Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

29.12.16

Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români



Claude Karnoouh


Înțeleg prea bine de ce acea parte a populației conectată permanent la Facebook, Twitter, Instagram, televiziuni etc., care îi bagă în aceeași oală, la grămadă, pe politicieni, pe consilierii acestora, pe ziariști și pe intelectuali (câteodată găsind toate preocupările acestea în pielea unui singur personaj) a luat foc mai întâi prezentând, apoi comentând, rezultatele alegerilor parlamentare din 11 decembrie 2017. Victoria zdrobitoare a PSD-ului, ca de altfel și reciproca ei, adică înfrângerea istorică a PNL-ului, urmate apoi, după numai două zile, de începutul destructurării interne a USR-ului, acest partid de „bobo” * urbani privilegiați fără nici un fel de ancorare în populația mai largă și crescut din nimic așa cum cresc plantele artificiale în ghivecele lor de plastic, a dat naștere unui potop de discuții una mai goală decât alta. Astăzi, la ora la care scriu aceste rânduri, speculațiile sunt pe cale să ia sfârșit odată cu numirea primului-ministru, în această republică în care președintele aparține partidului care a pierdut alegerile. Într-o țară precum Franța sau Germania așa ceva se numește „coabitare” și e o luptă la baionetă disimulată în ochii publicului prin intermediul ipocrit al bunelor maniere burgheze. Aici, în România, ai impresia zi de zi că politica e o chestie de negoț și târguială și că relațiile dintre instituții vor interzice o minimă colaborare între ele ducând, încă o dată, la tentative mai mult sau mai puțin grotești de demitere a președintelui.

Totuși, e nevoie să privim și să măsurăm aceste evenimente politice interne în raport cu realitatea restului lumii. România nu doar că face parte din această lume, la fel ca oricare altă țară, dar participă, chiar dacă după puterile sale modeste, în chestiunile politice internaționale, de pildă trimițând soldați în Afganistan și Irak sau autorizând Statele Unite, în cadrul NATO, să instaleze pe teritoriul ei două baze militare, una dintre ele găzduind rachete îndreptate către Rusia. Ceea ce frapează în toate discursurile electorale ale partidelor de azi e absența surprinzătoare a unei poziții precise legate de politica externă a României. Țara apare, astfel, ca un fel de provincie a unui stat federal mai larg, a cărui politică externă nu o interesează deloc, exceptând dimensiunea culturală a acesteia. În ciuda unei tradiții foarte vechi de supunere față de suveranul cel mai puternic al momentului (ceea ce a fost deseori desemnat drept „caracterul fanariot al politicii românești”) atitudinea rămâne una surprinzătoare, neliniștitoare, în orice caz de neașteptat într-o țară în care, cu excepția partidelor servile în mod explicit unor interese străine, naționalismul este manifest, pe alocuri chiar agresiv, și întotdeauna foarte zgomotos. Excepție face cazul în care vocalizele naționaliste nu ar fi decât un simulacru disimulând incapacitatea politicienilor și a unei majorități a intelectualilor de a propune un patriotism ferm și non rasist, capabil să sugereze măsuri de politică externă capabile să apere interesele minimale ale țării, adică să apere populația în ansamblul ei și în totalitatea diversității sale sociale, naționale și religioase – ceea ce filozofia politică clasică numește „binele comun” și „buna guvernare”. Această indiferență față de politica externă se poate dovedi dăunătoare, de pildă, în cazuri precum schimbarea sau refacerea alianțelor, reorientarea politicii externe sau, mai rău, dacă puterile dominante în cadrul NATO ar rupe pactul.

Astfel, în timpul săptămânii care a urmat alegerilor, în Orientul Mijlociu s-a produs un eveniment de o importanță majoră care a influențat foarte rapid ansamblul relațiilor internaționale. Este vorba de victoria zdrobitoare de la Alep a armatei naționale siriene și a aliaților săi (Rusia, Iran, luptătorii kurzi, palestinieni și Hezbollah) asupra diverselor trupe de rebeli teroriști dirijate de ofițeri străini, cetățeni ai unor țări membre NATO (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania) sau aliați (Israel, Arabia Saudită, Qatar, Iordania). Evenimentul este enorm dacă avem în vedere fenomenalele mijloace financiare puse la bătaie, cantitățile de armament consumate de pretinșii „revoluționari cu pieptul gol” și gestionarea hipertehnicizată a informațiilor prin satelit utilizate pentru a bombarda armata siriană și spitalele rusești. Nu doar o înfrângere militară ci o înfrângere morală. Cum vor justifica puterile occidentale (căci de monarhiile corupte din Golf, ale foștilor crescători de cămile și tăietori de capete wahabiști, transformați în administratori ai petrolului din zonă, nu e cazul să ne pese) față de cetățenii lor, pe lângă trimiterea masivă de ofițeri ai serviciilor secrete într-o țară căreia nu i s-a declarat niciodată război, un asemenea eșec major politico-militar? Cum vor proceda ca să le închidă gura văduvelor și orfanilor care nu vor putea fi tratați ca văduve de război și orfani de război? Prevăd deja recurgerea la diverse șmecherii întortocheate. Dar să nu ne preocupăm acum de aceste efecte particulare. Oare cetățenii țărilor NATO nu au decât ceea ce merită, de vreme ce prin votul lor ajung la putere politicienii care propun aceste politici criminale?

Evenimentul este enorm deoarece e a doua oară când, în acest debut de secol XXI, Statele Unite și NATO, dar și Israelul, suferă o înfrângere militară și politică în cadrul proiectului lor de politică imperială unipolară reprezentată până azi de îmblânzirea Rusiei și de remodelarea forțată a Orientului Mijlociu. Reversul a început în Ucraina, se continuă în Siria. De fiecare dată, un eșec. Există mai multe maniere de a-l interpreta. Oare e cazul să vedem aici, pur și simplu, efectul ezitărilor președintelui Obama prins între diverșii lobiști cu interese contradictorii și opinia publică din ce în ce mai puțin favorabilă intervențiilor externe care costă atât de mult Statele Unite, în timp ce nu doar că o parte importantă a populației se pauperizează, dar și infrastructura internă se degradează? Sau trebuie să vedem în aceste eșecuri începutul declinului global al imperiului american devenit incapabil să-și mai plătească el singur războaiele imperiale și obligat, de aceea, să se târguiască permanent cu servitorii săi occidentali care îl ajută, dar cu eforturi minime (Franța, de pildă, nu mai are suficiente bombe ca să-și înarmeze propriile avioane sau ca să-și permită un al doilea portavion!)? De aceea președintele ales a declarat că va cere fiecărei țări NATO să-și plătească singură cheltuielile de apărare. De fapt, alegerea lui Donald Trump, dincolo de latura un pic insolită, temperamentală, chiar grosolană a acestui candidat, readuce în actualitate un anumit izolaționism american care urmărește mai degrabă rezolvarea problemelor interne și stabilirea de relații comerciale bilaterale avantajoase, decât să facă din America un jandarm universal. Un fel de Real Politik de tipul New Deal care nu interzice câtuși de puțin apărarea pe plan internațional a intereselor minimale ale țării. Or, această reorientare a politicii americane dorită de jumătate dintre alegătorii americani, în ciuda reacțiilor violente de ostilitate din partea democraților neoconi și a ecologiștilor, va schimba cu siguranță politica Statelor Unite. Sigur, președintele Obama semnează acum cu toată viteza diverse decrete permițând trimiterea în Europa a unui număr cât mai mare de soldați și de echipamente militare, ceea ce ar necesita redeschiderea vechilor baze din perioada Războiului Rece, dar ele oare nu vor putea fi revocate de noul președinte?

Într-o situație în care viitorul apropiat pare atât de fluid, atât de greu de ghicit, chiar instabil, ar fi trebuit ca toată clasa politică din România, în ansamblul ei, plus ziariștii și zecile de intelectuali care trăncănesc toată ziua pe marginea cancanurilor politice locale, să emită câteva propoziții serioase pentru a expune populației, pe de o parte, datele problemei, și, pe de altă parte, potențialele poziționări politice, eventual explicate în funcție de înclinațiile politice ale fiecărui partid. Nimic legat de așa ceva, și politica externă, sau mai bine zis absența politicii externe, a rămas la discreția și în domeniul secret al executivului (nici măcar al legislativului) care, după cum știm cu toții la București, răspunde cu docilitate ordinelor NATO și SUA – adeseori acestea confundându-se. Or, experiențele istorice din a doua jumătate a secolului precedent ne-au învățat cât de mult sunt capabile marile puteri de un cinism total atunci când aliații lor nu le mai sunt utili sau când, cu prilejul unei schimbări de paradigmă, mai precis atunci când își schimbă alianțele, aceștia le-au devenit o povară. Românii par să fi uitat că Statele Unite și-au abandonat aliatul din Vietnamul de Sud atunci când au negociat soarta războiului, la presiunea opiniei publice de acasă, cu Vietnamul de Nord. Românii, în anticomunismul lor primitiv, uită felul în care rușii i-au abandonat pe comuniștii egipteni, iranieni (Tudeh) și irakieni, preferând, din considerente geopolitice, o alianță cu state dirijate de partidul Baas sau de mullahi unei solidarități internaționale cu partidele „frățești”. Românii sunt orbi atunci când vine vorba de maniera în care autoritățile franceze (Sarkozy), după ce l-au primit cu mare pompă pe Gadaffi la Paris și au luat de la acesta fonduri importante pentru alegeri, l-au lichidat doi ani mai târziu, nemaiavând nici un interes politico-economic să-l vadă în fruntea statului libian, jefuindu-i apoi petrolul și depozitele financiare din băncile europene. Or, putem paria că după sosirea la putere a președintelui Trump datele geopolitice se vor schimba nițel și că României îi va fi mai bine dacă se va supune vrând-nevrând schimbării, din moment ce nu are o politică de rezervă, adică din moment ce specialiștii și politicienii nu au elaborat dinainte o soluție de echilibru între marile puteri de pe urma căreia țara ar fi avut numai de câștigat. Căci dacă „a guverna” înseamnă să prevezi, așa cum ne învață manualele de științe politice, atunci unui guvern român serios îi va conveni mai mult să elaboreze diversele scenarii posibile ale unui echilibru abil și echidistant între Statele Unite, Europa de Vest, Rusia și China. În fapt România, sub guvernul comunist al lui Ceaușescu, deținea o poziție interesantă în Orientul Mijlociu și Maghreb în calitate de furnizor de specialiști și tehnicieni pentru diverse activități industriale, medicale sau de învățământ (foraje petroliere, mecanica automobilelor, mașinilor grele și tractoarelor, agricultură, construcții, medicină) în cadrul unui veritabil ajutor plătit acordat țărilor în curs de dezvoltare. Această poziție – sursă de beneficii geopolitice – a fost complet pierdută după ce țara s-a transformat ea însăși într-un soi de colonie de Lumea a Treia ascultând orbește de ordinele stăpânului occidental și dirijată de politicieni compradores. Or, în cazul unor mutații geopolitice și geoeconomice rapide, statele occidentale nu vor face nici un cadou pe piețele care se vor redeschide (Irak, Iran, Rusia și mai ales Siria care va trebui reconstruită de la A la Z). A găsi poziționarea din care să fie recuperate  vechile poziții geoeconomice, iată o sarcină care nu duce lipsă de anvergură în această lume în schimbare, chiar și pentru o țară al cărei potențial industrial a fost scos la mezat. Vor ști câștigătorii alegerilor din noiembrie 2016 să se achite de această sarcină? Din păcate, mă îndoiesc. Aceștia sunt deja nerăbdători să le dovedească stăpânilor lor că sunt bine ancorați în moda multiculturală (in the mood) și fini cunoscători ai trăncănelilor culturaloide. Par să uite că politica nu e totuna cu enunțarea bunelor sentimente, nici spectacolul acțiunilor de caritate, nici al gadgeturilor la modă, ci, în esența ei, descifrarea momentului adecvat (kairos) însoțită de curajul deciziei (fortuná) oamenilor politici, kairos și fortuná ale responsabililor politici fără de care popoarele nu sunt altceva decât niște lachei ai celor puternici.

Așteptând, vă urez „la mulți ani” în 2017 !

* bobo = „bourgeois boheme”, „burghez boem” expresie în lb. franceză care se referă la tineretul hipster care e ancorat economic în clasa medie-superioară dar se crede la stânga și e preocupat de ultimele mode culturale.
 

Despre autor

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).


21.12.16

Tractorul Brașov – uzina care DERANJA la nivel MONDIAL-fabrica ce aducea 25% din veniturile Romaniei...


In 1990 modelul de tractor ar fi fost foarte modern, aparatura care a fost adusa pentru modernizare a fost dusa direct la fier vechi, in tipla, asa noua cum era. De aici a pornit declinul, fabrica deranja la nivel mondial, iar la nivel european era dusmanul fabricii Lamborghini, Italia si Germania. O uzină mamut în jurul căreia s-a construit un oraș. În epoca de glorie era al doilea producător de tractoare din lume. Până în 1989 a adus venituri de 500 de milioane de euro, bani cu care s-au plătit datoriile țării. Uzina avea 26.000 de angajați. După 1989, guvernele […]

In 1990 modelul de tractor ar fi fost foarte modern, aparatura care a fost adusa pentru modernizare a fost dusa direct la fier vechi, in tipla, asa noua cum era. De aici a pornit declinul, fabrica deranja la nivel mondial, iar la nivel european era dusmanul fabricii Lamborghini, Italia si Germania.

O uzină mamut în jurul căreia s-a construit un oraș. În epoca de glorie era al doilea producător de tractoare din lume. Până în 1989 a adus venituri de 500 de milioane de euro, bani cu care s-au plătit datoriile țării. Uzina avea 26.000 de angajați. După 1989, guvernele au avut interesul ca Tractorul să nu dispară pe durata propriului mandat. Rețeta a fost aceeași – s-au șters datorii, s-au acordat credite și s-au elaborat programe, fabrica fiind ținută în viață în mod artificial. Pentru voturi, pentru o guvernare liniștită.


Ponta spre mai mare rusine a sa, taia deunazi panglica la fabrica Mercedes in Sebes, in timp ce industriile noastre de masini si utilaje au fost pur si simplu distruse si facute praf si pulbere. Brasoveni care au lucrat in aceasta fabrica pana la inchidere sunt martori cum li se impunea sa nu vanda piese pentru export caci altfel riscau sa fie concediati fara nicio discutie si toti stiu ca s-a vrut neaparat demolarea acestei industrii care prezenta un pericol urias, o concurenta la nivel mondial, doar in scopul de a fi falimentata intentionat. Egiptenii cand aud de Brasov intreaba de tractoare, nemtii la fel, comenzile rulau pana la daramarea ei, insa solcitarile ramaneau neonorate.
În 1925, la Brașov se deschide uzina de avioane IAR. Visul oamenilor de la poalele Tâmpei de a produce mașini zburătoare are însă o viață scurtă, pentru că, după terminarea celui de-al doilea război mondial, o mare parte din utilaje, dar și proiectele bombardierelor și aparatelor de vânatoare sunt luate de ruși. Sunt o parte din prada lor de război. Tot ei îi croiesc un alt viitor uzinei. Decid ca Brașovul trebuie să devină un mare producător de tractoare.
După un an, primul tractor, IAR 22, produs sub licență nemțească, iese pe poarta fabricii, unde muncesc 15.000 din cei 82.000 de locuitori ai Braşovului, adică jumătate din populația aptă de muncă.
loading...
Proaspăt proprietar a milioane de hectare de teren în urma naționalizării, Partidul Comunist face prima comandă la Brașov – 5.000 de tractoare, 5.000 de pluguri și 2.000 de semănători. 1946 este și anul în care primul tractor IAR 22 pleacă la export. După numai cinci ani, mașinile agricole de la Brașov ajung în China, India şi Egipt, dar și înZambia, Rusia, Congo ori Brazilia. Banii câștigați de uzina brașoveană sunt folosiți pentru plata datoriilor externe.
Un tractor la fiecare 9 minute
În 1970, uzina se extinde: casele de pe 10 hectare de teren sunt dărâmate iar, în locul lor, conducerea de partid înalță hale pentru turnarea de aliaje și montează linii pentru macarale imense. Se fac noi angajări. Conducătorii uzinei conving statul că trebuie să investească în cel mai exportat produs românesc pentru a cuceri și piețele europene.Tractorul Brașov cumpără o licență de la Fiat. Se naşte astfel Universal 650, produsul premium al fabricii. „Țării cât mai multe tractoare” nu mai este doar un slogan.
Atât de mare este cererea, încât la fiecare 9 minute pe poarta uzinei de la poalele Tâmpei iese un tractor. Din cei 190.000 de locuitori ai oraşului, 26.000 muncesc acolo. Pentru ei, comuniștii construiesc cartiere de blocuri, policlinică, spital, stație de salvare, cantină și sală de spectacole.
1987 este anul în care muncitorii din Brașov își demonstrează forța socială. Izbucnită la fabrica de autocamioane, revolta care anunța moartea iminentă a comunismului adună în jurul ei lucrătorii de la principalele fabrici din oraș. Oamenii iau în stăpânire străzile și mărșăluiesc către sediul comitetului județean de partid. Scandează lozinci anti-comuniste fără să se gândescă o clipă la consecințe. Au o singură dorință – să scape deCeaușescu. Alături de protestatari sunt și muncitorii de la Tractorul. Manifestația îi trimite pe brașoveni în istorie, dar le creează și renumele de răzvrătiți. Curajul lor nu este uitat de cei care ajung la putere în România capitalistă.
Necunoașterea rigorilor economiei de piață
În 1990, uzina produce 50.000 de tractoare, anual. Mai mult de jumătate dintre ele sunt destinate exportului. Nimeni nu își imaginează declinul ce are să urmeze. Lovitura vine din Iran, unde ajunge anual 40 la sută din producție. Afacerea considerată extrem de avantajoasă fusese perfectată de Nicolae Ceaușescu și de şahul Mohammad Reza Pahlavi. În schimbul a 20.000 de tractoare, România primea petrol și bumbac. Democratizarea nu este însă pe placul statului persan și înțelegerea pică. În ciuda eforturilor, conducerea uzinei, care nu cunoaște rigorile economiei de piață, nu reușește să găsească alți clienți.
„Așa numitele combinate de utilaj greu erau o invenție din anii 80, și pentru care în mod evident nu exista piață pentru produsele lor”, afirmă Petre Roman, fost prim-ministru.
Fără a mai avea suportul statului pentru negocierea contractelor pentru fabrica, în doar șase ani producția scade de la 50.000 la 6.000 de tractoare. Deși lucrurile nu merg într-o direcție bună, guvernanții îi liniștesc pe angajați. Finanțează găurile fabricii și le promit găsirea unui investitor.
„Prima tentativă de privatizare a fost în 1996 cu New Holland”, își amintește Gheorghe Apostu, fost lider de sinidcat.
„Tentativele de privatizare nu au reușit datorită faptului că erau prea mari datoriile, nimeni nu dorea să cumpere o afacere care, dacă băgai foarte mulți bani în retehnologizare, putea produce un profit care era înghițit pe următorii câțiva ani buni buni, chiar zeci de ani, de datoriile pe care le avea societatea”, spune Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS.
Victor Ciorbea acordă primul credit în 1997
În 1997, în plin scandal la vârful guvernului, când tot mai multe voci cer alegeri anticipate, Guvernul, sub semnatura lui Victor Ciorbea, acordă fabricii un credit de 3,8 milioane de dolari, cu o dobândă de un procent. Condiția este ca banii să fie folosiți pentru retehnologizarea liniilor de productie și cumpărarea de materii prime. Planul arăta că, în total, uzina va fabrica 6.000 de tractoare destinate piețelor din Egipt, Turcia și SUA.
De pe liniile de producție ies însă numai 1.000 de tractoare. în 1998, uzina rămâne fără curent și gaze. E momentul în care angajații și familiile lor nu se mai mulțumesc cu promisiuni și cer fapte. Ies în stradă în speranța că vor declanșa o reacție salvatoare.
Alte credite și proteste în ani electorali
Aparent, protestele își ating scopul. Tractorul primeste încă un credit. De data aceasta de la Guvernul Radu Vasile, care îi dă 3,5 milioane de dolari fără dobândă pentru plata restanțelor la gaz și curent.
Pacea socială durează doar un an. În lipsa contractelor, în 1999, 80 la sută din cei 10.500 de angajați care reușiseră să supraviețuiască celor 10 ani de tranziție sunt trimiși în șomaj tehnic. Oamenii ies în stradă, iar guvernul CDR – condus de Radu Vasile – acordă un alt credit, de 3,2 milioane de dolari. De data aceasta dobânda este de 30 la sută, iar banii trebuie folosiți pentru relansarea producției și plata datoriilor.
Guvernanții promit și un plan pentru salvarea Tractorul, iar angajații se liniștesc. Uzina este împărțită în șase companii – Frimut UTB, Rentcom UTB, Prorem UTB, AWE-HD, MUM-UTB, Scudiver UTB, iar secțiile care nu sunt implicate direct în producția de tractoare sunt scoase la privatizare.
„Privatizarea asta la Tractorul a avut un singur scop: să mai ia din datoriile de la fabrica mamă și să le împingă la aceste făbricuțe, în speranța că fabrica mamă se va putea salva. S-a demonstrat că a fost o gândire foarte proastă. Când s-a cumpărat, s-a cumpărat cu datorii imense. Nu a fost doar MUM-ul meu, a fost și Scudiverul, și Reucomul. Toate au avut același lucru: datorii istorice”, spune Emil Niță, director companie desprinsă din Tractorul Brașov.
Majoritatea firmelor rupte din Tractorul Brașov intră în insolvență, iar statul nu își recuperează datoriile.
Frimut UTB – Rafturi metalice și Grilaje – 700.000 de dolari
Prorem UTB – piese de schimb – 6,4 milioane de dolari
AWE-HD – producția de autovehicule – 2 milioane de dolari
Scudiver UTB – freze de disc – 7,5 milioane de dolari
Datoria crește cu 12.000 de dolari pe zi
Cum relansarea mult dorită e un eșec, în 2000 – an electoral – oamenii ies din nou în stradă. Protestele încetează abia când prim-ministrul Mircea Ciumara șterge 1,7 milioane de dolari din datoriile Tractorul Brașov. Dar muncitorii brașoveni nu se mulțumesc cu atât și ies din nou în stradă. Începutul anilor 2000 conturează ideea că toate ajutoarele de stat date de guverne au fost doar simple paliative. Datoriile Tractorul ajung să crească în fiecare zi cu câte 12.000 de dolari, doar din dobânzi și penalități.
„Tractorul Brașov face parte din marile entități economice ale României, care prin dimensiunile lui, 134 de hectare, 26 de hale, făcea imposibilă gestionarea și realizarea unui profit operațional”, declară Mircea Ursache, fost președinte AVAS.
Pentru a calma furia socială, Guvernul Năstase împrumută fabrica cu 400.000 de dolari bani pentru salarii. Datoriile totale ajung la peste 52 milioane de dolari.
Presiunile din rândul angajaților continuă în anul prelectoral 2003, iar guvernul condus de Adrian Năstase decide că tractoarele produse la Brașov vor beneficia de noi subvenții de 17 milioane de dolari. Guvernul se afișează chiar și cu un investitor: concernul Landini – parte a grupului Fiat.
„Condițiile de acord social au fost îndeplinite, condițiile contractuale au fost îndeplinite, s-a semnat și contractul. Statul român trebuia să îndeplinească niște condiții trecute în contractul de privatizare, anume subvenționarea utilajelor agricole pe o perioadă de cinci ani”, spune fostul lider de sindicat Gheorghe Apostu.
În schimbul datoriilor, statul se angajează să îi subvenționeze pe producătorii agricoli care vor cumpăra tractoare de la Brașov.
Alegerile, aer pentru angajați
Noi învățam italiană, ne-am oprit cam repede din asta pentru că urma să se finalizeze privatizarea cu Landini, până la sfârșitul anului, pe 31 decembrie. De Crăciun au plecat în Italia, am băut împreună un pahar de șampanie, s-au dus și nu s-a prezentat nimeni din România să semneze privatizarea cu Landini. Era vorba de Guvernul Năstase”, își amintește Ion Bucur Constantinescu, fost director al fabricii.
Greșeala statului e răscumpărată în ochii angajaților înainte de alegerile parlamentare cuun alt împrumut de aproape un million de dolari. Dobânda cerută e de 18,75 la sută. Dar banii sunt folosiți tot pentru salarii. între timp, Guvernul găsește un alt investitor strategic.
„După Fiat s-au purtat discuții foarte avansate cu Daewoo. A existat un moment când blocurile motor, axele cu camere și chiuloasele Daewoo se turnau la Brașov, în Uzina Tractorul. A apărut căderea părții Daewoo Automobile. Au plecat, nu au mai discutat privatizarea cu noi”, mai spune Ion Bucur Constantinescu.
Împrumuturile de la  guvern, miză preelectorală
În 2005, angajații ies din nou în stradă și cer bani. Primesc un nou plan de redresare.
„Ideea era să se restâangă activitatea în jur la 30 de hectare, restul să se vândă și din banii aceia să înceapă o activitate nouă, fără datorii, lucru care era fezabil. Nu l-a dorit atunci Guvernul. În 2005 am avut primele discuții în contradictoriu cu Tăriceanu”, spuneNicolae Vlad Popa, senator.
Călin Popescu Tăriceanu vrea să subvenționeze Tractorul Brașov cu 8,7 milioane de dolari, dar ministrul Economiei, Ionuț Popescu, se opune și este schimbat din funcție. Astăzi, fostul ministru, spune că împrumutul avea doar miză preelectorală.
„Tot nu îi mai puteai salva, erau prea în groapă, asta vă spune Ionuț Popescu. Avea dreptate, lucrurile erau deja de vreo zece ani în situație foarte proastă. Când începi să acumulezi datorii și pe urmă începe să vină bulgărele – care se adună cu majorități și penalități – ajungi într-o situație din care iar nu mai poți să ieși”, mai spune Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS.
„Domnul Popescu nu are nicio expertiză în domeniul privatizării, nu cred că poate emite judecăți de valoare”, spune Mircea Ursache, fost președinte AVAS.
Fostul ministru Ionuț Popescu a ieșit din viața publică și nu mai vrea să dea declarații despre disputa cu fostul premier. Nici Călin Popescu Tăriceanu nu mai vrea să-și amintească de Tractorul Brașov.
Discuție reporter Digi24-Călin Popescu Tăriceanu:
„-Un minut vă reţin, despre Tractorul Braşov.
-Nu vorbesc în timp ce merg.
-Despre privatizare vrem să vă întrebăm?
-Ar fi fost bine să fie o privatizare.”
Fără împrumut, pentru binele electoratului din Brașov, statul găsește un alt investitor.
„Alt contract cu care s-a ajuns până aproape de finalizare a fost Mahindra. Am avut negocieri pe vreo patru luni, aici la sediul societății, după care am făcut parte din delegația guvernamentală care a mers în India, să vedem situația de acolo. S-a ajuns la încheierea acordului social. Cred că acolo nu s-a vrut, pentru că ei, nefăcând parte din Europa, vroiau să aibă cap de pod pentru intrarea în UE”, mai spune fostul lider de sindicat Apostu.
Tractorul Brașov, concurența la importuri
Sindicatele dau vina pe firmele din străinătate, despre care spun că nu voiau nici concurență indiană, dar nici românească.
„Cei care importau în România, vedeau în Tractorul, ca în orice firmă cu capital de stat, inamicul principal”, susține Dumitru Costea, președinte Blocul Național Sindical.
După eșuarea privatizării, datoriile acumulate la Tractorul Brașov sunt de 243 de milioane de euro. Cu promisiunea că nu va rămâne fără utilităţi, în ciuda datoriilor imense, în 2007, fabrica lansează o nouă gamă de tractoare. Nu sunt produse decât prototipurile, pentru că fabrica rămâne, din nou, fără current electric, iar angajații ies încă o dată stradă. Speră să aibă câștig de cauză. AVAS decide însă că fabrica nu mai are viitor.
„O vină mare o are Răzvan Orășanu. A dispus sistarea curentului și gazului pentru o datorie de 14 miliarde de lei vechi, era o datorie curentă. Ăsta a fost un motiv. A amenințat salariații din Tractorul că dacă nu vor pleca cu plăți compensatorii, vor pleca fără. Și atunci, i-au speriat pe oameni, oamenii au venit către sindicate și au spus că mai bine să lichideze, pentru că vor să plece cu plăți compensatorii”, spune Gheorghe Apostu.
„Au obținut programe guvernamentale, scutiri de TVA, chiar eu am reușit în 2006 să obțin o scutire de TVA. Am făcut maximul posibil să nu ajungă în faliment, dar totuși când produci și ai o pagubă de 1.000 de euro la fiecare tractor produs nu ai cum să fi profitabil și să reziști”, spune Răzvan Orășanu, fost președinte al AVAS.
În vara lui 2007, în schimbul a 82 de milioane de euro, cele 125 de hectare cu hale pline de tractoare și piese de schimb sunt scoase la vânzare.
„120 de hectare înseamnă 1.200.000 de mp pătrați, iar la vremea respectivă nu era criză, era un boom imobiliar, în Brașov un metru pătrat se vindea cu cel puțin 100 de euro”, subliniază senatorul Nicolae Vlad Popa.
Noul proprietar e SC Flavus Invest SRL București. Compania e deținută de fondul britanic de investiții Centerra Capital Partners, iar pe locul uzinei se anunță ridicarea unui mall, a unui centru commercial și a mai multor blocuri.
„A fost lichidată nejustificat, asta e părerea mea, la fel ca alte multe înterprinderi din economia românească. Au fost mulți neprofeșioniști”, spune Constantin Niță, ministru al Economiei.
La șapte ani distanță de la ultimul tractor produs la Brașov, cei care și-au legat destinele de fabrica de la poalele Tâmpei se uită în urmă și își regretă propriile decizii.
„E o nerealizare a mandatului meu, una majoră, faptul că nu am reușit ca țară să păstrăm această fabrică de tractoare”, declară Răzvan Orășanu.
„Au câștigat în primul rând firmele concurente de afară, au omorât concurența, au câștigat piața”, spune liderul de sindicat.
Lipsește documentația
Dar nu a dispărut numai uzina. În 2014, plan

12.12.16

Europa își etalează atuurile în fața juriului lui Donald Trump


Răzvan Ciubotaru
În primele luni ale anului 1992, pe când guvernul României era preocupat de conflictul militar ce se ițea în Transnistria și de diverse formule de asociere propuse cu „Estul sălbatic“ din care făcea parte – Turcia, Bulgaria sau Iugoslavia ce tocmai începea să se destrame –, Comunitatea Economică Europeană se transforma în Uniunea Europeană de astăzi.
Cu trei ani înainte de „consensul“ din pădurea Snagovului, la Maastricht se puneau bazele structurii care astăzi este acuzată că a „colonizat“ România, iar unii dintre marii beneficiari ai acelor negocieri la care România nu a luat parte au fost britanicii.


Cârcotașii britanici mizează pe Trump
Mereu cârcotași, nemulțumiți de politicile ce nu aveau nimic de-a face cu thatcherismul urmat de Londra, critici duri ai politicilor financiare, ai monedei unice în facere și ai Politicii Agricole Comune (reformate în interes francez pentru ultima dată de premierul actual al României, Dacian Cioloș), britanicii au știut să-și tragă spuza pe turta lor printr-un drept stabilit prin Tratatul de la Maastricht în 1992, pe care acum îl detestă și din cauza căruia au și decis să iasă din UE – libera circulație. Negustorii britanici din piață (financiară) și de la guvernare se fac că uită ce au semnat și separă cât se poate de clar libertatea de circulație a cetățenilor europeni (deveniți între timp și instalatorul polonez, și faianțarul român) de libertatea de circulație a serviciilor (în special cele financiare – cea mai mare și profitabilă industrie britanică).

La 30 de ani de la introducerea tehnicii computerizate care a revoluționat bursa de la Londra, centrul de afaceri din capitala britanică (City-ul londonez, de departe cel mai important din Europa), este în egală măsură șantajistul și obiectul de șantaj creat de referendumul surprinzător din iunie 2016, prin care cetățenii au decis ieșirea Marii Britanii din UE. Iar aici noua administrație Donald Trump va avea un cuvânt greu de spus.


Acolo unde se neguțează munca „pălmașilor“ de pe continent
Miza este uriașă. Pe lângă veniturile de miliarde de euro (circa 30 de miliarde de euro provin doar de pe urma „pașapoartelor“ financiare pentru UE) pe care le generează activitatea City-ului londonez, vorbim despre pârghiile de influențare politică a piețelor, pe care le oferă concentrarea mare de furnizori de servicii financiare și grupuri de lobby. Este limpede că pentru orice finanțist inima Occidentului nu bate la Amsterdam sau Paris și nici măcar la Frankfurt, ci la Londra și pe Wall Street. Însă votul pentru părăsirea UE de către Marea Britanie amenință să rupă centrul financiar din Londra de cel din Frankfurt sau Paris și de „clăcașii“ care sunt marile întreprinderi și IMM-urile de pe continent, reducând astfel influența Marii Britanii.

Miza o reprezintă „pașapoartele“ financiare de care se bucură negustorii din Londra pe continent, de la Paris la București și Sofia. Ele sunt similare vizelor Schengen de care au scăpat cetățenii români, cu diferența că aduc Londrei mult mai multe miliarde decât cele transferate prin remitențe de simplii muncitori români și, pe de altă parte, că aceeași Londră dorește să le mențină în vigoare și după părăsirea Uniunii.


Defilare pe podiumul lui Donald Trump
Ei bine, celelalte mari economii care au semnat Tratatul de la Maastricht se opun și găsesc în Brexit oportunitatea de a-și trage spuza pe turta lor, așa cum au făcut-o britanicii în 1992. În acest moment, pentru birocrații și politicienii din Paris, Berlin, Haga sau Roma, lupta pentru a pune mâna pe hălci din City-ul londonez contează mult mai mult decât soarta Republicii Moldova, a Siriei sau a locurilor de muncă din România. Iar pentru asta, deși președintele lor Jean-Claude Juncker spunea că Donald Trump trebuie învățat ce este și cum funcționează UE, marile puteri ale vechiului continent se grăbesc să-și etaleze nurii în fața noului președinte ales al SUA.

Așa se face că exact în aceste zile ministrul de Finanțe al landului Hesse (acolo unde se află Frankfurtul) a plecat la New York pentru a discuta cu marile bănci americane despre cum Germania este gata oricând să ofere accesul pe piața UE pe care Londra nu îl poate garanta decât până în momentul pronunțării divorțului de UE, cel mai repede în 2019. Potrivit Bloomberg, la New York au intrat în vrie și lobby-iști din Franța și din paradisurile fiscale Luxemburg, Irlanda și Liechtenstein, pentru a susține cauza respectivelor state. „Este ca un concurs de frumusețe în care pășim pe podium“, spune Marc Coleman, director la Ibec Financial Services din Irlanda. Frankfurt se prezintă pe podiumul din New York cu stabilitatea și seriozitatea fiscală a Germaniei, pentru a nu mai vorbi că orașul este centrul monedei euro și reprezentantul celei mai puternice economii euro. Centrul financiar parizian apelează la metode mai latine și în cartierul La Defense se pot observa afișaje în limba engleză care îmbie firmele londoneze să se mute în Paris. „Odată ce se mută un investitor în Ile-de-France, îi vom facilita demersul prin simulări fiscale, ajutându-l să-și găsească sediu și resurse umane, să se conecteze la electricitate și ajutându-i pe angajați să găsească școli și grădinițe pentru copii“, spune directorul pentru dezvoltare economică al regiunii pariziene. Presa britanică apreciază însă că Europa continentală nu poate oferi, cu asemenea demersuri „pompieristice“ cu iz socialist, condiții pentru relocarea a circa 400.000 de finanțiști de vârf care locuiesc acum în Londra.


Guvernul încropit de premierul britanic Theresa May după Brexit nu are un plan concret pentru ieșirea din UE, scrie presa britanică, după ce a intrat în posesia unor documente „scurse“ de la executiv. Guvernul britanic „nu are o strategie economică limpede“, iar „prioritatea guvernului rămâne supraviețuirea politică, nu economică“, arată documente citate de New Statesman. Înalta Curte de la Londra a decis că guvernul nu poate lua decizia ieșirii din UE în baza referendumului din iunie, fără consultarea Parlamentului. Un verdict similar al Curții Supreme este echivalent cu alegerile anticipate, la rândul lor, un nou referendum pentru Brexit în cursul anului viitor.

Încotro se îndreaptă ochii Marii Britanii în asemenea incertitudine? Nu către Europa, ci către Statele Unite. Alegerea lui Donald Trump, socotită o surpriză cel puțin la fel de mare ca și Brexitul din iunie 2016, este un balon de oxigen pentru guvernul conservator de la Londra, mai cu seamă dacă este lipsit de un răspuns în fața Europei ce vrea să pună mâna pe centrul financiar britanic.

Din punct de vedere economic, în campania electorală, Donald Trump a fost el însuși un om de afaceri, un adept al reducerii masive a taxelor pentru corporații și al dereglementării puternice a piețelor financiare, adică un lider care va continua politicile anterioare crizei financiare din Statele Unite. Bursa de la Londra și cea de pe Wall Street au reacționat pozitiv la alegerea sa. Financial Times scria că marii câștigători imediați ai alegerii lui Trump vor fi GlaxoSmithKline, BAE Systems și, mai în glumă, mai în serios, CRH, ca furnizor de ciment pentru mari infrastructuri anti-imigrație.


România, ca întotdeauna, între Est și Vest
La noua administrație Donald Trump, în negocierile dintre Londra, UE și Washington, se află cheia viitorului City-ului londonez. Președintele ales al SUA s-a declarat un izolaționist, însă acest lucru este contrazis de nominalizările preconizate pentru înaltele funcții din administrația sa. Un exemplu este Steven Mnuchin, fost bancher la Goldman Sachs și angajat al companiilor lui George Soros, nominalizat pentru funcția de secretar al Trezoreriei Statelor Unite. Nu are loc, din nou, România la masa bogaților occidentali, sau a întârziat din motive electorale?

În ziua alegerii lui Donald Trump, pentru minerii mexicani a fost „doliu“ financiar, peso s-a prăbușit. Însă câțiva directori financiari ai minelor de aur aparținând companiei Fresnillo s-au bucurat, pentru că acțiunile lor au săltat cu 11% la bursa de la Londra, spune Financial Times. Este de luat aminte pentru România, pentru că nu ne sunt străine nici afacerile cu aurul de la Roșia Montană, nici BAE Systems, nici CRH (irlandezii care au preluat fabricile de ciment Lafarge din Medgidia și Hoghiz). Și mai e de luat aminte pentru că, în această chestiune a complicatului Brexit, spre deosebire de anii consensului de la Snagov, în acești ani ai „consensului“ tehnocratic România are un vot în Consiliul Uniunii Europene care este mai puternic decât al Olandei, Belgiei sau Suediei, pe care îl poate folosi pentru securitatea și buzunarul cetățenilor. În timp ce noi numărăm cu amar voturile prezidențiale de la Chișinău, iar presa europeană face scenarii pentru continentul american, vorbește despre războiul informațional al Rusiei și numără morții din Levant, granițele economice ale UE și larghețea buzunarului contribuabilului european (român) se decid acum la Bruxelles, Londra și Washington.



Felix
0
Concursul de frumusete in fata lui Trump se desfasoara intre Paris, Frankfurt, Amsterdam... dar FARA Londra. ENglezii ar fi vrut ca EU sa fie doar pentru firme nu si pentru muncitori. Ei bine, nu o sa fie asa.

Etalarea etolelor de bal @ Felix
+2
Dupa alegeri D.Trump a declarat ca relatiile privilegiale intre SUA si UK se vor mentine fara cusur, din acest motiv inspecteaza restul tarilor interesante din UE, fiind impotriva tratatului de liber schimb cu UE, ca entitate, dupa cum a afirmat.In aceste conditii si ale Brexit-ului astea vom vedea mai mult interes britanic pentru R. acasa la noi si in alte tari de unde vor putea obtine un avantaj economic in lipsa relatiilor simplificate si mai putin costisitoare cu UE, e adevarat ca nu acasa la ei.O situatie de inceput de secol XX.


Conu Leonida fata cu reactiunea @ Felix
+2
Gresesti, britanicii au vrut sa decida ei singuri, si nu un Junker sau alt " pulitician"daca primesc sau nu mameluci care nu au nici un fel de tangenta cu azilul politic. Ei au oferit intotdeauna adapost persoanelor care au avut intr-adevar nevoie, si nu bandelor de tilhari care ati vazut bine de ce au fost capabile pe autostrazi si la granitele tarilor din UE. Britanicii au refuzat sa mai primeasca persoane pe care altcineva i-a chemat la el acasa, ca apoi sa incerce sa ii bage pe gitul altora, si bine au facut. UE nu este Uniunea Sovietica sa dicteze altor tari cum ii place ei.

Ileana Rollason
0
@Conu Leonida : gresesti. Marea Britanie a fost Uniunea Sovietica a U.E. I-a impus decizii (politice, inclusiv) care au si adus-o, economic, la ruina. Cel mai fidel aliat al SUA, a caror politica anti-europeana e bine-stiuta (data fiind concurenta de toate felurile, de la economica, la militara). UE fara Marea Britanie va avea prilejul, daca statele continentului stiu sa-si aleaga lideri puternici, de caracter, nu de felul unui Hollande al Frantei, al unui Matteo Renzi care-o si impune pe catastrofa criminala de Mogherini, la destinele externe ale UE, al liderilor Letoniei, Olandei, si României (ultimul, printr-o frauda strigatoare la cer, "voturile 'diasporei'"! sa mori de râs), UE fara Marea Britanie, spuneam, va avea prilejul sa-si afirme vocatia de mare putere mondiala, INDEPENDENTA. Pâna acuma, n-a fost decât vocea altora (citeste "a Marii Britanii, foarte agresive, vezi Cameron, si restul locatarilor santajisti ai lui 10, Downing Street, si-a diferitelor lobbyinguri de peste ocean").

Daca habar n-aveti de dedesubturi, da, de tine-i vorba "Conu Leonida", nu va mai vârâti (ca musca-n zar). De obicei scrii bine, dar, de data asta, Coane, o dai rau în bara. Mai uita-te si la analizele vesticilor, fiindca de-asta-i vorba, de centralismul democratic traditional Washington-Londra. Ma stupefiezi. Ce-am scriu eu sunt locuri deja comune-n presa vestica. Numai ca prostu' (aia 3) si incultul, daca nu-i si fudul, parca nu-i prost (si incult) destul.

Ileana Rollason
0
@Razvan Ciubotariu : admirabil articol. Marii din UE si-au frecat si ei mâinile de Brexit, numai c-au pierdut. Mai ales ca Trump, în ce-l priveste, a si transat, deja (a laudat Brexit-ul, si-a pronuntat axioma ca "Franta nu mai e ce-a fost") : colonia emula de peste ocean si Marea Britanie ramân împreuna. Restu-i chesiune de pasapoarte personale. Filialelor de pe continent ale intreprinderilor britanice de orice fel, date fiind interesele, nu li se schimba statutul, financiar, inclusiv, iar britanicii, ca persoane fizice, mai ales c-au proprietati imobiliare-n "Europa", au drept la sedere, la beneficiile cartii de sejur. Nu uita nici ca "Europa"-i de multa vreme plina si de proprietari (individuali) americani. De ... vilegiaturisti.
Google
 

Postări populare