru)




inainte de 89 am avut o calificare,un apartament,2 copii care aveau ce minca,dupa 89 ce am avut? o familie dezbinata,sotia sclava in italia ca sa poata urma facultatea copii,o pensie pe care mi-o iau guvernantii,copii care nu se pot casatori ca nu au unde locui,copii fara serviciu,RENUNTARI,RENUNTARI LA MULTE ,ASTA MI-A ADUS ACEST CAPITALISM SALBATIC,UMILINTA SOCIALA,LIPSURI MATERIALE,BATJOCURA STATULUI, ASTA AVEM IN “LIBERTATE”,CUM SA NU FII NOSTALGIC CIND DIN OM AI DEVENIT ANIMAL ! mi-e rusine ca m-am nascut roman! (cetateanul nostalgic)

da’ bani de calculator si net avusi?ca tinar pensionar,ce faci in -tot-timpul liber pe care-l ai?o gradina-cit de mica-lucrezi,ca sa nu cumperi tot?o mica activitate care sa-ti completeze venitul,ai?sau zaci si te vaiti,sa vina statul sa dea penzia mai mare,sa faca statul degeaba mai sanatos?nevasta ta e ”sclava”in Italia,pentruca in locul unei societati propulsoare spre dezvoltare,ai stat chitic in socialismul lipsit de stimulare spre progres-si te-ai complacut intr-o stare zilnica semimizera,care acum,firesc,s-a inrautatit;pune mina pe ceva util ,nu te mai vaita ci fa mici activitati care pot sa-ti aduca un surplus de bani,si vei fi in rind cu oamenii. (orbidiu)

pe ceausescu il regreta in genera aceia care atuci aveau un loc de munca stabil,aveau o familie pentru care grija zilei de maine nu era o problema asa mare,aveau posibilitate de a merge cel putin odata pe an in concediu 2 saptamani la mare sau la munte,cei care seara ieseau la o plimbare pe faeza fara grija de a fi atacati si jefuiti,toti oameni astia astazi se zbat in mizerie,nu mai au ce pune copiilor pe masa,vin de la serviciul pe care il au la patron pe 6 milioane si copilul intreaba:tati ce mi-ai adus?iar el cu lacrimi in ochi si srangand cu putere in mana factura la curent pleaca capul si se gandeste la sinucidere.O fi avut si comunismul greselile lui(cultul personalitatii,etc) dar capitalismul il intrece la mare distanta mai ales la capitolul dezastru social,cine vrea sa ma contrazica… (cili)

da lacrimi in ochi cind lasa sa arda toate becurile in casa,nu a avut?nu,pentruca nimeni nu l-a invatat ca e nevoie sa economiseasca si sa se consoleze cu gindul de-a consuma cit isi poate permite!eu nu stiu in ce parte a tarii stai,de vezi numai dezastru social-eu nu vad decit ca,in sfirsit,se face o diferenta treptat tot mai vizibila intre cei harnici,putori si hoti,ultimii stind cel mai bine financiar dar se vede si diferenta intre cel cu 2 joburi,care lucreaza 10-12 ore/zi si cei ca-unii de mai sus care stau,se vaita,si asteapta vesnicul ajutor de la stat; (orbidiu)


De ce regreta romanii comunismul???????De tot,de tot,de tot.21 de ani de jaf in Romania,si va intreb daca in comunism nu se acumulau averi, averi ale statului roman hotii de azi ce mai jefuiau.Dar cei care vin dupa astia nu o sa faca la fel ptr. ca sacul ramane gol si dispare si hotia…E greu de crezut in cazul romanilor dar ,asta e………………. (roman de ieri)


multe dintre cele scrise mai sus,denota profunda implicare a invatamintului socialist care a spalat creiere,nu a invatat oamenii sa se lupte cu viata,sa puna umarul la munca,chiar pe bani mai putini-ca asa e in toata lumea,sa vada valoarea in propriul potential creativ si nu in capacitatea(jalnica)de-a capata ajutor tot din impozitele celor fara de odihna;ura de clasa,radicalismul,arata mai sus unele capete cu creierul spalat bine si cu simt de raspundere,fara a putea intelege esenta unei societati capitaliste,pe care nu o sa o accepte,atit timp cit au alternativa primitului de la stat. (orbidiu)




MAI ORBIDIU , DE CE NU-TI VEZI TU DE LAPTICUL TAU ? SAU ESTI ADMIN ????LASA-NE !! LA CEI 25 DE ANI AI TAI AR TREBUI SA O LASI MAI MOALE ! NOI CEILALTI AVEM 35 DE ANI DE MUNCA , ASA CA NU NE MAI INVATA TU CEI MUNCA , MUCEA MIC . CREZI CA CINEVA CARE MUNCESTE 10 ORE PE ZI MAI POATE SA-SI IA UN AL DOILEA JOB ???? SI ASTA LA 55 DE ANI . MAMA TA ASA LUCREAZA CA SA TE TINA PE TINE IN FATA CALCULATORULUI CA SA VORBESTI PROSTII DE CEI IN VARSTA ?? BUNICUL SI TATAL TAU NU AU TRAIT IN ANII CEAUSISTI SAU TE-AI NASCUT DIN EPRUBETA ? SAU NU MAI VORBESTI CU EI ? BLOCUL IN CARE STAI E CONSTRUIT PE VREMEA CUI ?? (CEZAR)



Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste

Isărescu comentat peromaneste


isarescu, originally uploaded by simpaticu_x.

Isărescu: Românii sunt cei care au îndatorat România şi nu băncile

Si dumneata ce ai facut, ai tzinut de 6 pentru banci?



Românii sunt cei care au îndatorat România şi nu băncile comerciale care au atras resurse din exterior pentru a acoperi cererea de finanţare, a declarat miercuri guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu.

Si uite asa se justifica re-iobagirea la inceput de secol 21...




“3,7 milioane de debitori au credite de consum negarantate. Răspunsul meu este tranşant: este clar că decizia de îndatorare a fost democratică (… )"

Dupa cum democratica poate fi si o revolta populara... Oricum, daca nu-s garantate, romanii ar trebui sa nu le mai plateasca! Daca foarte multi oameni n-ar mai plati, ce ar face bancile? Sa-si ia ciurucurile inapoi!




Numai în 2007-2009 s-au cumpărat un milion de maşini noi, 17 miliarde de euro, deci eu cred că la întrebarea cine a îndatorat România trebuie să avem în vedere acest lucru. Băncile au fost intermediari, putem spune că i-au ademenit (…), dar nu s-au împrumutat ele ca să îndatoreze România, s-au împrumutat românii “, a spus Isărescu la seminarul “Forumul bancar” organizat de FinMedia la BNR.

Cate din astea erau romanesti? Mio-pule!




El a spus că din cele 22 de miliarde euro atrase din străinătate de băncile comerciale majoritatea sumelor a fost dirijată către creditare.
“Băncile au active externe de 2 miliarde de euro şi active interne de 50 de miliarde de euro. Cu alte cuvinte băncile şi-au făcut datoria pe plan intern, au luat economisirile temporar disponibile şi le-au plasat în active şi din pasive externe de 22 de miliarde de euro au dat credite, în principal (…) deci băncile din România ar fi vinovate, ca să folosesc cuvântul tare, de 22 de miliarde euro din 90 de miliarde euro total datorie externă”, a continuat Isarescu.
Oficialul BNR a arătat că din totalul îndatorării companiilor şi populaţiei de 310 miliarde lei, două treimi provin de la băncile comerciale autohtone, 9% de la instituţii financiare nebancare şi 24% de la creditori externi.

S-o mai destepta natiunea?



El a punctat că 4,5 milioane de persoane au luat credite în ultimii ani, ceea ce înseamnă jumătate din populaţia activă.
Isărescu a mai arătat că din totalul datoriei externe de la 31 octombrie, de 89 de miliarde euro, 17,6 miliarde euro sunt împrumuturi pe termen scurt, iar 71,6 miliarde euro pe termen mediu şi lung, aproximativ 40 de miliarde euro fiind împrumturi ale sectorului real.
“Grosul datoriei externe este în sectorul real, iar cea mai mare parte este către sectorul neproductiv. Vreo 5 miliarde euro în magazinele de tip supermarket.
Au fost utile, puteau fi evitate? Deschid doar o discuţie. 70% din datoria privată este în sectorul neproductiv”, a spus Isărescu.

Repet, voi ce ati pazit? Slugoilor! Nu stiati ca omu-i slab in fatza banului?






Mugur Isărescu a mai declarat că România are mare nevoie să absoarbă fondurile europene, fiind necesară chiar o “mobilizare naţională” în acest sens. “Noi am avut neşansa să fi avut acces la fonduri europene în acelaşi timp cu declanşarea crizei (…) Nu numai că nu e o iluzie, dar e o mare nevoie să absorbim fonduri comunitare şi aici trebuie o mobilizare naţională”, a precizat Isărescu, în cadrul unei dezbateri, ca răspuns la declaraţiile unor participanţi potrivit cărora accesarea fondurilor europene ar fi o iluzie.
Printre argumentele aduse de aceştia se numără faptul că Bruxelles-ul a devenit mult mai exigent în ceea ce priveşte proiectele depuse, iar accesul devine mult mai dificil, dar şi problema cofinanţării, care “în unele cazuri este insurmontabilă”.

Pai daca nu i-a dus capul decat sa se imprumute sau sa-l voteze pe Ba'secu, cum sa-i duca acum capul sa-si ceara dreptul? Is sa puna guvernul pe toti lucratorii din Ministerul de Finante sa ajute populatia sa acceseze fonduri! Sa li se dea norma...





“Eu cred că fondurile europene sunt o iluzie, o fata morgana. Irosim timp, resurse şi creăm iluzii inutile că România va absolvi fonduri europene”, a declarat Partener Principal, Capital Parteners, Doru Lionăchescu.

Doruletule, vrei si tu niste bani de consulting? Asa sa ne arati in principiu cum s-ar face treaba?




Pe de altă parte, potrivit lui Mugur Isarescu, fondurile europene sunt “marea noastră şansă contraciclică, nu avem alt element contraciclic”. Un alt argument adus de guvernator în favoarea absorbţiei fondurilor euroropene a fost acela că, prin accesarea acestora, se pot capitaliza întreprinderile româneşti.

L-a bagat e "contraciclu", ma scarpin deja la... cap.


1) Daca avem stanga adevarata,i nu paravan de hotzi, Isarescu ar trebui shimbat.
2) Mi-a fost greu sa inteleg cum necalificatii vestului o duc mai bine decat un cercetator la vreun insitut de cercetare romanesc. Acum mi se clarifica si schema asta...

16.12.10

dupa sociolog si artist, e randul unui politician sa ne spuna cum este/trebuie sa fie!

Un cititor imi atrage atentia cu ultimul text al Gabrielei Cretu, fost europarlamentar roman.  Este al doilea text cu care rezonez in secventa scurta, il republic si comentez aici.  Dupa sociologul Barbu si actorul Puric, ma bucur sa descopar si un politician roman ce stie ce spune:



Ipohondrie şi confort sporit!

In cea mai buna dintre lumile posibile Dreapta si Stânga nu sunt necesare. Acolo nu exista bogaţi putini si săraci mulţi, munca si capital, discriminare si excludere sociala, trafic si prostituţie, minorităţi oprimate si majorităţi abuzive, sexism sau rasism; nici distrugerea mediului nu este o practica si, in loc de înarmarea stelelor, se va fi atins pacificarea oamenilor. Intr-o asemenea lume ne-am putea permite luxul administrării lucrurilor; lupta pentru drepturile cetăţenilor ar fi sarcină secundă pentru că aceştia se descurcă singuri…

Din păcate, deşi unii par sa o creadă, noi nu trăim in cea mai bună dintre lumile posibile. Trăim in Romania. Inegalităţile economice si sociale sunt profunde si in creştere continuă; accesul la educaţie si sănătate (si aşa de calitate slabă!) este redus sau chiar inexistent pentru parţi din ce in ce mai largi ale populaţiei; drepturile internaţional recunoscute ale muncii se afla in pericol de dispariţie; de jure; de facto nu sunt demult respectate. Tara se confrunta cu traficul de persoane, de droguri, de arme; instituţiile democratice sunt fragile. Serviciile sociale, in schimb, sunt sublime dar numărul creşelor si grădiniţelor este foarte departe de a răspunde necesitaţilor; asta, in capitala bogata si dezvoltata; despre restul tarii, nu facem comentarii…

Un atipic proces de re-ruralizare s-a petrecut fără un program consecvent de reducere a disparităţilor si creare de oportunităţi economice la sate; 47% dintre romani trăiesc intr-un mediu fără perspective previzibile si fără posibilităţi de munca; nu este de mirare ca si-au luat lumea in cap si au plecat sa muncească in alte tari; de respectarea drepturilor lor, ar trebui sa se ocupe cineva. Trenurile au ajuns sa meargă cu 45 de kilometri pe ora, in medie; tara merge si mai încet iar sensul este discutabil.

Ce am scris mai sus nu este cântec de bocitoare, nici dovada unei viziuni negativiste asupra realităţii. Sunt doar argumente ca in Romania este loc destul pentru ca Stânga sa se audă; are ce spune si ce face; poate sa propună schimbări de substanţa, sa aibă sprijin popular si sa reuşească; nu doar in alegeri; in proiectul unei societăţi mai echitabile si mai solidare; una in care fiecare are drepturi si responsabilităţi; deocamdată, unii au toate drepturile iar alţii plătesc pentru oalele sparte..

In ciuda acestui câmp de acţiune foarte larg, Stânga româneasca nu este vocala pe temele grave si importante; curajul politic si optimismul social nu impresionează prea mult cetăţenii; nici pe adversarii politici. Când spun Stânga mă gândesc la Partidul Social Democrat; alta Stânga, mai la stânga, la noi nu exista; una mai la dreapta nu si-ar mai justifica numele

In PSD se produce o europenizare paradoxala, după regula conform căreia răul se învăţa mai uşor. Atunci când se plâng camarazii din Germania, Franţa sau chiar tarile nordice despre dificultăţile cu care se confrunta, ne plângem si noi. Doar ca societatea noastră este in cu totul alta situaţie iar plânsul nostru seamănă a ipohondrie din dorinţa de solidaritate europeana.

“In Suedia, social democraţia pierde electoral, deci nici noi nu o ducem prea bine”; cam aşa suna raţionamentul care poate fi utilizat si ca scuza; urmam trendul, ce putem face…. Diferenţa este ca, in Suedia, social democraţii isi pot permite sa moara fericiţi pe baricada pentru ca au reuşit aproape tot ceea ce si-au propus; statul suedez a devenit un stat social in sensul cel mai propriu al cuvântului si e meritul lor; din păcate, pentru noile generaţii, drepturile par de la sine intelese, s-au născut cu ele; nu au memoria eforturilor prin care, pas cu pas, societatea lor a atins standardele actuale si nu le mai identifica cu social democraţii… In plus, partide de stânga mult mai radicale exista ca opţiune; si ele sunt in creştere electorala.

La fel se întâmpla in Franţa, unde menţinerea socialiştilor in zona confortabila - cu obiective mici, pentru oameni medii - duce la creşterea permanenta a stângii radicale si a ecologiştilor. Pentru ca au ascultat prea mult cântecul de sirena al liberalismului, social democraţii germani au plătit; nu Dreptei, ci Stângii germane si Verzilor; voturi multe…

In Romania, realizările sociale, puţine, sunt anulate prin ordonanţe de urgenta; drepturile câştigate, abrogate prin lege; salariile pentru care s-a muncit, tăiate după bunul plac al guvernanţilor.

Un PSD cuminte, preocupat de problemele social democraţiei europene, nu va lăsa locul unei stângi autentice, capabila de schimbare. Mai curând, va avea de câştigat populismul cinic secondat de grupări de extrema dreapta; mediul intelectual este foarte deschis pentru trecerea de la teorie la practica, in aceasta direcţie. Social democraţii nu au timp de boli imaginare, daca nu vor sa fie răspunzători pentru ce va urma…

Autor:  Gabriela Cretu, sursa: blogul autoarei (http://www.gabrielacretu.ro/ipohondrie-si-confort-sporit.html)


peromaneste:

"Un PSD cuminte, preocupat de problemele social democraţiei europene, nu va lăsa locul unei stângi autentice, capabila de schimbare."

Ce sa mai adaug, nimic, totul este aici!

L-am anuntat initial pe Geoana, dupa aceea pe Ponta, ca lider al PSD-ului cu mult inainte sa li se fi urcat steaua pe cer.  Tot acum constat ca Ponta e junior si intr-o confruntare cu LUPII v-a ceda cum a facut-o si Saftoiu la atacul lui Voiculescu (asta o spun aici in premiera).  

Sper ca PSD-ul nu va fi tentat sa re-incerce esecul, mergand pe mana lui Ponta.  Citesc insa ce scrie Gabriela Cretu si ma intreb, De ce nu mai in fatza, de ce nu mai sus?!

Am sa postez comentariul cu blogpostul original la peromaneste, in caz ca nu-s probleme de copyright, caci progresistii romani trebuie uniti!

4.12.10

WIKILEAKS - Julian Assange

Politicienii sunt dispuşi să-şi dea cetăţenii pe mâna Washingtonului doar pentru a fi primiţi la recepţiile de la ambasada SUA, acordul pentru protecţia drepturilor de autor este un cal troian al industriei americane a copyright-ului, iar guvernele occidentale au creat o reţea financiară care face ca liberatea presei să nu ma valoreze mare lucru, pentru că nu mai afectează puterea politică. Acestea sunt câteva din afirmaţiile fondatorului Wikileaks, care răspuns cititorilor „The Guardian".

Guvernele occidentale pretind că au autoritatea morala de a garanta, prin lege, libertatea presei. Eşti de acord că aceste guverne riscă să-şi piardă autoritatea atacând Wikilieaks? Crezi că au autoritatea morală să facă acest lucru?

Julian Assange: Vestul şi-a fiscalizat relaţia sa de putere printr-o reţea de contracte, împrumuturi, acţiuni, active bancare şi asa mai departe. Într-un asemenea mediu este uşor ca exprimarea să fie "liberă", pentru ca o schimbare în politică va duce rareori la o schimbare în acest mediu. Libertatea de expresie din Vest este ceva care rareori are efect asupra puterii politice. În state precum China există cenzură, deoarece cuvântul încă are putere şi puterea politică este speriată. Trebuie să privim cenzura ca pe un semnal economic care arată potenţialul pe care libertatea de expresie îl are în acel domeniu. Atacurile SUA supra noastră ne dau o mare speranţă: cuvântul este suficient de puternic pentru a sparge blocada fiscală.

Deţii paşaport australian. Îşi doreşti să te întorci în ţară sau îţi este teamă că vei fi arestat?

J.A: Sunt cetăţean australian şi mi-e foarte dor de ţara mea. Dar, în ultimele săptămâni, premierul australian, Julia Gillard, şi procurorul general au arătat clar că nu numai reîntoarecrea mea este imposibilă, dar că ei ajută SUA în atacurile asupra mea şi a oamenilor mei. Aceasta mă face să ma întreb ce înseamnă să fii de fapt cetăţean australian-mai înseamnă asta ceva? Sau urmează să fim trataţi cu toţii că David Hicks (australian acuzat de terorism în SUA, închis la Guantanamo, condamnat şi apoi trimis în Australia, unde a fost eliberat-n.r), astfel încât politicienii şi diplomaţii australieni să poată fi invitaţi la cele mai importante petreceri de la ambasada SUA.

Ai documente secrete despre Acordul privind protejarea proprietăţii intelectuale?

J.A: Da, avem scurgeri despre acest acord, un cal troian conceput de la bun început pentru a servi interesele marilor jucători din industria americană a copyright-ului. De fapt, Wikileaks a atras primul atenţia asupra acestui fapt, printr-o scurgere de informaţii.

Ai publicat telegrame care conţin numele unor informatori? Doreşti să cenzurezi numele pentru a-i feri de eventuale pericole?

J.A: Wikileaks are o istorie de patru ani. Nu a existat niciodată vreo informaţie, nici măcar din partea Pentagonului, că o singură persoană a avut de suferit de pe urma activităţii noastre. Aceasta în ciuda manipulărilor prin care s-a încercat inducerea unei concluzii contrafactuale. Nu ne aşteptăm la o schimbare nici acum.

Cum crezi ca ai schimbat afacerile internaţionale? Nu ar trebui şi ca sursa ta să fie lăudată, după cum tu ai atras atenţia întregii lumi?

J.A: În ultimii patru ani, scopul nostru a fost să celebrăm curajul sursei care îşi asuma riscul în fiecare investigaţie jurnalistică, efort fără de care jurnaliştii nu ar însemna nimic. În acest caz, dacă, aşa cum arată Pentagonul, acel tânăr soldat Bradley Manning este în spatele dezvăluirilor, atunci el este un erou de neegalat.

Te-ai aşteptat la acest nivel de impact al documentelor. Te temi pentru siguranţa ta?

J.A: Mereu am crezut că putem avea influenţă la nivel mondial şi aceasta încă din 2007, când am schimbat rezultatul alegerilor dinKenya. Am crezut însă că ne va lua doi ani până să ajungem la recunoşterea de acum, nu patru ani. Asa că suntem într-o mică întârziere. Ameninţările la adresa vieţii mele sunt deja o chestiune publică şi luam măsuri de precauţie, însă în măsura în care le poti lua atunci când ai de a face cu o superputere.

Un fost consilier al premierului canadian, Tom Flanagan, a declarat: "Cred că Assange ar trebui asasinat...cred că Obama ar trebui să încheie un contract pentru asta...aş fi bucuros dacă Assange ar dispaăea." Cum comentezi?

J.A: Este corect ca domnul Flanagan şi alţii care fac asemenea afirmaţii să fie acuzaţi de instigare la crimă.

În unele telegrame, identităţile unor persoane sunt cenzurate, iar altele, foarte importante, sunt făcute publice. Cine poate lua aceasta decizie în afară de guvernul SUA? Există o ordine de publicare a telegramelor sau aceasta se face la întâmplare?

J.A: Telegramele corespund unor relatări publicate de partenerii nostri media şi de noi înşine. Ele au fost redactate de jurnalişti care au lucrat în acel domeniu, astfel încât ei cunosc bine materialul. Articolele sunt apoi citite de cel puţin un al jurnalist sau editor, iar mostre din aceste materiale sunt verificate şi de noi.

Departamentul de Stat insistă asupra întrebării dacă eşti sau nu eşti jurnalist? Eşti jurnalist?

J.A: Am semnat prima mea carte la 25 de ani. Am fost implicat în documentare, ziare, televiziune şi site-uri începând de atunci. Oricum, nu trebuie să dezbatem pe marginea a ceea ce sunt sau nu, sau despre cum cei care încep să scrie pentru noi încetează, în mod misterios, să mai fie consideraţi jurnalişti. Deşi mai scriu şi mai investighez, rolul meu este în primul rand cel de redactor-şef sau de publisher, care îndruma alţi jurnalişti.

Un fost diplomat britanic l-a întrebat pe Julian Assange, prin intermediul "The Guardian": "De ce nu te-am face personal responsabil pentru incapacitatea diplomaţiei de a mai funcţiona, când va izbucni următoarea criza internaţionala?"

J.A: Assange răspunde laconic, cu aluzie la lunga introducere care a precedat întrebarea de mai sus: "Dacă îţi vei reduce lungul editorial la o singură întrebare, îi voi acorda bucuros atenţie".

Domnule Assange, aţi primit documente despre OZN-uri şi extratereştri?

J.A: Mulţi ciudaţi ne scriu despre OZN-uri şi cum au descoperit că sunt antihristul. Aceste scrisori nu satisfac două dintre regulile noastre editoriale: ca documentele să nu fie scrise de cel care ni le trimite şi ca ele să fie originale. Este însă de reţinut că unele telegrame pe care urmează să le publicăm fac referire şi la OZN-uri.

21.11.10

Romanie, te-am pierdut?!
taxa pe/de romanitate


Cat de putin am stiut atunci cand totul ni se parea alb sau negru. Ceausismul era negru, "afara" sau "vestul" era alb. Noi, desigur, eram imaculati.

Ne-au scapat de Ceausescu, ne-au lasat sa fierbem in suc propriu, ne-au bagat putin in seama, iar acum cand ne trezim suntem mai putini, mai singuri, mai dezorientati, mai disperati.

Barbatii estului european sunt masiv taxati cu viatza si sanatatea de tranzitie. O spun studii stiintifice, o vedem unde traim fiecare cand mai pleaca vreunul inainte sa-i fi venit vremea. Societatea destinatie catre care tranzitionam este una fara eroism, feminina, unde caracterul si barbatia sunt de moda stra-veche. Barbatii, pentru a supravietui, ori isi modifica stilul de viatza, ori iau medicamente ce le altereaza androginitatea. Rolul barbatului s-a schimbat, el nu mai poate da raspunsurile, nici mijloacele, pentru a asigura traiul familiei. Barbatul nu mai poate juca rolul pe care i l-a programat evolutia. In procesul ajustarii observam oricum ca suntem mai putini. Restul au fost taxa pe romanitate.

Ma uit la protestele sindicale anemice si la doctorii ce-si inchid usile cabinetelor, la inginerii si constructorii care fauresc in alte parti, la copiii care abia asteapta sa plece si-mi dau seama ca suntem din ce ince mai singuri. Suntem taxati de romanitate.

Vorbesc cu cei ce vor sa plece si ma intreb de ce nu-s dispusi sa faca in Romania o fractiune din ceea ce vor trebui cei mai multi sa faca in 'vest'. Cat de dezorientati sunt, nestiind ca bunastarea e relativa la locul in care te afli, crezand ca pot duce cu ei tot ceea ce acum considera ca aerul ce-l respiram. Deh, taxa de si pe romanitate...

Citesc in fiecare saptamana de cel putin o sinucidere, absurda?, care-mi spune ca taxa pe romanitate se percepe si prin disperare.

Sunetm ca evreii lui Moise, ratacind nu 20 de ani brucanieni, ci poate 40 ca cei biblici prin desert. Catre ce? Unde-i destinatia promisa? Nu stiu! Am insa sentimentul ca suntem incercati, parca ar vrea sa vada ca nu suntem demni de sacrificiile inaintasilor pentru a face Romania. Unii ne-au cantat deja prohodul, o fac in toate felurile si peste tot. Refuz insa a accepta esecul!





Iata-l si pe Basescu! De ce nu-i demite pe Isarescu si Boc, inainte de a-si anunta demisia proprie? Ce-i mai trebuie? El stie bine multe din sursele raului, de ce nu-si face un loc in isotrie corectand cateva din rele si apoi sa paraseasca scena? Ce asteapta sa se mai intample? Sa fie el taxa pe, si taxatorul de romanitate?

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste

19.11.10

ROST... de Dan Puric



Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.



La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.



Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.



Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.



Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.



Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.



Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile “prietene”.



La noi chestia asta se numeste “agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!



Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.



Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.



Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un “Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.



Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .



Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.



Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

18.11.10

ursus reduce activitatea la cluj, ce fac romanii destept(at)i? schimba berea!

soso18.Nov.10-13:53hs

cam sentimentul asta l-au avut si nemtii cand NOKIA a inchis fabrica din Germania, si au mutat-o in RRomania! azi maine o sa bem ursus made in shanghai, ca e mai ieftin pe acolo..... pacat, mare pacat..... sunt atatea marci de bere ne-prezente pe piata din ro si din estul europei (budwaiser, grolsch, amstel etc etc) incat puteau sa vanda fabrica respectivilor producatori, sau sa-si ia licenta pt producerea lor, si sa le exporte in partea asta a europei- SAB prefera sa importe- pilsner urquel, grolsch si alte branduri, decat sa le produca ei aici......pacat, mare pacat!
Monica18.Nov.10-13:56hs

De ce nu cumparam noi fabrica, sa fabricam berea in continuare?
Din cele 120 de miliarde de dolari imprumutati pana acum ar fi putut sa dea ceva bani sa ia fabrica de bere!
mihai18.Nov.10-14:54hs

Adio Ursus. Nu voi mai consuma niciodata aceasta marca de bere mult iubita inca din anii studentiei.Pentru mine berea Ursus era un simbol al Clujului.deasemenea nu voi mai consuma nimic din cadrul grupului Ursus Breweries,voi trece sa consum de la concurenta.De dragul reducerilor de costuri au inchis aceasta fabrica cu traditie, dar se uita faptul ca pentru multi consumatori impatimiti ai Ursus ,aceasta marca se identifica cu Clujul,nu este exclus ca vanzarile de Ursus sa scada in Transilvania si mai ales in zona Cluj.Va doresc vanzari cat mai reduse si m-as bucura sa aveti vanzari zero la Cluj. ADIO URSUS
Marius18.Nov.10-14:56hs

Asta e raspunsul romanilor pentru ca au sters de pe sticla inscrisul "Bere Cluj". O sa bem alta bere, nu-i bai.
dannyx18.Nov.10-15:02hs

eu sper sa dispara toate firmele din tara poate asa o sa se rascoale si romanii impotriva celor care ne conduc de 20 ani....si o sa fie o adevarata revolutie o revolutie a disperarii...pentru ca in 20 ani o sa ajungem acolo sa nu mai avem nimic...decat pamantul si casele pentru care ne-am batut de numai numai pe niste preturi incredibile...ca de doar credeam ca facem afaceri si ca economia dudue...economia noastra nu numai ca nu a duduit niciodata da e pe punctul sa explodeze...o sa mai traim si o sa vedem noi...


rico18.Nov.10-15:09hs

nu pleaca din tara... doar se concentreaza pe fabrica de la buzau
CCCP18.Nov.10-15:15hs

minunat! hienele capitaliste au procedat precum Kraft Foods cu fabrica Poiana de la Brasov. dupa ce a rezistat peste 100 de ani, mafiotii americani au inchis-o si au transferat productia la "castraveti murati".


stefy18.Nov.10-15:24hs

nu dispare, doar isi restrange capacitatea de productie si se restructureaza. Mai cititi si articolul, nu doar titlul, inainte sa comentati aiurea. Una e mutarea activitatii, cum s-a intamplat cu Poiana sau Coca Cola, si cu totul altceva e restructurarea. Fabrica ramane, berea ramane, nu disperati.
Nichifor18.Nov.10-15:24hs

-- Comentariu dezactivat din motive de securitate/spam --
Chirea18.Nov.10-15:30hs

Sunt un mic actionar la URSUS, Dividente nu sau mai dat de peste 10 ani. Ce credeti ca se intampla cu micii actionari. Care va fi situatia noastra si in special situatia mea in viitor. Am pierdut tot? Cum si la cine considerati ca pot obtine relatii? Multumesc.


aaaaaaaaaaaa18.Nov.10-15:57hs

Dobitoci, pierzi brandul, pierzi piata...Pa, Ursus, hai Becks!
maxtor18.Nov.10-16:01hs

RECLAMELE NE VOR SPUNE CE PISHAT SA BEM.
Vasile18.Nov.10-16:16hs

BRAVO!
Fotografia este de la fabrica din Buzau.
rrominator18.Nov.10-16:30hs

Bravo bai, asa ramane romania fara nici o fabrica de bere ca doar pleaca fiecare cand vrea si cum vrea!!! Doar le-am dat fabricile gratis, la ce naiba sa ii mai obligam sa tina lumea, noi tre sa vedem sa isi umple ei buzunarele cu profit!!! pardon.Profitul lor tre sa fie anual in crestere, daca scade cu 1% e mare bai. Mai duceti-va dracului cei cu buzunarele fara fund
Dorian18.Nov.10-16:35hs

Asa a inchis Heineken fabrica Silva din Reghin, acum ani buni. E greu de inteles politica asta...in fine. Se stia de mult timp ca se va inchide si Ursus-ul din Cj.


marin18.Nov.10-16:36hs

Din pacate calitatea beri ursus s-a deteriorat mult ,chiar si clujeni aleg alta marca drept urmare vinzarile au scazut
arion18.Nov.10-16:37hs

Astia cu democratia lor de privata distrug tot si ne aduc pisat numai din import.
Observatorul18.Nov.10-16:42hs

arion18.Nov.10-16:37hs: Foarte Adevarat :(
maxtor18.Nov.10-16:55hs

@marin:e adevarat,berea de la buzau e distrusa.
Mese18.Nov.10-17:07hs

Mai am 2 sticle de Ursus in frigider. Promit ca vor fi ultimele!!
Chiar daca nu mai are acelasi gust ca si in studentie, am preferat sa consum aceasta marca tocmai pt. a ajuta cu f. putin si fabrica din CJ.
De maine trec pe alta marca.
Imi doresc ca piata locala sa reactioneze si sa le dea o lectie sud-africanilor. Prea toate lucrurile se privesc astazi exclusiv prin prisma profitului.
Un clujean.


Adaugă Comentariu21 comentarii
Nume Email Captcha:
rsca18.Nov.10-17:12hs

e clar... ma voi concentra pe ciuc; oricum ,tuborg,carlsberg,heineken ,toate facute in romania , sunt dulcege,cu gust de kkt...petisoarele si dozele nu se iau in considerare,iar timisoreana,golden brau,e.t.c. sunt mult prea slabe...
singura sansa pt. ursus de a ma pastra ca si client este ca berea sa fie produsa la brasov,in fosta fabrica aurora...
prev12345next

17.11.10

Nicu Ceauşescu: „A fost o lovitură de stat pe fondul unei revolte populare”

Penitenciarul din Aiud. O sală mai degrabă austeră. O masă lungă, cîteva scaune şi fotolii. Este introdus Nicu Ceauşescu. Pare nesigur. I s-a spus că doi ziarişti îi solicită un interviu. La început, refuză, dar acceptă cînd află că sîntem de la Sibiu. Întrebat asupra motivului, răspunde:

„Am hotărît să nu mai stau de vorbă cu ziarişti – cu cei străini, ziariştilor români nu le-am acordat pînă acum nici un interviu, ei neprimind, probabil, aprobările necesare –, deoarece aceştia mi-au răstălmăcit spusele".

Îi prezentăm întrebările, le citeşte şi cădem de acord să purtăm o discuţie liberă, pe toate subiectele care ne interesează.

Dialogul nostru va dura aproximativ 4 ore!


– Se cunoaşte că la teleconferinţa din 17 decembrie, situaţia de la Timişoara a fost premeditat prezentată în mod eronat de către fostul secretar general al partidului, respectiv că integritatea şi suveranitatea ţării este iminent ameninţată de forţe străine.

Dumneavoastră, cînd aţi aflat de situaţia reală, ce măsuri aţi dispus la nivelul judeţului Sibiu?

– Cu toţii am înţeles că, la Timişoara, cu sprijinul unor agenturi străine, se acţionează pentru destabilizarea ţării, situaţia tinzînd spre agravare, din moment ce s-a decretat stare de necesitate. Eu am interpretat situaţia ca fiind deosebit de gravă, de aceea am şi afirmat că, în acest caz, nu-i stare de necesitate, ci este stare de război, dată fiind acţiunea unor forţe străine în interiorul ţării. Pe acest considerent m-am bazat cînd, referindu-mă la posibilitatea ca Sibiul să fie atacat, noi să tragem în duşmani fără somaţie. Nici un moment nu m-am gîndit să tragem în populaţie! Ar fi fost un nonsens. Despre situaţia reală am aflat miercuri după-amiază, şi atunci am şi dispus măsurile de-a nu se trage, deşi vizavi de situaţia care era în judeţul Sibiu, în acea perioadă, personal – şi nu ştiu dacă cineva va crede sau nu – nu credeam că se va întîmpla ceea ce s-a întîmplat în zilele de
21 şi 22 şi, după cîte am înţeles mai apoi, pînă în zilele de 30-31 decembrie. Adevărul este că, după cum se prezenta situaţia la Sibiu în acel moment, era foarte greu să prevezi că la noi s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat. Puteau să fie demonstraţii – asta nu era nici o problemă – dar, ca să se ajungă să se tragă în populaţie, asta n-aş fi putut să cred că se va ajunge.

– De ce credeţi că s-a ajuns aici?

– De ce? Să ştiţi că este foarte complicat de dat un răspuns. Sînt foarte împărţite părerile. Dar, părerea mea este că undeva s-a greşit. Şi s-a greşit fie din instinct de conservare – care poate să apară în asemenea situaţii –, fie datorită unui plan premeditat.

– Premeditat, în ce sens?

– Plan premeditat în sensul de-a se trage... Sînt foarte multe întrebări care se pun şi la cale nu se răspunde, inclusiv dv., în „Tribuna", aţi pus o serie întreagă de întrebări pe aceste probleme, dar nu numai presa din Sibiu, ci şi, în general, cea din ţară, pe care am reuşit cît de cît s-o citesc aici... Bun. Sînt foarte multe... întrebări. Una este „Cine a tras primul pe 22 decembrie?" pentru că, pe 21 decembrie, lucrurile sînt clarificate. Adică, dimineaţa, primele focuri în Piaţa Republicii, le-a tras Armata, este cert, lucru-i stabilit. Urmează să vedem dacă martorii vor mai recunoaşte sau nu acest lucru. Ăsta-i rolul procesului...

De asemenea, seara, cei de la Interne au tras la Miliţie, asta de asemenea fiind stabilit cu claritate. Oricum, în ambele situaţii din 21 decembrie, atît Dragomir, cît şi Rotariu trebuiau să facă raport. Nu le-au mai făcut... Adică, primul – de ce s-au tras acele focuri de avertisement. Pentru mine este o surpriză, pentru că focul de avertisment, după cîte am învăţat eu şi după cîte confirmă toată lumea, se trage pe verticală. După cîte am înţeles eu, Armata era plasată la pensiunea „Dunărea". Or, ca să spargi geamul cu foc pe verticală la un birou de la Direcţia comercială (deasupra clădirii C.E.C. – n.r.) este o abatere gravă de la verticalitate.

– Probabil, unul dintre cei care au tras a ţinut arma mai jos. Posibil să fi fost, totuşi, foc de avertisment, dar...

– Din ceea ce am discutat eu cu Dragomir – de fapt, am relatat şi în faţa instanţei – am înţeles că un elev a fost lovit de demonstranţi şi, probabil, în lovire a declanşat foc de averstiment în cădere...

– Dar, se ştie, nu a fost un foc de avertisment, adică doar un singur foc, ci rafale...

– Da, rafală. După aceea, Dragomir a declarat că a tras un pluton cu arme automate, deci n-a fost doar un foc. Sper că specialiştii au făcut probă balistică... Deşi, dacă s-au tras peste 1 milion de cartuşe (nu atunci, desigur), este destul de complicat pentru specialişti să stabilească cine anume a tras şi cînd. Pentru focurile trase în Piaţa Republicii este ceva mai simplu de stabilit autorii, pentru că, în 21 decembrie, pînă seara în jurul orei 22, cînd s-a tras la Miliţie, în Sibiu nu s-a mai auzit nici un foc.

– Aş vrea să relev un aspect deosebit de important, reieşit din desfăşurarea tuturor proceselor de la Sibiu legate de evenimentele tragice din decembrie 1989, inclusiv din „Procesul celor 7". Rotariu a afirmat şi a susţinut în toate depoziţiile sale, inclusiv în instanţă şi în ultimul cuvînt avut înaintea pronunţării sentinţei, că a avut numeroase convorbiri cu dv. – directe sau telefonice – şi că de fiecare dată i-aţi spus personal „să nu se folosească arme, să nu se tragă, în nici un caz". Acelaşi lucru a reieşit şi din depoziţiile lui Petrişor, Silvestru şi Pescaru – depoziţii susţinute şi în instanţă. Se poate deduce că aţi aflat adevărata stare a lucrurilor de la Timişoara şi, deci, că nu se impunea a se face uz de arme în Sibiu?

– Despre evenimentele de la Timişoara m-am informat de la primul secretar, Radu Bălan, asupra situaţiei în general şi asupra numărului morţilor. El mi-a spus că sînt în jurul a 57-58 de morţi – asta fiind miercuri. Discuţii despre situaţia din Timişoara erau şi în sediul (Comitetului Judeţean n.r.); o serie de oameni avînd rude, prieteni acolo, au aflat cîte ceva… Apoi, italienii au dat la TV, marţi seara, preluînd ştiri de la unguri, că au fost 2000 de morţi. Atunci mi-am zis: „Stai, dom'le, 2000 de morţi e un lucru grav…". Cei din Bucureşti nu-mi spuseseră despre aşa ceva, ci că n-a fost nimica, ci doar nişte acte de devastare… Deci, linia care s-a dat la teleconferinţa din 17 decembrie a fost, practic, menţinută uniform pînă în ziua de 22 decembrie, cînd eu am aflat de plecare (a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu n.n.). Deci, am vorbit cu şeful securităţii statului, cu adjunctul lui, cu ministrul
de interne, cu Bobu, inclusiv cu maică-mea, şi-am întrebat: „Ce se întîmplă?" De peste tot mi se răspundea: „Nimic. Totu-i linişte şi frumos…". După aia, te trezeşti cu…

– Cu tatăl dv. n-aţi vorbit?

– Nu. După 9 decembrie, n-am mai vorbit cu el. Deci, 9 decembrie, cînd l-am văzut ultima dată. Pleca la o şedinţă… Am trecut pe-acasă… „Bună-ziua, Bună-ziua" şi-am plecat.

– Vă rog să ne răspundeţi la o întrebare cu caracter mai general: ce părere aveţi de Revoluţia românească din decembrie '89?

– Era necesară o schimbare, şi-mi pare un lucru foarte normal şi era evident că se va produce. Toată problema era cum se va produce… După părerea şi dorinţa mea, se putea produce foarte simplu, fără să moară nimeni şi fără nici un act de violenţă.

– Cine să facă această schimbare?

– Poporul! În orice istorie pe care o luăm sînt două soluţii: fie lovitură de stat – şi-atunci să se organizeze într-un grup, cu ajutorul unor forţe, de regulă, cele care posedă armament – fie printr-o revoltă populară, sau revoluţie, cum vreţi să-i spuneţi. În orice caz, eu am altă concepţie despre Revoluţie.

– Totuşi, eu cred că exista şi a treia cale: calea sovietică, revoluţia de sus în jos.

– Da, dar şi revoluţia de sus în jos se putea face foarte simplu. Revoluţia din decembrie se putea face foarte simplu: se putea retrage (Nicolae Ceauşescu n.r.), foarte simplu, la Congresul al XIV-lea, fără nici o problemă…

– Exact. Şi asta aştepta toată lumea, mai ales în condiţiile ştiute, în care se aflau ţările din Europa de Est… Era mult mai înţelept.

– Exact. De fapt, şi eu personal (nu o spun post-factum), am ajuns la o concluzie, sub acest aspect. Faptul că s-a început foarte tîrziu cu problema realegerii (a lui Nicolae Ceauşescu la Congresul al XIV-lea, n.r.) a fost pentru mine clar că se merge pe ideea că la Congres, „mă retrag, pot să rămîn într-o funcţie onorifică, fără nici o putere executivă, de nici un fel" – asta nu era nici o problemă.

– Simbolic, deci…

– ... şi cu astea lucrurile s-ar fi terminat. După aceea, văzînd că problema cu realegerea a apărut prin septembrie, mi-am zis: „Stai un pic, lucrurile nu sînt, pesemne, clare…". De fapt, urmărind presa şi evoluţia evenimentelor, după prima clătinare, de fapt după R.D.G., s-a văzut destul de brusc urmarea. Ce intenţii au fost? Sau că era o intenţie de retragere sau nu, asta este foarte greu să spun, pentru că nu am discutat cu el.

– Eu, cînd v-am pus această întrebare, mă gîndeam dacă la fostul Secretar General al Partidului nu exista voinţa politică de-a face nişte schimbări – nu neapărat să se retragă –, ci de-a alinia România la schimbărilesurvenite în ţările socialiste. Fiindcă întregul popor aştepta astfel de schimbări... S-au plătit datoriile externe...

– Ştiu, aşa este. Da, toată lumea aştepta, după achitarea datoriilor externe, în luna martie 1989, un moment de relaxare, de destindere. Problema care o puneţi o intrepretez în felul următor: o dată cu vîrsta, devii conservator. Aceasta-i o realitate pe care nimeni, indiferent cît şi-ar impune, nu o poate ignora. Discuţii pe tema asta sînt în toată lumea şi vor mai fi „n" ani, cu „n" tinzînd spre infinit, dacă Pămîntul va mai exista... Deci, din punctul acesta de vedere, nu cred că avea (Nicolae Ceauşescu n.r.) de gînd să facă schimbări. Adică, o aliniere a României, vis-à-vis de anumite schimbări în Uniunea Sovietică, nu.

– Nu numai din Uniunea Sovietică

– Da, în general din Europa Răsăriteană, în care această aliniere a apărut sub două aspecte. Unii care declarau că sînt de acord cu măsurile pe care le întreprindea Gorbaciov, şi alţii care erau, sub o formă sau alta, reticenţi. Noi, eram reticenţi pe faţă. Adică, spuneam că tot ceea ce s-a făcut în România s-a făcut acum 20 de ani. Doar asta se sublinia în toate cuvîntările...

– Deci, credeţi că n-a existat voinţa asta politică...

– Nu, în nici un caz! Invers, da, să demonstreze că numai el avea dreptate. Păi, de aia am şi mers pe calea retragerii. Adică nu pe schimbarea unui guvern, anumiţi demnitari, şi aşa mai departe...

– Toată lumea ştia că, de fapt, în România cel care conducea era Nicolae Ceauşescu, nu guvernul, care a fost marginalizat...

– Da, dar şi el are partea lui de vină... Fiecare are partea sa de vină... Nu pledez pro-cauza, ori pro-familia...


– În ce măsură conducerea superioară era informată de realitatea din ţară?

– În această problemă, principalul sînt informaţiile. Primul lucru – trebuia să ai informaţii. Or, aici, la noi, problema era foarte simplă: informaţiile nu veneau decît printr-un singur canal. În momentul cînd te informează un singur om, apare subiectivismul...

– Care era canalul, cine era omul?

– Cum cine? Internele... Era de notorietate publică, ştie toată lumea, am afirmat şi în proces. Deci, practic, informarea de partid dispăruse, sau se reducea la ceea ce transmiteau şi pe linie de Interne... În mod voit erau camuflate informaţii privitoare la situaţia din economie, de care răspundea, în primul rînd, guvernul, incapabil de a asigura materiile prime. Şi, de-aici, toate necazurile. Fac o paranteză: este foarte simplu să spui că avem de toate... Ca să nu superi (pe Nicolae Ceaușescu – n.r.), îi dai numai informaţii bune, lăsîndu-i, astfel, impresia şi alimentîndu-i convingerea că totul este bine şi decurge aşa cum ai stabilit. Într-o ţară unde conduce un partid unic de guvernămînt, cum era la noi, răspunderea, în întregul sistem, revenea automat conducerii partidului...

– Dar nu credeţi că secretarul general al Partidului s-a complăcut să primească de la Interne, ca să nu zic că a cerut numai astfel de informaţii?

– Trebuie să fac o analiză foarte serioasă ca să dau un răspuns cît mai complet şi mai exact, ceea ce, desigur, nu pot să fac acum. Oricum, părerea mea este nu numai că s-a complăcut, dar cred că a şi provocat şi impus această manieră de a fi informat... Vedeţi dv., este exact precum în povestea aceea, cînd începi să-i spui unui copil de mic că-i deştept, iar el ajunge la concluzia că-i deştept toată viaţa. Or, discutînd foarte serios, la un moment dat s-a creat un cerc din anumite persoane, şi toate informaţiile – şi din interiorul cercului spre exterior şi invers – erau filtrate şi trimise numai acele care le conveneau lor...

– Vă propun să ne referim la un exemplu concret, de notorietate publică. Am în vedere nivelurile cantitative ale recoltelor produselor agricole raportate anul trecut...

– După cum cunoaşteţi, eu am interzis nu numai publicarea în presa judeţului a producţiilor „umflate", ci şi unităţilor agricole să-mi raporteze, sau să raporteze organelor tutelare obţinerea de recolte... măsluite. La ce ne-ar fi folosit? Să mîncăm noi... diferenţele.

– Convingerea mea este că Secretarul general al Partidului, oricît de izolat de realităţile concrete ar fi fost la un moment dat, nu putea – dacă n-ar fi vrut-o el personal – să fie dezinformat într-o asemenea măsură. Să nu uităm că a lucrat şi la Ministerul Agriculturii...

– Corect, absolut corect. Eu ştiu unde doreau americanii să ajungă cu producţiile. Şi, cu toată agrotehnica de care dispun şi pe care o cunoaştem, n-au reuşit. La noi, să iau exemplul cartofului, mai mult de 35 t/ha, în condiţii pedoclimatice şi agrotehnice excepţionale, nu se pot produce. Şi ei vin cu... 80 t/ha?! Or, orice plantă are propriile sale limite biologice de producţie... Deci, practic, dublu şi ceva în plus!

– Ajutaţi-ne să înţelegem, totuşi, ce s-a urmărit prin această păguboasă strategie, ca să nu-i zicem politică, de raportare falsă a producţiilor agricole.

– Ce s-a urmărit? Un lucru foarte simplu, care l-am spus în multe împrejurări, dar nu în presă, într-adevăr. S-a urmărit să se demonstreze că agricultura socialistă şi cooperatistă este superioară, sub toate aspectele, agriculturii... nesocialiste, deci privatizată, sub o formă sau alta, deşi, într-un fel sau altul, ca să faci o agricultură eficientă, rentabilă, oamenii tot trebuie să se asocieze. Aşa-i, în toată lumea, pentru că altfel nu răzbeşti. Să luăm cazul judeţului Sibiu. Cîţi oameni, cîţi ţărani avem în agricultură? Vă spun eu: în jurul a 12.000. Media de vârstă? În jurul a 60 de ani. Cît la sută femei? Circa 90 la sută. Totul, raportat la o populaţie de aproape o jumătate de milion. Şi-atunci, cine lucrează? Desigur, sînt de acord cu privatizarea în agricultură, dar ea trebuie făcută cu cap, deci cu ştiinţă, cu tact şi cu răbdare. Este o realitate axiomatică faptul că,
indiferent în ce ţară, omului trebuie să-i asiguri un cîştig, un mijloc sigur, garantat, de subzistenţă civilizată. Am înţeles că s-au făcut deja primii paşi în privatizarea agriculturii. Foarte bine! Oamenii au primit pămînt sau au luat pămînt, în condiţiile legii, cît au considerat că pot să lucreze. Asta, deocamdată. Se pune întrebarea? Trebuie să angajeze oameni pentru muncă? (valabil şi pentru sectorul liberei iniţiative, din sfera micii industrii, serviciilor ş.a.), pentru că respectivii sau respectiva familie sau grup de asociaţii n-au, efectiv, posibilitatea să cultive, să producă cît şi-au propus de pe terenurile lor. Mai apare şi activitatea de vînzare a produselor. Deci, devii producător şi negustor, fără a apela la intermediari, care să-ţi vămuiască veniturile. Aşadar, trebuie să-ţi angajezi muncitori? Trebuie. Trebuie să le asiguri retribuţia? Trebuie. Aicea este toată problema reuşitei
în acţiunea de privatizare!

– Credeţi că, sub raportul eficienţei, proprietatea privată este superioară sau nu proprietăţii socialiste?

– Da, este, şi-i absolut normal. De ce? Pentru că, atîta timp cît nu există o concurenţă este ca în povestea aia: alergi de unul singur şi eşti tot primul... La noi, nenorocirea nu consta doar în asta; nu numai că nu exista concurenţă, dar toate lucrurile erau excesiv dirijate. Sigur că era doar un singur avantaj: asigurai, cît de cît, la toată lumea, salarii şi asta, pentru că, practic, statul subvenţiona toate sectoarele şi domeniile de activitate. Înţeleg că acest lucru se întîmplă şi acum, în primul rînd în industrie. Ca să revin la necazul de fond, vreau să vă spun că, la Congresul al XIV-lea, trebuia redus, din venitul naţional, fondul de dezvoltare de la 22 la 20-25 la sută, pentru că o dezvoltare excesivă nu numai că nu se mai impunea, dar nici nu mai avea şanse de reuşită, nu mai mergea... Şi aşa s-au făcut anumite lucruri care nu-şi aveau sensul. După mine, nici combinatele de la Midia şi
Călăraşi nu-şi aveau sensul şi, desigur, nu numai acestea. Adică, la nevoile de oţel ale României, şi la resursele mineraliere pe care nu le mai prea avem de mai multă vreme, deci trebuia să le importăm pe devize grele, ce nevoie mai era de aceşti mamuţi, care mergeau doar pe materia primă de la ruşii... Dar, să vorbim deschis: carnea noastră unde se ducea? Acolo de unde aduceam minereul, dar şi petrolul...

– Să revenim la formele de proprietate. Sub raport social, care dintre cele două forme vi se par mai bune, mai eficiente, mai pretabile la noua economie a României postrevoluţionare?

– A treia... Trebuie să existe o îmbinare, o armonizare a celor două forme. Nu trebuie avut în vedere doar individul ca atare, ci şi colectivitatea; trebuie să coexiste, deci, o armonie cît mai benefică între şi pentru individ şi colectivitate. Aici, la această osmoză trebuie ajuns în procesul de democratizare a economicului şi socialului. Comunismul vorbea de om, dar se interesa, efectiv, doar de mase, aproape ignorînd individul, ceea ce desigur n-a fost corect deloc şi, precum s-a văzut, nici bine pentru români. Trebuie să te intereseze fiecare om în parte, dar şi masa, în acelaşi timp.

– Ce părere aveţi despre marxism, în general?

– Ooo! Păi dacă mă întrebaţi pe mine despre marxism, să ştiţi că n-aţi nimerit-o... Am o părere proastă. Mă explic imediat. N-am studiat marxismul în mod exhausiv; aş zice că nu l-am studiat – ceea ce înţeleg prin studiu – aproape deloc, pentru că nu m-a interesat. În multe teorii de-ale lor, Marx şi Engels au revenit asupra conceptelor elaborate privind revoluţia, probabil dîndu-şi seama că nu-i chiar cum o gîndesc ei, deşi au trăit destul ca să se convingă că orice revoluţie duce la autocraţie... Posterior, au existat destui gînditori, dar şi practicieni în de-ale revoluţiei, care au continuat să creadă în ideea înfăptuirii revoluţiei permanente, a revoluţiei mondiale. Unul dintre ei a fost Troţki, cel care a şi plătit eroarea de-a persista în acest caz, lucru atestat şi de evenimentele din Mexic. Mă rog, asta-i altă poveste... Dar de aici şi pînă la un sistem totalitar este o distanţă
foarte mare. De ce? Pentru că în momentul în care instalez o dictatură – şi asta a fost eroarea fundamentală! – n-ai nici o şansă ca să determini dispariţia luptei de clasă. Deci, ăsta este înţelesul termenului: ai o dictatură – unii dictează, alţii execută – exact cum ne-o relevă etimologia cuvîntului.

– Am înţeles, din ceea ce aţi spus dv., că marxismul generează o dictatură...

– Dictatura apare automat, ca, mai apoi, să se ajungă, inevitabil, la situaţia ca toţi să depindă de unul singur, ceea ce, desigur, nu numai că nu-i corect, dar nici nu-i de dorit, precum s-a văzut de mai multă vreme. Eu, personal, desfid orice fel de dictatură.

– Cu marxismul ne-am lămurit. Puteţi să ne spuneţi ce ideologie vă este mai apropiată?

– Aaa! Asta-i cu „dus şi întors...". Eu mi-am explicat, mai înainte, punctul de vedere în acest sens. Totuşi, în completare, pot să vă spun că o democraţie, dar în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu trebuie să ducă, în nici un caz, la anarhie. De fapt, eu, în concepţiile mele, sînt mai liberal. De altfel, şi în comportament, s-a văzut, mă rog...

– Dacă d-l Radu Câmpeanu citeşte acest interviu, de bună seamă că se va bucura...

– ... liberal nu în sensul luptei pentru putere, care este cu totul altceva. Eu n-am cunoscut platformele politice ale partidelor angajate în primele alegeri libere din această primăvară. Am întrebat despre platformele principalelor partide şi am dedus că nu există deosebiri esenţiale, dar toate doresc înfăptuirea unei democraţii reale în România, ceea ce-i lucrul cel mai important. Şi asta este bine. Rezumînd, eu împărtăşesc acea ideologie care serveşte cel mai fidel o democraţie reală.

– Puteţi să ne răspundeţi sau nu: cu cine aţi votat? Se ştie că votul este secret doar pînă cînd este exprimat, după aceea...

– Eu? Votul este în funcţie de conştiinţa fiecăruia. Răspund foarte clar, am votat cu cei de la F.S.N. Niciodată nu mi-am ascuns convingerile. Nu pentru că, aşa cum se susţine de către unii, ar fi, într-un fel sau altul, urmaşii comuniştilor. Nu. Ci pentru că, cel puţin, pe unii dintre aceştia îi cunosc. M-am uitat şi eu, normal, pe listele candidaţilor. Era normal să-l votez pe cineva pe care-l ştiu cît de cît... De exemplu, am aflat că şi avocata mea, d-na Paula Iacob, era pe lista candidaţilor unui partid pentru Senat. Chiar îi zisesem, desigur, după alegeri: „De ce nu mi-aţi spus că vă votam pe dv., pentru că vă cunosc...". Pe cine era să votez în noianul de partide? Parcă-s vreo 82..., chiar dacă nu toate au participat la alegeri. Cert este că nu vor rămîne toate pe scena politică a ţării. Democraţiile cele mai vechi şi puternice din lume se bazează pe acţiunea unui număr restrîns de partide
care participă la actul de guvernare. Din această situaţie rezultă întrebarea:cum stăm cu marxismul?

– Să fi fost marxiştii precursorii dictaturii proletariatului?

– Cred că da, pentru că Marx şi Engels ce prevedeau? Că, odată cu dezvoltarea mijloacelor de producţie şi a forţelor de producţie se va conştientiza proletariatul, iar, odată cu aceasta, îşi vor da seama că, de fapt, ei, proletarii, sînt cei care produc plus-valoarea, care, în numele lor, este luată de un grup de persoane sau de o persoană, şi atunci trebuie să fie o echitate în repartizarea a ceea ce a mai rămas din surplusul rezultat. Nu este ăsta, oare, un prim pas spre apariţia, dezvoltarea şi-apoi consolidarea unei dictaturi, de care cu toţii ne-am săturat? În partidele comuniste din toate ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cu o democraţie reală, cu excepţia japonezilor, care au un partid comunist destul de puternic, dictatura nu are condiţii să se dezvolte, şi-apoi să se afirme, tocmai datorită pluripartidismului, care menţine, printr-o opoziţie ponderată, nu extremistă, un echilibru de
forţe. Această realitate istorică este, dacă vreţi încă „un vot de blam" pentru marxismul care, iată, după numai şapte decenii, şi-a dovedit anacronismul în constituirea socialismului şi comunismului „biruitor...".

– Apropo, care credeţi că va fi viitorul partidului comunist, în contextul românesc, şi, într-un context mai larg, al ideii de comunism – ca ideologie şi politică?

– Sînt două probleme, cred eu, foarte simple. Din punct de vedere ideologic, unele aspecte teoretice pot să facă obiectul unor strategii în evoluţia politică mondială, dar cea mai mare parte din ele trebuie abandonate, date la o parte. Din materialismul dialectic şi istoric, dar mai ales din aşa-zisul „socialism ştiinţific", trebuie reţinute numai conceptele care privesc grija faţă de om – ca individ, dar şi ca, desigur, colectivitate. Dacă, timp de 20 de ani, comunismul a fost bun sau a fost rău, ne putem da seama fiecare... Dar, ar fi înţelept să se reţină şi menţină din el ceea ce a fost cu adevărat bun pentru om, pentru nevoile sale. Nu poţi şterge totul cu buretele... Nu merge... Uite, eu discut cu oamenii din închisoare, care tot aşteaptă un decret care, cred ei, îl va da noul guvern al ţării... Le tot zic: „Măi oamenilor, voi v-aţi obişnuit cu un sistem (al decretelor de graţiere sau amnistie n.r.).
Dar sistemul acela s-a schimbat, o dată cu revoluţia..." Dar ei, oricît le explic, nu pot să înţeleagă. De 45 de ani, lumea s-a obişnuit cu un sistem. Este foarte greu să-i tragem de-o parte aceşti 45 de ani şi, oricum, nu peste noapte... Şi ce punem în loc? Aicea-i problema! Trebuie, mai ales, să învăţăm să nu mai repetăm greşelile care ne-au adus unde ne-au adus... Din păcate – aşa cum ne-o dovedeşte Istoria – greşelile fundamentale au, nu în puţine dintre cazuri, un dezastruos caracter de repetabilitate... Deci, din orice situaţie de fapt, din orice eveniment, indiferent de factura lui, societatea, dar şi individul, trebuie, necondiţionat să înveţe ceva, ceva care să-i folosească pentru mai binele de mîine. Dacă nu trage nici o concluzie, se autoexpune greşelii care-l poartă înapoi, la punctul de unde a plecat iniţial. Interesul primordial al colectivităţii şi individului trebuie să fie nerepetarea
greşelilor.

– În acest context, ce părere aveţi de viitorul P.C.R.?

– Viitorul P.C.R.? Care P.C.R.? Nu mai există P.C.R. Sau, s-ar putea, dar eu nu cred că mai există... Am înţeles că s-a autodizolvat...

– Acceptînd că P.C.R. nu mai există, ce şansă acordaţi unei ipotetice reînvieri a P.C.R., a comunismului în ţara noastră?

– Şansă? În ce sens? Să strîngi 251 de adepţi şi să înregistrezi partidul la judecătorie? Asta-i o chestiune pur formală... Problema este dacă acest partid ar mai putea cîştiga aderenţi în mase... Ştiu şi eu? Depinde ce platformă politică îşi propune. Ce şi-ar putea propune, în viitor? Ce poate să aducă nou pentru a regenera, ca partid comunist, şi pentru a nu repeta greşelile comise anterior? Nu, în nici un caz! Sub aceeaşi formă, cu acelaşi program, P.C.R. nu va reînvia niciodată, deşi cei aproape 4 milioane de foşti comunişti mai trăiesc, ca să nu-i mai adun şi pe utecişti... Ce vor face cei aproape 4 milioane de foşti membri de partid? Este o problemă foarte complicată. Eu am stat de vorbă cu vreo cîţiva, din diverse medii... Am înţeles că, deocamdată, este o nebuloasă în ei, în tot ce se întîmplă cu ei. Nu că-i ignor, dar, acum, mă gîndesc ce fac eu, neinteresîndu-mă cîtuşi de puţin,
nici partidul, nici politica.

– Dar, v-a interesat politica vreodată?

– Politica? Da, m-a interesat. Dacă nu mă interesa politica, nu vă puteam oferi unele răspunsuri astăzi.

– Vă propun ca următoarele întrebări să vizeze, preponderent, evenimentele de la Sibiu, care ne interesează în mod cu totul deosebit.

– Total de acord. Şi pe mine mă interesează, la fel ca pe toţi sibienii, să se afle adevărul. În ce mă priveşte, la fel ca la proces, mă simt sincer animat de dorinţa de a contribui, cu tot ceea ce cunosc, la elucidarea „petelor albe"...

– Aşadar, spuneţi-ne dacă Dragomir sau altcineva v-a informat despre venirea, în 20 decembrie, a ROMBAC-ului, cine şi în ce mod s-a folosit de „pasagerii" care au descins la Sibiu?

– În legătură cu ROMBAC-ul, cu persoanele care au venit, au fost două variante, pe care însă mi le-a dat Procuratura militară. Deci, în prima fază a anchetei penale, mi s-a spus că erau cei de la Ministerul de Interne. După aceea, în faza a doua a anchetei penale, cînd USLA şi cei de la Ministerul de Interne au început să treacă „în umbră", ca să zic aşa, şi nu se mai pomeneşte nimic de ei, s-au luat declaraţii, după lista de pasageri, din care a reieşit, după cîte mi-au spus anchetatorii, că erau oameni normali, fără nici o problemă... Deci, asta este ceea ce ştiu eu de la Procuratura militară, după luni de zile de la desfăşurarea evenimentelor... În concret, în ziua respectivă, n-am ştiut nimic. Deci, nici că vine ROMBAC-ul, că, altfel, nu dădeam telefon la aeroport să întreb ce-i cu zgomotul acela infernal – şi fără precedent – deasupra Sibiului. Şi-apoi, în momentul cînd ştii că vine
cineva, nu cu un avion oarecare, normal că, dacă ai anumite interese, nu faci multă gălăgie... Mai ales că, aşa cum s-a pus problema în Rechizitoriu şi în proces, dacă ar fi fost „trupe speciale", care au un statut secret, în nici un caz nu te apuci cum am făcut eu, să verifici, la aeroport, de ce-i gălăgie... Deci, ca să mă informeze Dragomir despre această problemă – nu! Nici cei de la Interne, nici cei de la Armată nu m-au informat, nici că vine, nici cine a venit. De ce? Tare aş vrea să aflu şi eu!

– După cîte cunoaştem noi, se vorbeşte că pasagerii ROMBAC-ului au fost debarcaţi la capătul pistei aeroportului, de unde au fost îmbarcaţi în nişte camioane militare, cu număr de înmatriculare de Bucureşti...

– Asta n-am auzit-o pînă acum şi astăzi este 12 iunie... Întrebare-i cine i-a luat de-acolo?

– Exact. Şi-apoi, aşa cum a reieşit la proces, O.J.T. Sibiu a solicitat, expres, Gospodăriei de partid, asigurarea cazării, la hotelul „Sub arini", a unui grup de turişti veniţi în seara zilei de 20 decembrie, cazare asupra căreia v-aţi dat acordul, după cît s-a înţeles, fără a cunoaşte precizări sau amănunte despre respectivul grup de turişti. Or, după cîte ştim, acest grup n-a fost cazat acolo...

– Exact. Avionul a venit pe la ora 19 fără ceva. Mi-amintesc că, în jurul orei 18.30, s-a terminat teleconferinţa, şi-am plecat imediat acasă. Deci, pe la ora 20 a venit Boşoteanu, care mi-a spus că cei de la O.J.T. ne roagă să cazăm un grup de turişti, pentru că ei nu mai au locuri. M-a întrebat dacă hotelul era ocupat. Nu era, locuia doar o secretară (Ruxandra Simionică, venită de la Galaţi, care, din noiembrie, era secretar cu propaganda al Comitetului judeţean de partid – n.r.). Mi-am dat acordul. După aceea, am auzit şi eu, tot de la Procuratură, că, de fapt, nu s-a mai cazat nimeni acolo, în ziua respectivă. Deci, cine şi unde i-a cazat? Unde sînt şi ce-au făcut? Cine i-a folosit – dacă i-a folosit – şi cum? Cine i-a luat de la aeroport? Unde şi cine i-a cazat? Sau – au rămas în Sibiu, ori au plecat în altă direcţie?, pentru că şi asta se putea... Nimeni nu ştie nimic, nimeni nu spune nimic... De
ce? Am înţeles că doar 7 pasageri erau din Sibiu, iar ceilalţi 71 sînt persoane necunoscute. Dar am mai înţeles că se află la dosar declaraţiile fiecăruia, din ceea ce spune Procuratura.

– Mi s-a spus că, imediat după încheierea procesului, procuratura a solicitat din nou lista pasagerilor care au venit cu ROMBAC-ul. Probabil, continuă cercetările...

– Situaţia cu ROMBAC-ul este foarte ciudată... Pentru că, pînă la urmă, problemele care se pun la Sibiu sînt foarte multe, dar, în mod practic, se reduc la una singură...

– Cine a tras? Noi am cerut precizări de la aeroport în legătură cu ROMBAC-ul şi...

– Staţi puţin. Eu am făcut ceva aviaţie şi ştiu mai multe lucruri. Un avion, ca să vină, nu e ca... tramvaiul: sîntem 20 de inşi la coadă şi, dacă nu putem urca toţi în primul, îl aşteptăm pe următorul... Deci, ei trebuiau să ştie, cel puţin cu un număr bun de ore înainte, lista de pasageri. Biletele se vînd prin Agenţie, ori Agenţia, se ştie, nu vinde bilete peste capacitatea avionului. Din Sibiu erau doar 7 pasageri. Ar fi venit ROMBAC-ul, de la Bucureşti, cu doar cei 7 pasageri? Bănuiesc că se ştie faptul că un avion încărcat doar cu 25 la sută din capacitate nu este rentabil... Deci, cei de la Bucureşti trebuie să ştie cine a mai urcat în avion, pînă la 78 pasageri. Aviaţia civilă trebuie să cunoască adevărul dacă mergem pe ideea că pasagerii au fost civili, ceea ce mi se pare mai plauzibil, pentru că militarii nu au ROMBAC-uri, sau, mai ştii, s-ar putea să aibă... Acum, nu mai ştie nimeni
nimic, mă rog...

– Lt. col. Dragomir v-a informat, într-un fel sau altul, cum a folosit trupele venite de la Vîlcea?

– Dragomir mi-a spus, în dimineaţa de 22 decembrie, în jurul orei 8 (era şi Rotariu la mine), că sosesc cei de la Vîlcea şi că-i va trimite să păzească depozitul de carburanţi. Asta a fost singura informaţie pe care mi-a dat-o el în legătură cu vîlcenii. Asta, pe 22, pentru că informaţiile pe care mi le-a dat el pe 21 decembrie şi pe care văd că acum nu le mai spune (în proces – n.r.), cuprindeau date foarte exacte: că în efectivul de 80 de militari intră şi bucătarii, şi alţii, nu mai ştiu care… Oricum, zicea că din ăştia 80, doar 50 sunt, efectiv, pregătiţi pentru luptă, ceilalţi fiind auxiliari. Făcea tot felul de calcule, pe care eu nu le-am înţeles… Nu eram pregătit în probleme de-ale Armatei… Deci, asta mi-a spus în 21, seara, eu spunîndu-i să ia legătura cu grl. Eftimescu… De fapt, problema a fost în felul următor: eu am vorbit cu grl. Milea şi i-am spus că am nevoie de ajutor –
asta, la solicitarea lor, adică a lui Dragomir, care mi-a cerut să intervin pentru a i se trimite trupe de la Craiova ori Piteşti. Milea mi-a spus că nu poate să trimită nici de la Craiova, nici de la Piteşti, pentru că garnizoana Craiova este rezervată pentru Timişoara, iar Piteştiul este rezervă pentru Bucureşti, dar va trimite de la Vîlcea. Dragomir a sărit în sus şi-a spus: „Nu se poate de la Vîlcea, că n-au unităţi militare…". După aceea, m-a sunat grl. Eftimescu, căruia i-am spus să ia legătura cu Dragomir, ca să se înţeleagă cum îi întîmpină… După aceea, m-a sunat Ilie Ceauşescu, care mi-a spus că a mai analizat situaţia şi mai bine trimite 120 de vînători de munte, despre care nu ştiu dacă au ajuns sau nu la Sibiu. Oricum, ei trebuiau să ajungă tot la Dragomir; el trebuia să-i întîmpine şi deci să-i folosească.

– Despre sosirea lor şi despre modul cum urmează să-i folosească. Dragomir avea, nu-i aşa? obligaţia să vă informeze…

– Categoric. El trebuia să mă informeze de mai multe lucruri, dar… Nu ca să-i acord circumstanţe atenuante sau incriminante, dar în ritmul în care se desfăşurau evenimentele, în învălmăşeala lucrurilor…

– Cine credeţi că avea interes să producă diversiune în oraşul Sibiu, mai ales imediat după ce aţi plecat din oraş, plecare ce s-a produs, după cîte s-a înţeles, pe la ora 13 fără 10?

– Deci, eu am plecat după ce am vorbit cu Rotariu. Era, cam al 5-lea sau al 6-lea telefon, după plecare, după decolarea elicopterului (de pe C.C. al P.C.R. – n.r.) – fapt care s-a făcut – ştiu exact – la ora 12 şi 8 minute. Deci, după aceea am vorbit cu şeful de cabinet al lui Coman, care mi-a spus „că s-a plecat". De fapt, la Bucureşti, nu mai răspundea nimeni la telefoane... Am dat telefon la Coman, pentru că, avînd biroul la ultimul etaj al clădirii, m-am gîndit că mai greu ajung oamenii (revoluţionariii – n.r.) acolo, dacă e ceva... Căci centralista mi-a spus că nu se mai răspunde la nici un telefon din C.C. şi că-i gălăgie foarte mare la cabinetele părinţilor... Atunci, i-am spus să-mi dea legătura cu Coman, că ăia-s militari şi, deci, trebuie să ştie ce se întîmplă... De-acolo, mi s-a răspuns că „s-a plecat şi că oamenii au intrat în sediu".

– Care a fost reacţia dv. la aflarea veştii?

-Sufletească, nici una. Întrebasem la cabinetul lui Coman unde s-a îndreptat elicopterul (Armata ar fi trebuit, bănuiesc, să ştie încotro se îndreaptă). Apoi, am ieşit din birou, în anticameră, şi am spus „S-a capitulat!" Le-am spus celor de-acolo să-şi pună lucrurile în fişete (aveam „experienţa" de la Cisnădie, din seara precedentă, unde elemente turbulente, nu demonstranţii paşnici, au incendiat Primăria şi Miliţia...), pentru că, chiar dacă se dă foc, documentele să fie protejate, să rămînă în arhivă. După care am revenit în birou şi am vorbit cu Scărlătescu, care mi-a spus că l-a sunat Ana Mureşan. Am vorbit cu ea şi cu primul secretar de la Braşov; după aceea, am vorbit cu Rotariu. Mi-am strîns şi eu cîteva din lucrurile mele, hotărînd-mă să plec şi eu...

– Şi-aţi vrut să ajungeţi la Bucureşti...

– Corect. Păi, unde să mă duc? Treaba mea, în Sibiu, se cam terminase...

– Nu exista, totuşi, un plan, o variantă într-un asemenea caz?

– Un plan al cui? Şi în ce sens?

– Ca să vă întîlniţi cu părinţii...

– Nu. Niciodată nu m-am gîndit la un asemenea plan ori variantă.

– Cînd aţi aflat că „s-a plecat", nu v-aţi gîndit unde s-ar fi putut duce părinţii?

– Nu. Efectiv, nu mi-am pus problema asta, pentru că am considerat, din capul locului, că au capitulat. M-am gîndit că, dacă s-au dus cu elicopterul, s-au dus acasă sau la Snagov... Părerea mea este că, în momentul cînd se intrase în sediu, (la C.C. – n.r.) nu se trăsese, cel puţin la noi în Sibiu. De la Bucureşti, nu mi s-a spus că se trage acolo – şi am vorbit cu 3 persoane din Capitală. Am considerat că, din acest punct de vedere, problema este rezolvată. Deci, se schimbă guvernul, părinţii au plecat şi vin alţii, logic, la putere, cum de altfel s-a şi întîmplat. Dar, mi-am zis: paşnic, fără probleme deosebite... Niciodată nu m-am gîndit că se va întîmpla altfel decît paşnic.

– Cum vă explicaţi acum, post-factum, tot ceea ce s-a întîmplat? Faptul că Nicolae Ceauşescu, omul cel mai bine păzit, cel mai bine apărat din ţară, a fost lăsat, practic, singur pe autostradă? Altfel spus, că toată lumea a luat mîna de pe el…

– Foarte simplu. Asta-i de cînd lumea şi pămîntul… Uitaţi-vă în Istorie; aşa s-a întîmplat întotdeauna. Istoria este plină de exemple de genul acesta. Problema-i alta; vedeţi, s-a creat impresia că-i foarte bine păzit… şi că cei ce-l păzesc sunt oameni foarte bine pregătiţi. Eu mi-am spus de la început părerea, că nu aveam încredere în astfel de „specialişti". Nu sub aspectul loialităţii. Nu, pentru că asta nu contează, fiindcă, în definitiv, fiecare este plătit ca să-şi facă datoria… Dar, în general, în tot ceea ce s-a întîmplat. Părerea mea este că s-a plecat de la o idee puţin preconcepută, anume că partidul este foarte puternic şi că el (Nicolae Ceauşescu – n.r.) este foarte bine păzit. Dar, în realitate, lucrurile nu stăteau aşa. Partidul era un uriaş cu picioare de lut, iar paza era slabă. Toată povestea era o chestie de mucava…

– Vă propun să revenim la întrebarea iniţială, anume dacă credeţi că cineva avea interes să provoace şi să producă diversiune la Sibiu, după plecarea dv. din oraş, pentru că imediat s-a declanşat masacrul de pe str. Armata Roşie…

– Ştiu că s-a făcut masacru… Aicea-i toată problema: de ce a fost nevoie de toată tragedia asta?! Fiindcă, vedeţi dv., dacă acest lucru se declanşa, să spunem, la ora 12, sau la 11, sau la 10, cînd nu căzuse încă guvernul, nu plecase încă tata, mai înţeleg, dacă am în vedere că erau asemenea situaţii „fierbinţi" şi la Braşov, Cluj, Timişoara, Bucureşti. Asta ştiam eu, pentru că, poate, asemenea situaţii au fost şi în alte judeţe ale ţării… Dacă era un anume plan de înăbuşire a demonstraţiilor din Sibiu, el se punea în aplicare mai repede. De ce s-a pus în aplicare – dacă a fost un astfel de plan – după?… Nu după ce am plecat eu, pentru că eu nu mai reprezentam, practic, nimic, ci după ce s-a plecat, de pe C.C., cu elicopterul. Fiindcă şi aici s-au făcut multe speculaţii… Pentru că eu ştiu bine, ştiam şi înainte de Congres şi după Congres, că s-a speculat în legătură cu
persoana mea… Tocmai de aceea, vă răspund anticipat, la o întrebare pe care sunt convins că vreţi să mi-o puneţi: nu vroiam să fiu nici şeful statului, nici şeful partidului! Nu m-a interesat niciodată această problemă.

– Da, dar asta putea să fie planul…

– În planul cui? Păi, degeaba este în planul cuiva, dacă pe mine nu mă interesa… Toată lumea vorbea despre acest lucru, pe cînd eu…

– Să revenim, totuşi, la întrebarea cea mai importantă: de ce s-a tras?

– Exact. De ce s-a tras? Că a existat sau nu un plan, o să vedem la ce concluzii se va ajunge la proces. Fiindcă procesul trebuie să răspundă la această întrebare. Hai să plecăm, totuşi, de la bătrînii greci: „caută adevărul cu toată fiinţa ta!" Că asta trebuie să facă procesul. Cine va fi condamnat, asta nu contează, dar oamenii au dreptul să ştie ADEVĂRUL. Instanţa trebuie, deci, să dea răspuns la toate întrebările. Procesul trebuie să nu lase nici o întrebare fără răspuns, iar întrebările trebuie să servească, exclusiv, aflării adevărului. Pentru că au murit atîţia oameni – copii, tineri, vîrstnici, femei şi bărbaţi – nevinovaţi, mulţi sau majoritatea dintre ei neavînd nici o legătură cu evenimentele tragice care s-au petrecut la Sibiu. Mă refer la faptul că aceştia nu făceau parte dintr-o anume formaţiune militară, nu aveau arme şi n-au făcut, deci, uz de ele. Nu mă refer la
voinţa lor de libertate sau la conştiinţa lor politică… Aşadar, de ce a fost nevoie să se tragă în asemenea oameni? Cine a avut – şi de ce? – acest interes? În 22 decembrie, pînă către ora 13, nu s-a tras. Atunci, de ce s-a tras după această oră? Cine a ordonat, dacă s-a ordonat? Pentru că, odată cu capitularea, lucrurile erau, practic, încheiate. De ce s-a mai tras, pînă către Anul Nou? Şi cine? Am înţeles că pe cei de la Interne i-au arestat pe toţi. Apoi, cine a ridicat elicopterele? Din ordinul cui s-au ridicat acestea şi au tras cu rachete asupra unui oraş suprapopulat? Doar oraşul, nu-i cîmp de luptă…

– Vă întrerup pentru a completa că, în parcul Subarini, vizavi de Spitalul Militar, i s-a părut cuiva că se trage dintr-un WC asupra spitalului. Au fost chemate elicopterele. Elicopteriştii noştri au tras cu rachete, nimerind… spitalul, una intrînd exact în sala de operaţii…

– Păi, vedeţi? Deci, elicopterele, ca să se ridice de la sol, trebuie să aibă aprobare şi ordinul de misiune. Eu, făcînd aviaţie, ştiu că, întotdeauna, înainte de zbor, făceam planul de misiune. Iar ca să dai „foc de distrugere", deci tragere directă, trebuie să identifici exact obiectivul, inamicul… Trebuie să existe înregistrate pe bandă toate convorbirile între punctul de comandă, turnul de control şi echipajele elicopterelor. Le-a cercetat cineva? Pentru că, după cîte cunosc eu, nici un aviator nu ar accepta să se ridice deasupra unui oraş şi să tragă fără ordin expres. Mă îndoiesc că cei care au tras din elicoptere asupra Sibiului ar fi tras fără să aibă un asemenea ordin, că vreun aviator a acceptat să tragă direct fără a avea ordin, cu riscul de-a provoca victime şi-a distruge clădirile. Deci, toate operaţiunile acestor zboruri trebuie să fie înregistrate pe benzi şi consemnate în
rapoartele de zbor. Unde se află aceste documente căci ele trebuie să existe? Le-a cercetat cineva? De ce sînt ele ignorate, dacă se vrea să se afle adevărul?

– După cîte cunoaştem noi, cercetările penale n-au avut ca subiect investigarea acestor probleme extrem de importante, care pot conduce, cel puţin în parte, la elucidarea unor aspecte legate de evenimentele de la Sibiu. Apropo, pe cine consideraţi a fi vinovat, într-o formă sau alta, de drama din Sibiu?

– Păi, ce facem acum? Reluăm procesul aici? Asta nu puteţi să mă întrebaţi pe mine… Deocamdată, nu-mi permit să am o părere personală în această privinţă. De ce? Pentru că, după cum a hotărît instanţa, Dragomir urmează să fie reaudiat în proces. Eu am de gînd să mai cer citarea unor martori. Fiindcă, nu-i aşa, lucrurile sunt încă destul de complicate. Eu nu cer martori ai apărării, care, eventual să mă disculpe pe mine; am spus de la început: pe mine soarta mea nu mă interesează… Să fie foarte clar, eu nu bravez! Nici măcar nu ţin să scrieţi această afirmaţie… Şi ar fi bine să n-o scrieţi… Dar, efectiv, pe mine mă interesează ce s-a întîmplat, cu adevărat, în Sibiu, la fel ca pe toţi sibienii, mulţi dintre ei avînd pe cineva drag ucis în încleştările din decembrie… De asta sunt şi foarte interesat să se afle adevărul, pînă la urmă. A, că justiţia va discerne şi va dispune că
fiecare este cu partea lui de vină, este vinovat de aici şi pînă aici – asta-i cu totul altceva… Dar, important este ca adevărul să fie aflat, să fie elucidate „petele negre" – cum vreţi să le spuneţi…

– Toată lumea a înţeles, din desfăşurarea procesului, că nu sunteţi de acord cu acuzaţia de genocid ce vă este incriminată prin Rechizitoriu. Ne puteţi explica, cît-de-cît, care este convingerea dv.?

– Deci, dacă sunt sau nu vinovat… Problema asta este. Sunt convins că, dacă şi unii şi alţii mă ascultau, nu se întîmpla nimic, mă refer şi la Armată şi la Interne. Repet, nu se întîmpla absolut nimic. Cei de la Interne mi-au cerut aprobarea să scoată lozinca. Mi-am dat acordul. (Este vorba, mai exact de lozinca scrisă la iniţiativa lt. col. Pădineanu Gheorghe, adjunctul Miliţiei judeţene, pe care scria: „Miliţia este în slujba poporului. Suntem cu voi. Fără violenţă. Organizaţi-vă pentru dialog", urmată de o alta pe care a scris: „Jos Ceauşescu!", după afişarea cărora mulţimea a aplaudat şi a scandat „Veniţi cu noi!"). Cînd au scos lozinca, a fost, practic, un moment de respiro, ca să zic aşa…

– Pe urmă, paradoxal, oamenii au fost atîţaţi împotriva Miliţiei…

– Exact. Aici încep să apară întrebările: cine şi de ce a aţîţat? Mi-au spus că dacă scot lozinca vor fi lăsaţi în pace… Şeful Miliţiei judeţene mi-a spus că dacă le admit să scoată lozinca şi ca delegaţii manifestanţilor să cerceteze arestul, nu vor fi dezarmaţi şi vor fi lăsaţi în pace. Normal că am fost de acord cu aceasta, pentru că acelaşi lucru scrie şi în Constituţie – că Miliţia slujeşte poporul. Foarte bine că ei s-au pronunţat că sunt pentru dialog nu pentru violenţă… Practic, lumea ştia că acolo, la ora aceea, nu mai erau persoane reţinute. A, că puteau să existe nişte răbufneli personale. Asta este cu totul altceva. Fiindcă, de aici, revine eterna întrebare: de ce s-a tras în jurul orei 13 şi după aceea? De ce după, şi de ce nu înainte? Aici este toată problema! (N.C. se referă la dezlănţuirea măcelului, nu la focurile izolate din 21 decembrie – n.r.)

– Să sperăm că procesul va răspunde la aceste întrebări. Şi, fiindcă veni vorba, cum apreciaţi desfăşurarea procesului în prima instanţă, vizavi de raporturile avute, de modul cum s-a comportat cu dv. instanţa, procurorul, sala chiar?

– Raporturi corecte. Eu apar în postură de inculpat şi acţionez de pe această poziţie. Dar, în acelaşi timp, vreau să beneficiez de toate drepturile pe care le am conform Codului de procedură. De asta am şi pus atîtea întrebări în proces. Şi instanţa este foarte corectă.

– Spuneţi-ne, i-aţi simţit pe sibienii din sală „împotrivă" sau „alături" de dv.?

– I-am simţit în spate… n-aţi văzut că preşedintele mi-a făcut observaţie să stau cu faţa la… instanţă?!

– Credeţi că sibienii vă consideră vinovat sau nu?

– Asta vă rog să-i întrebaţi pe dînşii. Cum mă întrebaţi pe mine, puteţi să-i întrebaţi pe locuitorii Sibiului, unde am activat exact doi ani, două luni şi 22 de zile. Am venit joia, în 15 octombrie 1987, şi am plecat vinerea, în 22 decembrie…

– Care este părerea dv. despre Sibiu, despre sibieni?

– Foarte bună. Asta-i realitatea. De asta am şi spus de la început. Eu nu prevedeam că se va întîmpla ceea ce s-a întîmplat. Oricine ar fi venit să-mi spună – inclusiv cei de la Interne, cu informaţiile şi instalaţiile lor – că vom avea probleme, le-aş fi răspuns: „Fiţi serioşi!…" Pentru că, inclusiv modul de a fi al omului din Sibiu este altfel decât în alte părţi… În general, omul din zona de munte este mai închis în el. Aici, avînd în vedere Sibiul, cu particularităţile lui, omul este şi mai interiorizat… Cum să te aştepţi la o explozie?… Am spus şi în proces: oamenii au fost foarte civilizaţi. Sigur, Procuratura „trage" pe partea ei, a acuzării… Normal. Treaba ei. „Nu declari dumneata că oamenii au fost nevinovaţi?" – m-a întrebat în proces. „Da" – am răspuns. Ei, cînd au venit la sediu, au fost paşnici, mă rog, între nişte limite normale, ca să spun aşa. Că,
într-o masă de mii şi mii de oameni, au mai fost cîţiva care s-au manifestat mai… neobişnuit, asta-i altă problemă, şi, oricum, nu caracterizează marea masă a demonstranţilor. Contează, nu-i aşa, ce face mare masă a oamenilor, nu un individ oarecare sau altul… Că unii au fost ceva mai tulburenţi, asta n-a fost o tragedie… Apoi, eu am fost şi în Piaţa Republicii, în 21, cînd răsturnaseră maşina Miliţiei: am văzut-o arzînd, adică fumegînd… Este drept, asta nu mai era o chestie paşnică, dar nici un capăt de lume nu era… Desigur, eu nu dispun de nici o dată statistică despre oamenii care au fost în Piaţă, cine au fost aceia… dar este cert că acolo au fost oameni paşnici, civilizaţi, mulţi dintre ei privind din curiozitate, din ineditul situaţiei, la ceea ce se întîmplă… Nu în fiecare zi arde o maşină, în împrejurările ştiute… Desigur, au fost şi spirite mai încinse, dar oamenii trebuie
caracterizaţi şi apreciaţi global.

– Să trecem în alt registru. Ne puteţi spune dacă vi s-a impus să veniţi prim-secretar la Sibiu sau a fost o opţiune a dv. Dacă a fost, puteţi să ne-o motivaţi?

– Am să vă răspund printr-o întrebare: dacă v-ar lua, acum, din Sibiu şi v-ar propune să mergeţi în altă localitate, aţi accepta?

– Dacă n-am încotro, desigur c-aş accepta… Înţelegeţi ce vreau să spun… Dar, eu vă întreb de ce la Sibiu şi nu la Constanţa sau în oricare alt oraş?

– De ce nu m-aţi întrebat dacă am vrut să plec sau nu din Bucureşti? Adevărul este că, în cazul meu, s-a procedat ca la şah: mi s-a dat „mutarea" în plic… Eu nu cunoşteam, practic, Sibiul. Fusesem prima dată în acest oraş în 1978. A fost o plenară a UTC-ului, cînd s-a schimbat primul secretar… Apoi, am mai trecut de două ori prin Sibiu, cu maşina, în drum spre Timişoara. Deci, numirea mea la Sibiu a fost urmare acelei neaşteptate „mutări în plic".

–Înţeleg că dv. nu aţi avut nimic împotrivă…

– Nu, pentru că dacă-ţi dă „mutarea în plic" nu mai poţi să obiectezi…

–Vă consideraţi sau nu o victimă a prezumtivei intenţii a tatălui dv. de a vă fi oferit, la un moment dat, conducerea partidului şi a ţării

– Indiferent de intenţia lui, pentru aceasta trebuia să existe şi intenţia mea, care nu exista, aşa cum v-am mai spus-o!

- Şi acum o întrebare ceva mai delicată: cînd aţi aflat despre arestarea, judecarea, condamnarea şi executarea părinţilor dv.?

– Am aflat că au fost împuşcaţi chiar în ziua de 25 decembrie. Cum s-au derulat faptele, nu ştiu exact nici astăzi... Fiind, atunci, la spital, într-un salon învecinat cineva asculta radioul, şi-am auzit şi eu...

– Pînă la proces, aţi avut acces la mass-media?

– Nu. Sînt nişte reguli, după cîte am înţeles, pînă la proces, aşa încît „legătura cu exteriorul" mi-a fost obturată...

– În ce măsură aţi cunoscut, pînă la proces, evoluţia evenimentelor din ţară?

– Doar din ce spuneau unii sau alţii, dar asta n-am putut s-o iau de bază, c-au fost arabi, sau albi, sau ţărănişti... fiecare-şi dădea cu presupusul, potrivit celor cunoscute de ei...

– Cum s-au purtat cu dv.?

– Ca şi cu orice... deţinut. Deci, aveai nevoie să-ţi aprinzi o ţigară, apăsai pe un buton, îţi deschideau, din două în două ore, şi-ţi dădeau un foc...

– Numai o ţigară la două ore aveaţi voie să fumaţi?

– Nu, nu te întreba cîteva fumezi, dar îţi dădea doar un foc; puteai să-ţi aprinzi, însă, ţigară de la ţigară, dacă vroiai şi aveai...

– Dar aici, la Aiud, unde ne aflăm acum, cum o duceţi?

– Păi, aici, e puşcărie... Este alt regim. Arestu-i arest, puşcăria-i puşcărie. Nu-i mai rău şi nici mai bine ca la arest, multe fiind asemănătoare; practic, este acelaşi regim, chestie doar de nuanţă... De exemplu, în ce priveşte fumatul, aici îţi dă voie să ai brichetă...

– Cu cine aţi stat în arest?

– Am stat cu un văr de-al meu, arestat pentru un fel de incitare la delapidare, cu Emil Bărbulescu de la Olt.

– Cu Valentin şi Zoe aţi mai vorbit?

– Fratele meu a stat la Domneşti, dar nu cu mine, pînă am plecat eu, apoi, nu am mai avut nici un fel de contact, iar pe sora mea n-am mai văzut-o şi n-am mai vorbit cu ea din 14 sau 15 decembrie... La Domneşti, mai vorbeam cu Valentin, pentru că acolo nu erau uşi, la camere, ca aici, ci gratii din fier... Era o chestie ciudată; cei de acolo, Armata, ne-au spus că nu aveau nici un document legal, în scris în legătură cu noi, adică nu ştiau ce căutăm noi acolo... Pentru că Procuratura ne reţinuse, dar lor nu le-a dat nimica... Aveau un ordin, dat de nu ştiu cine, care se rezuma doar la a ne ţine acolo...

– Revenind la drumul dv. spre Bucureşti... Deci, aţi plecat cu maşina, aţi ajuns la Băneasa. În cazul cînd nu aţi fi fost arestat sau reţinut, unde aveaţi de gînd să mergeţi?

– Acasă. Păi, unde să mă duc?! Socoteala era foarte simplă: deci, eu n-am avut nici un fel de informaţii... Dacă aveam vreo informaţie, dădeam un telefon celor de la Armată şi le spuneam: „Dom'le, sînt în cutare loc, veniţi de mă luaţi?!" Era normal şi cel mai simplu... Mă duceam acasă şi dădeam telefon tot la ei, să văd care-i situaţia... Şi cu asta, basta! Unde să mă duc şi de ce?

– Cum s-au purtat cu dv. la Băneasa, cînd şi-au dat seama „de captură"?...

– Armata – bine, dar ceilalţi, îmbrăcaţi în gărzi patriotice, nu cred că erau, după cum s-au comportat faţă de mine, de la respectivele gărzi patriotice... Mă rog, revoluţionarii sînt revoluţionari, dar acolo era o masă eterogenă, ca s-o numesc aşa...

– Unde şi cum aţi fost rănit, adică înjunghiat cu cuţitul?

– La Băneasa, acolo...

– În autobuz, sau?...

– Nu în autobuz.

– Spuneţi-ne cum au decurs lucrurile de la Băneasa pînă la Televiziune.

– De la Băneasa pînă la Televiziune să-i întrebaţi pe ei. Eu vă spun de la Băneasa pînă la autobuz, că-i mai simplu, că-n haosul acela... La Băneasa am coborît din maşină, liniştit, frumos. Venea un ofiţer de aviaţie – locotenent, locotenent major, cam aşa ceva. M-am dus la el, omul m-a recunoscut, ne-am suit într-o maşină „Dacia" de-a Armatei, eu, la mijloc, unul, în stînga, altul, în dreapta, doi în faţă, mă rog... Şi, hai să plecăm. Deja lumea devenise destul de agitată, unele spirite mai încinse s-au pus cu bîtele pe maşina Armatei, i-au scos pe ăia afară, mie mi-au luat ceasul, eh! – lucruri nesemnificative... Bine, dacă e să mă distrez vreodată ar trebui să dau în judecată Armata şi Gărzile patriotice – căci, după Rechizitoriul Procuraturii Militare, ei m-au luat – deci, tîlhărie şi tentativă de crimă. Nu de sechestrare de persoană, c-a fost o reţinere de persoană, dat fiind
momentul revoluţionar. Dar, vis-à-vis de... te-apuci să furi şi să baţi şi-apoi să dai cu cuţitul, nu mai este chestie de revoluţie... Dar, să revenim: distanţa dintre maşină şi autobuz era cam de 10 m. Înconjurat de mulţime, au reuşit să mă ducă pînă la autobuz, încercînd să mă urce în el, dar cu spatele... În acele momente, un ins mai înfocat a venit şi mi-a dat mişeleşte, prin spatele meu, cu cuţitul şi-a fugit. Asta a fost. După cîte mi-a spus doctorul care m-a operat, a fost o tăietură destul de adîncă, de vreme ce a secţionat intestinul subţire... Pe urmă, după baraje şi baraje, am ajuns la Televiziune: e drept că a durat ceva cam mult, dar fără alte peripeţii... La Televiziune m-au preluat cei de la Armată, care erau acolo. Curgea mult sînge, dar s-au gîndit totuşi să-mi facă un antitetanos. Apoi, am fost chiar într-un birou, unde am înţeles că era o şedinţă a Consiliului F.S.N., care
tocmai redacta platforma...

– Aţi recunoscut pe careva dintre ei?

- I-am recunoscut pe marea majoritate. Era şi Iliescu... A zis să mă preia Armata... Unii au vrut să discutăm... Ei au spus că nu au timp acuma, pentru că trebuie să elaboreze platforma, ori programul F.S.N. După aceea am ieşit din birou, a venit Caramitru, că-l auzisem pe-acolo strigînd cîte ceva la televizor. A început discuţia: unii că să mă prezint la TV, alţii că nu, că-i periculos, mă rog... Pînă la urmă s-a ajuns la o soluţie de compromis: să mă arate, dar eu să nu scot nici un cuvînt... Am consimţit, dar cînd a zis ăla că am luat copii ostateci, n-am rezistat şi-am zis: „dom'le n-am luat nici un ostatec!" După aceea, a intervenit imediat un căpitan de rangul întîi de marină Dumitrescu, parcă aşa ceva...

– ... da, dar care acuma este contraamiral...

– ... aşa, perfect, care a spus că am fost predat Armatei. Şi-apoi am plecat. Dar Vîţă, de care mi-aţi spus, unde era şi cum era îmbrăcat militar? Civil? Că, poate, îmi aduc aminte. Cum a ajuns acolo de la U.M. 01512? Cum a părăsit Garnizoana? că doar era în consemn...

– Deci, după apariţia la Televiziune.

– După aceea, am fost dus într-un studiou – nu mai ştiu în care, 4 ori 6, asta nu mai contează –, unde am continuat să pierd sînge, dar, totuşi, aici am fost ţinut pînă la 7 dimineaţa, pe 23. În studiou eram păzit de unul de la gărzi patriotice şi un căpitan de la Boteni, care a mai făcut unele „nefăcute", pentru că am citit, mai apoi, în ziar. Avea o comportare cam ciudată şi spunea, din două în două minute, cînd auzea focuri de armă pe coridoare, că mă împuşcă, aşa că, la un moment dat, cînd se auzeau focuri i-am spus: „Împuşcă-mă, dom'le, şi hai să terminăm odată distracţia...!"

– Bun. Şi de-acolo, v-a dus la Spitalul Militar...

– Direct în sala de operaţie. Era pe la 7.30.

– Citeam undeva că şansa dv. a fost că n-aţi mîncat nu ştiu cîte ore...

– Nu! Şansa mea a fost că n-am mîncat de miercuri seara, că, altfel, din cîte spuneau doctorii, în 7 ore dai în septicimie şi... Seara, joi, cînd am ajuns acasă (în Sibiu n.r.) am băut o supă şi am încercat să dorm, dar...

– După Spitalul Militar, ce s-a întîmplat?

– După ce-am fost operat – se punea problema să mai stau, să mi se redeschidă operaţia, că aveam temperatură mare, dar n-am mai făcut-o. M-au luat „băieţii" şi m-au dus la Domneşti, la o unitate militară, pe lina de centură a Bucureştiului; nu ştiu nici în ziua de astăzi cam ce era acolo... Acolo am stat din 28 decembrie, pînă la 10 aprilie, fiind transferat, apoi, pînă la proces, la arestul I.G.M.-ului, la Rahova. Nu la închisoare, ci la arest...

– La proces, s-au făcut referiri la starea sănătăţii dv. Am înţeles că urmează să fiţi internat la Alba Iulia... Care este situaţia sănătăţii dv., cum vă simţiţi, pentru că, după cum ne-am dat seama – şi nu numai noi, desigur – aţi slăbit binişor...

– De slăbit, am slăbit bine... Nu ştiu exact... În orice caz, în jurul a 10-15 kg, cam pe aicea, dacă e să mă iau după haine... Oglindă n-am avut, ca să mă privesc.

– Se vorbeşte de-o hepatită agresivă, de prin 1986.

– Da, aşa este, dar am făcut, prin '81-'82, o hepatită atipică şi, probabil, de-acolo a continuat să se agraveze...

– Şi zvonul cu ciroza?...

– Păi, e simplu: hepatita agresivă duce la ciroză, asta-i o formă evoluată, agravantă a hepatitei agresive...

– Faceţi, acum, vreun tratament medical?

– La această oră nu fac nici un tratament medical, de nici un fel...

– L-aţi solicitat?

– Păi, n-am cu ce să-l fac... Prima – că n-am certificat medical, al doilea – că nu-s medicamente...

– Cum aşa? Am aflat că aici a fost, încă din ianuarie-februarie chiar Crucea Roşie Internaţională...

– O fi fost, dar eu nu eram atunci aici: acum sîntem în iunie, iar eu sînt aici.

– Dar aţi solicitat de-aici vreaun medicament şi nu vi s-a dat?

– Păi, dacă oamenii n-au aici medicamente, la ce să le mai cer şi cui?

– Comandantului de-aici…

– Dar, dacă oamenii n-au…

– N-au, dar pot s-aducă…

– Nu pot s-aducă. Eu ştiu bine că nu pot s-aducă, că există nişte reguli, nişte reguli financiare, care nu s-au schimbat… Bani nu au, prin virament nu pot procura: există un sistem mai complicat… În orice caz, am înţeles că nu pot face rost de nici un medicament.

– Sunteţi pesimist?

– Nu pesimist… Realist! Mai întîi trebuie să văd ce am exact, pentru că, în primul rînd, am nevoie de medicamente de întreţinere, care sunt şi se folosesc în totă lumea, deci şi la noi. Esenţiale, vitamine… cunosc toată gama. Dar astea nu le fac, pentru că celula hepatică, practic nu se prea reface… Iar, problema cea mai complicată este că, pînă spre finele anului 1989 electroforeza n-o aveam în limitele normale: cînd se dă „gama" peste cap deja lucrurile se complică. De aici s-a ajuns la concluzia de hepatită agresivă, dar şi din ceea ce mi-a spus medicul care m-a operat (am totuşi o tăietură de vreo 20 cm, nu-i o zgîrietură), şi care mi-a spus, deci: „Vezi că ai o hepatită cronică agresivă: eu ţi-a văzut ficatul, sunt singurul care ţi-am văzut ficatul…" Asta este toată povestea. Cum va evolua, cum nu va evolua, mă rog asta urmează să vedem…

– Să revenim la Sibiu. Spuneţi-ne, v-aţi simţit bine la Sibiu?

– La Sibiu, m-am simţit foarte bine. Dar vreau să revin la o problemă pe care doresc s-o lămuresc. Vedeţi, dv. mi-aţi pus întrebările şi eu am răspuns de o asemenea manieră încît o să zică lumea că eu am făcut numai bine, sau că eu am impresia că am făcut numai bine. Sînt convins că se puteau face lucruri mult mai bune, şi Sibiul merita să se afle la un nivel mult mai mare de dezvoltare. Şi-apoi, eu am stat şi puţin: mă rog, ce poţi face în doar doi ani şi ceva?...

– Aţi avut de gînd să plecaţi din Sibiu sau să mai rămîneţi, dacă ar fi depins de dv.?

– Ajungem tot la „mutarea din plic". Este o problemă foarte complicată. În orice caz, lucrurile se deterioraseră în aşa măsură în toată ţara, încît nu se mai putea face nimic, iar eu nu ştiu dacă mai puteam face ceva special pentru Sibiu... Aicea era, de fapt, toată problema! Aş fi rămas în Sibiu, dar acum trebui să rămîn, deocamdată, la Alba, lîngă Sibiu... Dar, acum, nu mai depinde de mine...

– Ne puteţi spune care erau, în fapt, relaţiile dv. cu părinţii?

– Ca să răspund concret: relaţiile mele cu părinţii erau, din punct de vedere politic, destul de încordate. De fapt, dacă tot am ajuns prim-secretar la Sibiu – dar asta, mă rog, este o altă poveste, pe care am mai explicat-o – nu vreau să apar nici mai bun, nici mai rău decît am fost... Lucrurile nu prea erau în regulă cu părinţii mei. Pe dv. vă surprinde, poate, faptul că, răspunzîndu-vă la întrebarea cu privire la modul cum am reacţionat la aflarea dispariţiei lor, nu m-am arătat prea impresionat. Să ştiţi că nu sînt un om foarte impresionabil. De-aici, se poate deduce şi cam ce fel de relaţii aveam eu cu ei... Practic, eu cu ai mei nu prea discutam, şi asta de mai multă vreme. Cît am fost la Sibiu, vorbeam ceva mai des cu maică-mea. Ea mă suna să mă întrebe banalităţi, ca: „ce-ai mai mîncat?" şi-i răspundeam, ca să nu-i dea „alţii" informaţiile, că era şi asta o tactică ce făcea parte
dintr-o strategie... Iar cu taică-meu am vorbit doar de vreo 3 ori: de două ori pe problema rentabilizării agriculturii şi, odată, după ce-a explodat o sondă la Brădeni...

– V-am întrebat despre aceste relaţii, pentru că multă lume se întreba, pe vremea cînd eraţi prim-secretar la Sibiu, de ce Nicu nu-i spune lui taică-său realitatea existentă în judeţ, pentru că o cunoaşte?

– Da, aşa-i. Cu ani în urmă, a venit la mine cineva şi mi-a spus că nu se dau raţiile de porumb pentru contractele făcute. Şi-l sun pe taică-meu: aşa, aşa, aşa... şi de ce nu se dă porumbul?. Mă sună, mai apoi, că a verificat şi că nu-i adevărat, pentru că cei de la Agricultură au dat cu 10.000 tone mai mult... Cum or fi dat nu ştiu, că la noi, sigur, n-a ajuns... Problema se pune în felul următor: discuţii particulare poţi să tot ai. Eu am avut şi i-am tot spus „dom'le, asta nu-i bine, nici asta nu-i bine, nici asta nu-i bine, nici asta nu-i bine..." Ai discuţii pînă la un punct. În momentul cînd îţi dai seama ca tot vorbeşti şi nu te ascultă, că nu te mai recepţionează, ajungi la concluzia că degeaba vorbeşti cu el... Am ajuns la concluzia: decît să stau să mă enervez eu degeaba, mai bine pun mîna şi fac ce pot. Dacă eu i-am repetat, de-atîtea ori, acelaşi lucru: „aia nu-i, aia nu-i, aia
nu-i", iar el: „ba este", unde am ajuns? La da şi nu. Adică, eu: „nu-i", iar el: „ba este!". Unul zice da, unul zice nu. Deci, n-am ajuns la un „modus vivendi"... Asta a fost o problemă. A doua: am spus-o şi la proces – eu eram foarte sensibil la problemele oamenilor. Din 1979, mi-am dat seama de nivelul scăzut de viaţă al oamenilor. Mai apoi, grija faţă de om se deteriorase progresiv, ajungînd, se ştie, sub orice critică. Să iau numai chiriile: acum ar trebui scăzute pentru că ele sînt enorm de mari, cred că simţiţi asta pe pielea dv...

– Să revenim la întrebarea în legătură cu relaţiile avute cu Secretarul general al Partidului. Multă lume susţinea – şi cred eu că este bine să încercăm să lămurim această problemă – că, de fapt, „ultimul cuvînt" îl avea mama dv., în hotărîrile la nivel central...

– Nu..., nu..., nu! Ştiu la ce vă referiţi... Bine, asta mă umplea şi pe mine de nervi, că se băga în discuţii... Adică, în momentul în care se discuta, începea să-şi dea şi ea cu părerea... Dar, să aibă „ultimul cuvînt", asta, nu..., nu... nu! A, că avea o oarecare influenţă, asta-i altceva...

– Deci, totuşi, „ultimul cuvînt" era al ex-secretarului general...

– Dar trebuie spus că pînă ajungeau materialele la taică-meu, mai treceau şi pe la ea, că le mai „cenzura"; că cenzura legală era... „desfiinţată", asta era, iarăşi, o altă poveste.. Dar de-aici, pînă a da ea decizii – sau depinde, asta-i ce ştiu eu; nu ştiu cum au evoluat lucrurile în ultimii doi ani de zile, cît am fost eu la Sibiu, pentru că nu mai eram chemat cînd se luau decizii – e o cale.. Că a existat o influenţă din partea ei în luarea deciziilor, este lucru cert. Eu, despre maică-mea, consideram întotdeauna că trebuia să stea acasă, nu să se preocupe de politică, dar, mă rog, asta-i părerea mea...

– Cu privire la a doua acuzaţie ce vi se aduce, respectiv, nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, la proces nu s-a lămurit situaţia armelor pe care le-aţi deţinut. Dacă generalul Neagoe a afirmat că armele sînt ale Direcţiei a V-a şi că sînt înscrise pe un permis comun aflat în posesia lor, acest lucru nu se poate dovedi, permisul nu poate fi găsit?

– Păi, este foarte simplu: în primul rînd, toate armele sînt ale Direcţiei a V-a. Deci, pe ce aveam eu personal aveam permis, restul de arme sînt toate în evidenţa lor. Or, Direcţia a V-a, indiferent că-i de Securitate au de Gardă, este direcţie a Ministerului de Interne. Ei le întreţineau, ei le aduceau, ei le asigurau muniţia – am auzit că au dat şi un film la TV pe această problemă, pe care eu nu l-am văzut. Eu nu cunoşteam în amănunt legea aceea... Eu am întrebat: „Situaţia acestor arme este legală?" „Da" – mi s-a răspuns. Ei le aduceau, iar eu le foloseam. După ce se termina vînătoarea, tot ei le luau şi le duceau, pentru că eu nu mă apucam să le curăţ armele... Practic, am fost doar la 3 partide de vînătoare. Şi fără „scandal", pentru că era după ce se întîmplase accidentul acele de la vînătoare de la Dolj... De fapt eu nici măcar nu mă dau în vînt după vînătoare! Dar, mă rog,
problema armelor este băgată în Rechizitoriu aşa, ca „supliment"..., de-aia nici nu i-am acordat prea mare importanţă... Ce mai contează? Fiindcă se poate demonstra oricînd care-i situaţia de fapt: se poate cere o adresă la fostul Departament al Securităţii Statului dacă armele sînt sau nu în evidenţă... În Rechizitoriu se spune că armele s-au găsit la mine, cînd, de fapt, – după cum mi-au spus cei care au văzut caseta la TV, militarii îşi „rupeau" mîinile ca să le monteze – dulapul cu arme era în incinta unei unităţi a Ministerului de Interne. În dimineaţa de 22 decembrie, le-am spus: „Luaţi tot ce este armament din casă şi duceţi, pentru că nu se ştie ce se întîmplă..." Am înţeles că le-au pus pe toate într-un fişet şi le-au dus la unitate...

– Doresc să revenim la o problemă cu necunoscute... Deci, credeţi că evenimentele din decembrie au fost o revoluţie populară sau o lovitură de Stat?

– Vă pot da un răspuns foarte simplu: asta o va stabili Istoria! Asta, aşa, dacă ar fi să mă eschivez. Dar, o să vă dau un răspuns la fel de simplu: a fost o lovitură de stat, pe fondul unei revoluţii sau el unei revolte populare.

– Am înţeles. Spuneţi-ne, l-aţi cunoscut pe Iliescu înainte?

– Cum să nu? Îl ştiu de cînd era prim-secretar la U.T.C., după aceea a fost la Iaşi… toată lumea ştie…

– S-ar putea presupune că Iliescu a fost în fruntea acestei lovituri de stat, dacă se admite că a fost, într-adevăr, o lovitură de stat?

– V-am spus: este foarte greu de stabilit dacă a fost o lovitură de stat sau ce-a fost de fapt această mişcare de masă. Întrebarea este: a fost, deci, o acţiune organizată a maselor, şi-apoi, pe fondul acesteia, a apărut un grup de oameni care a avut interes să schimbe puterea, sau invers? Părerea mea este că adevărul trebuie să fie la mijloc…

– Totuşi, să-mi permiteţi să vă repun întrebarea: Îl credeţi capabil pe Iliescu să se fi pus în fruntea unei lovituri de stat?

– Din cîte îl cunosc eu?! Să ştiţi că-mi este foarte greu să dau un răspuns. Sincer. Adică, trebuie să ai o serie întreagă de elemente relevatoare ca să poţi să spui: Da sau Nu. Sau pînă unde Da şi pînă unde Nu. Este, repet, foarte greu de stabilit. Întîi, trebuie să accepţi ideea loviturii de stat şi după aceea să cauţi, să găseşti şi să te pronunţi asupra celui pe care-l consideri c-a fost liderul ei.

– Îl credeţi capabil pe Iliescu să schimbe, profund şi în bine, actuala realitate românească?

– Diplomatic, ştiţi cum ar trebui să vă răspund: „Am convingerea că poporul va schimba în bine". Întrebarea-i foarte complexă. În primul rînd, eu nu ştiu ce vor. Asta, pentru că eu sînt un om care nu ştiu absolut nimic cam ce se întîmplă la ora actuală în exteriorul închisorii… Afară doar de ce scriu ziarele, dar care scriu, unele într-un fel, altele în alt fel, încît nu te poţi lămuri şi, deci, nu poţi trage o concluzie relevantă. Deci, ca să tragi concluzii şi să te pronunţi trebuie să ai toate elementele de bază.

– Apropo, ce părere aveţi de noua presă din ţară?

– S-a obţinut un lucru foarte mare. Desigur, fiecare este liber să-şi spună părerea, dar trebuie să fie obiectiv – că asta-i toată problema – şi să verifice, înainte de-a tipări, orice informaţie. Fiindcă, eu aş stipula în Legea presei obligaţia ca ziarele care scriu neadevăruri, calomniază, utilizează atacuri la persoană, dezinformează ş.a. să răspundă penal pentru producerea de daune morale, aşa cum se procedează în toate ţările democratice din lume, în care presa este liberă, independentă. Cei prejudiciaţi, vă asigur, s-ar umple de bani…

– Aşa ar trebui să fie şi la noi, dar, deocamdată, ziariştii nu sunt nici protejaţi, nici pasibili de-a fi acuzaţi, pentru că noua lege a presei întîrzie să apară. Dar să revenim la întrebarea dacă Iliescu poate sau nu să schimbe în bine situaţia ţării.

– Da. Convingerea mea este că primul lucru care trebuie făcut este asigurarea stabilităţii economice. Or, stabilitatea economică trebuie să aibă la bază stabilitatea politică. Vedeţi, sunt anumite decizii sau anumite luări de poziţii, ca să spun aşa, care s-au materializat sau nu într-un act şi care au avut la bază ceea ce a vrut un grup. Au ieşit în stradă o mie – două, au strigat că „vrem cutare lucru"… Imediat guvernul a acţionat. După aceea, au venit alţii şi-au spus „nu suntem de acord" şi guvernul a dat înapoi… Or astea nu-s lucruri care să ducă la stabilitate. Într-o politică trebuie să fii, totuşi, consecvent: am platforma mea, am ideile mele – merg pe ele. Sunt bune, nu sunt bune? De acord, pot să le schimb, că nu-s de piatră; discutăm pe ele: poate-i bine aşa, sau aşa nu-i bine. Hai să vedem împreună care e cel mai bine. Dar împreună, căci, altfel, iar se ajunge la un sistem
totalitar, la omul care deţine, el singur, adevărul absolut, şi iar ajungem de unde am plecat. Şi-atunci, se pune întrebarea: de ce am avut nevoie de revoluţie. Deci, una e sistemul democratic de adoptare, de luare a deciziilor şi de selectare a tuturor informaţiilor de care ai nevoie în luarea deciziilor corespunzătoare şi alta-i să iei decizii după după ce spune şi ce vrea strada. Un compromis, întotdeauna aduce după sine, ciclic un alt compromis…. Păi, să ajungi să te conducă strada?! Aşa încît asupra şanselor lui Iliescu nu mă pot pronunţa, încă…

– Dar asupra lui Roman? L-aţi cunoscut?

– Da, l-am cunoscut prin anii '70, dar relativ, nu prea bine, aşa că…

– Despre alegeri, ce ne puteţi spune? Credeţi că au fost sau nu libere?

– Dacă fiecare şi-a exprimat voinţa, opţiunea electorală, înseamnă că au fost libere. Dacă nu, nu…

Google
 

Postări populare