Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

29.6.13

Câte a mai omis domnul Tismaneanu?
istoricul de c/omisie



Urmaresc cu interes contributiile lui Larry Watts, acest patriot americano-roman, si reînvăţ ca toti cititorii sai de buna credinta istoria pe care am trait-o si pe credeam ca o stiam, desi niste lucruri nu-mi ieseau la socoteala. De fapt, mai cu seama dupa 1989 incoace, mai multi incearca sa ne convinga de ce si cum am trait pana in 1990, fie din cauza ca ne lipseau multe elemente (data fiind secretomania elitelor la putere), fie din cauza ca cine iti re-scrie istoria iti va determina si prezentul/viitorul.

Larry Watts este istoricul ce ne acopera lacunele cu o documentare bazate pe 3 surse de informatii, independente si convergente in concluziile pe care le trage. Vladimir Tismaneanu este genul de re-scriitor care incearca sa controleze fluxul natural al informatiei si dialogul despre concluziile la care ajunge in scrierile, adevarate poncifuri in jurul ideii 'ce prosti si rai sunt romanii', el ramanand acelasi ideolog de pana la plecarea in Venezuela din pozitii de propagandist stiintific in Romania.

Pe ce-mi bazez ultima afirmatie? Si pe recentul episod dela contributors.ro, unde dupa ce mi s-a publicat un comentariu, acesta a fost prompt sters in numai cateva ore
(http://www.contributors.ro/politica-doctrine/din-lac-in-put-victor-ponta-intre-che-guevara-si-adrian-nastase/#comment-141980).
Pe scurt, acolo, prima data un domn Dobre si o doamna/domnisoara Gabriela l-au indemnat pe Vladimir Tismaneanu sa dea curs invitatiei lui Larry Watts la o discutie publica si clarificatoare in jurul concluziilor divergente ale fiecaruia. Eu am introdus urmatorul comentariu dupa al Gabrielei:

Domnule Tismaneanu, nu ne pierdeti pe drumul catre nu stiu ce raport! Cand l-am descarcat avea peste 600 de pagini, mai avem si altceva de facut. Ma alatur lui Constantin si Gabrielei in a astepta ca dvs. sa-l angajati pe Larry Watts direct, intr-un dialog.
Spre deosebire de ceea ce deduc din cele scrise de ei, eu vin aici ca unul care citindu-l pe Watts n-am a-i gasi cusur in cele scrise. Vedeti, din punctual meu de vedere, el nu opereaza cu opinii sau extrapolari, ci cu fapte verificate/triangulate din 3 surse: cele operative americane, cele din arhivele STASI si cele ale serviciilor romanesti.
Daca vreti sa ne convingeti si pe cei care n-am citit acel Raport pentru a vedea unde greseste Watts, dati urmare invitatiei d-lui Larry Watts! Va rog.


Refuzul lui Vladimir Tismaneanu este justificat de tot felul de complexe extra-istorice--in fond, istoria nu se scrie de comisii girate de guverne, ci mai intai se colecteaza din date primare, dupa care se dezbate PUBLIC intre istorici, iar comisiile statului nu pot decat cel mult sa recomande o versiune pentru ceea ce va fi publicat in manualele de istorie. Ce este nejustificat, si face deja vizibila si suspecta metodologia lui Vladimir Tismaneanu este stergerea comentariului de mai sus. Acest aspect trimite imediat la intrebarea: Câte a mai omis domnul Tismaneanu?





J. J. Scheuchzer - THE EYE A WORK OF GOD
Vladimir Tismaneanu, istoric de c/omisie



Da click aici ca sa vezi totul!

28.6.13

station 4031 (@station4031)


Exiles 8534, originally uploaded by FlanniganPhotography.



Sunt unul din copiii care au crescut in strainatate. M-am nascut in Romania, dar mama a emigrat cu mine in Franta. Aici, am primit o educatie occidentala, am aproape toti prietenii, nu am suferit foamea desi situatia noastra nu a fost intotdeauna roz. Am studiat dreptul administrativ la o mare universitate, si lucrez ca jurist in locuinte sociale. Sunt multe lucruri despre care as visa sa vorbesc cu dumneavoastra despre statul de drept din Romania si politicile sociale foste si actuale, dar nu este subiectul.

Cu toate astea nu am uitat niciodata de unde am venit si cine sunt de fapt. Francezii nu au stiut niciodata sa ma inteleaga pe deplin, iar eu, mult timp, i-am respins.

Cand eram copil, erau foarte putini romani. Plangeam deseori si ma izolam de ceilalti. Ma simteam ca in inchisoare sau exil fortat. Nu imi placea tara nici moravurile foarte diferite ale copiilor de aici. Violenta inconjuratoare in special m-a deprimat foarte mult timp. Da, Franta este o tara foarte violenta, desi turistul poate nu vede asta. Exista o cultura a agresivitatii, se asteapta ca un om sa stie sa se apere singur si sa doboare obstacole mai mari decat el.

Dar asta m-a intarit.

In timp, a aparut internetul, si ma bucuram sa pot vorbi cu semenii chiar si dupa ce vacanta de vara se incheia. Visul european l-am avut, mi-as fi dorit ca UE sa fie un stat federal si sa nu mai existe diferente intre mine si cei din jur.

Realitatea a zdruncinat acest vis in ultimii ani, insa.

Inainte, cand auzeam o vorba romaneasca pe strada, era atat de rar incat saream peste ocazie si ma opream sa vorbesc cu persoana, bucuros sa nu fiu singurul.

Dar in ultimii ani, au aparut tot mai multi, cu mutre tot mai antipatice. Curand, am ajuns sa ii ignor total pentru un motiv foarte simplu: orice conversatie ma conducea iremediabil in situatia in care mi se cerea sa dau ceva, sau sa ajut cu ceva. Insuportabil, mai ales ca pur si simplu nu sunt o banca, si oricat as vrea nu am posibilitatea sa ajut pe toata lumea !

Pe urma, a aparut rasismul, discriminarea. Sunt constant injurat, umilit. In administratie orice formalitate minora dureaza cateva luni si necesita documente de care altii nici nu auzit, desi am cetatenia franceza. La servici, colegii ma privesc diferit, am fost banuit de furt in intreprindere (culmea pentru un om al legii)!

Evenimentul cel mai dureros s-a intamplat cand persoana de la resurse umane m-a chemat intr-o zi in birou. Am fost acuzat pur si simplu ca pasaportul meu francez ar fi un fals, si ca nu am dreptul sa muncesc pe teritoriul frantei ! Indignat, am apelat la mai multi oficiali ai statului cu care lucram si la sindicat. Acestia m-i au luat apararea si tipa respectiva a fost data afara cateva saptamani dupa asta pentru incompetenta. Dar de ce a trebuit sa ma zbat ?

Culmea ironiei ? Era o negresa !

Intr-o zi din 2011, ma saturasem de Franta si de comentariile rasiste, si am decis sa ma intorc in Romania. Am stat o luna in tara, cautand de lucru. Dar surpriza mea a fost mare cand am observat ca persoane nou intalnite imi spuneau clar ca “nu sunt de aici”. Eram considerat strain in propria tara !

Mai mult: prietenii imi tot cereau bani de parca ar fi fost cersetori de pe strada.

Din alte motive m-am intors in Franta, dar am ramas cu un gust foarte amar. Am impresia ca nicaieri in Europa nu mai sunt la locul meu.

Acum, imi ascund identitatea. Nu mai lupt. Au castigat…

21.6.13

Roşia Montană, Roşia Poieni (modelul românesc) şi modelul suedez

.

România, cu o suprafaţă de 238.391 km2 şi o populaţie de 21.790.479 locuitori (estimată pentru iulie 2013), deci cu o densitate de 92,97 locuitori/km2, a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

Celebra Lege a minelor din 4 iulie 1924, comună pentru mine (aur etc.) şi petrol (ţiţei, gaze etc.), scoasă de liberali în cadrul politicii prin noi înşine (care se opunea politicii porţilor deschise) prevedea, printre altele, că resursele naturale, printre care aurul şi petrolul, să fie exploatate doar în companii mixte (societăţi anonime miniere române) (Art. 32), în care capitalul românesc să aibă cel puţin 60 % participare (Art. 33). Redevenţa la aur era de 2%, în natură. A existat o opoziţie puternică externă contra acestei Legi.

Au urmat cei 42 de ani de comunism, în care nu au existat companii private, şi nici companii străine care să opereze în România.

După 1989, Legile minelor 61/1998 şi 85/2003 au consfiinţit politica porţilor deschise,
cerută de Uniunea Europeană: concesiunea poate să fie acordată unei companii româneşti sau străine, redevenţa la aur fiind iniţial de 2%, din 2009 de 4%, în bani. Constituţiile României din 2001 şi 2003 spun că statul trebuie să asigure exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, dar nicăieri nu mai este definit interesul naţional.

Să vedem deci cum a fost „gândită" de decidenţii români exploatarea resurselor naturale aur şi cupru în interesul naţional după 1989 (a se vedea analizele Grupului pentru salvarea Rosiei Montane din Academia de Studii Economice la adresa
http://www.ase.ro/rosia_montana/index.asp ).

• Pentru aur, omul de afaceri de origine română V.F. Timiş a creat trei companii surori: Gabriel Resources N.L. (companie australiană, înfiinţată la 4 ianuarie 1995), Gabriel Resources Ltd. (Gabriel, pe scurt, companie canadiană, înfiinţată la 28 mai 1996, cu un capital social de 22.000 USD www.gabrielresources.com ) şi Gabriel Resources Limited (Gabriel Jersey pe scurt, companie englezească, cu un capital social de 10.000 lire sterline). Gabriel Jersey a devenit în aprilie 1997 subsidiara companiei Gabriel.

La 4 septembrie 1995, a fost semnat un contract de cooperare între actuala Minvest şi Gabriel Resources N.L., ca urmare a adjudecării unei licitaţii organizată de Minvest şi Ministerul Industriilor la 4.09.1995. Dar anunţul RAC Deva a intenţiei de constituire a unei societăţi mixte având ca obiect de activitate: „prelucrarea sterilelor cu conţinut de metale preţioase din iazuri de decantare vechi în amestec cu minereu auro-argentifer din producţia curentă, în două instalaţii a câte 1 milion tone pe an la Roşia Montană şi Gurabarza-Brad" a apărut în Adevărul din 5 sept. 1995, la pag. 8, deci a doua zi.

Gabriel (fosta Starx Resources reactivată) a fost cotată în 1996 pe seama Roşiei Montane la bursa din Vancouver, apoi la cea din Toronto, cu simbolul GBU şi a început să emită acţiuni: în 1996, 1.040.478 acţiuni, în valoare de 21.816 CAD (dolari canadieni). Documentele emise de Statul roman care au permis cotarea lui Gabriel la bursă pe seama aurului de la Roşia Montană nu sunt de găsit (Daniel Bojin, http://www.ecomagazin.ro/reteta-secreta-a-afacerii-rosia-montana/). Gabriel are astfel bani să achiziţioneze Gabriel Jersey, să achite contribuţia de 357.500 USD a lui Gabriel Jersey la formarea EuroGold, etc.

Compania de stat Minvest SA, a fost „măritată" în 1997 cu Gabriel Jersey, „terţul" interesat fiind Gabriel, formându-se astfel la 7 iunie 1997 compania Euro Gold SA, azi RMGC SA: Gabriel Jersey 65 % (aport în numerar 357.500 USD), Minvest 33,8 % (aport în natură), restul 3 acţionari minoritari. Capitalul social subscris iniţial al EuroGold (RMGC) a fost de 3.939.100.000 lei (= 550.000 USD), reprezentând 275.000 acţiuni nominative a 14.324 lei fiecare. În „înţeleagerea prealabilă", se spunea printre altele, că Minvest se obligă să obţină licenţele (licenţa de exploatare pentru Roşia Montană şi licenţa de explorare pentru Bucium) şi să le transfere în termen de 7 zile lui EuroGold.

Într-adevăr, Minvest, care exploata din 1970 mina veche a statului la Roşia Montană, cu o carieră deschisă, obţine de la Guvern Licenţa de exploatare nr. 47/1999, avându-l pe RMGC ca afiliat care să exploreze pentru o mină nouă. Imediat după intrarea în vigoare a Licenţei 47, la 11.11.1999, are loc prima majorare a capitalului social al RMGC cu 2.954.325.000 lei (=171.963,038 USD, unde 1 USD=17.180 lei), adică 206.250 acţiuni noi, acordate toate, prin „înţelegerea prealabilă" din 1997, lui Gabriel Jersey. Rezultă că participarea la RMGC a lui Gabriel Jersey creşte de la 65 % la 80 % , iar a lui Minvest scade de la 33,8 % la 19,31 %.

Licenţa 47 este transferată, prin ordin ANRM, în 2000, lui RMGC, Minvest rămânând afiliat, ca să exploateze vechea mină a statului. Prin acest transfer, participarea statului a fost redusă de la 100 % la 19,31 % !

V.F. Timiş a părăsit compania Gabriel în 2003, dar a rămas consultant !

După alte două majorări de capital social (2004 şi 2009), în octombrie 2011, RMGC decide să facă o reducere de capital social, prin reducerea valorii nominale a acţiunilor de la 1,43 lei la 0,84 lei; astfel, capitalul social a scăzut de la circa 208.181.400 USD la circa 121.997.504 USD. Să observăm că Minvest avea datorii la stat de 12.668.972 RON în 2011. Mai are şi datorii la Gabriel Jersey de 40.069.332 USD, în urma majorărilor de capital din 2004 şi 2009, şi aceste datorii urmează să crescă pe viitor, cu procentul de 19,31 % din următoarele majorări de capital inevitabile, dacă prin absurd proiectul RMGC ar fi aprobat, căci costul construcţiei minei a ajuns la 1,5 miliarde USD.

Din anul 2011, Minvest deţine 19,31% din actiunile RMGC, iar Gabriel Jersey 80,69%. Gabriel este o companie junior de explorare a aurului şi dezvoltare, cu proiecte doar în Romania. Nu a exploatat nicăieri.

La finele lui 2012, Gabriel avea 380.540.000 acţiuni, în valoare de 859.782.000 CAD (dolari canadieni) , şi acţionari faimoşi, ca Paulson & Co 16%, Electrum Global Holdings 16%, BSG Capital 16%, compania minieră americană Newmont 13% , Baupost Group 13% , şi alţii 26%.
(http://www.gabrielresources.com/documents/GBU_Corp_Pres_Apr2013_EGF_001.pdf)

Costul de construcţie a minei noi (uzina de leşiere şi 4 cariere deschise) prevăzute în proiectul RMGC era de 253 milioane USD în 2001 (când proiectul actual a fost definitivat), de 437 milioane USD în 2002, de 638 milioane USD în 2006, de 876 milioane USD în 2009, de 1 miliard USD în 2011 şi a ajuns la 1,5 miliarde USD în 2013.

Numărul locurilor de muncă directe, în medie, pe durata de viaţă a minei din proiectul RMGC, a crescut în timp: 500 în 2002, 560 în 2004, 600 în 2005, 880 pe site-ul lui Gabriel în 2010. Dar în studiul comandat în 2003 de Gabriel lui Independent Mining Consultants Inc. (care se afla pe site-ul companiei Gabriel, dar a fost retras) erau preconizate, în medie, 217 locuri de muncă directe.

Proiectul RMGC nu a fost încă, din fericire, aprobat. El prevede o creştere dramatică a producţiei de minereu de la 400.000 tone minereu anual (cât producea Minvest cu o singură carieră, închisă în 2006) la 13 milioane tone minereu anual, în 4 cariere deschise, pentru 16 ani. Proiectul este în procedură pentru obţinerea acordului de mediu; principalele patru obiecţii din partea specialiştilor geologi (ing. Justin Andrei, dr. Mircea Borcoş, ing. Sever Bordea, ing. dr. Ştefan Marincea) sunt următoarele: metoda preconizată presupune cianurarea întregii cantităţi de minereu extrasă (în loc să se concentreze şi apoi să se cianureze concentratele), ceea ce presupune o cantitate mai mare de cianură; metoda preconizată împiedică recuperarea ulterioară a metalelor rare asociate; fundamentul iazului de decantare preconizat peste satul Corna, în valea râului Corna, este parţial permeabil, ceea ce ar induce afectarea pânzei
freatice; există riscul alunecărilor de teren.

• Pentru cupru, compania de stat SC Cupru Min SA Abrud, care are Ministerul Economiei ca acţionar unic, este deţinătoarea licenţei de exploatare a cuprului la Roşia Poieni, licenţă adiacentă la N-E Licenţei de exploatare nr. 47 a aurului şi argintului la Roşia Montană. Compania va fi privatizată, după cum România a convenit cu FMI.
* * *
Suedia, cu o suprafaţă de 450.295 km2 şi o populaţie de 9.119.423 locuitori (estimată pentru iulie 2013), deci cu o densitate de doar 20,25 locuitori/km2, a aderat la Uniunea Europeană în 1995.

Să vedem cum au procedat suedezii pentru exploatarea resurselor naturale aur, cupru etc. în interesul naţional. Exemplul este dat de compania minieră suedeză Boliden (www.boliden.com).

Compania Boliden îşi datorează existenţa unei mine de aur în localitatea Boliden, situată la 35 km de oraşul Skellefteå, în nord-estul Suediei. Mina Boliden a fost deschisă în 1924 şi închisă în 1967. Localitatea Boliden avea 1.566 locuitori în 2010.

De compania Boliden se leagă numele lui Ivar Kreuger, pentru cel mai mare faliment din toate timpurile. Acest om de afaceri a cumpărat 90% din acţiunile Boliden în 1929 şi în decurs de câţiva ani şi-a pus amprenta pe companie. A crescut dramatic producţia de la 70.000 tone minereu pe an la 200.000 tone minereu pe an, decizie care a venit în contradicţie cu managementul din vremea aceea, deoarece a scurtat viaţa minei cu câţiva ani. Kreuger a murit la Paris în 1932. După moartea lui Kreuger, s-a pus problema acţiunilor Boliden. Situaţia a fost rezolvată de Banka Skandinavă, care a răscumpărat acţiunile la o licitaţie publică. După discuţiile care s-au iscat în legătură cu riscul unei potenţiale achiziţii străine a acţiunilor, guvernul a decis să îngrădească legislaţia privitoare la abilitatea unor părţi interesate străine să achiziţioneze şi să controleze companiile suedeze care deţin resurse naturale în
Suedia. Noua lege, cunoscută ca Legea Boliden, a fost votată în Parlament în Mai 1934 şi abrogată în 1983.
(http://www.boliden.com/Documents/Press/Publications/Historisk_folder_EN.pdf)

Compania Boliden (Boliden Group) este o companie privată suedeză pe acţiuni, care se ocupă cu explorarea, exploatarea, topirea şi reciclarea metalelor în Suedia şi Irlanda. Metalele principale sunt zincul si cuprul (în concentrate); alte metale importante sunt plumbul, aurul şi argintul. Numărul total al angajaţilor este aproximativ de 4.600.

Acţiunile Boliden sunt cotate pe NASDAQ OMX Stockholm, segmentul Large Cap. Numărul total de acţiuni este de 273.511.169 în aprilie 2013. Boliden avea 90.234 acţionari înregistraţi la 31 Decembrie 2012. Pe ţări, participarea este următoarea (Raportul Anual pe 2012, pag. 33): Suedia 56 %, SUA 18%, UK 14 %, Luxemburg 3%, Elveţia 1 %, altele 8 %. Pe categorii, participarea este următoarea: companii financiare străine 44%, companii financiare suedeze 28%, alte entităţi legale suedeze 8%, sectorul public 4%, asociaţii de comerţ 1%, persoane private suedeze 15%.

Compania Boliden are afaceri în următoarele 4 zone miniere:
- Aitik (Suedia) – exploatează şi macină minereu de cupru pentru a produce concentrat de cupru (cu aur şi argint); mina Aitik are în medie 672 angajaţi;
- Boliden Area (Suedia) – exploatează şi macină minereu pentru a produce concentrate de zinc, cupru, cupru/aur şi plumb; are circa 483 angajaţi; producţia de minereu în 2012 a fost de 1.862 Ktone.
- Garpenberg (Suedia) – exploatează şi macină minereu pentru a produce concentrate de zinc, cupru/metale preţioase (aur, argint) şi plumb;
- Tara (Irlanda) – exploatează şi macină minereu pentru a produce concentrate de zinc şi de plumb.

Dacă ne uităm mai atent la Boliden Area (citată în documentele RMGC), care cuprinde câmpul Skellefteå, bogat în minerale, aici compania Boliden a deschis circa 30 de mine de-a lungul timpului, din 1924. Operaţiunile curente în Boliden Area se desfăşoară acum într-un concentrator (circa 95 angajaţi) şi o uzină de leşiere (care utilizează cianura transportată şi înmagazinată în formă uscată) care produce aur şi tellurium, la Boliden, în 2 mine subterane la Kristineberg (100 km de Boliden, circa 240 angajaţi şi circa 50 contractori) şi la Renström (10 km de Boliden, circa 115 angajaţi şi circa 10 contractori) şi în 2 mine în cariere deschise la Maurliden (50 km de Boliden) şi la Maurliden Östra. În 2012, a fost redeschisă mina subterană de aur şi tellurium din Kankberg (circa 80 angajaţi şi circa 20 contractori); concentraţia medie de aur la Kankberg este de 3,8g/tonă (1,43g/tonă la Roşia Montană). Toate cele
5 mine furnizează minereu pentru concentratorul din Boliden. Deci, faţă de proiectul RMGC, care cianurează întreaga cantitate de minereu extrasă şi extrage numai aurul şi argintul, nu şi alte metale adiacente, care se pierd (?), la Boliden Area se cianurează concentratele (deci se foloseşte o cantitate mai mică de cianură) şi se extrag şi metale adiacente. Compania Boliden utilizează camioane de 313 tone (în proiectul RMGC sunt prevăzute camioane de 150 tone).

Compania Boliden deţine următoarele 5 topitorii:
- Kokkola (Finlanda)– zinc şi acid sulfuric
- Odda (Norvegia) – zinc şi aluminium fluoride
- Rönnskär (Suedia) – cupru, plumb, zinc, aur, argint şi acid sulfuric
- Harjavalta (Finlanda)– cupru, aur, silver, acid sulfuric, nickel
- Bergsöe (Suedia) – plumb.

Concentratele de cupru şi de aur sunt topite în topitoria Rönnskär (pe o insulă lângă Skellefteå), în timp ce concentratul de zinc este dus cu vaporul la topitoriile companiei Boliden din Odda în Norvegia şi Kokkola în Finlanda, precum şi la alte topitorii din Europa. Concentratele de plumb sunt transportate la o topitorie în Sicilia.

În 2012, minele au extras 40 Mtone de minereu . Topitoriile au produs: 16.175 kg aur şi 575.959 kg argint, etc. Aurul provine din reciclarea componentelor electronice şi ca metal subsidiar din concentratul de cupru. Grupul Boliden a reciclat 108.000 tone
de deşeuri electronice în 2012.

În 25 aprilie 1998, o spărtură a avut loc în barajul iazului de decantare la mina Los Frailes, lângă Sevilla, în Spania, mină deţinută de Boliden Apirsa S.L., o subsidiară a companiei Boliden. Din cauza spărturii în baraj, 1,3 milioane m3 de deşeuri solide şi 5,5 milioane m3 de apă contaminată s-au deversat peste mii de hectare de pământ arabil, ameninţând Parcul Naţional Doñana (a UN World Heritage Area). Spărtura s-a datorat alunecărilor de teren la baza barajului. Boliden a dat vina pe constructorul spaniol, care a dat vina pe proiectant. Mina a fost în final închisă în septembrie 2001, unele din echipamente fiind transferate în Suedia, la mina Aitik. De atunci, statul spaniol se află în procese cu Boliden pentru a primi despăgubiri de 89 milioane Euro pentru pagubele ecologice produse.

Compania Boliden a avut nouă accidente de mediu în 2012 (Raportul anual pe 2012).

Afrodita Iorgulescu
prof.univ.dr.em. matematician
Grupul pentru salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice

19.6.13

Romanii stiu ca atunci cand Vestul te plimba in caleasca regala sau cu alai, nota de plata e in plic
..deh, obrazul subtire in 2013, cu alai german se ţine!

De ce s-a întâlnit cancelarul german Angela Merkel cu premierul Victor Ponta!


Pe mulţi i-a surprins primirea, la cel mai înalt nivel, de către cancelarul german Angela Merkel la Reichstag, cu salutul gărzii de onoare, a premierului român Victor Ponta. Satisfacţia lui Victor Ponta la televiziunile de ştiri din România i se putea vedea pe faţă. Plesnea de mândrie. Ani de zile ni s-a arătat o imagine la televizor cu cancelarul german Angela Merkel întorcând spatele preşedintelui Traian Băsescu. Oare ce s-a întâmplat între timp că cel mai puternic premier din Europa îl primeşte pe Victor Ponta cu gardă de onoare? Angela Merkel care e doamna de fier a Europei şi copia feminină a lui Adolf Hitler şi-a întors faţa la autorităţile de la Bucureşti. Băsescu a refuzat înseamnă să le ofere ceva nemţilor, iar Ponta le-a dat cu vârf şi îndesat. O parte din răspuns l-a oferit astăzi presei, marele economist român din Elveţia, unul dintre colaboratorii NapocaNews, profesorul Radu Golban. Guvernul Ponta a făcut cadou Germaniei mai multe proprietăţi confiscate în 1944 de către Regele Mihai, Grupului Etnic German de la acea vreme. Aceste propreităţi valorează 18 miliarde de euro, potrivit evaluării acestuia. “Cadoul lui VictorPonta pentru Angela Mekel a fost restituirea proprietăţii confiscate în 1944, ale Grupului Etnc German. [...] În 1944, România a semnat o convenţie de armistiţiu cu Aliaţii, care conţinea 66 de legi. Între cele 66 de legi a fost şi legea care a interzis mişcările fasciste, dar şi Grupul Etnic German, ai cărui membri au făcut parte voluntar din trupele SS. Averile grupului etnic german au fost confiscate în mod legal, şi nu de către români sau comunişti, ci în baza unui armistiţiu internaţional”, a declarat Radu Golban. În opinia lui Golban vizita de astăzi a lui Ponta la Berlin a reprezentat cadoul Angelei Merkel pentru proprietăţile retrocedate Germaniei de guvernul USL. Printr-o sentinţă dată de Tribunalul din Sibiu, Forumul Germanilor s-a constituit drept urmaşul legal al Grupului Etnic German.
În fond Angela Merkel a făcut gestul de bunăvoinţă pentru cedările imobiliare ale guvernului român, care prin aceste retrocedări încalcă prevederile Conferinţei de Pace de la Paris din 1946, ce prevedea confiscarea bunurilor germanilor nazişti de către statele câştigătoare. La 15 martie 1941, Grupul Etnic German a preluat ziarul Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt din Sibiu, i-a schimbat denumirea în Suedostdeutsche Tageszeitung (Ziarul german de sud-est) și l-a folosit ca oficios până la 11 septembrie 1944, când a apărut ultimul număr. Era copia fidelă a Völkischer Beobachter al NSDAP de la Berlin. Grupul Etnic German și-a câștigat un statut de autonomie în cadrul statului român, fiind condus de către Volksgruppenführer Andreas Schmidt, ginere al Brigadeführer-ului SS Gottlob Berger, șeful Oficiului Central pentru Cetățenii Etnici Germani (Volksdeutsche Mittelstelle). Pentru a marca ruperea netă de tradițiile vechii organizații de conducere a grupului etnic german, Schmidt a mutat sediul noii organizații de la Sibiu la Brașov, unde se afla și sediul Consulului general al Germaniei, SS-Oberführer Wilhelm Rodde. Wilhelm Fabricius, ministrul Germaniei în România, având, prin urmare, imunitate diplomatică, a avut o mare influență asupra activității Grupului Etnic German. Cetățenii germani ai țării România, înmănunchiați în Grupul Etnic German, constituiau o corporație de drept public, pusă sub protecția Germaniei Mari de care era direct dependent. Învățământul în limba germană a minorității germane din Transilvania era organizat, în mod tradițional, de Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România. La 2 iulie 1942 Consistoriul Regnicular al Bisericii Evanghelice C.A. a fost obligat să predea tot învățământul de limbă germană Grupului Etnic German din România. În decursul timpului Grupul a devenit un ansamblu de instituții ce se ocupu cu promovarea și îmbunătățirea culturii și învățământului german pe teritoriul României. Grupul Etnic German a preluat toate revistele și ziarele în limba germană, transformându-le în organe naziste. A mai preluat și teatrul german de la Sibiu, cât și diferite instituții de cultură și știință germană din Ardeal și Banat. Grupul Etnic German a preluat întreaga rețea de școli germane, ceea ce a dus la propaganda totală a învățământului hitlerist în limba germană. Grupul a dus o politică de integrare a întregii populații germane în politica și în acțiunile sale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial Grupul etnic german s-a pronunțat pentru crearea unui nou stat, denumit Donauland („Țara Dunării”), din care urmau să facă parte Transilvania și Banatul. Dar după actul de la 23 August 1944, când România a întors armele împotriva lui Adolf Hitler soarta germanilor şi a averilor lor a fost pecetluită. Prin Decretul–Lege numărul 1.836 din 7 octombrie 1944, articolul 1, s-a abrogat Legea 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea Grupului Etnic German din România.Ca urmare, Grupul Etnic German a fost desființat, iar toate bunurile proprietate a Grupului Etnic German au trecut în proprietatea Statului Român, conform wikipedia.ro.Influenţa Grupului Etnic german era uriaşă în Germania, elita militară a Waffen SS era format din ofiţeri saşi din Transilvania. În cererea sa de armistițiu de la 25 august 1944 către aliați, prin ambasadorul său la Ankara, Alexandru Crețianu, Guvernul român al lui Constantin Sănătescu a propus «completa expulzare a germanilor de pe teritoriul României». Ca măsură pregătitoare, Ministerul de interne ar putea să înregistreze pe toți germanii civili care au împlinit 16 ani, atât bărbați cât și femei, și în realitate atât cetățenii străini, cât și persoanele care făceau parte din «Grupul Etnic German», prin urmare germanii (Ministerul de interne, decretul 12.500; 27 august 1944). Ministrul de externe Grigore Niculescu-Buzești își dăduse consimțământul aliaților prin delegația română, care va semna armistițiul (încheiat la 12.9.1944), aflându-se la Moscova, măsură care a premers acțiunii de deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică. Act refuzat de Stalin, care permis ca majoritatea germanilor să rămână în România.
Primirea lui Victor Ponta de cancelarul german va costa România pierderea unor proprietăţi imobiliare către etnicii saşi şi urmaşii acestora refugiaţi în Germania. România va trebui să retrocedeze germanilor şi inclusiv Germaniei centrele istorice ale oraşelor săseşti, cartiere întregi de clădiri, hoteluri şi fabrici din Braşov, Sibiu, Sighişoara, Bistriţa, Mediaş, Timişoara, Sebeş etc. Inclusiv cetatea Rupea va fi returnată germanilor, un important obiectiv turistic. Pe lângă acestea se adaugă retrocedarea a zeci de mii de hectare teren arabil şi păduri care au aparţinut Grupului Etnic German
Promenada lui Victor Ponta cu Angela Merkel în faţa Reichstagului va costa enorm statul şi poporul român. Germania se dovedeşte o mare putere care nu ţine cont de prevederile Conferinţei de Pace de la Paris din 1946 şi îşi urmăreşte cu obstinaţie peste timp interesele economice şi politice din vremea Celui De-al Treilea Reich. Germania va deveni proprietară peste 30 % din Transilvania recuperând bunurile Grupului Etnic German şi restaurând parţial Donauland-ul.
Ionuţ Ţene

_______________________________

peromaneste:  Pisoiasul pitifelnic s-a dat cu alai german pe la televizor, un fel de luxul neghiobului pentru care romanii au de platit, germanii de primit.  Ce i-au mai plimbat si pe Ceausesti, pana la Targoviste...


Da click aici ca sa vezi totul!

Care ar fi probabilitatea unei coincidente?

Papa Francisc recunoaşte existenţa unui "lobby gay" la Vatican

În timpul unei întâlniri avute la Vatican cu credincioşi din America Latină, Papa Francisc a recunoscut dificultăţile pe care le întâmpină în eforturile sale de a reforma Curia romană (considerată a fi “guvernul” Bisericii Catolice). Sfântul Părinte a dezvăluit responsabililor Confederaţiei latino-americane a credincioşilor faptul că există cazuri de corupţie în interiorul Bisericii Catolice. Potrivit unui document difuzat pe site-ul catolic progresist “Reflexion y Liberacion”, Papa a amintit chiar despre existenţa unui aşa-numit “lobby gay” care acţionează asupra ierarhiei Vatican. “Reformarea Curiei romane, solicitată de aproape toţi cardinalii care au participat la Vatican în luna martie la reuniunile pregătitoare în vederea desfăşurării ultimului Conclav, este un lucru dificil de realizat”, a admis Suveranul Pontif. Papa Francisc a mai afirmat că a încredinţat realizarea reformării Curiei romane unei Comisii formate din opt cardinali, pe care a numit-o şi care se va reuni pentru prima dată, în mod oficial, la Roma, în luna octombrie.

Este pentru prima dată când un papă confirmă speculaţiile făcute anterior de presa din Italia, potrivit cărora un "lobby gay" ar fi şantajat mai multi prelaţi ai micului stat, în contextul scandalului scurgerii de documente "Vatileaks". Potrivit unor articole publicate în cotidianul “La Repubblica”, decizia lui Benedict al XVI-lea de a renunţa la pontificat ar fi putut survenit după ce a luat cunoştinţă de rezultatele unei anchete ultrasecrete efectuate în cadrul Curiei de trei cardinal (Juliàn Herranz, Jozef Tomko şi Salvatore De Giorgi), anchetă care stabilea într-adevăr existenţa unui "lobby gay" în Vatican.

Într-un articol intitulat "Sex şi carieră, şantajele la Vatican în spatele demisiei lui Benedict al XVI-lea" cotidianul “La Republicca”, raportul cardinalilor despre dosarul "cel mai scârbos": "existenţa unei reţele transversale solidarizată pe bază de orientarea sexuală". La rândul său, săptămânalul Panorama scria că "lobby-ul gay" din Vatican ar fi cel mai ramificat şi influent din toate cele existente în Curia romană.

Tema homosexualităţii în Vatican nu este nouă în presa italiană. Ea este chiar obiectul unor romane care au devenit best-sellers. De-a lungul timpului, s-a speculat că unii peroţi care au lucrat la Vatican aveau legături homosexuale în afara Vaticanului, fiind ulterior filmaţi şi supuşi unui şantaj din partea ziariştilor care cereau să aibă acces la documente secrete al Suveranului Pontif.

Eliza Vlaicu
____________________________________________

peromaneste: Cand guvernele atator tari din lume sunt cuprinse aproape simultan de frenezia legalizarii 'casatoriilor' intre persoane de acelasi sex, cum naiba sa nu-ti treaca prin gand ca:
1) asta e rezultatul unei initiative decisa de elite in spatele usilor inchise?
2) aceasta punere in lege este inca un fel de a submina rezistenta popoarelor la programul anti-efectele-crizei al elitei?

Altfel, doar am sa intreb: Care ar fi probabilitatea unei coincidente?

Pagini de istorie cu Adrian Majuru






Intelectualul valah şi feuda culturală

 

Intelectualul valah şi feuda culturală
Intelectualii hibrizi sunt exclusivişti şi necruţători cu realele valori
Mica vanitate, orgoliul rănit al intelectualului valah au avut un rol important în procesul răsturnării ierarhiilor sociale şi naşterii unui model obligatoriu de promovare a „valorilor” comuniste. Se ştie care au fost cele mai reprezentative personaje, al căror obicei de „perfidie a râgâitului intim” la nivel oficial a declanşat inversarea de valori sociale şi culturale, însă de unde pleacă acest neajuns de istorie românească? Mihail Anagnoste descria la 1870 procesul de constituire a unei pături sufleteşti agresive şi superficiale, altfel licenţiate sau ultraprofesionalizate. El a considerat la vremea sa că, „mai întâiu, relele moravuri învechite erau: supunerea către cine se scoală mai de dimineaţă, fie ori ce soiu de omu va fi, fie unu şarlatanu de nimicu, unu neputinciosu ca Epitropolu dedesubtu. Aşa, obiceiu de a vedea cu ochii altuia; aşteptarea de la acesta, pentru ori ce mişcare; năzuirea într-însu a ne face foloasele şi vieţuirea; prin urmare, pitularea oamenilor, destrămarea lucrurilor, nimicnicia obştească; iată drojdiile sau rămăşiţele din vechime”.
Caracterul deloc onest şi teribil de oportunist al unor vârfuri intelectuale româneşti coboară adânc în timp, iar comunismul a fost doar segmentul istoric care a sprijinit, a cultivat şi a diversificat tipurile de manifestare a acestei adunături de semidocţi. În cunoscuta sa „Metafizică a dosului” (1912), Ştefan Zeletin afirma că „măgarii nu iartă niciodată unuia dintr-ai lor faptul de a se fi ridicat deasupra mediei”, fapt care aduce un argument adevărului istoric descris de Petru Comarnescu ȋn 1938: „Mediocritatea şi fărâmiţarea meschină a existenţei mele mă înnebunesc. Sunt nervos, nemulţumit, fără ţel. Totul mi-e indiferent, afară de moarte pe care o doresc. Sunt obosit de zgomotul în van; seninătatea, nu-mi dă voie viaţa s-o cuceresc. (...) Dezgustat de intelectuali, de câinoşenia lor, de mâncătoria şi vulgaritatea sau suficienţa diabolică a unora dintre tovarăşii de generaţie, încep să mă depărtez de dânşii. Dar nici lumea bună, zisa lume bună, cu snobismele şi superficialităţile ei, nu mă atrage”.
Intelectualii duplicitari, care au acceptat compromisul politic, au săvârşit o dublă trădare: pe de-o parte, au marginalizat deliberat realele valori, iar, pe de altă parte, lucru la fel de neiertat, au acceptat în jurul lor analfabeţi cu titluri universitare. Iată cum prezenta scriitorul Radu Tudoran situaţia pentru anii ‘50: „Alţii se grăbeau să capete titluri; pentru cei cu răspunderi politice era chiar o obligaţie să aibă o diplomă universitară. Până unde s-a ajuns cu aceste ambiţii ar fi de necrezut pentru cineva venit din altă parte a lumii. Cizmar necalificat cu două doctorate, în istorie şi în ştiinţe economice, sau academician doctor inginer docent cu trei clase primare”.
Dintre primii intelectuali care au acceptat deliberat acest joc de distrugere şi neantizare socială, pentru satisfacerea micului orgoliu, au fost C.I. Parhon şi Mihail Sadoveanu. În timp ce populaţia intrase într-un sevraj amestecat cu spaimă, pe ilustrul medic Parhon acest lucru „nu l-a împiedicat să ducă o viaţă îmbelşugată şi să preţuiască onorurile universitare şi academice cu care a fost copleşit”. Asta după ce Academia Română a fost desfiinţată de comunişti şi creată apoi alta în loc, obedientă şi mult mai slabă ca rigoare ştiinţifică. „Ca mulţi alţi savanţi, Parhon se arătase sensibil la linguşirile ruşilor. (...) Bătrânul profesor - avea 73 de ani - era naiv şi vanitos, cum sunt adesea universitarii.” În ceea ce-l priveşte pe Mihail Sadoveanu, „la cei 67 de ani ai săi, era încă robust. Îi plăceau confortul, bucatele gustoase, femeile şi vânătoarea. (...) Uitând blestemele pe care le proferase în 1942, într-o şedinţă a Academiei, împotriva hoardelor de stepă, s-a pus pe dată la dispoziţia extremiştilor”, iar în anul 1946 ajunsese membru al prezidiului şi „începea pentru el «viaţa pe cinste»”, după cum afirmă Henri Prost ȋn „Destinul României (1918-1954)”.
Către 1750, boierii care nu sufereau linguşirea de curte se retrăgeau în văgăuni cât mai depărtate pentru ca domnia să uite de ei. Şi nu era uşor. Se găsea întotdeauna un binevoitor care să-i toarne la marele şef. Către 1830, deprimarea sufletească era atât de mare încât spionii austrieci trimişi în Valahia să depisteze vreo posibilitate de revoltă consemnau resemnarea totală a populaţiei, care nici cu bani nu putea găsi dreptatea în faţa autorităţilor. Către 1920, ţăranii care câştigau vreun proces în faţa arendaşului sau vechilului - deoarece ţara se mai schimbase, doar venise un prinţ german - se cruceau că nu erau hăituiţi de bătăuşii plătiţi de puternicii satului, la ieşirea din tribunal, aşa cum se proceda în vechime. Către 1946-1950, femeile au fost obligate să poarte batic şi să renunţe la coafură, bijuterii şi costumaţie elegantă, „în numele poporului muncitor”. Au fost interzise pălăriile, rochiile, mănuşile de vară sau vestimentaţia de promenadă. Bărbaţii au trebuit să se camufleze în sandale proletare şi cămăşi din stambă şi nelipsita şapcă ceferistă pleoştită într-o parte.
Ei reprezintă modelul birocraticului mic şi schizoid care se luptă să servească drept model cultural, deşi nici chelnerii nu-i acordă importanţă
Evacuarea din istorie a părţii cultivate sau angajante social a fost făcută sistematic şi fără remuşcări. În România postbelică se desfăşura un paradox istoric: cu cât erai mai cultivat şi elegant, cu atât mai mult creşteau şansele să fii arestat şi, ulterior, marginalizat. Ceea ce este mai trist a fost faptul că o parte - chiar oportunistă şi pe alocuri savantă - a păturii cultivate a condus lupta pentru eliminarea sau marginalizarea şi ades umilirea confraţilor.
Aceşti intelectuali veroşi au creat feuda culturală a cărei cruzime continuă să se facă simţită şi azi. Feuda culturală este un viciu care ucide valori. Feudele sunt stăpânite de găşti tribale aculturale. Găştile sunt conduse de intelectuali hibrizi, ingineri travestiţi în filologi, fiziceni cu pretenţii de filozofi. Hibrizi care şi-au ratat cariera începută şi nu înţeleg nimic din substituirea adoptată.
Hibrizii sunt exclusivişti şi necruţători cu realele valori, care nu suportă obedienţa. Sunt de-a dreptul înspăimântaţi de noul val al tinerilor, care vin cu ceva proaspăt. Pe hibrizii de azi îi recunoaştem uşor prin inconfundabilul tipar lexical, fredonând aceleaşi teme banalizate, ascultate de soţie şi soacră, şi acestea plictisite. Sunt încremeniţi în clişee verbale repetitive, fiind agresivi cu iubitorii unui alt limbaj. Hibrizii se autoproclamă elite, deşi nu sunt recunoscuţi nici de portarii instituţiilor unde lucrează. Ei reprezintă modelul birocraticului mic şi schizoid care se luptă să servească drept model cultural, deşi nici chelnerii nu-i acordă importanţă. Este arogant şi bâlbâit, neputând să parcurgă nici prefaţa cărţii, aflându-se blocat în teme şi sintagme obosite, asemenea unui activist de partid reactivat.
Hibrizii au apărut la început din lupta României moderne pentru a recupera în salturi Europa civilizată. În acest salt, osmoza noastră cu Occidentul a născut monstruozităţi culturale. Supravieţuirea lor este cauzată şi de puţinătatea contrareacţiilor societăţii româneşti.
„Cadavrele neîngropate la timp încep să întinerească”, afirma cu rafinament A.E. Baconsky. Hibridul este o întinerire forţată a unui trup intrat în putrefacţie spirituală, un suflet care mai stăruie într-o cochilie sfărâmată. Aceşti homunculi culturali ieşiţi din alchimia eşuată a unui proces istoric precipitat au căpătat consistenţă şi agresivitate în anii puterii populare.
Cruzimea feudei culturale se simte de la prima tinereţe, prin speranţele eşuate ale primelor idealuri sau în urma încercărilor naive de a scăpa din penitenciar. Feuda culturală stăpânită de un hibrid este un penitenciar unde, atunci „când vorbeşti de «morala română», străinii dau din umeri, iar băştinaşii avertizaţi pufnesc de râs”, potrivit lui Petre Pandrea.
Micile orgolii ale unei găşti în derivă pot determina catastrofe demografice în termeni culturali. Tot Radu Tudoran spune: „Nomenclatura alcătuia o clasă privilegiată, slugile prea plecate alese de stăpânul ţării... adesea fără alt merit decât smerenia şi darul adulaţiei. Iar stăpânii ţării, numiţi secretari generali de ochii lumii, ce erau altceva decât seniorii din Evul Mediu, cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor?”. Şi aceasta din vremea când frontierele României se înroşeau de dramele victimelor care încercau să evadeze, începând mai ales cu vara anului 1944. Uneori au fost adevărate aventuri demne de un scenariu cinematografic, precum acela al „legionarului” Ştefan Dumitrescu, condamnat şi internat la spitalul de urgenţă şi evadat din instituţie.
Exilul a fost alimentat continuu cu destine ale căror poveşti reale, pline cu acte de curaj sau disperare, precum al unor subofiţeri din ianuarie 1948, fapt pentru care regimul a înăsprit pedepsele împotriva celor care treceau frontiera fraudulos. Iată ce prevedea articolul 267 al noului Cod penal: închisoare corecţională de la trei la zece ani; 4.000-40.000 lei amendă. La fel şi pentru acela care înlesneşte trecerea.
Pentru funcţionarul public sau cel însărcinat cu paza frontierei, închisoare corecţională de la trei la zece ani, plus amendă, pentru complicitate. Dacă primeşte bani, între 5 şi 12 ani închisoare şi amendă între 4.000 şi 40.000 lei; interdicţie corecţională de la doi la cinci ani.
În timp ce Mihail Sadoveanu rostea cuvântarea solemnă la Palatul de pe Calea Victoriei, fost regal, în numele trădării sale pentru o „viaţă pe cinste” cum îi plăcea să spună, drama emigrării clandestine a continuat cu asiduitate în primele luni ale anului 1948.
Chiar fuseseră cuprinşi românii lucizi de un sevraj bizar, care nu putea fi explicat raţional decât prin evadare, aşa cum susţineau ziarele noii epoci?!
Chiar se trăia atât de bine în noul stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, cum se străduiau comuniştii să explice mulţimii chiar din primele articole publicate în presă? Confruntarea a debutat la finalul lunii august 1944. Într-unul dintre primele numere „legale”, ziarul „România Liberă” (anul II, 24 august 1944, p. 1) a publicat un fragment din broşura „Armata Roşie vine” pentru a linişti poporul că nu i se va întâmpla nimic rău: „Comunismul este o mare operă omenească de creaţie şi construcţie, nu de distrugere. PCR vrea să îndrepte toate forţele vii ale neamului, toate resursele economice ale ţării, spre viaţă şi libertate. Copilul şi familia ocupă în alcătuirea socială, pentru care luptă Partidul Comunist, un loc însemnat. Mortalitatea infantilă atinge în România de azi cifre de dezastru. Moartea seceră o treime din copiii care se nasc în România. (...) PCR nu înţelege să oprime credinţa şi nici să distrugă bisericile, libertatea religioasă va fi asigurată. Cetăţenii vor avea dreptul de a-şi avea biserica lor. Biserica română, care a fost mereu aservită statului şi regimurilor politice, se va putea manifesta liberă... Legenda bisericilor transformate în grajduri face parte din cele mai ticăloase minciuni de propagandă”. Cât de „ticăloasă” a fost această propagandă o dovedeşte istoria bisericilor demolate şi chiar transformate în grajduri sau cinematografe sub ocupaţie sovietică. Dar să recunoaştem că un astfel de discurs ar fi de mare succes şi astăzi dacă ar renaşte Partidul Comunist, în ciuda evenimentelor contrare pe care le-a dovedit istoria.
Nomenclatura alcătuia o clasă privilegiată, slugile prea plecate alese de stăpânul ţării... adesea fără alt merit decât smerenia şi darul adulaţiei
Cum s-a desfăşurat realitatea cotidiană a descris revista „Ţărănismul” (anul 23, nr. 34, 17 noiembrie 1946, p. 6), după doi ani de presiune comunistă asupra României, în noiembrie 1946: „Între trecut şi prezent guvernul a pus un nou calendar socotind că lumea începe de la 6 martie 1945, platforma-program, mai ales de când, cu toată făgăduiala dată la publicarea ei în luna mai, nu a fost pusă în practică nici o iotă, rămânând un basm de adormit copiii. Şi pentru comunişti toată ţara este un orfelinat de copii, al căror suflet moale ca huma - cred ei - va primi orice formă, după cum îl vor frământa mâinile meştere ale proletariatului dictatorial”.
În vreme ce atacurile curajoase la adresa exponenţilor noului regim nu s-au bucurat de sprijinul providenţei, trădarea păturii cultivate s-a înfăptuit şi colectiv, un caz fiind şi deciziile Patriarhiei la proclamarea republicii. Istoric vorbind, realitatea imediată era foarte interesantă şi încă necuprinsă în cărţile de istorie: prin epurarea micilor funcţionari, de la primari la notari sau contabili din spaţiul rural, singurii ştiutori de carte care au rămas să ocupe aceste locuri vacante în satul românesc, atât de necesare funcţionării statului în teritoriu, au fost dascălii bisericilor!
Atmosfera cotidiană era atât de apăsătoare încât memorialiştii preferă să o transfere uitării, iar pentru cei care plecau peste graniţă se aplicau confiscări care depăşeau precedentele istorice al hainiilor medievale. Treptat, cu timpul, prin ticăloşia intelectualului român duplicitar, savant sau semidoct, care a pactizat cu noul regim marginalizându-i chiar şi pe cei valoroşi, s-a constituit o burghezie proletară folosindu-se de tirania lumpenului.
Rezultatul aplicării acestui experiment preţ de câteva decenii a însemnat formarea a două Românii: una complexă în exil, fragmentată în diaspora, iar alta simplă, habituală, administrată de noua burghezie proletară, prin tirania intelectualului duplicitar. Trăim pe două paliere, două dimensiuni tot mai îndepărtate prin idealuri şi aşteptări. La nivelul superior supravieţuiesc bine aceia care află la timp ce se mai vinde, cum se mai poate trăda şi ce ghişeft iese din asta. La nivel micro, acela al viermilor sociali, supravieţuiesc bine intermediarii, aceia care aspiră la palierul superior. Sunt primii care află de organizarea câte unui concurs, afişat prin ziare de gura legii, însă intermediarii aranjează regulile prin ministere, instituţii mai mult sau mai puţin culturale. Este lumea găştilor, a triburilor şi a fratriilor.
Dispreţul melteanului de mahala ajuns în fruntea bucatelor a devenit un peisaj banal mediatic. Hainele de îndelungată carieră „couture” nu pot schimba grimasele unui chip suferind, căci este foarte clar că purtarea noilor şi scumpelor simboluri de „high life” e dificilă, complexă, greu de armonizat cu sufletul sărac şi gândul epuizat înainte de a fi rostit. Şi pentru că dialogul presupune o comunicare variabilă în idei, treceri prin mai multe cronologii sufleteşti, grobianul miliardar rage, se ceartă, gesticulează. Nu poate zâmbi, nu se poate bucura şi nici spaima de lumea spiritualizată nu o poate percepe decât organic, prin intestin, căci, pentru a fi desluşită senzorial, ar trebui înţeleasă şi definită. El trăieşte într-un blocaj între negru şi alb. Nu are curajul să spună de unde se trage, cum spune proverbul „nu uita de unde ai plecat”, şi nici nu poate spune încotro vrea să se îndrepte, căci nu are nici un ideal îndepărtat. Şi astfel, pentru că ei conduc practic mecanismul social, politic, cultural şi, într-o oarecare măsură, şi cel economic, întreaga ţară rămâne într-un blocaj similar: o viaţă ternă, nici albă, nici neagră. Nu ştim care ne este punctul de plecare pentru că avem senzaţia staţionării în istorie şi nici nu ştim dacă suntem orientaţi către o anume direcţie, lipsindu-ne perspectivele în imediat.






n103_w1150

15.6.13

Adrian Nastase, Phoenixul romanesc
pe termen mediu el devine si in ochii celor multi resursa nationala indispensabila

Il urmaresc pe Adrian Nastase, la blogul sau, in aparitiile media si publicistice si constat doua fenomene, ce par a se afla intr-un cerc virtuos:

  1. Pe de-o parte, din ce in ce mai multi si diversi romani de calitate se apropie de Nastase, ideile si/sau simpla prezenta a acestuia fiind un centru de agregare pentru acei romani lucizi sau care abia acum deschid ochii.
  2. Pe de alta, Nastase de acum pare a se fi autodepasit printr-un proces de esentializare.  Desi nu comunica popular, cu atat mai putin populist, Nastase comunica atat de important incat spusele sale par a se apropia asimptotic de fapte.

Primul punct este suportat de numarul de simpatizanti pe care prezenta lui Nastase il atrage  in locurile si pe canalele cele mai diverse.  Pentru al doilea punct, a se considera doar recentul sau volum, "Lumea, americanii si noi" sau aparitia la emisiunea "Jocuri de putere" din 12 iunie 2013.  

Consider ca "Lumea, americanii si noi" initiaza procesul de evaluare al relatiei romano-americane din perspectiva romaneasca, un exercitiu pe cat de tarziu pe atat de necesar.  Pana in 1990, SUA era modelul libertatii, iar romanii aveau o reprezentare cel mult schematica a Americii si americanilor.  Dupa 1989, Romania a inceput un process de apropiere de SUA, sub toate regimurile politice, care desi a fost incununat la nivel formal de acceptarea Romaniei in NATO, pare acum sa nu fi trecut mult dincolo de planul formalului, pe aproape orice dimensiune a sa.  Asta in ciuda eforturilor lidershipului romanesc si nivelului ridicat de asteptare din partea celor mai multi romani.  Cum Romania nu poate miza pe o schimbare peste noapte a raportului romano-american din punctul de vedere al americanilor, este clar ca lucrurile astea trebuiesc spuse si intelese, cum nu s-a facut pana acum, inainte de a se trece la fapte, si ca o conditie ca situatia sa se schimbe in bine.  Din punctul de vedere romanesc, nu cunosc o persoana mai potrivita decat Adrian Nastase sa faca acest lucru, iar cartea sa este inceputul.(1)  

La emisiunea "Jocuri de putere", am aflat pentru prima data versiunea extinsa a lui Adrian Nastase despre multe dintre cele facute si nefacute din 2000 incoace.  S-a pierdut foarte mult si pretios timp, mai ales din momentul declansarii crizei mondiale a capitalismului, iar romanii ce par intotdeauna generosi cu timpul l-au reinvestit a cata oara pe Basescu in 2009.  In afara de aspectele controversate majore pe care Nastase le-a clarificat (de exemplu, mari privatizari contractate deja de Basescu in 2000 sau Bechtel) am retinut ca oameni asociati direct sau foarte indirect cu echipa sa guvernamentala se foloseau de numele lui pentru a colecta şpagă.  In sensul asta, iata mai jos un schimb de comentarii, redat dela la blogul lui Nastase, ce ilustreaza o componenta a mecanismul perfid prin care aberatiile de genul "Nastase 7-case" au fost proliferate pana la re-alegerea lui Basescu, un act de auto-mutilare la scara nationala.
M. B.iunie 13, 2013 la 8:35 amV-am urmarit aseara si am retinut ca v-ati ales gresit anumiti oameni. NICI NU AVETI IDEE. Tatal meu, un mic intreprinzator de prin ’93, a simtit pe pielea lui ce inseamna taxa de protectie la FSN. De fiecare data, micii trepadusi se foloseau de numele cuiva mai mare. “Esti cu noi sau impotriva noastra.”
In Teleorman, judetul meu de bastina, Dragnea s-a folosit intens de numele dumneavoastra si al partidului.
Erau zvonuri ca in Alexandria aveti o echipa de “baieti” care fura online pentru dumneavoastra. Ca la Relad sunteti dumneavoastra. Ca la Fly taxi sunteti dumneavoastra. NASTASE NASTASE NASTASE NASTASE.
Contez pe corectitudinea dumneavoastra pentru a va cere sa nu-l publicati.
nastase iunie 13, 2013 la 8:30 pmM.B.
De ce nu. probabil ca asa s-au intamplat unele lucruri…
In conditiile unui electorat matur, unei prese in serviciul societatii si, de ce sa nu spunem, ale unui prim ministru cu experienta in pozitii executive, astfel de vectori ai dezinformarii profesioniste, activati de acel mecanism perfid inca operationalar fi sfarsit cel mult ca procese de uzurpare a autoritatii sau calomnie.  Dar asta este istorie contrafactuala.  Cert este ca prin aceste iesiri in public, Nastase arata ca s-a imbogatit enorm, cu ce pret!, cu experienta ultimilor ani si mai ales luni.  Prin reactiile publicului se observa ca si acesta a evoluat, desi ecouri de genul "Nastase 7-case" inca par a se auzi.  As vrea sa cred ca genul acesta de contributii publice va clarifica pozitia lui Adrian Nastase in spatiul romanesc.

Fie ca faptele prefigurate de spusele lui Nastase sa fie acelea ale maturizarii romanilor, un proces prin care Romania poate in sfarsit sa fructifice lungii si durerosii ani ai tranzitiei in cadrul democratiei si pietei libere;  altfel, drumul ultimilor 23 de ani va conduce la disolutia Romaniei ca ţară si a romanilor ca neam. 

Nu ma astept ca Adrian Nastase sa fie solutia in Romania pe termen scurt, cel putin in absenta unei catastrofe naturale sau umane, insa pe termen mediu el devine si in ochii celor multi resursa nationala indispensabila.  Asa sa-i ajute Dumnezeu, asa sa ne ajute Dumnezeu! 



adrian-nastase


__________________________
(1) Ca o paranteza, Iliescu si Nastase ies mult mai bine decat ii percepeam la inceputul anilor '90, iar opozitia romana din acel timp se face intr-o masura considerabila vinovata de pasul pe loc in relatiile Romaniei cu Vestul/SUA.  Am o puternica banuiala ca jocurile erau pre-aranjate, un aspect cu care Nastase nu e de acord, cel putin asa reiesind dintr-una din cartile sale in care e repudiata ideea unei similitudini intre Yalta si Malta.  Oricum, in caz ca lucrurile erau aranjate, actiunile opozitiei sau mineriadele constituiau pretextele pe care Vestul le invoca pentru a impinge Romania in izolare sau mai grav.     




Da click aici ca sa vezi totul!

Dupa 551 zile, 56 de oameni au raspuns la sondajul urmator:

Ar trebui statele dezvoltate sa plateasca pentru educatia imigrantilor?




Da, daca baza de taxare a disparut odata cu productia, cu ce sa educam specialisti pe care oricum nu-i putem folosi?
20 (35%)

Da, insa cei care pleaca din tara fara sa fi lucrat un numar de ani trebuie sa plateasca!
10 (17%)

Mult noroc sa scoti ceva de la dulaii capitalisti, nu-ti dai seama Neica, e vorba de neocolonialism!
15 (26%)

Nu, pleaca dom'le cu asemenea nazbatii ca-mi pierd respectul!
11 (19%)



Va multumesc pentru participare!  Am aflat tot ce era de aflat.



Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste

Fara comerț nu faci nici o ceapa degerată
...acum, e invers: in Romania se face aproape numai comerț, fără a crea/adauga valoare



Iata imagini preluate dela http://webcultura.ro/ cu aspecte din România anilor 1900.

Următoarele cărți poștale au fost trimise între anii 1917-1918, toate reprezentând crâmpeie din viața românească, expediate de un soldat – semnat “Papa” – familiei sale din Chemnitz, Germania. Destinata era Frau Emma Weinreich.


E ca si cum abia romanii de inceput de secol XX descopereau comertul cu amanuntul la oras, adica cu aproape 1000 de ani intarziere... Blestemate sa fie elitele romanesti, trecute/prezente/viitoare care țin în jos poporul! Chiar si nefericitul de Ceausescu s-a speriat precum calul de propria aerisire cand a vazut ce succes aveau mandatarii. Fara comerț nu faci nici o ceapa degerată. Da, acum, e invers: in Romania se face aproape numai comerț, fără a crea/adauga valoare.

Micul vânzător ambulant de pe străzile Bucureștiului.
Fiecare mesaj începe cu “Draga mea” sau “Dragă Emma, dragă Fiule”, apoi cuvintele se înșiră grăbit, mărunt, într-un scris șters, cu creionul, aproape indescifrabil.
Lăptărese pe străzile Bucureștiului
Multe cărți poștale poartă semnătura fotografului O. Miehlmann, din Hamburg. Toate ilustratele au fost trimise din București, cu excepția uneia, expediată din Odeasa. Aceasta este și singura pe care soldatul notează F.Reg 416/12. Komp III, Batl. (probabil un indiciu al trupelor din care făcea parte).
Vânzători ambulanți într-o piață din București. Vindeau limonadă, funii împletite de ceapă și usturoi, dulciuri.
Splendide, cărțile poștale (două color, restul alb-negru) poartă amprentele și parfumul unor timpuri uitate, așternute altfel decât le-a reținut istoria.
Perspectivele sunt diverse, iar alegerile pe care le face soldatul sunt, deopotrivă, interesante și emoționante: străinul filtrează imaginile reprezentative prin care prezintă familiei țara în care a ajuns – țărani în pitorești costume naționale, caravane de țigani, turci pe malul Dunării, tineri sași, mașini de epocă, vânzători stradali, case tradiționale cu pridvor, Castelul Peleș și Comandamentul German din București (Ministerul Lucrărilor Publice), un călugăr citind pe o bancă, scene de la culesul viilor.
O imagine mozaicată și nespus de frumoasă a României. Și, peste toate, o emoție care nu se poate descrie în cuvinte: aceea de a privi și de a atinge “sufletul” unui om al cărui destin îți este necunoscut, dar ale cărui amintiri se împletesc cu istoria țării tale.
Micii muzicanți
Sinaia, Castelul Peleș
Vânzător de fructe și legume, în București
București, Ministerul Lucrărilor Publice (Sediul Comandamentului German)
 Sași la încorporarea militară
Țigan
Țărani români pe prispa casei.
Turci din Svistov (Șviștova, în nordul Bulgariei, pe malul drept al Dunării).
Cireașa de pe tort: scenă de pe stradă – “Idilă cu porc” :)
Sufletul soldatului…
Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste
Google
 

Postări populare