În aceste zile mulți comentatori de politică externă vorbesc despre începerea celui de al treilea război mondial. Alții se îndoiesc că așa ar sta lucrurile și denunță o anumită exagerare. Situația este gravă dar parcă nu atât de rea pe cât ar fi dacă am avea de a face cu o conflagrație la scară universală. Oare care să fie realitatea?
1. „Efectul Tuchman"
În cartea sa „O oglindă îndepărtată", Barbara Tuchman prezintă ceea ce cu un anumit umor numește „efectul Tuchman". Acesta ar consta în împrejurarea că un eveniment istoric apare pentru cercetătorii care nu i-au fost contemporani, de cinci ori mai grav și mai greu de suportat decât pentru persoanele care l-au trăit direct. (Desigur cifra cinci este arbitrară dar ea are darul de a sugera magnitudinea diferenței de percepție.) Pentru oamenii care au traversat în mod nemijlocit iar nu doar cu gândul cel de al Doilea Război Mondial, situațiile cele mai cumplite au fost mai puțin dureroase decât cred cei care cunosc întâmplările acelei tragice conflagrații din cărți sau din filmele documentare. Istoricii se concentrează asupra aspectelor celor mai dramatice ale trecutului. Imaginea acestora este în plus agravată prin esențializare. Culmea este că odată cu trecerea timpului dramatismul scade în amintirea celor direct afectați și crește în imaginația urmașilor lor. Spre exemplu, majoritatea românilor sau a francezilor sau a nemților a trăit destul de bine în timpul războiului. Abia când linia frontului a ajuns la ei acasă și i-a afectat personal, suferințele teoretice au devenit reale. Odată depășite, chiar și durerea produsă de acestea, analizată retrospectiv, s-a diminuat ca efect al unui proces de vindecare psihologică prin uitare sau al nostalgiei generale a bătrânilor pentru anii tinereții.
Am făcut aceste considerații pentru a explica de ce aceia care compară confruntările în curs de desfășurare sub ochii lor, cu ceea ce știu despre războaie din cărți și din povestirile altora, cred că al treilea război mondial nu a început încă. Dacă ar fi început trebuia să fie mult mai rău. Atât de rău cât își imaginează ei că a fost evenimentul similar din trecut. Acest reflex este valabil și pentru cei care înțeleg că oricum, un război mondial astăzi, la nivelul tehnologiilor actuale, nu va arăta la fel cu conflagrațiile mondiale precedente. Fără ca asta să însemne că va fi neapărat mai uman.
2. Jucătorii
Dacă privim la părțile implicate în conflict, războiul actual este mondial. Cineva observa că la ostilități iau parte deja mai multe state decât în Primul Război Mondial – circa patruzeci în total. Statele Unite, Rusia, Franța, Turcia și Israelul au întreprins acțiuni militare directe pe teritoriul Siriei. Unii vorbesc chiar despre intervenția Cubei; cel puțin la nivel de consilieri. În conflict sunt indirect prezente Arabia Saudită, Iranul, Irakul, Qatarul și Iordania. China și-a făcut și ea aparația pe teatrul de război, gata să intre în luptă. UE poartă pe propriul teritoriu bătălii (inclusiv folosind echipament militar) cu așa-zișii refugiați musulmani care au lovit-o precum o veritabilă armă de distrugere în masă – o armă biologică sau, mai exact, o armă etno-demografică sau demo-culturală. Un număr semnificativ de voluntari din statele UE au constituit unități – organizate și înarmate nu se știe de cine (!?) – care combat pe teren de partea tuturor taberelor. Japonia pare deocamdată neutră dar echipamente de producție japoneză – este drept neletale – au fost identificate din belșug în dotarea trupelor așa-zisului Stat Islamic.
3. Potențialul escaladării
Majoritatea statelor menționate (lista nu este exhaustivă) nu are nici pe departe agende comune sau coordonate. De aceea nici o complicație adițională apărută accidental nu este de exclus.
O probabil fortuită intrare a unor avioane rusești pe teritoriul Turciei a făcut imediat să sune alarma la sediul NATO. Deocamdată Moscovei i-au fost trimise doar avertismente. Este de așteptat însă ca repetarea incidentului (perfect posibilă în condițiile date) să ofere Ankarei – inamic declarat al regimului de la Damasc – ocazia de a doborâ vreun bombardier rus pătruns mai mult sau mai puțin (sic!) în spațiul său aerian. Va răspunde Rusia? Va activa NATO art. 5 al Tratatului de la Washington?
Câteva rachete de croazieră lansate de armata rusă au căzut din greșeală pe teritoriul Iranului. Pagubele nu au fost mari, se pare. Iranul nu a protestat întrucât se află în aceeași tabără cu Rusia. Ce s-ar întâmpla însă dacă o altă rachetă a „infidelilor" – căci rușii nu sunt adepții lui Allah – ar cădea peste o așezare civilă dens populată de drept credincioși musulmani, provocând nu doar numeroase decese ci mai ales emoții maxime și proteste populare pe măsură?!
Neoconservatorii americani, revoltați că aviația rusă a bombardat formațiuni ale opoziției siriene înarmate și antrenate de SUA, au cerut Casei Albe să riposteze energic. Strigătele acestora au fost oportun acoperite de emoția consecutivă bombardării, chipurile „accidentale", de către aviația americană a unui spital al „Medecins sans frontieres" din Afganistan. Așa a „scăpat" Administrația Obama de presiunile inoportune vizând „pedepsirea" Rusiei. Asta doar pentru o vreme. Disputa dintre realiști și neoconservatori, dintre „porumbei" și „ulii" va escalada rapid; mai ales în contextul alegerilor prezidențiale care tocmai încep.
Hotărât lucru, americanii de rând sunt mult mai interesați de neutralizarea fundamentalismului musulman care a adus terorismul pe teritoriul lor, decât de soarta Donețkului sau a Crimeii. Ce se va întâmpla însă când vor sosi în America sicriele cu trupul câtorva tineri americani trimiși în Siria să ajute lupta „teocrației" – pardon, a „democrației musulmane" – împotriva „dictaturii" (laice) lui Bashar al-Assad, uciși de „prietenii" ruși ai acestuia?!
Până una alta, în „războiul emoțiilor", zvonurile referitoare la intrarea în joc a Cubei – cu care administrația Obama abia a reluat relațiile diplomatice, spre nemulțumirea neoconservatorilor și a unor comunități de azilanți cubanezi – sunt numai bune spre a plasa o lovitură sub centură Casei Albe, obligându-o cel puțin la escaladarea „războiului retoric" cu Rusia.
Din fericire militarii americani (în cooperare cu cei ruși), în contradicție cu discursul oficial de la Washington și (mai puțin) Moscova, fac toate eforturile pentru a evita ca actualul surogat de „război rece" americano-rus să nu devină un „război fierbinte". Cât vor mai putea-o face?
4. Fluiditatea taberelor
Un aspect înșelător al acestui „război hibrid" este faptul că, măcar în aparență, nu opune doar două tabere ci mai multe. Ambiguitatea țintelor urmărite de fiecare beligerant, adăugată împrejurării că amestecul combatanților statali (clasici) cu cei parastatali (neconvenționali) face ca nici linia frontului să nu fie clar trasată, lasă impresia că nu suntem în prezența unui război în sensul consacrat al cuvântului. (Faptul nu este, totuși, fără precedent căci, la urma urmelor, așa cum s-a văzut odată cu izbucnirea Războiului Rece, și în al Doilea Război Mondial s-au confruntat mai mult de două blocuri. Deși au luptat împreună împotriva Axei Berlin-Roma-Tokyo, aliații occidentali și URSS au fost în realitate, în același timp și sub același raport, inamici. Atât de inamici încât după înfrângerea lui Hitler și potrivit previziunilor lui, Occidentul a adus de îndată în rândurile sale Germania spre a se opune sovieticilor.)
Oficial, inamicul comun – un fel de Germanie nazistă a lumii arabo-musulmane – este ISIS (Statul Islamic). Acesta reprezintă, însă, o realitate fluidă; un „califat terorist" fără față, fără frontieră, fără infrastructuri clare și fără instituții certe. Teoretic toată lumea se bate cu el. Americanii, francezii, turcii, ca să nu mai vorbim de Rusia și Iran dar și de entități nestatale sau cvasi-statele precum comunitatea kurdă sau organizația Hezbollah, îl bombardează din aer sau de la sol.
Recent, în convorbirile purtate cu Președintele Putin la Soci, până și Arabia Saudită s-a declarat împotriva acestei entități fundamentaliste. (Cu condiția ca, în războiul cu ISIS, Rusia să coopereze cu Iranul numai în plan militar iar nu și geopolitic.) Lucrul este firesc întrucât nici Ankara și nici Ryadul nu sunt adepți ai terorismului și nu fac parte dintre statele care îl finanțează. Dimpotrivă. Terorismul amenință atât ordinea (totuși) seculară a Turciei cât și pe cea teocratică a Arabiei Saudite. Asta teoretic..
Realitatea este, însă, mai complexă. Pentru unii ISIS este inamicul absolut și total. Cam așa cum a fost în a doua parte a celui de al Doilea Război Mondial hitlerismul pentru URSS. Pentru alții ISIS este mai degrabă o trambulină utilă în lansarea unor ambiții geopolitice sau/și berbecele de asalt în promovarea unei anume concepții referitoare la ordinea mondială. Cam așa cum au privit aliații anglo-americani Germania la finele celui de la Doilea Război Mondial. Un fel de combinație între un semi-inamic și un semi-aliat. Așa se explică de ce Rusia bombardează tot ceea ce îi iese în cale și tot ceea ce se opune lui Bashar al-Assad (un aliat legitim întrucât este președinte legitim), în timp ce SUA sau Turcia bombardează atât de „selectiv" încât rezultatele aproape că nu se văd. America nu lasă ISIS nici să trăiască nici să moară. El este mai degrabă hărțuit pentru a fi menținut la un nivel de vigoare suportabil pentru hărțuitor dar letal pentru celălalt inamic al hărțuitorului, regimul sirian oficial.
Turcia a împiedicat pe cât s-a putut operațiunile militare ale SUA în Siria, punând Washingtonul în situația de a-și retrage armamentul de pe teritoriul său. (Retragerea a avut loc cu puțin înainte de intervenția „intempestivă" a Rusiei. Oare chiar întâmplător?) Atunci când, în fine, s-au lăsat convinși să bombardeze ISIS, turcii și-au aruncat bombele cu precădere asupra pozițiilor … kurde. Kurzii fiind cei mai eficienți aliați locali ai SUA în lupta cu ISIS.
Protestele americane față de bombardarea kurzilor de către turci nu au avut nimic din virulența protestelor față de controversata bombardare de către ruși a „opoziției moderate siriene" (tot islamică) sprijinită de America. Oare de ce? Nu cumva pentru că „triunghiul de la Marea Neagră" (Rusia-Germania-Turcia) format cu peste un deceniu în urmă trebuie spart iar Turcia recuperată pe mâna Rusiei? Pe de altă parte, exact după ce forțele ruse le-au lovit opoziția favorită, SUA au renunțat la programul de pregătire militară a acesteia pe motiv că este ineficient. I s-au parașutat doar niște provizii și a fost lăsată să se descurce cu rușii cum poate.
În ceea ce o privește, Turcia a sesizat NATO asupra violării spațiului său aerian de către avioane militare ruse, în contextul luptei acestora cu ISIS; adică al luptei pentru lovirea unei ținte în care și turcii pretinseseră că au tras și care deci, în mod logic ar fi trebuit să fie comună. NATO – condusă de SUA – a răspuns plângerii turce printr-o condamnare „fermă"…din vârful buzelor. Înțelegând mesajul, Ankara a avertizat – în realitate a amenințat – UE că escaladarea luptelor în Siria ca urmare a intervenției ruse va mări numărul refugiaților care vor invada Europa. Ca și când refugiații ar fugi mai tare de rachetele rusești decât de bombele ISIS sau de tribunalele islamice ale acestuia; ori ca și când refugiații ar veni direct în Europa fără a trece prin taberele turce ori fără a primi asistență turcă.
Hotărât lucru, în „războiul hibrid" ipocrizia și manipularea opiniei publice reprezintă ingrediente esențiale. Toată lumea una spune și alta…fumează.
Fără a mai continua analiza războiului în curs din perspectiva granției foarte subțiri, foarte flexibile și foarte mobile dintre adversari și aliați, ne rezumăm la a conchide că în conflict se află, în linii mari, următoarele tabere: coaliția Nordului, de la Vancouver la Shanghai; coaliția Sudului oriental. Cea dintâi este divizată între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic, aflate într-o relație dulce-amară. Cea de a doua cunoaște o dublă diviziune: diviziunea strategică între naționalismul arab și universalismul islamic, pe de o parte, și cea sectară între comunitatea sunnită (de la care se revendică ISIS) și cea șiită (în cadrul căreia se remarcă Iranul), pe de altă parte. Pe deasupra tuturor acestor diviziuni și în contextul lor se mișcă Turcia – în același timp asiatică și europeană, orientală și occidentală, atlanticistă (membru NATO) și neo-otomană. În acest complex de alianțe și adversități, de prietenii (adesea neloiale) și dușmănii (uneori loiale) se întâlnesc și se ciocnesc toate marile civilizații / familii culturale ale lumii cu concepțiile lor distincte asupra ordinii mondiale și cu interesele lor divergente, aferente acestora. Nu este oare acesta o conflagrație mondială?
5. Miza / mizele luptei
Cel mai important argument atestând caracterul mondial al războiului în curs ține nu de părțile implicate cât de miza luptei. Care este aceasta? Dinnou trebuie trecut dincolo de aparențe, de pojghița intereselor imediate sau de mișcările înșelătoare cu caracter tactic ale protagoniștilor. Este, de asemenea, esențial să se distingă între miza principală și mizele secundare.
i. Să înlăturăm în primul rând miza falsă: soarta regimului lui Bashar al-Assad. Într-un război civil, de regulă, liderii oficiali se delegitimează. Rolul lor este tocmai acela de a evita divizarea radicală a societății, de a găsi soluții pentru păstrarea coeziunii acesteia. Pierderea coeziunii este simptomul unei grave pierderi a criteriilor și argumentelor pe baza cărora se construiește loialitatea cetățenilor față de puterea politică, față de stat. Simpla incapacitate de a evita războiul civil a pus în discuție legitimitatea regimului Assad.
În plus, războaiele civile sunt întotdeauna crude ele fiind totdeauna justificate prin credința taberelor adverse în anumite valori proprii fiecăreia. Or, în materie de convingeri toată lumea are dreptate căci nimeni nu are argumente raționale. În lipsa rațiunii singura care poate decide este forța iar recurgerea la forță împotriva propriului popor (sau a unei părți semnificative a acestuia) de asemenea delegitimează.
Iată motivele principale pentru care regimul Assad – vinovat sau nu, susținut sau nu, iubit sau nu – este epuizat și obligat să se retragă. O retragere indispensabilă pentru refacerea coerenței statului sirian sau a ceea ce ar mai rămâne din el. Nimeni nu are îndoieli asupra acestui fapt. Nici măcar domnul Bashar al-Assad. După cum nimeni nu este gata să moară pentru salvarea lui. Singurele diferențe de opinii vizează modul de retragere și concepția tranziției către un alt regim: o tranziție relativ pașnică și graduală sau una violentă și rapidă. Cum această diferență se definește pe terenul intereselor iar nu al valorilor, ea nu mai este emoțională și se poate concilia în mod rațional. Cel mai probabil se va opta pentru o soluție politică iar nu pentru una militară.
ii. Există desigur o miză geo-strategică la nivelul Orientului Mijlociu. Rusia are în Siria o bază militară care îi permite să opereze în Mediterana și să își susțină influența în întreaga regiune. Menținerea respectivei baze este garantată de actualul regim sirian și depinde foarte mult de negocierea succesiunii lui.
La aceasta se adaugă și un element psiho-politic. Intervenind într-un conflict cu impact global – prin importanța sa deopotrivă geo-politică și geo-economică – Rusia urmărește să își afirme vocația de putere globală. Totodată ea vrea să confirme faptul că (spre deosebire de SUA sau UE) este un protector pe care aliații săi pot conta în orice împrejurări. La pachet vine decredibilizarea NATO, redusă la irelevanță întrucât fundamental a rămas sectară într-o lume globală, dogmatică într-o lume multiculturală, reactivă într-o lume haotică și inerțială într-o lume dinamică, fiind totodată dezbinată în lipsa unui inamic comun evident pentru toți membrii săi.
În acest context criteriul succesului Rusiei nu este în primul rând înfrângerea ISIS și cu atât mai puțin timpul de prelungire a vieții regimului al-Assad ci reintrarea ei în clubul superputerilor împreună și în înțelegere cu SUA. Întrebarea este cum vor reacționa SUA? Se vor opune ele unei asemenea agende în cadrul unui joc de sumă nulă, încercând să își consolideze rolul global pe seama slăbirii Rusiei (și a aliaților ei)? Vor prefera ele un joc prin care să își mențină actualele avantaje strategice în schimbul unor concesii tactice? Vor intra în compromisuri tactice care să ofere câștiguri strategice rezonabile ambelor? În opinia mea ultima variantă este nu doar cea mai de dorit dar și cea mai probabilă – ca fiind simultan cea mai justă, mai fezabilă și mai durabilă.
Să adăugăm, însă, că în joc nu sunt doar Rusia și SUA. Cu interese net diferite – atât față de cele rusești cât și de cele americane – dar și cu potențial de a promova o agendă proprie ambițioasă, mai participă și Turcia. De asemenea nu poate fi ignorată China. UE (în special Franța, Marea Britanie și Germania), la rândul său, ar putea emite ceva pretenții deși deocamdată, în absența unei organizări federale, îi lipsește forța pentru a-și impune jocul. (Reforma instituțională a UE, adâncirea integrării în zona Euro, reglementarea comunitară a politicii în domeniul azilului și migrației, precum și clarificarea raporturilor cu Marea Britanie, ar putea fi tocmai reacția europeană urgentă impusă de evoluțiile războiului mondial.) De aceea găsirea compromisului final va fi dificilă. Ea va impune grupări și regrupări ale actorilor principali. Cea mai probabilă îmi pare cea între Kremlin și Casa Albă.
iii. Miza geo-economică a războiului este și ea de neignorat. „Sfidarea petrolului" – titlul unui volum de mare succes în anii 1970 scris de Jean-Jacques Servan-Schreiber – revine la ordinea zilei. Rusia nu putea lăsa Americii controlul absolut al resurselor energetice din Orientul Apropiat, Asia Centrală și Golful Persic, cu atât mai mult cu cât ea însăși este o putere petro-dependentă. Occidentul, aflat în concurs geo-strategic cu Moscova velicorusă dar și lumea arabo-musulmană, aflată într-un conflict de valori confesionale ereditar cu Moscova pravoslavnică, ar putea oricând să îngenuncheze economic Rusia recurgând la arma prețului hidrocarburilor. Lucru care deja era pe cale să se producă în contextul războiului economic (deghizat „principial" sub denumirea de „sancțiuni economice") declanșat de Occident ca urmare a anexării Crimeii și intervenției ruse în Ucraina de est.
iv. Nici una dintre aceste mize nu trebuie să ne abată atenția, însă, de la miza principală: redefinirea ordinii mondiale. De actuala ordine singura relativ mulțumită este America. Spun relativ întrucât și pentru ea susținera acestei ordini a devenit mult prea costisitoare. Dacă americanii vor continua să își asume rolul de jandarm absolut al ordinii pe care ei au creat-o, intervenind peste tot acolo unde aceasta este contestată (direct sau indirect), foarte curând puterea lor se va epuiza iar ei se vor prăbuși. De aceea, America însăși este interesată într-o schimbare. Evident, însă, nu oricum, nu în detrimentul intereselor sale vitale și nu prin abandonarea rolului său de superputere globală (dacă se poate, singura).
SUA sunt astăzi o superputere decadentă obligată să lupte simultan pe toate fronturile „lumii pe care America a construit-o" (după cum sună titlul unei lucrări recente scrise de Robert Kagan). Puterea lor militară – reală – a ajuns inutilă; puterea lor economică – aparentă – a devenit relativă; puterea lor culturală – obsolită – este contestată. „Visul american" și-a pierdut magia lăsând în urmă doar un imperiu trist și singuratic. De aceea SUA au nevoie să se reinventeze. Deocamdată se „europenizează", în sensul că din putere „hard" devin putere „soft" – lovesc Rusia pe piața petrolului, China pe piața bursieră și Germania pe piața industriei de automobile – și mută accentul de pe mesianism pe apărarea interesului național prin echilibrul puterilor. Potențialul acestei schimbări rămâne, totuși, limitat întrucât menține angajarea directă a Americii într-un „război total și permanent", de nesuportat pe termen mediu și lung. De aceea, spre a se reinventa cu succes pe sine ca putere globală SUA au nevoie să reinventeze și ordinea mondială.
6. În loc de concluzie
Acestea fiind spuse, se poate sintetiza o ultimă conlcuzie. În momentul de față și în contextul actualei dezordini multipolare se ciocnesc trei mari concepții referitoare la ordinea mondială.
a) Concepția westfaliană bazată pe principiile egalității suverane, al apărării intereselor naționale și al echilibrului de putere – concepție al cărei principal promotor este Rusia (căreia i se raliază statele BRICS și majoritatea națiunilor europene, fie ele federaliste sau suveraniste în raport cu UE).
b) Concepția bivalentă îmbinând neoconservatorismul cu westphalianismul – promovată preponderent de SUA – care: i. recunoaște legitimitatea intereselor naționale dar pretinde ca națiunile să se organizeze politic în conformitate cu un anume set de valori având caracter universal; ii. recunoaște nevoia echilibrului între puterile suverane dar în condițiile existenței unui pol de putere globală suprem, apt a impune la nevoie valorile ordinii universale – anume pacea, democrația și libertatea comerțului – atunci când echilibrul actorilor locali și regionali se dovedește insuficient spre a o face automat.
c) Concepția universalistă absolută – promovată de lumea islamică din care se distinge din ce în ce mai pregnant Turcia – potrivit căreia pacea generală se poate instala numai prin asocierea puterii politice cu legitimitatea comandamentelor divine sintetizate în învățăturile Coranului (apte, se zice, de modernizare și de transpunere în termenii unei adevărate democrații musulmane conciliind religia cu democrația).
Este greu de spus care dintre aceste concepții va prevala sau dacă se va ajunge la un compromis între ele și care va fi acela. Cu certitudine, însă, miza principală a luptei de azi, propulsată de vidul de ordine actual și de sentimentul general de insecuritate și frustrare al oamenilor de pretutindeni, este tocmai găsirea unei noi ordini a lumii. Ca și în secolul întâi al calendarului nostru, omenirea nu este mulțumită de starea ei actuală, nu mai are încredere în lideri, nu mai vede sensul în care se mișcă și nu mai înțelege rostul vieții. Atunci o lume s-a sfârșit și s-a născut o nouă lume – lumea creștină – care și-a impus ordinea la nivel global până în ziua de azi. Câtă vreme miza actualului război este o nouă ordine globală, rezultă că acest război are caracter mondial. Unde ne va duce nu știm încă. Ceea ce putem spune este că odată cu el lumea noastră se va sfârși. Să sperăm că lumea care îi va urma va fi una mai bună!
Adrian Severin