Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

20.2.22

Umbra lui Stalin la Casa Albă



În 1941, Misiunea militară germană a venit în România ca să ne apere de bolșevism. În 1944, armata sovietică a venit în România ca să ne apere de imperialismul american. În 2022, armata americană a venit în România ca să ne apere de autoritarismul rus. O, libertate și o, democrație, câte mișelii nu s-au comis în numele vostru!

DEMOCRATIZAȚI-VĂ PE TUNURI!

La o întîlnire cu liderul iugoslav Iosif Broz-Tito, din aprilie 1945, Iosif Vissarionovici Stalin, omul de oțel al URSS, a spus următoarele: „în războiul acesta, nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu, îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul acolo unde ajunge armata sa. Altfel, nici nu poate fi!"

Ce avea special acel război? Era vorba despre războiul câștigat de alianța ciudată a unor puteri rivale despărțite nu doar de interesele lor geostrategice, ci și de ideologia pusă în slujba promovării lor – comunistă și capitalistă; o ideologie pe care fiecare o așezase la temelia organizării societății și statului său.

Nimeni nu se îndoiește azi că Stalin a avut dreptate. Mărturie stă ordinea bipolară a lumii instaurată la finele celui de al Doilea Război Mondial, în prezent apusă, și istoria Războiului rece, în prezent întrerupt și pe punctul de a fi reluat.

Au trecut șaizeci și șapte de ani de când Stalin și-a făcut cunoscută cugetarea citată. În anul 2022, pe pagina electronică a Ambasadei SUA la București, citim: „De ce se teme regimul Putin de extinderea NATO? Pentru că se teme de amplificarea unui sistem de valori apărat de NATO și bazat pe democrație, respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, statul de drept, stabilitate și securitate, prosperitate." Prin urmare, extinderea NATO, care este o alianță politico-militară, înseamnă extinderea și apărarea unui anumit sistem social până acolo unde puterea armată a celui care a adoptat acel sistem poate ajunge.

Așadar, principiul este același. Cel care ocupă teritoriul își impune sistemul. Îl impune împotriva cui? Da! Împotriva forțelor din afară care ar dori să aducă acolo sistemul lor, dar și împotriva curentelor politice și ideologie din interior care ar dori schimbarea sistemului (în tot sau în parte.

Pentru fiecare adept al unui sistem social modelul său este bun; spre deosebire de modelul rivalului său, care este rău. Churchill a admis, chiar, că și democrația este rea, dar… mai bună decât toate celelalte sisteme de organizare a societății.

Ceea ce este zguduitor în toate aceste teorii este faptul că „sistemele sociale" circumscrise de anumite „sisteme de valori", fie că vorbim de „democrație" sau de „autocrație", se impun și se mențin manu militari. Mai grav, ele se impun și mențin cu sprijinul unor armate străine. Cu alte cuvinte, mijloacele sunt aceleași, doar scopul fiind diferit; iar scopul scuză mijloacele (după expresia cinicului Machiavelli). Mă tem, însă, că în cazul nostru mijloacele califică scopul.

PENTRU CINE TRAG TUNURILE NATO?

Într-o conferință recentă, politologul american George Friedman observa că pretenția Președintelui Putin ca forțele terestre ale NATO să se îndepărteze de granițele Rusiei este lipsită de sens întrucât războiul modern se poartă prin atacuri aeriene lansate de la mare distanță. În consecință, chiar dacă bazele NATO s-ar retrage pe aliniamentele din 1997 (anul primei extinderi a alianței nord-atlantice după plecarea armatelor sovietice din Europa centrală și de est, precum și după autodizolvarea Organizației Tratatului de la Varșovia), siguranța Rusiei nu va spori.

Dacă lucrurile stau așa (și așa stau), întrebarea este de ce insistă NATO și, cu precădere, SUA să aglomereze trupe și tehnică militară în apropierea frontierelor Rusiei? Doar războiul modern se poartă din aer și de la distanță. Ce contează bazele din România, Bulgaria sau Polonia, când ținte rusești pot fi lovite de rachete care pleacă de mult mai departe?

Scopul insistenței devine și mai enigmatic dacă ascultăm declarațiile liderilor alianței care exclud implicarea acesteia ca reacție la eventuale acte de agresiune ale unor terți împotriva altor terți. În speță este vorba despre presupusa invadare a Ucrainei de către Rusia. Este ilogic să sporești prezența militară NATO pe teritoriul României (dincolo de efectivele armatei române) atât timp cât afirmi că NATO nu va intra în luptă pentru apărarea Ucrainei, în cazul invadării acesteia de către Rusia?

Pe de altă parte, opinia unanimă este aceea că Rusia nu va ataca un stat membru al NATO, neavând nici interesul și nici capacitatea de a purta un război cu alianța nord-atlantică. Nu există nici un indiciu că liderii ruși s-ar avânta în aventura unui război cu NATO, chiar dacă ar beneficia de susținerea Chinei; ceea ce nu este totuși garantat, cu precădere dacă conflictul ar fi formal inițiat de armata rusă. În contextul geo-politic și geo-economic actual Moscova are multe alte pârghii (inclusiv dintre acelea folosite în războiul hibrid) pentru a-și tranșa rivalitatea cu Occidentul euro-atlantic, până să se ajungă la un război convențional. Acesta ar fi ultimul recurs într-o situație cu adevărat disperată. Or, nu ne aflăm încă acolo și de aceea este ilogic masezi trupe și echipament pe teritoriul României, ca și al Bulgariei, Poloniei, Ungariei sau Statelor baltice (dincolo de efectivele armatelor naționale ale acestora) atât timp cât știi că Rusia nu le va ataca întrucât sunt membre NATO și orice agresiune la adresa oricăruia dintre ele va fi un casus foederis pentru toți membrii alianței.

Dacă așa stau lucrurile înseamnă că SUA nu trimite trupe în România pentru a se lupta cu Rusia, ci pentru a se asigura că regimul politic din România se va organiza după reguli americane și că guvernul României (mai exact, din România) va rămâne pro-american, înainte de a fi pro-român. În aceeași ordine logică, nici Franța nu trimite trupe în România pentru a se lupta cu Rusia, ci pentru a limita capacitatea SUA de a controla și calibra politica guvernului român în detrimentul intereselor franceze.

O asemenea concluzie este întărită de observarea dimensiunii efectivelor suplimentare aduse de NATO în România, Polonia sau Țările baltice. Rusia nu poate fi amenințată de asemenea efective (foarte mici în raport cu nevoia atingerii unor presupuse ținte strategice), transferate sfidător în România pe când Moscova tocmai solicitase reducerea prezenței militare NATO aici. De aceea nu are motive să reacționeze prin fapte de război clasic față de această măsură. Ea va întreprinde, probabil, manevre specifice războiului hibrid", precum încercuirea României cu actori terți care promovează ideea dezmembrării statului român, reducerea puterii acestuia prin subminarea coeziunii sale teritoriale sau marginalizarea sa pe plan european și mondial.

Dar cui îi pasă de România atât timp cât ea se dovedește a fi soldatul obedient al celor care își instalează bazele militare pe teritoriul său ca să o „apere" împotriva oricărei schimbări de regim politic sau de orientare geopolitică? Partea proastă este că „soldatul obedient" se poate transforma oricând în „bun de unică folosință" sau „în monedă de schimb" pentru „apărătorii" săi, atunci când aceștia vor să „salveze pacea" tranzacționând cu rivalul strategic pe seama sa.

Retragerea trupelor NATO, care de fapt nu amenință Rusia, pe poziții mai depărtate de granița rusă (eventual cele de dinainte de 1997), mai spunea George Friedman, ar influența doar intervențiile la sol, dar infanteria intră în joc numai când războiul a fost deja câștigat din aer și atunci punctul de plecare aproape că nu mai contează. Singura idee rațională ar fi, sugera distinsul politolog, dacă astfel între Rusia și bazele NATO s-ar interpune niște zone-tampon, formate, se înțelege, din entități statale nonbeligerante și neutraliste. De unde rezultă că prezența forțelor NATO pe teritoriul statelor aflate în proximitatea Rusiei le-ar împiedica pe acestea să refuze înrolarea sub steagul opoziției față de geopolitica rusă.

Iată o altă precizare care susține teza că prezența bazelor NATO în Europa (centrală și) de est nu are cel puțin ca prim scop reacția eficientă împotriva unui atac al Rusiei, de altfel improbabil, ci calibrarea sistemului social al statelor din regiune și controlul politicilor lor. Tot așa cum prezența SUA în NATO nu vizează întărirea capacității sale de luptă cu potențiali terți agresori, ci menținerea unui drept de control asupra politicilor externe, de securitate și apărare a aliaților europeni.

Statului aliat (sau numai „protejat") care ar îndrăzni să iasă din rând i s-ar spune, așa cum a spus președintele George Bush Jr. celor care ezitau să se alăture intervenției militare americane în Irak menite a captura armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein (altminteri inexistente), că „cine nu-i cu noi este împotriva noastră". Președintele SUA nici nu știa că astfel preluase o maximă des evocată de liderii bolșevici Lenin, Stalin, Zinoviev și alții. Marile spirite se întâlnesc. (sic!)

CINE DEFINEȘTE VALORILE APĂRATE DE NATO CONDUCE NATO

Fenomenul relației dintre extinderea NATO, pe de o parte, și extinderea unui anumit sistem social din care derivă și un anumit regim politic generator al unei anumite politici externe, pe de altă parte, necesită câteva precizări, mai cu seamă în atenția celor care declară (precum președintele Iohannis) că decât să fim sluga rușilor, adică să intrăm în lagărul dictaturilor, mai bine să fim slugă a americanilor, respectiv să intrăm în tabăra democrațiilor. Ca și când singura noastră opțiune este cea între stăpâni, iar nu cea între statutul de slugă și statutul de națiune liberă.

Prima precizare privește democrația. Într-adevăr, decât să trăim în dictatură mai bine trăim în democrație. Întrebarea este: cine definește democrația? Ca fost raportor al Consiliului Europei cu privire la metodele de evaluare a progresului democratic am o veste proastă: nu există încă o definiție unanim acceptată a democrației. Nici în dreptul internațional nu a putut fi realizat consensul asupra unui concept situat la nivelul celui mai mic numitor comun al definițiilor doctrinale. Prin urmare, parafrazând și adaptând formula de bază, fiecare îşi impune definiția asupra democrației, acolo unde ajunge armata sa".

Această definiție depinde de tradițiile culturale, de sfidările economico-sociale, de realitatea demografică, de variabilele geografice și de interesele geopolitice ale fiecăruia. Dintre toate definițiile posibile, numai una urmează să fie apărată de NATO… în fiecare stat membru. Definiția celui mai puternic. Ea circumscrie comportamentul internațional al tuturor aliaților.

Democrația este, însă, un mod de a gândi și a trăi. De aceea ea nu poate fi exportată. Ceea ce poate fi exportat este dictatura, întrucât aceasta este o modalitate de organizare și conducere a societății. Prin urmare, extinderea NATO nu poate aduce nimănui democrația, ci poate doar conserva un anumit regim politic cu o anumită orientare în politica externă, limitând dreptul demosului național de a-și schimba părerile și opțiunile, respectiv eliminând pluralismul. Acolo unde un regim politic, indiferent de valoarea și superioritatea principiilor pe care teoretic se bazează, este adus sau păzit cu tancul, democrația este, în cel mai bun caz, drastic limitată.

Cine are îndoieli asupra acestei concluzii este invitat să își aducă aminte de anularea referendumului prin care a fost demis Președintele Băsescu în 2012, imediat după descinderea la București a trimisului administrației americane, asistentul secretarului de stat Philip Gordon, sau de desemnarea ca prim ministru a generalului dr. Nick Ciucă, după aterizarea la București a Secretarului american al apărării, Lloyd Austin. Nefiind membru NATO, pentru invalidarea unor alegeri a căror fraudare nu a fost niciodată dovedită, Ucraina a trebuit să treacă prin două revoluții portocalii înainte de a deveni … „democrată".

ÎN STATELE NATO RESPECTUL PENTRU DREPTURILE OMULUI A MURIT

Trecând la capitolul drepturilor omului, trebuie spus din nou că nu există un set unic de asemenea drepturi recunoscut în întreaga lume, ci eventual unul spre care membrii ONU au convenit să tindă, deplasându-se în ritmuri și modalității specifice. Am constat-o în calitate de raportor special ONU pentru drepturile omului, dar și de vicepreședinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Astfel, spre exemplu, pentru europeni pedeapsa cu moartea este incompatibilă cu respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale. În schimb, pentru SUA este greu de conceput ideea ca unui popor pentru care a deține o armă acasă este un drept fundamental, să nu i se dea satisfacția de a-i vedea pe cei care au încălcat legea uciși prin spânzurare, electrocutare sau injectare cu otravă. Din acest punct de vedere, interesant este că Rusia a abolit pedeapsa cu moartea, în timp ce America nu a acceptat să o facă.

Sub acoperirea luptei împotriva virusului SARS Cov2, drepturile și libertățile fundamentale ale omului au fost încălcate în stil mare. Chiar și limitările raționale ale exercițiului acestora în context pandemic au fost adoptate cu ignorarea prevederilor constituționale care le garantau. S-au aplicat amenzi contravenționale ilegale, oamenii au fost împiedicați să își îngroape morții după tradiție, au fost făcute experimente genomice pe ființe umane fără consimțământul acestora, a fost condiționată recunoașterea dreptului la muncă de acceptarea vaccinării cu substanțe încă în fază de testare, libertatea de expresie a fost drastic și abuziv restrânsă (în SUA până și comunicările fostului Președinte Donald Trump pe rețelele sociale au fost blocate) etc. La nivel sistemic, drepturile individuale au fost substituite prin așa zise „drepturi colective" a căror exercitare impune transformarea cetățenilor reali din titulari de drepturi în titulari de obligații.

NATO nu a făcut nimic pentru a opri asemenea derapaje. Dimpotrivă! La adăpostul siguranței militare pe care a oferit-o statului membru, a permis conducătorilor acestuia violarea drepturilor omului în cvasi totală impunitate. Sporul de siguranță statală s-a imputat asupra libertății individuale, în loc să stimuleze amplificarea acesteia. De ce? Întrucât pentru NATO și, mai ales, pentru protagoniștii săi, puterea statelor contează, iar nu cea a cetățenilor, iar statele (puternice cu cetățeni neputincioși) sunt apărate numai în măsura în care drepturile lor suverane (naționale) se subordonează „drepturilor colective" ale alianței, astfel cum sunt ele definite de principala putere a acesteia, SUA. Despre (geo)politică este vorba, iar nu despre drepturi și libertăți civile, care, fiind rezultatul partajului puterii între stat și cetățeni, sunt acceptate numai atât cât servesc agendei (geo)politice. Faptul este cât se poate de firesc atunci când sistemul social, oricare ar fi el, este adus pe tancuri.

STATUL DE DREPT" ȘI „STATUL DE DREPȚI"

Cu privire la „statul de drept", trebuie reamintit că membrii NATO sunt organizați după principii constituționale diferite și aparțin unor sisteme de drept diverse. Anglo-americanii, spre deosebire de europenii continentali, nu cunosc principiul separațiunii puterilor. Așa se face, de pildă, că în SUA, FBI este și organ de poliție și serviciu de informații și autoritate de aplicare a legii (inclusiv competentă să realizeze urmărirea penală, pe baza probelor pe care tot ea le culege și numai ea le cunoaște); sau că în Regatul Unit, Camera Lorzilor (altminteri formată prin numire, iar nu prin alegeri) este și legislativ și instanță de judecată. (Acum câțiva ani, sub presiunea Consiliului Europei, s-a acceptat ca lorzii care judecă să nu participe la procesul legislativ.)

Pornind de la asemenea practici și concepții, latura politică a alianței politico-militare, în dimensiunea ei transatlantică, a adus în România formula binomului SRI-DNA care a fost nu numai un dezastru pentru corectitudinea actului de justiție, principiul procesului echitabil și supremația legii, ci a și înlăturat din clasa politică, precum și de pe piața de capital sau chiar din lumea academică (în general cea a formatorilor de opinie), sub acoperirea unei pseudo lupte împotriva corupției, pe toți potențialii purtători ai acelei opinii publice care favoriza alte orientări de politică externă și alte agende geopolitice și geoeconomice (fără a afecta politica de apărare comună) decât cele ale primadonelor alianței. Deși protocoalele secrete care au transformat binomul amintit într-un FBI plural sui generis au fost declarate ca neconstituționale de către CCR, într-o formă sau alta ele au continuat să producă efecte.

Dominată de viziunea altor puteri occidentale, dar în același spirit imperial, CJUE a decis că judecătorii români nu mai sunt ținuți să apere Constituția României atunci când dispozițiile acesteia ar contraveni nu atât dreptului UE, cât intereselor UE, și că pot fi menținute chiar și condamnările pronunțate de instanțe care nu aveau competența legală de a o face, dacă astfel interesele UE sunt servite. Desigur, la garantarea acestui stat de drept se referea declarația Ambasadei SUA, reprodusă anterior. La care alta?

Neîndoielnic nu armata NATO a făcut asta și în cazul unei revolte populare nu se știe dacă armata NATO ar fi ieșit pe străzi. Prezența bazelor NATO reprezintă însă un factor psiho-politic de descurajare a oricărei opoziții serioase față de derapajele „statului de drept", oferind și un argument permanent palpabil că siguranța militară oferită de ele are un preț; anume limitarea libertăților civile și a suveranității naționale. Cam asta susținea în anii 1960-1980 și „doctrina Brejnev".

Suplimentarea simbolică a prezenței trupelor NATO în România și Polonia în aceste zile nu poate reprezenta un factor de descurajare pentru Rusia, dar descurajează pe românii speriați de spectrul războiului, care ar putea să ridice capul și să iasă din apatie cerând guvernului ajustarea politicii sale externe.

ART. 5, ÎNTRE GARANȚIE ȘI ILUZIE

Fără îndoială, NATO oferă un surplus de securitate membrilor săi. De aceea am și dorit să devenim membri ai acestei alianțe. Cheia garanției este articolul 5 al tratatului de la Washington. Acest articol nu a fost activat decât o singură dată și anume după atacurile teroriste din 9/11, a căror țintă a fost SUA. Solidaritatea NATO a sporit atunci masiv cota acțiunilor Halliburton, unde CEO fusese însuși vicepreședintele SUA, Dick Cheney (sic!)

De câteva decenii, însă, dinspre Washington ni se suflă discret la ureche că articolul 5 nu obligă la ajutor militar, ci doar la luarea unor măsuri „adecvate" în sprijinul aliatului atacat de o putere terță, măsuri care se pot reduce la o „declarație fermă de protest și solidaritate". George Friedman însuși, la care ne-am mai referit, avertiza aliații est și central europeni că ar face bine să se bazeze mai puțin pe art. 5 și mai mult pe propria lor înțelepciune și abilitate politică.

Nu cred că ar fi bine să luăm cuvintele dlui Friedman în deșert. Cum nu le putem lua în deșert nici pe cele ale Ambasadei americane, care a conchis că, într-adevăr, NATO este furnizor de securitate pentru membrii săi, sub condiția ca livrarea să se încadreze în normele de securitate ale aliatului Alfa, deghizate în valori morale.

Despre prosperitatea adusă de NATO când vorbim, gândul merge imediat la cele două procente din PIB care sunt dedicate înzestrării armatei naționale cu armamentul expirat al puterilor dominante ale alianței; achiziții făcute, inclusiv, în detrimentul industriei naționale. În rest, desigur, mai multă securitate înseamnă mai multă stabilitate, iar mai multă stabilitate înseamnă mai multe investiții și mai multă dezvoltare.

NATO NU TREBUIE SĂ APERE VALORI, CI STATE

Nimic din toate cele scrise aici nu trebuie înțeles ca un omagiu adus sistemului social al Rusiei, Chinei, Coreii de Sud, Japoniei, Laponiei sau mai știu eu cui. Cu atât mai puțin nu este o expresie a vreunei nostalgii pentru sistemul sovietic.

Cred în continuare că, în ciuda imperfecțiunilor sale sistemice, democrația rămâne cele mai bun mod de organizare a societății, și de aceea o prefer autoritarismului. Vreau ca țara mea să adopte democrația, dar nu vreau ca țara mea să ducă o cruciadă împotriva sistemelor alese de alte țări. Fanatismul, fundamentalismul, exclusivismul democratic nu sunt numai nedemocratice; sunt antidemocratice.

Nimeni, nici măcar noi și ai noștri, nu avem monopolul adevărului, și chiar dacă noi am avea mereu dreptate, în virtutea valorilor noastre însele, trebuie să acceptăm dreptul celorlalți de a nu avea dreptate. Nu vreau ca românii să se alăture acelei „preoțimi seculare" stupide și ipocrite care își asumă rolul de a catehiza omenirea, autoproclamându-se „Salvatorul lumii" și făgăduind, în schimbul supunerii totale față de tablele legilor ei, un pământ al fericirii de care nu dispune și pe care nu îl va livra niciodată. O asemenea abordare nu face decât să aducă nenorocire tuturor; inclusiv celor care o adoptă.

Desigur mă bucur că noi am ales guvernarea legii adoptate de instituții legitimate democratic, și nu guvernarea prin decret dictatorial, dar nu cred în legea coborâtă din bombardiere.

România are nevoie, pentru a-și apăra libertatea, de a fi membră a unei alianțe militare defensive și soliditatea acelei alianțe depinde de compatibilitatea culturală, respectiv compatibilitatea sistemelor sociale ale membrilor săi. Alegem alianțele în funcție de o asemenea compatibilitate, dar nu stabilim compatibilitatea în funcție de alianțe și mai ales prin lucrarea acestor alianțe.

De asemenea, alegem alianțele în funcție de interesele noastre și nu interesele în funcție de alianțe, pentru că, așa cum spunea lordul Palmerston, are o gândire îngustă acela care crede că cineva este sortit a fi aliatul veșnic sau inamicul nostru veșnic; noi veșnic avem doar interese și numai ele sunt veșnice. În relațiile internaționale nu avem filii și fobii, singura excepție admisă pentru noi fiind aceea de a fi filoromân, creator de valori universale și respectuos față de diversitatea valorilor lumii.

În consecință, vreau ca românii să își aleagă liber sistemul social în funcție de tradițiile și interesele lor, și să îl schimbe atunci când ajung la concluzia că un altul mai bun li se potrivește mai bine, iar nu să fie forțați a-l adopta pentru că până aici au ajuns armatele unora sau altora, fie ele armatele „democrației occidentale" sau cele ale „despotismului oriental". Ne aliem cu cei care ne ajută să ne păstrăm libertatea de a alege potrivit valorilor definite și însușite de noi, iar nu cu aceia care îmi aduc valori definite potrivit intereselor lor, de către ei, prin formule ambigui în formă și reacționare în conținut, și îmi „garantează" că nu le voi mai putea schimba vreodată, adică îmi apără „dreptul la stagnare".

Cel chemat să apere democrația, statul de drept și drepturile omului este demosul, poporul, națiunea, iar nu armata și cu atât mai puțin armate străine. Dacă poporul nu o face, inclusiv prin alianțele sale, iese din istorie, sau se transformă din subiect în obiect al ei.

Dacă locatarii Casei Albe cred, ca odinioară locatarul Kremlinului, că fiecare putere își impune sistemul social până acolo unde ajung armatele sale și dacă aceasta a ajuns să fie filosofia și proiectul „generosului" NATO, care nu mai garantează libertatea membrilor în raporturile cu terții, ci puterea centrului alianței în raport cu periferia ei, tot mai puțin liberă, avem o problemă. Alianța nord atlantică nu numai că s-ar dezice astfel de misiunea încredințată de membrii săi și care doar ea îi justifică existența, dar ar acționa chiar împotriva lor. Și atunci…

P.S. Pe când redactam textul de față, am primit știrea că militarii americani, britanici, italieni și probabil și alții se retrag din Ucraina. Prin urmare armate ale statelor membre NATO au fost prezente pe teritoriul ucrainean în contextul războiului civil declanșat în această țară după lovitura de stat din 2014, sponsorizată de SUA. Asta ar face mai ușor de explicat masarea armatei ruse la granița Ucrainei. Unii vor spune că și rușii au trimis mercenari și tehnică de luptă în Donbas. Așa este, dar noi parcă eram altfel decât ei.

25.1.22

De pe net, despre cosmarul canadian

 
 

 Motivul principal al repatrierii este ipocrizia maximă a socetății canadiene. Încerc să fac un rezumat:

1. Am ajuns în cea mai bună țară din lume (hăhăhăhă....), că așa spune propaganda, nu? Am emigrat pentru o viață mai bună, nu? Da! Atunci de ce trebuia să mă duc la spălat wc-uri, pentru o viață mai bună??? În țara mea nu am fost la spălat wc-uri, nu a fost cazul;

2. Referitor tot la locurile de muncă: ai auzit desigur despre renumita experiență canadiană....care este modul lor de a-i discrimina pe noii veniți, dar nu contează atât timp cât ești în cea mai bună țară din lume, nici nu bagi de seamă....am citit pe forumuri că unul/una lucrase pe o mașinărie identică cu aceea din Canada, dar nu se punea, că nu era experiență canadiană....De fapt ce vor ei de la tine? OBEDIENȚĂ!!! SIMPLU!!! Pentru ce experiență canadiană și pentru ce relații de la ultimul loc de muncă? Păi dacă tu ai plecat de la ultimul loc de muncă pentru că erai tratat și plătit mizerabil, te aștepți să îți dea referințe bune? Aș râde, dar am buzele crăpate! Referințele se referă strict: era obedient sau cumva cerea drepturi, salarii, respect etc...etc...???

3. Interdicția de a cultiva orice pentru consumul propriu și de a crește orice vietate pe care o poți mânca, chiar și când stăteai la țară (am stat ultimii 2 ani în Queenston, pe malul Niagarei, un sătuc)....am asistat la procese (în presă citite) în care un părinte a fost condamnat pentru că a crescut în curtea lui câteva găini ca să le dea copiilor lui ouă....urma să se pronunțe curtea prin vara lui 2015...nu știu ce au mai făcut. În Canada ești condamnat la dependența de supermarket...dacă nu ai bani de supermarket, lasă că te duci la băncile de mâncare pentru săraci....dacă te califici și la ăia.

4. Apropo tot de ipocrizie....în cea mai bună țară din lume, mereu urlau ziarele că sunt copii flămânzi, se făceau strângeri de fonduri și tot kktul....Nu, zău?! În cea mai bună țară din lume aveți copii flămânzi? Eu credeam că prin Somalia, Vietnam, Coreea, Burkina Faso, din astea....de unde se omoară lumea să vină în Canada, în cea mai bună țară din lume....

5. Modul de viață în care trebuia să fii sclav 12 luni din an minus 2 săptămâni de concediu, plus weekendurile lungi, când se dădea ordin de la împărăție prostimii să se distreze. Și atunci turma se încolona și pleca....unii către Niagara, alții către nord....de nu mai încăpeai pe autostrăzi....dar era obligatoriu să te distrezi și să fii fericit, că doar trăiai în cea mai bună țară din lume, nu???

6. Modul în care poliția executa civilii neînarmați și asta devenise o banalitate...am fost pur si simplu îngrozită când auzeam la știri din astea....în general puterea prea mare pe care o au autoritățile statului. În St. Catharines, la fiecare 2-3 minute maxim trecea o mașină de poliție pe stradă. Serios???

7. Puterea fără margini și legalizată a statului, băncilor și societăților de asigurări, care prin lege aveau asigurat faptul că ești proprietatea lor pe viață: nu ai dreptul să înmatriculezi o mașină fără asigurare, asigurările costă o mână și un picior, orice accident îți crește asigurarea până la cer, faptul că nimeni nu-și permitea o casă fără împrumut bancar, faptul că (...) canadianul se naște și moare dator la bănci....faptul că tot ce au românii canadieni (dar și nativii) și cu care se afișează mândri pe rețelele de socializare, este de fapt cu banii băncilor, deci al băncilor până la achitare, dacă se achită vreodată....deci casă, mașină, barcă, studiile copiilor etc...etc...

8. Costul învățământului: de la 20.000 pe an la cea mai amărâtă facultate sau colegiu, până la 60.000 pe an la medicină și poate și la altele....Pentru asta se încuraja ”economisirea” de când era plodul în fașă....părintele pune ceva deoparte și statul îl încurajează masiv punând și el un 10% acolo peste.....Vai, ce țară bună....îmi vine să plâng....

9. Comportamentul serviciilor de imigrație, al celor de la vamă, al forțelor de ordine în general....mai mult decât dictatorial, de-a dreptul abuziv....am avut ocazia să vizitez închisoarea imigranților. Nu mă așteptam să văd ce am văzut: familii cu copii separați (unii înauntru, alții afară), care nici măcar nu erau lăsați să se vadă într-o încăpere, ci stăteau la geamuri cu telefoane ca în filmele americane....HORROR!!! Modul discreționar în care ești tratat ca imigrant dacă nu ai avocat sau foarte mulți bani....nu reprezinți absolut nimic pentru ei! Știi cazul polonezului venit în vizită la maică-sa, care a fost omorât cu șocuri electrice de paza aeroportului, pentru simplul motiv că intrase în panică....dacă nu-l știi, vezi pe net....

10. Sistemul de sănătate în care înțelegi din nou că nu însemni absolut nimic pentru ei....trăiești sau mori, te simți bine sau te târăști, pentru ei ești un număr care trebuie să aștepte între 4 și 12 ore în medie la urgențe....știi cât a așteptat unul până a murit, nu? Unul în cărucior cu rotile, cu un cateter înfundat....a așteptat 34 de ore...Pentru o consultație la medicul de familie așteptai și o lună jumătate, pentru un specialist, de la 3 luni în sus....pentru orice investigație gen RMN, CT, colonoscopie și altele, iar cu lunile...Când am ajuns în România și am sunat la o clinică de cardiologie (privată, ce-i drept, pe bani, ce-i drept) și m-au programat peste 2 zile, am crezut că am ajuns în rai....


Astea sunt în linii mari. Ar mai fi și altele, dar sunt colaterale. În general eu am văzut Canada ca un țarc uriaș, ca o pușcărie uriașă, ca un malaxor de oameni. Și asta în condițiile în care am analizat totul de la distanță, nu a fost nevoie să îngroș rândul amărâților care luau în piept această mizerie, pentru simplul motiv că venisem cu bani și banii au continuat să vină. Dacă aș fi fost nevoită să mă bag în rahatul ăla și să nu mai am bani să mă întorc imediat acasă, cred că îmi lăsam oasele pe-acolo....

După experiența mea canadiană (că sunt și cetățean acuma....), am ajuns la concluzia că EXCESUL DE CIVILIZAȚIE DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂȚII...așa că eu m-am întors la țărănoii ăștia din România....cu tarele lor, dar în țara asta încă mai găsești câte un cotlon unde să te ascunzi. În Canada este imposibil. Și din păcate sistemul lor inuman este exportat peste tot în lume, globalizat.

Știu așadar bine de ce am plecat din Canada, știu de ce nu m-aș întoarce, mi-a plăcut ideea lor cu camionagiii, adică au crescut în ochii mei, pentru că păreau total amorțiți în sclavagismul lor orb. Dacă se mișcă, se dezmorțește Canada, este un semn bun.

Eu în America nici atât nu aș sta, poate nu înțeleg eu din afară, dar am evitat și să vin în vizită, deși aș fi putut încă de când aveam PR card (să cer viză), dar mai ales de când am luat cetățenia. Stăteam și peste râu....mă uitam la americani peste Niagara. Puteam trece podul și pe jos. Nu m-a tentat deloc, din contra.

Cred că modelele american și canadian și-au epuizat demult resursele. Știu că au fost ceva odată, că viața era ușoară, lumea era fericită, existau șanse....dar au rămas doar legende....Ce este acum este un mare căcat! Cauzele le știm destul de bine, dar e târziu să luptăm contra lor, deja din eșecul capitalismului american sau al celui canadian de tip socialist, s-au născut ultra-îmbogățiții care au pus laba pe tot, au subjugat statele, impun peste tot marionetele lor și interesele lor. Ca să le iei ăstora acum puterea, hmmmm....cam greu, spre imposibil! Ce-a mâncat lupul e bun mâncat!

Cam asta-i.

Gabriela Onu

P.S. O altă fațetă a binelui canadian: în 2013 eu am vândut casa mea cu 255.000 de canadieni. Acum face 1.000.000....de unde? Uite-așa, din iarbă verde....au crescut salariile în Canada? Poate...5%-10% maxim. Au crescut prețurile caselor în Canada? Da, de 4 ori, deci cu 400%! Care muritor de rând își mai permite casă în Canada? Nu răspund....că nu știu!


30.12.21

Stalingrad: Busola noastră este profitul, idolul nostru este supremația financiară

(continuarea profilului creat de HD Hartmann si centrat pe Putin)

Ieși odată din avionul ală sau ți-l fac țăndări, cu tine înăuntru, țipase colonelul la telefon. La capătul celălalt al firului o vocea calmă, arogant de înceată, dar fermă, îl refuză direct. Trebuie să mă scoți cu forța. Comandoul format din ofițeri ai unei unități de elită a ministerului de interne luă cu asalt avionul.

 În trei minute Mikhail Khodorkovsky, cel mai bogat oligarh al erei de tranziție de la comunismul sovietic la capitalismul corupt impus de Boris Elțîn și prietenii săi occidentali, era smuls efectiv din scaunul său de piele de căprioară, înconjurat de către 20 de bărbați mascați, transferat într-o mașină celular și arestat în mod oficial. După o carieră de aproape 20 de ani și o poveste de succes pe care nici un miliardar occidental din secolul exploatării americane nu a reușit-o, chiar și în condițiile corupției generalizate și banditismului care stăpîneau SUA în secolul XIX, Mikhail Khodorkovsky devenea prizonierul de lux al Rusiei, copilul nevinovat al răzbunării lui Putin, erou al tuturor organizațiilor de impunere cu forța a democrației în lume, minciuna perfecta și argumentul fondator al atacurilor moderne îndreptate împotriva Rusiei post sovietice.

Orice neisprăvit din Occident, atunci când dorea să își construiască o carieră de democrat revoluționar, îmbrățișa cauza Khodorkovsky. Orice student repetent din America devenea stea atunci când își salva diploma de absolvire cu susținerea cazului celebrului oligarch. Despre statul rus furat la sânge, despre milioanele de ruși prădați la propriu de acest individ prin banca sa, despre minciunile, trădările, mafia și corupția pe care acest miliardar le-a organizat la o scară ne întâlnită în epoca modernă, nici unul dintre activiștii de caviar din SUA sau Europa occidentală nu vor vorbi.

Povestea de succes a capitalismului primitiv, gregar și fără legi, impus ca urmare a destrămării URSS era reprezentată doar de oligarhi de tipul lui Mikhail Khodorkovsky. Corupția, furtul național și transferul averii unei națiuni întregi în buzunarele personale ale unui număr infim de oameni, se chemau în limbajul democrației occidentale: reforme economice, privatizare, vânzare de active neperformante, rentabilizare, recapitalizare.  Aceste cuvinte au ascuns, de fapt, jaful avuției naționale accumulate de către URSS, jaf organizat și executat de doar cateva zeci de persoane. Deceniul jafului și al acaparării unui stat întreg, de mărimea Rusiei, a coincis cu deceniul politic Elțîn. 

De șapte ori oligarhul fusese convocat de către procuratura generală pentru a da explicații cu privire la afacerile imperiului petrolier Yukos. Tot de atâtea ori își bătuse joc de procurorii republicii. Mai mult, de câteva ori fugise efectiv cu suita sa, formată din minimum 4 mașini de securitate înconjurând rollsul său blindat, chiar cu minute înainte ca citațiile să îi fie prezentate. Flota sa de avioane de pe pe tarmacul a trei aeroporturi rusești diferite, era pregătită să decoleze imediat ce patronul ar fi cerut-o.

Acuzele cele mai rocambolești și virulente adresate noului președinte Vladimir Putin, erau transmise prin televiziunea sa privată și posturile de radio cumpărate de către compania Yukos. Un conglomerat petrolier care fusese construit prin furt și crimă. Prin înșelarea pe față a statului rus, acest individ, fost activist superior din cadrul organizației comuniste Komsomol, devenise nu numai cel mai bogat dintre noi bogați ai Rusiei, dar prin conexiunile pe care și le cumpărase în Occident, se transformase într-un instrument de presiune exogenă periculoasă la adresa puterii centrale de la Kremlin.

În doar 10 de la dispariția URSS, Kremlinul trebuie să facă unei forțe economice uriașe, reprezentate de un grup minuscul de oligarhi, întrepătrunse cu o permanentă presiune a diversele grupuri de rechini economici din occident, care urmăreau dislocarea, dezmembrarea și delocalizarea puterii centrale a Moscovei. Cu cât mai difuză era puterea rusă, cu atât mai mari erau profiturile acestor grupări. Yukos era vîrful de lance al acestei politici globale de distrugere sistematică, sistemică și perfect organizată a oricărei forme de putere și autoritate a Kremlinului. Dacă sub conducerea unui Elțîn alcoholic și corupt, acest sistem oligarchic cu relații subterane tot mai puternice cu oligarhia economică americană și europeană, reușise parțial impunerea obiectivelor sale, sub Putin, personaj impus și el de aceeași cabală a oligarhilor ruși, se spera definitivarea obiectivelor restante.

Obiectivul cel mai important, cel care ar fi aservit Rusia euroasiatică, pentru un secol înainte, intereselor transnaționale și antistatale susținute de oligarhia rusă împletită cu cea străină, era constituirea unui monopol absolut, împreună corporații mondiale de tip Exxon Mobil sau Chevron, asupra quasi totalității resurselor petroliere, prelucrării și rafinării acestuia, tranzitului și tehnologiei de stocare gazieră, dezvoltate sub URSS pe vastul teritoriu rus și în spațiile adiacente, europene sau asiatice.

Putin, care descoperă  acest proiect (întâmplător și fiind într-o vizită oficială în Germania), de care statul și guvernul său nu aveau nici cea mai mică informație, va realiza că Rusia este efectiv pierdută ca putere națională unitară euroasiatică dacă acesta se realizează. Între tânărul și ne-experimentatul țar de la Kremlin și Khodorkovsky, aflat la doar luni diferență să devină  regele de necontestat al economiei rusești post sovietice, se declanșează o luptă fără milă și fără menajamente.

Rusia de astăzi este rezultatul acestei lupte între titani. Europa de astăzi este produsul colateral fundamental al acelui război din zorii mileniului trei. SUA sunt obligate să rescrie întreaga lor politică energetică mondială ca urmare a victoriile sau înfrângerilor de etapă ale fiecăruia dintre cei doi actori implicați în acest conflict fondator de putere absolută dorită de fiecare dintre ei.

Lumea euroasiatică a devenit, pentru prima data de la Genghis Han, terenul unui conflict care se va dovedi decisiv pentru evoluția civilizației americane, europene și chineze. Doi oameni se vor lupta pentru conducerea unui singur imperiu aflat pe două continente. Cel care va învinge va impune dorințele sale ocupantului de la Casa Albă, va alege cancelaria germană, va ține în mână orice guvern al Europei și va influența decisiv crearea noii burghezii de la Beijing, cu noii săi împărați din orașul interzis. Adică va fi semizeu. Doi oameni, un singur tron, o economie mondială! Nici Napoleon nu visase așa ceva. Poate Alexandru cel Mare să fi tentat destinul umanității, până când și zeii au devenit geloși.

Un turn Babel nu face o națiune sau un stat. Pe când o sinuoasă și aproape imperceptibilă țeavă de gaz poate uni imperii cum nici un rege, religie sau armată nu o pot face. Cine deține nectarul care curge prin acea țeavă are istoria în mâna sa. Doi oameni se vor lupta pentru exact această putere. Iar zeii se vor uita din Olimp uluiți de ambiția colosală și de resursele imense puse la dispoziția celor doi. Arestarea din Siberia, în acea seară de iarnă, din acel avion, deși neobservată de sateliții care înconjoară pământul, va declanșa cea mai complexă luptă pentru două continente. Efectele acelui eveniment minor în aparență se vor face cunoscute zeci de ani după aceea.

Moscova nu crede în lacrimi

Khodorkovsky nu a avut o tinerețe deosebită. Născut în 1963, a crescut într-un apartament comun din Moscova. Nu va cunoaște evenimente fondatoare în adolescență, avand o viață confortabilă și egală prin linearitatea ei fără surprize. Este un elev comun, fără calități excepționale cunoscute. Este însă recunoscut pentru că era foarte leneș. Nu îi place îmbulzeala, mulțimea, mirosul greu de bucătărie la comun. Nu mănâncă la cantina școlii, bunica lui îi va aduce mâncarea tot timpul proaspăt gătită. Este mofturos, este plângăcios, când crește mai mare devine și arogant. Devine un student mediocru. A studiat la Institutul de Chimie și Tehnologie Mendeleev, unde, ca aproape toți ceilalți, s-a alăturat Komsomolului, Liga Tineretului Comunist din URSS. Mulți dintre colegii săi care se declară mari apărători ai democrației de astăzi, susțin falsul istoric că au fost obligați să tolereze prezența Komsomolului în viața lor de studenți. Nimic mai fals, căci dosarul de candidatură în aceasta organizație, adevărată punte de lansare pentru toți oligarhii tranziției post comuniste din fostul lagăr sovietic din Europa, era construit cu grijă și susținut cu vigoare de candidați. Orice tânăr comunist avea asigurată măcar plaja minimă de relații care să îl ajute în viață. Putem fi siguri că Khodorovsky exact acest lucru îl va urmări.

Mikhail Khodorkovsky a văzut intrarea în Komsomol ca pe o oportunitate de carieră, luptând să devină secretar economic al organizației din institutul unde studia. Oportunist din fire, acesta exploateză orice moment pentru a avansa politic. Profesional nu este un geniu, dar are simțul afacerilor de scurtă durată. Iar în acele timpuri caracterizate de penuria generalizată de bunuri de larg consum, Khodorkovsky va învăța cum să manipuleze totul în favoarea sa. O caracteristică psihologică emblematică pentru întreaga sa carieră și pentru tot parcursul său în viață.

În „Închisoare și libertate", o carte scrisă de oligarch, semi biografică și publicată atunci când era în condamnat în pușcărie, va și spune că nu a văzut vreo problemă (și încă nu o vede) în a se folosi de comunism pentru binele său propriu și personal. Am crezut în partid fără a-mi aglomera creierul cu „ideologie"", spune el. El compară ideologia politică cu sistemul de operare al unui computer — care este diferența, de fapt? — și spune că în tinerețe „nu știa despre dizidenți". De fapt el spune că problemele care frământau societatea sovietică la nivel general și care deveniseră practic publice îi erau indiferente. Va dovedi aceeași indiferență totală pentru Rusia sau națiunea rusă atunci când va spulbera economiile a milioane de concetățeni ai săi sau va organiza privatizări frauduloase, preluând prin corupție, furt și uneori crimă, zeci de fabrici și uzine fost sovietice pe care apoi le va vinde în profit personal, lăsând sute de mii de angajați fără locuri de muncă.

Dar pentru moment, intrând în Komsomol, Khodorkovsky avea un singur plan, acela să devină "director roșu", adică directorul unei mari fabrici sovietice. Tatăl său, datorită ascendenței sale iudaice, îi spune că în sistemul sovietic cu grave accente anti semite nu va avea nici o șansă. Așa că Khodorkovsky descoperă cum să exploateze o lacună în modul în care s-a finanțat economia centralizată din Uniunea Sovietică.

Această lacună legislativă îi va permite oligarhului să devină milionar încă din timpul URSS. Deși acțiunile sale au fost total ilegale pe timpul URSS și sunt astăzi considerate crime economice grave de către orice legislație capitalistă (pentru exact ceea ce a făcut individul, oamenii de afaceri din occident sunt urmăriți penal și condamnați fără milă, oricând sunt descoperiți că folosesc această suveică financiară), apărătorii occidental ai oligarhului vor refuza sistematic să se refere la episodul deturnării de resurse financiare statale în scopuri personale. Pentru promotorii capitalismului occidental, a fi corupt în URSS merită o diplomă de onoare.

Schema oneroasă folosită de către Hodorkovski pentru a se îmbogăți personal, pe spatele statului sovietic, a fost descrisă de David Hoffman, pe atunci șeful biroului din Moscova al Washington Post, în cartea sa „Oligarhii". În 1987, la un an după absolvirea institutului de chimie, Khodorkovsky și-a folosit conexiunile din Komsomol pentru a obține capital de început și a deschide o mică afacere.

Era perioada marilor reforme ale lui Gorbaciov, perestroika și glasnosti. Cele două reforme se refereau prima la ideologie și responsabilizarea autorităților comuniste în fața cetățenilor, cea de-a doua se referea la o deschidere economică mult mai amplă față de forme de producție individuale. Pentru că economia centralizată sovietică folosea atât moneda numerar (în special pentru plata salariilor, concediilor și asigurării pensiilor) căt și cunoscutele credite virtuale, Hodorkovsi își va finanța prima afacere prin obținerea de credite virtuale, care să îi permită plata bunurilor cumpărate din occident pe care apoi le va vinde la preț de speculă.

A fost nevoie de creditele virtuale sovietice ca oligarhul cel bun să descopere specula. În mare parte inutile, planificatorii centrali le acordau fabricilor sovietice și pe care acestea, le converteau, la nevoie, în valută forte. Mai ales dacă aveau nevoie de importuri de materii prime sau tehnologie occidentală. Prin 1988, când salariul mediu în Uniunea Sovietică era în jur de o sută de ruble pe lună, firma lui Hodorkovsky înregistra deja câștiguri de milioane. Căderea URSS și sistemului economic sovietic a dus automat la neplata acestor credite virtuale. Practic, cu banii reali în bancă și fiind finanțat cu credite virtuale pe care Hodorkovski a "uitat" să le returneze băncii comerciale de stat, după dizolvarea URSS, imperiul primului oligarch al Rusiei începe să prindă contur.

Oligarhul devine puternic. Din furtul sovietic se naște imperiul noului capitalism rusesc. Cu două milioane și jumătate de ruble oficial spălați în băncile de stat sovietice (o sumă absolut cosmică pentru acei ani), oligarhul face primul mare pas capitalist si fondează Menatep Bank. Instituția financiară care va finanța întregul său sistem economic, care, conform deja precedentului stabilit cu creditele virtuale sovietice, va da faliment la momentul în care trebuiau rambursate datoriile cash, mai ales atunci când guvernul lui Putin îi cere să își plătească taxele restante. Ca să realizăm valoarea acestora, doar in anul 2007, atunci când Yukos, coroana imperiului său economic este dizolvată, taxele restante erau de 5 miliarde USD. (Ați citit bine cuvântul: miliarde!)

În 1989, tânărul comunist Khodorkovsky deschide un cont bancar offshore în Elveția, unul dintre primii oligarhi ruși care au făcut acest lucru. Khodorkovsky neagă acest lucru, spunând că nu și-a deschis primul cont personal în Occident până în 1997, deși documentele publicate de presa vremii dovedesc exact contrariul. Este la mintea oricărui student în istoria sovietelor că a îți deschide un cont bancar personal în străinătate pe timpul imperiului sovietic era nu numai interzis dar se făceau ani grei de închisoare dacă erai prins. Pentru Mikhail Khodorkovsky acest lucru a fost posibil, desigur doar cu aprobarea KGB și a protectorilor săi din interiorul conducerii sovietice.

Încă din primii ani, începînd cu 1989, prin banca Menatep, Khodorkovsky și partenerii săi de afaceri, fac practic doar bișniță și specula. Nimic despre afaceri serioase de tip bancar. Spre exemplu, ei cumpăra computere în străinătate și le revând în URSS, cu mult peste valoarea lor originală. De asemenea, finanțează importuri de alte bunuri considerate de lux — coniac Napoleon fals, blugi spălați cu piatră, săpunuri colorate, pictate cu acuarelă. Folosind creditele virtuale sovietice pentru a finanța aceasta bișniță, la capătul celălalt al afacerii afacerea el adună numerar. Căci cumpărătorii sunt obligați să cumpere produsele creditate de bugetul sovietic doar cu numerar. Practic și prin coruperea sistemului, el exploata însuși sistemul pe care îl servea ca tânăr comunist al Komsomolului.

În 1992, imediat după căderea Uniunii Sovietice, Hodorkovski și partenerii săi au publicat un manifest care anunță intențiile sale. Intitulat „Omul cu rublă", declarația fondatoare este: „Busola noastră este profitul. Idolul nostru este supremația financiară, puterea capitală." Într-un interviu pentru Miami Herald, dat în acei ani, noul convertit la capitalismul pe credite sovietice declara că, deși a fost cândva un credincios fervent al comunismului, a suferit o regândire totală. Dacă bătrânul Mikhail din mine l-ar fi întâlnit Mikhail cel nou, l-ar fi împușcat.

Guvernul post-sovietic al lui Boris Elțin a implementat reforme radicale ale pieței financiare, dar nu a instituit aproape nicio structură juridică care să le controleze. Ca atare, minisculul grup de îmbogățiți din timpul anilor Gorbaciov, avînd resursele financiare și logistica relaționară au reușit un inimaginabil transfer de active sovietice în propriile lor portofolii.

Atunci când democratia triumfalistă ocupa ideologic și mental populația Rusiei postsovietice, atunci când practic legile marilor privatizări erau dictate de grupuri de interese economice occidentale care aveau doar cu numele un om de afaceri rus ca reprezentant al lor, atunci când procurorii erau uciși pe stradă iar orașele fost comuniste erau jefuite de bande de hoți cu mitraliere cumpărate de la soldații Armatei Roșii, neplătiți cu lunile, exact în acea perioadă un grup de oligarhi vor organiza o înțelegere nescrisă pentru împărțirea imensei averi sovietice aflate în proprietatea statului rus.

Ca atare Khodorkovsky a fost poziționat perfect pentru a profita. Menatep a devenit o bancă oficială pentru Ministerul de Finanțe al Rusiei, majoritatea conturilor de transfer valutar bancar intern pe teritoriul Rusiei fiind preluate de către aceasta. Și cu ocazia aceasta, Hodorkovski a furat tot ceea ce a găsit.

Unul dintre locotenenții săi de la Menatep s-a lăudat cu planul lui, aceluiași ziarist american Hoffman. Ministerul de Finanțe depune, să zicem, șase sute de milioane de dolari la Menatep Bank, pentru a fi plătite salariile funcționarilor din regiuni. Menatep amâna aceste plăți și canaliza cele șase sute de milioane în investiții internaționale cu randament ridicat timp de trei săptămâni. În acea perioadă, salariile din regiuni vor rămâne neplătite, dar Menatep va câștiga milioane din investițiile pe termen redus, finanțând operațiuni bancare internaționale care nu aveau nici un fel de legătură cu scopul transferului originar sau cu Rusia în general. Milioanele de dolari cîștigate astfel nu vor fi impozitate, mai ales că ani de zile, datorită lipsei de control financiar nimeni nu a știut de existența unor asemenea afaceri. Mai mult, atunci când statul rus a căutat totuși să impună condiții stricte cu privire la aceste operațiuni ilicite, a fost acuzat imediat de presa occidentală bine plătită de oligarhi ca Khodorkovsky, că Rusia se întoarce la comunism și represiune sovietică. Un mecanism mafiot, exemplu de dicționar pentru orice procuror student în anul unu la științe juridice, se transformase în perioada marelui jaf capitalist din decada Elțîn într-o politică sofisticată de subordonare a resurselor financiare ale statului rus în favoarea oligarhilor care îl sprijineau. Iar presa occidentală aplauda masiv succesul noilor capitaliști de la Moscova.

În complicitate directă cu marile grupuri economice occidentale, orice tentativă (fie ea și firavă) a statului rus de a opri hemoragia de resurse financiare era catalogată ca revenire la comunism si sovietism. Occidentalii, care își vedeau periclitate sursele ieftine de finanțare (cu banii poporului rus) a propriilor afaceri vor sprijinii, împotriva oricărei evidențe, oligarhi ca Guzinsky, Berezovsky sau Mikhail Khodorkovsky.

Trebuie doar să ne imaginăm câți dintre milionarii din occident, care astăzi dau lecții de capitalism și morală democratică, și-au construit averile, în acei ani, practic cu banii de salarii ai cetățenilor ruși. Conform tacticii bine cunoscute, Khodorkovsky va nega tot timpul orice fel de act ilegal, spunând că trei săptămâni era o perioadă normală de timp pentru un transfer în acea perioadă. A uitat însă să specifice ce s-a întâmplat cu banii ilegal câștigați din deturnarea, în timpul acelor trei săptămâni, a sumelor primite de la Ministerul Finanțelor, o instituție publică a statului rus, nici decum una privată.




Copilul minune al capitalismului sau cum se fura o țară

Hodorkovski a început să adune cea mai mare parte a averii sale în 1995, când oligarhii au conceput o schemă prin care băncile lor împrumutau bani administrației Elțîn, disperate de lipsa resurselor financiare care să alimenteze bugetul. Ca urmare a eșecului privatizării organizate și susținute de occident, sub bagheta unuia dintre miniștrii ultraliberali impuși de FMI, Anatoly Chubais, în Rusia se instalează haosul total. Zeci de milioane de ruși vor fi expuși celei mai crunte sărăcii, zone întregi ale țării intrînd în mâna mafiilor locale care guvernau prin furt și violență. Cecenia, cu bani americani și saudieni, declanșează începutul dezmembrării teritoriale a Rusiei post sovietice prin instalarea primului emirat islamist din epoca modern. Obiectivul principal al acestui emirat era islamizarea totală a Rusiei și alungarea (uciderea) necredincioșilor, adică a rușilor.  

Dacă a existat un furt la scara istorică nemaintâlnit prin agresivitatea și minciuna cu care a fost acoperit, acesta s-a întâmplat în Rusia. Se datorează lui Anatoly Chubais, care va imagina și pune în practică o schemă de transfer a proprietatii de stat ruse în mâna a doar 7 oameni, proces denumit reformă economică și pe care administrația americană Clinton, FMI și toate puterile occidentale europene au sprijinit-o conștient, încălcând orice principiu moral promovat de democrațiile pe care le reprezentau.

Prin aceasta schemă, în schimbul împrumutului oferit statului rus pentru a își plăti obligațiile curente, băncile private puteau deține drept garanție acțiuni ale întreprinderilor strategice de stat. Bineînțeles că garanțiile erau alese special de către oligarhi. Statul rus nu avea nici o autoritate asupra procesului de selecție.

Dacă guvernul nu ar fi plătit la timp împrumuturile, așa cum știm cu toții regulile capitalismul, băncilor creditoare li s-ar fi permis să vândă garanțiile pentru a-și recupera banii. Hodorkovski, care a pus ochii pe întreprinderile petroliere rusești, (acum unificate de către administrația Elțîn sub numele de Yukos), a împrumutat guvernului cu 159 de milioane de dolari în schimbul a patruzeci și cinci la sută din actiunile acestui colos.

Anatoly Chubais, alături de mai mulți miniștrii subordonați oligarhilor administratiei Elțin, a făcut absolut totul ca statul rus să intre în capacitate de plată, obligând astfel Rusia să vândă la prețuri de nimic peste 40 % din averea națională. Ca urmare, milionarii născuți din corupția sovietică și a primilor ani de după căderea URSS au devenit peste noapte miliardari. Nici sub imensa corupție a țarilor sau sub furtul absolut al comuniștilor sovietici din anii revoluției, asemenea jaf nu avusese loc. Anatoly Chubais poate fi considerat, alături de cei 7 oligarhi ai epocii Elțin principalul vinovat pentru furtul unei națiuni și delapidarea a unui întreg stat.

Când guvernul rus a intrat în incapacitate de plată, banca Menatep a lui Khodorkovski a organizat o licitație pentru a vinde garanția Yukos. Utilizând metode ilegale și demne de mafia italiană, Hodorkovski a reușit să excludă investitorii străini interesați să cumpere garanția bancară. Îi va elimina prin amenințări sau simplă hoție (cumpărase directorii oficiilor poștale unde se distribuia corespondența internațională și care aveau ordin să distrugă plicurile cu propuneri occidentale pentru licitațiile la care el avea interes) pe toți investitorii occidentali de la licitația inițială, ca apoi, să descalifice, mituind un judecător comercial local, o troică de participanți autohtoni. Când licitația s-a încheiat, un investitor necunoscut, afiliat băncii sale Menatep, a devenit proprietarul pachetului de control Yukos.

 Jaful executat magistral în cazul Yukos va fi multiplicat de grupul de oligarhi ai administratiei Elțîn în diverse puncte strategice ale economiei de stat din Rusia. Se va produce un transfer colosal de resurse naționale și statale spre un grup de oameni care nu aveau nici un fel de program economic pentru a întări statul și națiunea rusă, eviscerate de capitalismul de jaf pe care tot ei îl promovaseră, negând astfel șansa Rusiei și națiunii sale de a se dezvolta economic și democratic, negând viitorul istoric în fapt al Rusiei.

În cazul Yukos, transferul celei mai importante resurse energetice a statului rus se va face în mâna unui singur om, un incapabil activist comunist, arogant, trădător și bipolar sever, dar devenit sub impulsul occidental un oligarch iubit de către Washington și elita economică americană pentru că putea oricând, prin șantajul exercitat la ordin internațional, să condiționeze puterea statală rusă. Cu acest pericol în minte, Vladimir Putin va veni la Kremlin ca președinte pentru a încerca, la început prietenește, apoi cu forță brută, să echilibreze influeța coruptă a oligarhilor cu decăderea puterii statului rus.

Doi ani mai tarziu, achiziția oneroasă Yukos, cu doar cateva zeci de milioane de dolari va fi evaluată oficial la nouă miliarde de dolari. Hodorkovski avea treizeci și patru de ani și devenise cel mai bogat rus din lume. Metodele sale criminale nu s-au oprit la furtul petrolului și gazului rusesc, el va crea un partid politic, iar informațiile pe care le regăsim în rapoartele diplomatice ale diverselor ambasade de la Moscova, dovedesc că Yukos, la momentul său de glorie în 1999, cumpărase 35% din Duma (parlamentul Rusiei), având capacitatea de a promova sau bloca orice măsură pe care guvernul legal al Rusiei dorea să o ia. Vor fi celebre cazurile de blocare a diverselor reforme judiciaire care ar fi dus la anchetarea furtului național organizat de Chubais și oligarhii lui Elțîn, sau distrugerea efectivă a șantierelor navale care producea nave de transport petrolier, deoarece Khodorkovski avea ordine de la aliații săi armatori americani să anuleze competiția rusă existentă prin acele șantiere.

În decembrie 1999, momentul demisiei lui Elțin și aducerea lui Putin la Kremlin, putem spune că lovitura de gangster, regizată de Chubais, în colaborare cu SUA și Occidentul european, fals prezentată ca reformă economică, reușise magistral. Rusia, prin cei 7 magnifici corupți, era la secunde de a fi descentralizată economic, pulverizată național, ruptă în bucăti și măcelărită religios, în numele marilor interese comerciale internaționaliste.

Până în 2002, Putin a alungat din țară doi oligarhi puternici – Boris Berezovski și Vladimir Gusinski – și le-a confiscat bunurile. Hodorkovski, pentru că avea suportul Chevron și al Exxon Mobil, s-a făcut că nu înțelege semnalele pe care Kremlinul le trimitea: arătați fidelitate statului rus sau plecați din țară.

Pe 20 februarie 2003, la o masă rotundă cu Putin, Hodorkovski a atacat o înțelegere îndoielnică care i-a atras atenția. Ca patron al Yukos el urmărea să puna mâna pe majoritatea depozitelor de petrol dși de gaz ale Rusiei. Un director de la Gazprom, Igor Sechin, un vechi prieten al lui Putin, care era și în K.G.B., i-a luat-o inainte marelui capitalist pro american și a blocat achiziționarea unui câmp petrolifer de către Yukos. Enervat, Khodorkovski îi reproșează lui Putin acest eveniment, denumindu-l corupție. Cel mai corupt om de afaceri al Rusiei vorbea de corupția altora! Când Hodorkovski i-a cerut lui Putin să analizeze, Putin a răspuns brusc: „Iukos are rezerve în exces, cum le-a obținut?" Mesajul a fost clar: ți-ai primit partea ta din jaful național organizat de către tine și ai tăi, acum stai deoparte.

Nu numai că mesajul cade pe un teren gol, dar Khodorkovski, arogant cum îl știe toată lumea, va dori să dea un semnal definitiv. Ori eu ori Rusia. Va ignora orice semnal, va apăsa pedala subordonării totale a statului rus până la fund. Doar americanii mai cereau câteva luni până la semnarea marelui contract prin care puneau mâna la pret de bicicletă a imperiului Yukos. Pentru Putin acest lucru nu se putea întâmpla.

În lunile care au urmat celebrei întîlniri, birourile lui Yukos au fost percheziționate de biroul procurorului general. În acea vară, la scurt timp după ce Hodorkovsky împlinise 40 de ani, locotenentul său cel mai fidel, creierul mafiei Yukos și a corupției pe care o reprezenta imperiul privat al lui Khodorkovski a fost arestat. Angajații occidentali ai Yukos au fugit din țară ca iepurii, căci știau că vor înfunda pușcăriile ruse dacă erau arestați. Dovezile furtului organizat prin Finalnda, Ucraina și statele baltice, cu transporturi zilnice, ilegale de petrol și țevi secrete de gaz construite de compania Yukos erau prea mari și greu de distrus pentru ca vre-un guvern occidental să poată să îi salveze de iernile lungi siberiene. Nu mai vorbim de hărțile strategice cu resurse, furate și ele pentru a fi predate americanilor, în special cele care arătau zăcămintele asiatice rusești, necunoscute la Washington. CIA avea un comandou integral de agenți în interiorul  companiei care monitorizau orice mișcare a autorităților ruse împotriva acesteia. Avocații lui Hodorkovski l-au sfătuit să fugă și el. Agenți secreți britanici erau gata de acțiune, pentru a ușura fuga magnatului preferat al occidentului. El a refuzat. Doar negocia cu succes preluarea celor mai mari interese energetice ale Rusiei de către Exxon Mobil. Cum era să plece cînd jaful aproape că se incheia, iar el era gata de a fi întronat țarul economiei Rusiei?

Când comandourile de poliție au luat cu asalt avionul său privat la cinci dimineata, eroul zilei, marele capitalist, care vorbea de democrație și reforme într-o Rusie pe care el o vindea la bucată celui mai bun cumpărător occidental, suna de zor la prietenii săi atlantici. Chiar și Casa Albă a vorbit cu el. Toți au răspuns, dar nici unul nu a mișcat un deget. După arestare, administrația americană a redus la minim relațiile cu Moscova, deși Putin dorea continuarea dialogului. Reacțiile vituperante ale politicienilor occidental, americani și europeni, aflați în solda marilor coporații americane de petrol au produs un șoc în Rusia. Aceasta era democratia mult trâmbițată de către Occident? Pentru că americanii nu mai pot cumpăra la preț de dumping resursele energetice ale Rusiei prin compania Yukos, Rusia dintr-odată nu mai este reformatoare și civilizată?

Rusia a înțeles, abia atunci, magnitudinea strategiei de distrugere statală pe care Chubais o începuse și pe care Khodorkovski dorea să finalizeze în interes pur personal și pur comercial. Iluziile democratice se disipaseră. Putin, deși un om extrem de realist ca om politic, cunoscând marile minciuni occidentale, a realizat numai în acel moment căt de mare fusese glontele care trecuse pe lângă urechea lui și a națiunii sale.

Mii și mii de păduri au fost tăiate pentru a fi transformate în hărtia pe care s-a scris propaganda favorabilă lui Khodorkovski, în mai toate limbile pământului. Cel mai mare corupt om de afaceri al Rusiei devenise eroul democrației și statului de drept occidental. Propaganda falsă, mincinoasă și demonizarea administratiei Putin continua și astăzi.

Cu asemenea exemplu de democrație impusă nu a fost de mirare că Rusia nu numai că nu a mai acceptat așa zisele reforme vestice în materie de de justiție și economie, dar a naționalizat orice și oricum, încălcând uneori și propriile ei legi. Atunci când aperi un oligarch care a devalizat un stat de mărimea Rusiei, nu poți să pretinzi să impui democratia capitalistă a bogătașilor în fața unei națiuni sărăcite de tocmai eroul povestirii.

La câțiva ani după arestarea lui Khodorkovski, Kremlinul a demontat Yukos și l-a predat Gazprom, devenită prima companie de petrol și gaze din Rusiei.

O lecție pe care foarte mulți par a o uita sau simplu a o nega este aceea că nici unul dintre oligarhii ruși care au pus la punct cel mai mare transfer ilegal de proprietate din istoria lumii nu a fost interesat de puterea statului pe care îl jefuiseră, de viitorul civilizației pe care o distrugeau cu fiecare furt reușit. Pentru ei Rusia nu exista. Mai mult vor face absolut totul, inclusiv astăzi când aceste rînduri sunt scrise, pentru ca Rusia și puterea ei economică, politică, culturală, militară, socială, civilizațională să dispară, să fie distrusă complet. Khodorkovski, ieșit din pușcărie prin grațierea semnată de către Putin, este astăzi un călător fără identitate. El ține conferințe la Washington și în capitalele democrațiilor occidentale, cerând ca statele NATO să invadeze Rusia, să fie impuse sancțiuni de tipul celor impuse Iranului, să distrugă puterea centrală de la Moscova pentru că este coruptă. Cel mai mare corupt al anilor Elțîn, criminalul cu sânge rece, căruia i se aduce cadou, pentru una din zilele sale de naștere,  asasinarea unui primar de oraș care i se opunea, cere astăzi, fără rușine și nici o remușcare, ștergerea efectivă de pe harta lumii a țării sale Rusia, pe motiv de corupție. Iată fața adevărată  a eroilor capitalismului de jaf orchestrat cu sprijinul occidental în Rusia anilor 90.


Astăzi Moscova vorbește!

Vladimir Putin se ridicase de la biroul său din Kremlin. Aterizase de dimineață venind de la Sochi, unde președinția rusă avea un domeniu. Aparținând, în vechiul regim țarist, Marii Ducese Maria Feodorovna, mama ultimului țar al tuturor Rusiilor, clădirea și parcul sunt de o rară frumusețe. Reședința fusese construită tocmai pentru a asigura intimitatea absolută acelei prințese venită din Danemarca, în secolul XIX, pentru a se mărita cu viitorul țar, un barbat efectiv de două ori mai înalt ca ea și de trei ori mai greu.

Sochi a fost prima escală  în fuga ei din calea revoluționarilor bolșevici, de unde va pleca în Kiev. De acolo a fost alungată de răsculați și va ajunge la palatul de vară imperial din Crimeea. Acolo va auzi pentru prima dată vestea asasinării fiului său țarul Nicolae, alături de întreaga sa familie. După șase luni va fi preluată de o navă de război britanică și salvată in extremis de la o moarte sigură.

În Crimeea, Dagmar de Danemarca, cunoscută ca împărăteasa mamă Maria Feodorovna va face o greșeală fatală pentru familia imperială Romanov. Sub conducerea nepotului său, prințul Yusupov (cel care l-a ucis pe Rasputin), o delegație completă, reprezentând aristocrația și noua burghezie din Rusia, va încerca să refacă momentul istoric al alegerii primului Romanov în tronul moscovit. În 1613, Mihail I Romanov, de numai 17 ani, la celebra mânăstire Ipatiev, acceptă să poarte coroana dispărutei linii dinastice Rurik. Acest eveniment pune capăt "vremurilor de necaz" (smutnoye vremya) pe care Rusia le traversa de peste 25 de ani de la ultimul Rurik. Statul rus este salvat de la extinția politică pregătită de către Polonia și Suedia, pe atunci puterile militare regionale cele mai expansioniste. La numai un secol și jumatate de la momentul Ipatiev, prin eforturile celor doi Mari, Petru și Ekaterina, imperiul rus devine putere europeană consacrată. Polonia și Suedia devin umbre ale imperialismul lor de odinioară. Pentru Romanovi acel secol a fost evenimentul fondator al imperiului distrus de către bolșevici.

Ca atare, împărătesei mamă Maria Feodorvna i se va propune alegerea ei "locum tenens" ca țar de drept al rușilor. Spunând că nimeni nu a văzut execuția fiului său Nicolae și a familiei lui, Maria Feodorovna refuză net. Refuzul a dus la lipsa unei linii de succesiune clară în interiorul familiei imperiale, dând oxigen nesperat puterii comuniste revoluționare în formare la Moscova. Cu fiul său mort, toți moștenitorii săi direcți executați pe rând, istoria decisese să mai ofere o șansă Romanovilor. Maria Fedorovna nu va trece însă Rubiconul. Ekaterina cea Mare o va face spre fala națiunii ruse, atunci când își va executa soțul legitim și va domni peste făurirea unui imperiu cu dublu cap de vultur, european și asiatic. La secole diferență Dagmar din Danemarca va rata același moment.

Războiul american din Afganistan îi descoperise lui Putin o altă fațetă, absolut necunoscută lui, a statalității americane. După căderea celor două turnuri de la World Trade Center din New York, Putin descoperise uluit că atunci când mașina economică americană se unește cu complexul militar și pactizează cu elita științifică, imperiul american devine un tanc imposibil de oprit.  Iar Rusia, după dispariția URSS, nu mai avea o astfel de capacitate de a crea un complex militar și economic care să o apere împotriva oricărui dușman, fie el occidental sau oriental.  Va fi obligat să îl reconstruiască dacă dorea ca Rusia să supraviețuiască propriei sale istorii distrugătoare.

Cu aceste gânduri și din vila acelei țarine, care va fi îngropat definitiv destinul imperial al Rusiei, a aterizat un Vladimir Putin care în acea zi trebuia să decidă destinul lui de șef al statului. Alege planul Kasyanov (primul său ministru vorbitor fin de limbă engleză și franceză, pianist fermecător, demn urmaș al virilității ruse) și aprobă vânzarea finală a concernului Gazprom sau decide asupra planului economic al lui German Gref, germano-rusul vorbitor de rusa lui Pușkin (așa cum și astăzi se laudă cu orice ocazie), legătura sintetică și ADN-ică a Rusiei putiniene cu lumea exterioară post URSS. German Gref dorea menținerea Gazprom, ca cea mai puternică companie de stat, practic banca privată a statului rus. Kasyanov dorea privatizarea totală si dezmembrarea mamutului.

Furată de oligarhii corupției lui Elțîn, imensă și imposibil de reformat, compania Gazprom era/este cel mai mare producător de gaz din lume și cel mai mare proprietar de infrastructură gazieră, care traversa/traversează 17 țări europene și asiatice. Cu investiții în zeci de țări ale lumii, cu o putere financiară egală doar cu a marilor corporații multinaționale globaliste, proprietarul celor mai multe brevete de exploatare de gaz din lume, membru de drept al clubului celor 7 familii gaziere de pe planetă, fondator de drept al primului plan de electrificare al lui Lenin, bijuteria expansiunii asiatice a coroanei imperiale țariste, păstrătorul cheilor puterii oricărui conducător din Kremlin, vechea instituție astăzi denumită Gazprom a avut, în peste un secol de existență oficială doar 8 directori.

Singura companie privată din era Elțîn provenită efectiv dintr-un minister faraonic creat de către comuniști în 1919, ascunde, în imensul complex palațial din Moscova de astăzi, între pepitele de aur sau diamantele cât pumnul, găsite de specialiștii aflați în căutarea de gaz și petrol, documentele originale ale marilor prospectări geologice ordonate de către un kneaz numit Cantemir, fost voievod moldav. 

Împletind mit și realitate, simbolizând complexul statal euroasiatic al Rusiei, de multe ori folosind cruzime sau doar simplă corupție pentru a aduce sub autoritatea neînfrântă a Kremlinului țări și popoare, Gazprom devenise cheia luptei de putere care se va da între un democrat de tip parlamentarian numit Mikhail Kasyanov și un libertarian troțkist numit German Gref. Nici unul însă nu gândea Rusia în termeni imperiali. Putin va fi înțeles acest lucru și va acționa ca atare.

Era lupta pentru sufletul imperial al poporului rus. Nu era lupta pentru miliardele furate și dosite în palatele amantelor de la Londra sau Monaco, nu era vorba de rachetele nucleare care rugineau sub cerul liber, nici măcar nu se referea la șocul pierderii teritoriului imperiului sovietic. Era vorba numai despre Rusia ca putere euroasiatică. Alegerea pe care o va face Vladimir Vladimirovici Putin, în acea dimineață fatidică, va trasa viitorul națiunii sale.

Nimeni nu va putea să știe, dacă Putin a realizat lanțul patristic pe care l-a creat atunci când a luat decizia cu privire la Gazprom. Așa cum Gorbaciov a înțeles tîrziu, că iertându-l peElțîn, a pierdut sovietele, a distrus URSS și a cedat puterea absolută pe care istoria i-o încredințase, așa probabil că, peste decenii, și Putin (dacă va supraviețui fizic acestei decizii), va realiza însemnătatea secundei în care s-a ridicat de la biroul din Kremlin și a ordonat telefonic ca premierul rus Kasyanov să fie scos din ședința de guvern pe care tocmai o conducea.

Pe ordinea de zi a acelei ședințe se afla un singur plan, format din trei puncte: 1. desfințarea monopolului absolut deținut de Gazprom asupra proprietății resurselor de gaze pe teritoriul Rusiei prin privatizarea Institului de cercetări și vânzarea hărților de resurse strategice ale companiei; 2. privatizarea sistemului de transport prin acceptarea unei investiții ruso-americane sindicalizată sub numele de Yukos; 3. retehnologizarea procesului de extracție și rafinare, cu ajutorul exclusiv al companiei americane Chevron.

Răspunzând imediat apelului președintelui Putin, premierul Kasyanov va primii un ordin scurt. Scoate de pe ordinea de zi planul pregătit pentru Gazprom. Dar domnule președinte, planul a fost aprobat de toate forurile, urmează să îl trimitem în Dumă spre legiferare. Vocea metalică răspunse: nu vei face nimic din așa ceva. Gazprom nu pleacă nicăieri. Decizia mea este finală. Gazprom rămâne a Rusiei.

Era pentru prima dată când Moscova, după căderea URSS la care Putin asistase ca ofițer KGB, răspundea la telefon. Că a fost bine sau rău, Europa, SUA și China vor avea decenii să înțeleagă care este răspunsul corect. Pentru moment însă Gazprom devenise piesa principală a planului Putin de redresare absolută a complexului economic și militar al Rusiei. Kremlinul redevenise palat imperial, cu un vultur scrutând Europa și cu un altul zburând deasupra Asiei.

După doar săptămâni, Kasyanov va pleca din funcția de prim ministru, iar German Gref va deveni ambasadorul intinerant al lui Putin pentru proiectele speciale ale acestuia. Gazprom va redeveni motorul expansiunii statalității Rusiei post sovietice. La 20 de ani de la istorica decizie a lui Putin, un imperiu se transformă. Singura condiție cerută de istorie este ca de la palatul cezarului cineva să răspundă la telefon.

Astăzi, situația dezastruoasă a statului ucrainean este produsul absolut, direct și organic al acelei decizii. Dacă va fi război, dacă va fi pace, dacă România va suferi și va fi prinsă în turbionul distructiv al noii expansiuni ruse, dacă statalitatea românească va mai exista după ce efectele acelei hotărâri putiniene se vor fi așezat pe harta lumii, acest lucru nu îl mai știm.

Dar un singur lucru este adevărat: nici un șef de națiune nu greșește atunci cînd apără puterea statului pe care îl conduce. Mic sau mare, un oraș doar sau așezat pe două continente, statul reprezintă, în actuala formă de dezvoltare a umanității, unica soluție pentru prezervarea unei civilizații. Miliardarii trăiesc gloria secundei în șampanii aurite cu amantele de braț, apoi secerați fiind de furia națiunilor sărăcite, oligarhii se pierd în istorie, hoții se duc la pușcărie iar moștenitorii plătesc păcatele fondatorilor marilor averi.

Modele filosofice internaționaliste, activismul gregar de orice tip, minciunile inundând provizoriu marile bulevarde ale minții umane, toate vin și pleacă.  Singura opțiune pentru prezervarea puterii unei civilizații este statul și puterea sa centralizatoare. Cu toate păcatele lui Vladimir Putin, cu toate marile pericole (reale și imediate doresc să subliniez) pe care politica sa expansionistă le produce la adresa României și poporului român, din punct de vedere istoric, acest conducător nu greșește atunci când își apăra statul și națiunea. Atunci când Churchill a vîndut estul Europei lui Stalin, toți istoricii au declarat că nu a greșit, pentru că, prin acea decizie el a crezut sincer că își apăra imperiul britanic de la disoluția legică și logică care se va întâmpla după a doua conflagrație mondială.

Cei care au falsificat conștient și direct noțiunile de democrație și capitalism, declamând mincinos că reformele capitaliste din Rusia anilor 90, respectiv din tot lagărul comunist european, reprezentau tocmai esența onestă, simbolul muncii cinstite și moralitatea civilizației occidentale, trebuie să răspundă direct pentru riscurile de securitate de astăzi pe care noi, victime ale unor similare procese de furt și de spoliere națională, trebuie sa le facem față. Nu ne-au ajuns deceniile post comuniste de destatalizare, de desindustrializare, de deznaționalizare, acum trebuie să ne pregătim să facem față întoarcerii pendulului istoriei și unui pericol real de a fi vânduți din nou la o nouă Yalta.

Iată de ce am scris acest profil în mai multe episoade, iată de ce am explicat pe larg procesele istorice care ne-au adus, în decembrie 2021 la punctul de plecare din Decembrie 1991, momentul dispariției URSS.

Astăzi România este mai săracă, mai slăbită, mai analfabetă și mai dependentă de umorile unor conducători internaționaliști amorali, corupți și asociali, decât era acum 30 de ani. Pericolul la adresa statului român  este de sute de ori mai mare.

Eșecul democratizării în tot acest spațiu, în esență la scara a două continente, ne-a adus acum să ne uităm la orașe întregi conduse de neavenții istoriei, fără apă caldă, fără căldură, fără școli, fără drumuri. Programul PNRR negociat de un ministru care acum va fi cel care va suge bani serioși prin monitorizare privatizată a respectivului program european s-a întâmplat efectiv cu aprobarea cinstitei și virginei Uniuni Europene. O mai mare corupție și un act mai vizibil de trădare națională, exportate și aprobate de Europa în România, nici măcar execuția mișelească și la ordin occidental, a lui Nicolae Ceaușescu nu o poate întrece. Iată rezultatul real al fasului istoric denumit reformă democratică.

Milioane de români muncesc ca sclavii la boierii occidentali, plătiți cu sticle colorate și tratați ca nimicuri umane fără nici un fel de respect. Milioane de români au plecat din România tocmai datorită eșecului democrației și capitalismului vândut în anii 90 ca panaceu universal și soluție miracol pentru păstrarea demnității naționale și de ce nu, a celei umane. Nu a fost așa iar realitatea după 30 de ani vine și mușcă adânc din iluziile propagandei multicolore de atunci. Rezultatul minciunii numite reformă economică este vizibil și dureros. Dacă adăugăm dezastrul politic și de securitate de pe plan internațional, pe care deceniile de propagandă l-au lăsat în urmă, vom fi zguduiți de un adevăr simplu. Mitul civilizației capitaliste, principiale și de succes a fost o mare înșelătorie. Ne aflăm efectiv la finalul unei epoci de 30 de ani în care a dominat falsul propagandistic, pregătind intrarea în secolul post adevăr.

Un stat este foarte greu de construit, procesul statalizării unui popor și a unei națiuni durează secole. Dar trebuie doar o secundă să distrugi un stat, o națiune, o civilizație. Istoria este plină de cadavrele statelor învinse pentru că au crezut că iarba vecinului este mai verde și mai gustoasă. În realitatea era otravă.

29.12.21

​Manifestul jurnalistei Adriana Vitan Balint


"1. Unde trebuie să îngenunchem ca să ne cerem scuze că am dat străinilor, de sute de ani, de la sare, apă, grâne, petrol, păduri, până la propriii copii? 
2. Unde trebuie să îngenunchem să cerem iertare străinilor pentru că dăm petrolul austriecilor, in pământul cărora nu se găsește nici gram de petrol, dar care au, culmea tupeului, chiar la intrarea în Viena, ditamai rafinăria, poate cea mai mare din Europa, în timp ce ale noastre au fost toate închise? 
3. Unde trebuie să îngenunchem pentru că plătim miliarde de dolari americanilor pe niște rachete care nu au ajuns în România nici până în ziua de azi, deși noi le-am plătit de vreo 6 ani? 
4. Unde trebuie să îngenunchem pentru că am plătit americanilor o autostradă pe care nu au construit-o niciodată și pentru care, culmea, am plătit și despăgubiri că ne-au luat banii și nu au făcut nimic? 
5. Unde trebuie să îngenunchem pentru că atunci când deschidem aragazul sau dăm drumul la căldură în casă, francezii încasează toți banii, deși nu au construit nimic și au preluat toată infrastructura făcută de Ceaușescu pe banii noștri, foamea noastră, frigul și lipsurile din perioada comunistă? 
6. Unde trebuie să îngenunchem pentru că atunci când deschid robinetul de apă, pornește contorul pentru francezi, deși e apa României, pe țevile făcute de Ceaușescu, pe banii și lipsurile noastre? 
7. Unde trebuie să îngenunchem pentru că sate întregi sunt înghițite de ape sau de surpări de teren pentru că austriecii ne taie pădurile, cu sutele de ha lunar? 
8. Unde trebuie să îngenunchem pentru că ne dispar copiii din țară, în drum către ei, că poliția ne ia la mișto dacă anunțăm răpirea vreunei fete la 112, că prin fața poliției de frontieră trec, zilnic, zeci persoane răpite, tiruri cu marfa de contrabandă către aceiași străini care se fac că nu văd nimic, deși șeful Parchetului european anticorupție e o româncă, una care știe exact ce se întâmplă în România și tace?



Google
 

Postări populare