la vremuri noi, tot noi (II)Radu Călin CRISTEA

Vladimir Tismăneanu (V.T.) a avut o fericită viață intrauterină în placenta Leviathanului comunist, unde s-a înrolat, benevol și plin de înaripată abnegație, în trupele de asalt ale lampadoforilor unui regim al instaurării terorii absolute ca religie de stat. Marea majoritate a textelor publicate pînă în septembrie 1981, cînd a părăsit România, de viitorul autor al meritoriului volum Reinventarea politicului – Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, 2007, făceau front comun cu grandioasa masă de producții emanate de aparatul propagandistic comunist. Eseurile în care V.T. apela la surse bibliografice accesibile nomenclaturii sau apropiaților acesteia erau doar picături năclăite de torentele de odioase venerații aduse de același zelator scrib comunismului și „Conducătorului“ iubit. Nu văd cum s-ar susține ideea că V.T. ar fi fost măcar un clevetitor esopic al dogmelor oficiale, un elitist mai curățel printre brutele nespălate din epocă: prins în același inconturnabil cazacioc, V.T. n-a făcut un pas în afara figurilor impuse ale unui joc convențional ce excludea de plano orice minimă excentricitate. Să-și fi ejectat V.T. scrierile penibile despre împlinirea „visului de aur al omenirii“ dintr-o versatilitate dictată de ambiții legate de ascensiunea în carieră și, pe fond, de un neînfrînat simț al parvenitismului, sau a făcut-o, strîns unit în jurul PCR și al personalității lui Nicolae Ceaușescu, din devotamentul sincer al unei minți mancurtizate de „lupta întregului popor“ pentru „societatea socialistă multilateral dezvoltată“ în zbor spre comunism? Prima variantă mi se pare mai verosimilă: îl ipostaziază pe V.T. într-un machiaverlîc pentru conspirarea căruia a asudat din greu, mimetizînd un energumen devotat cauzei, un adept credincios, cu prelungi accese de bigotism și predispoziții sacrificiale, al cultului comunist. Într-o ineluctabilă ceață va dăinui refularea conștiinței lui V.T., precum și dubios de prescurtatul său tranzit (rite de passage, cum ar spune V.T.) de la maioul comunist la blugii americani. Laxitatea morală care l-a cocoțat pe V.T. pe culmile adorației comunismului românesc îl va fi ajutat să se adapteze sprinten la depresiunile marilor canioane anticomuniste americane. Într-o degajată mlădiere la noul context biografic, V.T. și-a reziliat ditirambii despre măreția comunismului și s-a lansat într-o impetuoasă cursă de ștergere a încă naturalelor sale urme, devenind un anticomunist radical. Șpagatul între malurile Dîmboviței și ale Potomacului a fost precedat de o plonjare conformă cu extrema maleabilitate a moralității sale în sferele academice americane, unde V.T. și-a cîștigat destul de rapid o reputație justificată inclusiv prin publicarea unor cărți de referință. Răsturnarea de climat va fi fost, probabil, captivantă pentru un virtuoz al tropismelor ca V.T. Într-o asemenea strategică repliere de la dogmaticismul comunist la liberalismul democratic occidental, Monica Lovinescu ar fi putut vedea o întruchipare a „omului-cîrlig“ metamorfozat în „omul-plutitor“ (în Unde scurte – jurnal indirect, Editura Humanitas, 1990, p. 198).  Marxismul de gumilastic: de la canon la dilemă Spălîndu-și creierul cu cei mai acizi detergenți cu garantate efecte hiperamnezice, V.T. a efectuat acel salt mortal tipic, în caracterizarea lui Alexandr Zinoviev, lui „Homo Sovieticus“ (vezi precedentul meu comentariu din Observator cultural): întorcînd armele împotriva sa, înspăimîntat de periculozitatea propriilor amintiri, vechiul Tismăneanu (propagandist comunist, marxist canonic, doctrinar de curte al ceaușismului) a fost măturat din scenă de noul Tismăneanu (inflexibil anticomunist, marxist dilematic, ceaușist „deleted“). Nimic nu mai era ca înainte pentru V.T.: în primul rînd – comunismul. Greu de contabilizat derutantele preschimbări de identitate ale lui V.T. La fel de delicată devine asamblarea acestor sinuozități caracteriale ale unui V.T. angajat într-un slalom uriaș între la fel de impetuoase pledoarii pro și contra pe aceeași temă dată. Volatilitățile de memorie, precum și alegrele încărcări și descărcări de conștiință ale lui V.T. invită într-o subterană obscură unde autorul cărții Scopul și mijloacele [a nu se citi eronat „Scopul (care scuză) și mijloacele“ – n.m.] – Eseuri despre ideologie, tiranie și mit, Editura Curtea Veche, 2004, a găsit întotdeauna o scurtătură, cu nesinchiseala celui care știe că toate labirinturile sale au fost dotate cu multiple exit-uri. Stăpînit de o dezgustătoare agresivitate împotriva celor care, supuși unei inchizitoriale judecăți, n-ar veni „din direcția pe care o numim a liberalismului civic antitotalitar“ (în V.T. – editor, Anatomia resentimentului, Editura Curtea Veche, 2010, p.8), comportamentul public al reputatului profesor de științe politice al University of Maryland contrariază prin aroganța asumării unei bizare poziții de spiritus rector în materie de anticomunism autohton, fără o referire decentă și profundă la abdicările sale morale din perioada comunistă de dinainte de septembrie 1981. „A trăi în totalitarism, mai ales în cel din România lui Ceaușescu, îndeosebi după mini-revoluția culturală din 1971, era o tragedie, nu o șansă.“ Sînt de acord cu V.T. în această privință; cu specificarea că V.T. a fost un comiliton credincios regimului comunist și a oficiat, fără a da semnele unei conștiințe schingiuite, cultul personalității ceaușiste pe toată durata unui deceniu mutilat de efectele „tezelor din iulie“. Mai exact pînă în iulie 1981 (tot în Amfiteatru, nr. 7, p. 3) în textul „Impactul dialecticii“, unde sancționa vigilent „atacurile denigratoare [la adresa marxismului – n.m.], ale căror obiective includ chiar și desfigurarea mesajului său genuin, alterarea deliberată a esenței sale“.  Despre onoare și alte difficiles nugae În condițiile tăcerii aproape totale așternute peste această lugubră decadă, am căutat, de cele mai multe ori, acul în carul cu fîn. Trebuie să recunosc că n-am mai întîlnit în documentările mele un autor care să mă constrîngă la o atît de minuțioasă verificare a diverselor piste, mai ales a acelora, de obicei false, indicate de V.T. Un singur exemplu. V.T afirmă (în Ghilotina de scrum, Editura de Vest, 1992, p. 44), referindu-se la cartea sa Noua stîngă și Școala de la Frankfurt (Editura Politică, 1976): „Sînt mîndru că nu era în carte decît un singur citat din răposatul dictator…“. Ce aș mai putea adăuga? Că V.T. nu cunoaște conținutul propriului volum? Că manipulează cum respiră ori că amneziile sale, inclusiv sau, în special, acelea privind biografia sa totalitară ridică alte semne de întrebare? Întreprinderea mea s-a simțit, așadar, îndrituită la un retuș bibliografic departe de orice pretenție de exhaustivitate, dar care să arunce, totuși, o lumină și asupra unei epoci cînd V.T. s-a făcut remarcat ca apologet al regimului comunist, semnînd texte ce vorbesc de la sine despre un rîndaș meticulos și habotnic aflat în serviciul comandat al propagandei unor vremuri de tragică amintire. Contează, pînă la urmă, ceea ce rămîne scris, cuvintele depersonalizate și ferite astfel de sibilinicele tîlcuri ce le vor fi fost insuflate din rațiuni nespus de perisabile. Căutările mele nu-și mai aveau rostul dacă V.T. își însușea rătăcirile comuniste în mod explicit, într-o analiză dispusă să trateze o astfel de experiență printr-o introspecție loială acceptării adevărului pînă la expurgarea oricărui echivoc, și nu prin mărturisiri mincinoase măcar prin deliberată omisiune, anecdotice, aproape șugubețe și ascunzînd sub pecetea tainei nerefuzatele ispite dintr-un timp smintit. Tăgăduirea acestei mărturisiri reduce totul la o poveste despre, cum ar spune însuși V.T., „adevăr, onoare și conștiință“. Sau, cu vorbele lui Sorin Lavric, într-un remarcabil eseu cu titlul „Cum se investighează crimele comunismului la români“ (Adevărul Literar & artistic, 4 octombrie 2006, p. 3), în care, după ce citează din cîteva articole ale lui V.T. de „repugnantă supușenie intelectuală“, pune în cumpănă imposibila jumelare a celor doi Tismăneanu – comunistul extatic și anticomunistul instituționalizat: „Să fim cît se poate de limpezi: problema nu este că Tismăneanu a scris asemenea lucruri. Au fost, ca el, atîția alții. […] Problema nu este așadar a cuvintelor în sine, biete și seci dovezi de pervertire moral-intelectuală, ci a pierderii oricărei pretenții de credit moral pe care autorul acestor cuvinte îl mai poate avea astăzi. Ce credibilitate poate avea un om pentru care visul comunist era o datorie și care, cîțiva ani mai tîrziu, le ținea studenților americani cursuri despre oroarea comunistă?“  Un autor omis din Antologia rușinii  În Micul dicționar social-politic pentru tineret (prescurtat – MD), Editura Politică, 1981, V.T. ridică în slăvi socialismul științific (pp. 396-397):                                      „Călăuzindu-se neabătut după știința marxistă, P.C.R. aplică principiile generale ale s.ș. [socialismului științific –n.m.] în deplină concordanță cu particularitățile specifice și condițiile concrete ale țării noastre. Politica P.C.R. reprezintă aplicarea creatoare a s.ș. în România. După cum prevede Programul PCR: «Baza ideologică a partidului este materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, teoria marxist-leninistă care pornește de la practică și de la adevărurile universal valabile și constituie o călăuză vie în acțiune, în lupta pentru transformarea revoluționară a societății»“. La nici doi ani mai tîrziu, în februarie 1983, V.T. debuta pe undele Europei Libere cu vitriolantul eseu Socialismul dinastic în România – Note pe marginea ascensiunii politice a lui Nicu Ceaușescu. Pe cine lua în balon V.T. în acest comentariu, reprodus în Arheologia terorii, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura ALLFA, 1996, p. 261? Desigur – socialismul multilateral dezvoltat, partidul, pe proaspăt adulatul „geniu al Carpaților“, ba chiar și pe colegul de clasă Nicu: „Desigur, din fereastra Comitetului Central al UTC-ului, înconjurat de subalterni umili, el [Nicu Ceaușescu – n.m.] a văzut lucrurile în alte culori: își închipuia probabil că, într-o bună zi, poate nu prea îndepărtată, soarta îi va surîde îmbietor, asigurîndu-i, prin moștenire, titlul suprem al socialismului multilateral dezvoltat, de Secretar General al Partidului. […] Socialismul dinastic românesc, adevărată contribuție a Secretarului General la «tezaurul comunismului științific», este în fapt un regim politic aflat într-o permanentă criză, obsedat de pericolul falimentului intern și al subversiunii externe, întemeiat pe structuri de autoritate și putere de un anacronism și o excentricitate fără egal în Europa“. Definind spiritul revoluționar, V.T. face o cucernică reverență în fața „sublinierilor“ tovarășului Nicolae Ceaușescu (înConvingeri comuniste, nr. 1, 1974, p. 10): „Spiritul revoluționar presupune curajul de a gîndi realitatea în toată complexitatea ei, pentru că, așa cum sublinia tovarășul Nicolae Ceaușescu: «A fi cu adevărat marxist-leninist înseamnă a fi un explorator îndrăzneț și experimentat al drumului nou pe care îl deschide [sic!] omenirii socialismul și comunismul, un cutezător vizionar al zilei de mîine, pornind de la realitățile și cerințele arzătoare ale zilei de azi, precum și de la concluziile generalizate pe plan teoretic, ale experienței de ieri și de azi»“. V.T. aplică adesea o tehnică rușinoasă, dar sănătoasă: după o pioasă temenea adresată celui pe care, mai tîrziu, avea să-l numească „un exemplu de dezvoltare malignă a narcisismului“, ce supunea populația „viselor de grandoare imperială ale unui dictator stalinist mînat de pulsiuni imprevizibile“ (în Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, 2005, p. 250), V.T. se contopește în efluviile gîndirii creatoare a tovarășului Nicolae Ceaușescu. Iată-l pe V.T. expunînd beneficiile democrației socialiste (înMD, p. 166) și prefăcîndu-se că nu pricepe esența criminală a realității comuniste din jurul său: „Relevînd semnificațiile adînci ale d.s. [democrației socialiste – n.m.], secretarul general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu, arăta: «…Societatea noastră, care a lichidat pentru totdeauna orice formă de exploatare și asuprire socială și națională, înfățișează tabloul garantării unor reale și profunde drepturi și libertăți democratice, asigurînd participarea egală la muncă a tuturor, retribuția în funcție de aportul social al fiecăruia, manifestarea neîngrădită a maselor în toate compartimentele societății, guvernarea țării de către poporul însuși, aceasta constituind o cerință obiectivă și, în același timp, garanția construcției cu succes a societății socialiste multilateral dezvoltate»“. Descumpănește uneori viziunea lui V.T. asupra unor concepte-cheie ale lexiconului comunist în definiții cu un țipător iz de neo-stalinism anacronic. De pildă, în 1981, anul apariției MD, parohialismul național-comunismului ceaușist aruncase în desuetudine orice asociere cu „internaționalismul socialist“. Paradoxal, mai catolic decît Papa Ceaușescu, V.T. visa nostalgic, peste capul dictatorului, la ultimele răbufniri ale stalinismului retrograd, încă la putere, totuși, la Moscova, pînă la moartea, în 1982, a Secretarului General al PCUS, Leonid Ilici Brejnev. Tulbure brejnevist après la lettre, V.T. apără ultimele redute ale internaționalismului proletar (în MD, p. 252): „Pornind de la premisa că i.s. [internaționalismul socialist – n.m.] exprimă necesitatea obiectivă a unității strînse a tuturor țărilor socialiste, PCR contribuie plenar la întărirea solidarității dintre țările socialiste, la creșterea forței și prestigiului socialismului în lume, la strîngerea unității cu toate partidele comuniste și muncitorești, cu mișcările democratice și progresiste din toate țările“. În Raportul Final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România sînt decelate programele aparatului comunist de îndobitocire a tinerilor prin inocularea unor responsabilități revoluționare pivotînd în jurul tezei „omului nou“ (p. 177): „Regimurile totalitare se remarcă prin atenția extraordinară pe care o acordă încadrării politice a tinerilor și socializării politice primare. Proiectul totalitar vizează cuprinderea tuturor tinerilor și copiilor, de la cele mai fragede vîrste, într-un cadru organizat și îndoctrinarea sistematică a acestora în scopul creării «omului nou»“. De citit în oglindă cu citatul precedent: versat trubadur pe la curțile lui Ceaușescu, V.T. demonstra, dimpotrivă, rolul tineretului în „lupta dintre nou și vechi“ (în MD, pp. 274-275): „În societatea noastră socialistă, o condiție primordială a victoriei n. [noului – n.m.] o reprezintă înfăptuirea consecventă și creatoare a politicii Partidului Comunist Român. La realizarea obiectivelor fundamentale ale progresului societății noastre, tineretul aduce o contribuție importantă, fiind principalul beneficiar al n. promovat prin intermediul procesului de învățămînt, pe care, asimilîndu-l cu prioritate, îl răspîndește în domeniile sale de muncă“. Variațiuni pe aceeași temă, de astă dată cu un accent pe activitatea UTC, într-un panegiric al colectivismului (în MD, p. 92): „Expresia cea mai înaltă a c. [colectivismului – n.m.] în perioada edificării societății socialiste multilateral dezvoltate o constituie unitatea moral-politică a poporului în jurul partidului, în vederea realizării consecvente a programului de înaintare a țării spre comunism. C. reprezintă un principiu fundamental în desfășurarea vieții organizațiilor UTC, un atribut esențial al profilului moral-politic al tinerelor generații din țara noastră, angajate plenar în opera de edificare a socialismului multilateral dezvoltat“. În pofida ostenelii relativizante depuse de V.T. și a iluziei sale de a fi personificat un „marxism critic“, marxismul teoretizat de V.T. nu avea nici volute, nici inflexiuni semantice: era doar același marxism rigid și supus preceptelor dure ale ideologiei comuniste (în MD, p. 281): „O contribuție de seamă la îmbogățirea creatoare a m. [marxismului – n.m.] au adus și aduc Partidul Comunist Român, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Politica PCR, programul său de edificare a socialismului și comunismului în țara noastră sînt o pregnantă expresie a aplicării adevărurilor generale ale teoriei revoluționare, ale m. la condițiile concrete ale României“. De la marxism la „materialismul dialectic“, conceptualizat de V.T., conform strategiei cunoscute, sub ocrotirea altui citat din Programul PCR (în MD, p. 283): „Ca metodă științifică de analiză a fenomenelor și proceselor din realitatea obiectivă, m.d. [materialismul dialectic – n.m.] constituie, împreună cu materialismul istoric (…), baza elaborării strategiei și tacticii revoluționare a partidelor comuniste, reprezintă garanția fundamentării lor științifice. «Baza ideologică a partidului – arată Programul PCR – este materialismul dialectic și istoric, socialismul științific, teoria marxist-leninistă care pornește de la practică și de la adevărurile universal valabile și constituie o analiză vie în acțiune, în lupta pentru transformarea revoluționară a societății»“. Fariseismul frenetic al lui V.T. îi joacă multe feste, unele, pînă la un punct, amuzante. Prins în menghina unei autocritici involuntare, V.T. se transformă în incriminatorul unor cauze pentru care pledase în calitate de neînduplecat apărător. O miză înaltă: NATO. Mai întîi, V.T., pe blogul său (04.04.2009): „De la înființarea sa, alianța a fost ținta unor atacuri furibunde din partea propagandei dirijate de la Kremlin și susținută de intelighentsia de stînga din Vest autoîmbibată cu sloganurile cominformiste ale «luptei pentru pace»“. Prin deducție logică și respectînd plasamentul temporal indicat de autor de la originea NATO cel puțin pînă la publicarea articolului său (în MD, p. 298), ar rezulta că unul dintre atacatorii furibunzi „din partea propagandei dirijate de la Kremlin“ și „autoîmbibate cu sloganurile cominformiste ale «luptei pentru pace»“ ar fi putut fi însuși V.T.: „NATO a devenit un instrument al politicii SUA de coalizare a forțelor reacționare împotriva mișcării pan-europene de luptă pentru libertăți democratice și afirmare națională, un bastion de scindare a Europei în «Est» și «Vest», acționînd împotriva tendințelor de cooperare general-europeană, de înțelegere și pace“. Scrierile ovaționiste ale lui V.T. s-ar fi putut opri la survolarea unor teme abstracte și eliberate de obsesia unor aterizări regulate, pentru realimentarea cu toxinele regimului, în „deșertul roșu“ al unui univers de extracție demonică. V.T. putea măcar să-și înfrîneze misionarismul între limitele unor raportări la diversele curente ce animau exegetica marxistă, ceea ce l-ar fi localizat, probabil, într-o nișă cu scribi de o verticalitate morală mai încovoiată, dar nu, totuși, pînă, și necontenit, la pămînt. Encomiastul comunist V.T. recuză însă orizontul unor asemenea compromisuri, umanamente și în condiții particulare, tolerabile și se lansează în disertații pătimașe în care respinge direct sau tacit evidențele unui totalitarism scelerat. Rîvna dogmatică a lui V.T. detonează în articolele în care acesta se referă la cultură, democrație, umanism, intelectualitate, comunism, PCR, Nicolae Ceaușescu etc. de parcă ar fi trăit sub narcoza unei utopii solare și fără a schița vreun scrupul etic în mistificarea unei tragedii istorice. Un exemplu, între multe altele. V.T. consideră în cîteva din articolele sale (de exemplu, înMD, p. 20) că o condiție sine qua non a progresului socialismului se atinge „suprimînd proprietatea privată asupra mijloacelor de producție“. Așa au stat, într-adevăr, lucrurile. Naționalizările, multe soldate cu ani grei de pușcărie, au eradicat clasa burgheziei. Au fost, de asemenea, expropriate proprietățile „moșierimii“, ale „chiaburilor“ – cum au fost imediat calificați gospodarii cu stare de la țară de propaganda stalinistă de la București. V.T. își va fi amintind versurile lui Dan Deșliu din balada Lazăr de la Rusca: „[…] Vine vreme de lumină,/ vreme bună și senină,/ din măruntele ogoare/ să clădim ogorul mare!/ Să scăpăm de chiaburoi,/ de necazuri și nevoi,/ că partidu-așa ne-nvață […]“. Au avut loc masive și fulgerătoare exproprieri. Au urmat domicilii obligatorii și valuri de deportări în „unități de muncă“ și „colonii“ cu regim semicarceral. „Într-o notă-raport din 1 decembrie 1961, cu privire la arestările făcute de MAI și procuratură în rîndurile țăranilor în anii 1951-1952, se înregistrau, riguros, 34.738 de persoane“ (Dorin Dobrincu, „Colectivizarea agriculturii și represiunea împotriva țărănimii din România (1949-1962)“, în Comunism și represiune în România – Istoria tematică a unui fratricid național, volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Editura Polirom, 2006, p. 115). Țăranii care se opuneau colectivizării forțate au fost reprimați, unii dintre aceștia – prin asasinate publice, fără un simulacru de judecată și înhumați apoi, fără înștiințarea familiilor, în locuri ascunse, de obicei la marginea pădurilor. „Din perspectivă istorică, colectivizarea a fost una din cele mai importante acțiuni politice, sociale și economice ale comuniștilor români, implicînd într-o formă sau alta cea mai mare parte a populației. Prețul a fost uriaș, o generație de țărani fiind sacrificată pe altarul unui Moloh modern: maltratări, încarcerări, deportări, asasinate, distrugerea sistemului de proprietate […]“ (Dorin Dobrincu, op.cit., p. 122). Iată, prin comparație, „adevărul“ lui V.T. despre infernul prin care a trecut țărănimea (în MD, p. 433): „Revoluția socialistă schimbă radical situația ț. [țărănimii – n.m.], o eliberează de exploatare și îi creează condiții tot mai civilizate de existență. PCR a promovat o politică agrară flexibilă, creatoare, desfășurînd o largă activitate politică pentru a convinge ț. să treacă pe drumul cooperativizării agriculturii și întemeierii marii proprietăți agricole socialiste“. Ce vor fi gîndind, la lectura acestui josnic text semnat de V.T., urmașii celor uciși lent în deportări, departe de casă, unde a fost distrusă viața a zeci de mii de familii nevinovate? Cum vor fi citind această contribuție a panegiristului comunist V.T. foștii deținuți politici și rudele lor? Dar descendenții martirilor care s-au opus comunismului și, în marea lor majoritate, au fost uciși, dar au rămas cu demnitatea nebiruită, după ani de rezistență armată în munți? Dar rudele țăranilor omorîți cu bestialitate pentru că au înfruntat, ca niște eroi anonimi, opresiunea comunistă, aruncați fiind apoi, de Miliție și de Securitate, în gropi comune, ca niște animale? Se vor răsuci oare în cimitirele lor neștiute morții care au ales să piară decît să „treacă pe drumul cooperativizării agriculturii“, așa cum i-ar fi îndrumat viitorul președinte al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România?

Două întrebări. Plus ultima - credInimaRea - Miercuri, 6 Februarie 2013, 11:03 Prima: A rezistat ceauşismul datorită propagandei? Nu, Armata, Securitatea şi Miliţia - "Forţele Armate" - au fost paznicii devotaţi ai nebuniei lui Ceauşescu (voi explica în alt loc ce-i cu nebunia asta, dacă va fi cazul - desigur). Peste tot, în "Lagărul socialist", instituţiile de forţă (prompt servite de "Justiţia comunistă") au ţinut populaţia cu fruntea-n pămînt. (Ori Armata Roşie, armată de ocupaţie pînă la sfîrşit, în multe ţări "frăţeşti".) Nu de teama de a-l contrazice pe un Vladimir Tismăneanu înghiţeau românii milioane de ore de "învăţămînt politic", şedinţe de tot felul, ci de teama instituţiilor de forţă. Nu un Vladimir Tismăneanu te ridica din şedinţă şi te trimitea la Poarta Albă. De fapt, cine mama supărării era Vladimir Tismăneanu, atunci? Unul din miile de politruci ai regimului, care confereau puterii comuniste alibiul "convingerii masselor populare". Pentru oricine avea ochi să vadă şi minte să priceapă, vorbele şi scrisele activiştilor, proagandiştilor şi lectorilor politici erau vorbe-n vînt - mînca şi gura lor o pâine, poate chiar un cozonc - după caz. Dar cine se uita în gura lor? Altele contau pentru oameni, nu vorbele - ce trăiau, mai ales cum. Ba, cu cît se căsca prăpastia dintre propagandă şi realitate, cu-atît erau mai dispreţuiţi "clănţăii". Nu că le-aş lua azi apărarea dar nici ei înde ei nu se simţeau bine, prea era gros borhotul pe care se căzneau să-l mestece pre limba popo'hului. Pare caraghios de spus dar asta e: Tismăneanu n-a fost stîlp al ceauşismului, s-a văzut asta după ce-a plecat - nu s-a clintit nimic de la locul său. Nici nu se poate compara cu "Cutremurul Pacepa". Tismăneanu a fost şi el un băţ din gardul despre care se spunea: Pe dinafară-i vopsit gardu', înăuntru-i leorpardu'. Cădea un băţ din gard, imediat se repezea altul să-i ia locul, împrejmuirea fu intactă pînă la sfîrşit.  A doua: De ce-ar avea un istoric nevoie de îndrituire morală pentru a descrie o perioadă pe care a mai şi trăit-o? Judecata descrierii sale se face în termenii adevărat/fals. Pînă la urmă, nu ardoarea stilistică a răspopitului Tismăneanu dă valoarea operei sale anticomuniste, ci gradul de precizie a analizei istorice a fenomenului istoric care-i este obiect de studiu. Deci, spiritul ştiinţific în care este construită istoria sa despre comunism. Aici ar fi de combătut - de-ar fi: Bate cîmpii ori descrie corect fenomenul? Măcar eu unul asta aş fi curios să aflu: Este Tismăneanu cu-adevărat o autoritate ştiinţifică în materie de istorie a comunismului? Fiindcă, vorba filozofului bulgar - ce e, e; ce nu e, nu e; şi-asta e.  Ultima: Dacă Tismăneanu ar fi, azi, de partea "bună" a politicii, ar mai fi demascat cu-atîta acribie? Nu din partea asta dar sigur din ailaltă. Aici e problema peste care Tismăneanu trece cu regală nepăsare: Sîntem copiii faptelor noastre (Unamuno, despre Don Quijote). Şi alor bune, şi alor rele. Iar cînd ne-amestecăm în politică, ştim - ori ar trebui să - că "adversarii poltici" le vor vîntura pe cele reprobabile, oricît le-ar flutura "aliaţii" pe cele de bine. Riscăm a deveni "persoană controversată". Unii pot trăi cu asta, nici nu se sinchisesc - ca Tismăneanu, însuşi. Poate că are şi el dreptate: Dacă rămîne în bibliografia anticomunismului, nu rămîne şi-n cealaltă - cu aia doar i se bate obrazul. Totuşi, nu-nţeleg cum de se aşteaptă unii ca el să-ntoracă şi celălalt obraz. Dacă nu mai are de fel, v-aţi gîndit?  Sine ira et studio: Tismăneanu e la capăt de drum, i s-a-nfundat, n-o mai poate coti încă o dată. O veste bună, părerea mea... penibilBenedict Avramescu - Miercuri, 6 Februarie 2013, 11:06 Citatele sint zdrobitoare, nu-mi vine sa cred. De ce nu le-a publicat nimeni pina acum? Si RCC - altfel toate laudele mele pentru aceasta nebunie de documentare - se putea trezi mai devreme. Daca aceste citate grosolane de ceausist unsuros apareau inainte de comisia Tismaneanu sint sigur ca onorabilul nu mai conducea nici o comisie. Sa-i fie rusine ca a tinut ascunse asemenea mizerii si ne-a inselat pe toti. mde, lumea-i *plina* da *gunoaie*,nea marin - Miercuri, 6 Februarie 2013, 11:34 io cred ca autorul a facut un binevenit gest de "salubrizare".  Macar de dragul alor care *nu o shtiau* & care, inocentz', o afla "d-abea acum". Io atat am avut da scris, Nea Marin problema sentintelor moraleDingo - Miercuri, 6 Februarie 2013, 12:15 InimaRea vorbeste despre influenta Tismaneanului asupra durarii in timp a comunismului. Nu asta este important, ci sentintele morale pe care un cameleon de tip Tismaneanu le arunca in societatea romaneasca de pe piedestalul securist pus la dispozitie de regimul semidoct basescian. O societate nu este o rezultanta clar-diafana a unor doar cerebralisme. Nu este o ecuatie care se scutura lenes de sentimentalisme. Raul este - poate inainte de toate - cel moral, baltirea in miasmele unor culturnici de genul tismaneanului. Pana unde?Ion Ianus - Miercuri, 6 Februarie 2013, 12:35 Plutea in aer un apasator "pana cand" in privinta acestui neincoronat rege filosof al anticomunismului. Trebuia sa se intample, odata si-odata. Cineva trebuia sa-l puna la punct pe cel transformat in autoritate si instanta supreme. Pe cel coborat nedemn de pe soclul gandirii politice autentice la argumetul partizan vulgar de tip Grigore Cartianu. Pana la urma, VT a slujit cu fervoare tinereasca comunismul, apoi s-a dedicat cu matur oportunism slujirii anticomunismului. Spre batranete, a trecut de la idei la persoane pana a gasit pe cineva care sa-i semene in fapte. Se pare ca l-a gasit. Ce-ar mai putea urma? TismaneanuClaude Karnoouh - Miercuri, 6 Februarie 2013, 12:43 Nu sunt deloc un admirator a domnului Tismaneanu, dimpotriva, comportamentele lui mi se pare destul de jegosi, dar din pàcat acest article rosteste un text extrem de mediocru. În primul râng porneste cu o definitie a comunismului cà totalitarismul absolut (atunci nazismul este totalitarismul relativ?)... astfel de parola relevà de o ignoranta crasa fata de cercetarile fàcute de specialisti US în Istoria URSS-ului si comunismului... Nu este cu un amatorism de ziarist cà epoca comunismului poate fi gândit în termeni radicale... De fapt cazul lui Tismaneanu e foarte simplu... este povestea unui arivist care intelege cum bate vântul cum rebuie sà te pui cu pterea dominant... Mare banalitate prin intelectuali... îi avesti si aici printre boieirii mintii care au ramas în România...

 

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste