Angelika Merkel Angela Merkel, originally uploaded by julianmilo.
Angela Merkel este Merkiavel - Machiavelli al zilelor noastre
Sunt numeroşi cei ce văd în Angela Merkel, actualul cancelar al Germaniei, regina fără coroană a Europei, scrie ziarul parizian „Le Monde” într-un amplu studiu consacrat acesteia şi semnat de sociologul şi filosoful german Ulrich Beck. Autorul începe prin a spune că atunci „când se pune problema să ştii de unde îşi trage puterea Angela Merkel eşti trimis la una dintre caracteristicile ce definesc felul său de a face ceva: o abilitate machiavelică. Potrivit lui Niccolo Machiavelli (1467-1529), primul gânditor ce s-a aplecat asupra naturii puterii, Principele nu trebuie să-şi ţină cuvântul dat ieri decât dacă acesta îi poate aduce avantaje. Dacă se transpune această maximă la situaţia de azi, acest lucru înseamnă că este posibil să se facă azi contrariul a ceea ce s-a anunţat ieri dacă acest lucru măreşte şansele de a câştiga viitoarele alegeri. Afinităţile politice între Merkel şi Machiavelli - faimosul model Merkiavel, cum îl numesc eu - constau en gros în patru factori destinaţi să se completeze unul pe celălalt.
1. Germania este ţara cea mai bogată şi economic cea mai puternică din Uniunea Europeană. În actualul context de criză financiară, toate ţările îndatorate depind de bunăvoinţa germanilor, gata să se facă garanţi ai creditelor necesare. Machiavelismul cancelarei ţine de faptul că, în conflictul virulent care opune arhitecţii Europei şi „suveranişti”, ea ţine să ia parte, sau, mai curând, rămâne deschisă ambelor opţiuni. Ea nu este solidară europenilor (nici în Germania, nici în străinătate) care cer în cor şi tare garanţii germane şi nici nu susţine fracţiunea euroscepticilor care se opun oricărui ajutor. Angela Merkel preferă să facă să depindă dispoziţia Germaniei de a acorda credite ţărilor îndatorate să accepte condiţiile politicii germane de stabilitate - şi este aici tot o ironie machiavelică a poziţiei sale. Este primul principiu al lui Machiavelli: când este vorba să ajuţi ţările îndatorate cu bani germani, poziţia Angelei Merkel nu este nici un DA sincer, nici un NU categoric, ci un răspuns incert.
2. Cum este posibil să impui această poziţie paradoxală în practica politică? La Machiavelli, era de ajuns în acest sens să faci dovadă de virtute, amestec de energie politică şi de combativitate Aici noi punem degetul pe o altă formă de ironie: puterea lui Merkiavel constă în fapt în dorinţa de a nu face nimic, pe ideea de a nu acţiona încă, a acţiona mai târziu, a ezita. Această artă a tergiversării selective, acest amestec de indiferenţă, de refuz al Europei şi de angajament europen este la originea poziţiei de forţă a Germaniei într-o Europă zguduită de criză. Desigur, există mai multe motive care conduc la ezitare - situaţia mondială este atât de complexă încât nimeni nu este capabil să se descurce; nu există adesea posibilitatea unei alegeri între alternative ale căror riscuri nu pot fi măsurate. Dar aceste motive justifică în acelaşi timp politica tărăgănării ca strategie a puterii. Angela Merkel a dus la perfecţiune forma de suveranitate involuntară legitimată de credoul austerităţii. Noua putere germană în Europa nu are la bază, deci, cum a fost cazul în trecut, violenţa ca „ultima ratio”. Ea nu are nevoie să recurgă la nicio armă pentru a-şi impune voinţa altor state. Iată de ce este absurd să se vorbească despre „al IV-lea Reich”. Noua putere bazată pe economie este mult mai suplă şi mai mobilă: ea este prezentă peste tot, fără a fi necesar să recurgă la trupe.
3. În acest fel se poate realiza ceea ce apare drept cvadratura cercului: reunirea într-o singură persoană a capacităţii de a fi reales în propria ţară şi de a trece, totodată, drept arhitect al Europei. Dar acest lucru înseamnă că toate măsurile necesare salvării euro şi UE trebuie să reuşească mai întâi să treacă testul în interiorul frontierelor germane - pentru a şti dacă ele sunt propice intereselor Germaniei şi poziţiilor de forţă ale Angelei Merkel. Cu cât germanii devin mai critici faţă de Europa, cu atât ei se simt înconjuraţi de ţări cu debitori care nu-şi doresc decât accesul la banii germanilor, şi va fi greu de menţinut această mare distanţă. Merkiavel a răspuns la această problemă scoţând cartea sa „Europa Germană”, care este un adevărat atu atât pe plan intern, cât şi în exteriorul frontierelor germane. Pe plan intern, cancelara dă asigurări germanilor, care se tem pentru pensiile lor şi pentru miracolul economic şi apără cu putere orice protest al politicii lui NU bine dozat, profilându-se în acelaşi timp ca o profesoară, singura capabilă să dea lecţii Europei. În acelaşi timp, în afacerile europene, ea concepe „responsabilitatea sa europeană”, integrând ţările europene într-o politică a celui mai mic rău. Oferta ei, care are şi valoare de momeală, se rezumă în această formulă: e mai bine ca euro să fie german decât să nu fie euro deloc. În acest sens, Merkel continuă să se arate ca o foarte bună elevă a lui Machiavelli. „E mai bine să fii iubit decât temut?”, se întreba acesta în „Principele”. „Răspunsul este că trebuie şi unul, şi celălalt, dar cum e dificil să le acordezi pe cele două, este mai sigur să fii temut decât iubit, dacă trebuie să te dispensezi de unul dintre cele două lucruri”. Cancelara germană recurge la acest principiu de manieră selectivă: ea vrea să fie temută în străinătate şi iubită în ţara ei - poate, pe bună dreptate, pentru că a învăţat alte ţări să se teamă. Neoliberalism brutal în exterior, consens acoperit de social-democraţie în interior: aceasta este formula care i-a permis lui Merkiavel să-şi consolideze poziţia de forţă şi cea a Europei germane.
4. Merkel vrea să prescrie şi chiar să impună partenerilor săi ceea ce trece drept o formulă magică în Germania la nivel economic şi politic. Imperativul german este următorul: Economisiţi! Economisiţi în favoarea stabilităţii. Dar, în realitate, această politică de economie arată că ea este mai curând sinonimă tăierilor clare la nivelul pensiilor, formării, cercetării, infrastructurilor etc. Avem de-a face cu un neoliberalism de o extremă violenţă, care va trebui integrat în Constituţia Europeană sub forma unui pact bugetar - fără a face caz de opinia publică europeană (prea slabă pentru a rezista). Aceste patru componente ale merkiavelismului - legătura dintre suveranitate şi leadership-ul construcţiei europene, arta tergiversării ca strategie de punere la pas, primatul acordat scadenţelor electorale şi, în fine, cultura germană a stabilităţii - se confortează unele pe altele şi constituie nucleul dur al Europei germane. Şi găsim chiar la Merkel o paralelă cu ceea ce Machiavelli numeşte „necessita”, această situaţie de urgenţă în faţa căreia Prinţul trebuie să fie capabil să reacţioneze: Germania ca un „amabil hegemon”, poziţie atât de lăudată de Thomas Schmid, director al cotidianului „Die Welt”, se vede constrânsă să aşeze ceea ce rezultă dintr-un pericol deasupra a ceea ce este interzis de legi. Pentru a extinde la toată Europa, şi de o manieră constrângătoare, politica de austeritate a Germaniei, normele democratice pot, potrivit lui Merkiavel, să fie flexibilizate sau chiar deformate. E adevărat, se asistă azi la emergenţa unui front de opoziţie constituit de toţi cei care cred că avansul rapid al europenizării pune în pericol drepturile Parlamentului german şi că este contrar legii fundamentale, echivalentul Constituţirei. Dar, abilă în manevre, Merkel reuşeşte să instrumentalizeze aceste bastioane ale rezistenţei integrându-le în politica sa de domesticire prin tărăgănare. O dată în plus, ea câştigă pe două fronturi: mai întâi putere în Europa şi, totodată, popularitate în interior, culegând favorurile alegătorilor germani. S-ar putea ca metoda Merkel să-şi atingă limitele puţin câte puţin, căci trebuie recunoscut că politica germană de austeritate nu a înregistrat niciun succes pentru moment. Dimpotrivă: criza îndatorării ameninţă acum şi Spania, Italia şi, poate curând, şi Franţa. Săracii devin tot mai săraci, clasele mijlocii sunt ameninţate cu declasarea şi încă nu se vede capătul tunelului. În acest caz, puterea ar putea conduce la emergenţa unei contra-puteri, cu atât mai mult cu cât Merkel a pierdut unul dintre cei mai solizi aliaţi în persoana lui Nicolas Sarkozy. După ce Hollande a preluat puterea, echilibrele s-au schimbat. Reprezentanţii ţărilor îndatorate ar putea să se regrupeze cu promotorii Europei la Bruxelles şi la Frankfurt pentru a pune pe picioare o alternativă la politica de austeritate a cancelarei germane, adesea foarte populistă şi axată mai ales doar pe interesele germane şi motivată de teama de inflaţie, şi să regândească astfel funcţia BCE pentru ca ea să se caleze în principal pe politica de creştere a Băncii Centrale Americane. Un alt scenariu este de asemenea posibil: s-ar putea asista la un duel între Angela Merkiavel, europeana ezitantă, şi Peer Steinbruck, candidatul SPD la postul de cancelar în 2013, un pasionat de şah, care şi-a descoperit o vocaţie de Willy Brandt pe plan european. Dacă formula câştigătoare a acestuia din urmă era „schimbare prin apropiere” (între Est şi Vest), formula lui Steinbruck ar putea fi: mai multă libertate, mai multă securitate socială şi mai multă democraţie - prin intermediul Europei. Am putea asista atunci la o supralicitare a celor doi proeuropeni. Fie Peer Steinbruck ajunge s-o facă mat pe Merkiavel la nivel european; fie Merkiavel câştigă întrucât a descoperit importanţa strategică a ideii europene şi se va converti în fondatoare a Statelor Unite ale Europei. Într-un fel sau în altul, Germania se confruntă cu marea problemă a Europei: a fi sau a nu fi. Ea a devenit prea puternică pentru a putea să plătească luxul de a nu lua decizii”.
În încheiere, trebuie semnalat că autorul studiului din „Le Monde” - Ulrich Beck - a scris şi foarte importante volume pe această temă - „Europa germană”, de pildă - şi că predă economia la London School of Economist şi la Harvard - SUA.
______________________
Hesitation as a means of coercion – that is Merkiavelli’s method. Only one fate is worse than being overwhelmedby German money and that is not being
overwhelmed by German money. Power grounded in the economy has no need to
invade and yet is ubiquitous.
The German Chancellor Angela Merkel is widely regarded as the uncrowned
queen of Europe. If we inquire into the basis of her power we become aware of
one characteristic feature of her effectiveness: her characteristic quality is
a tactical adroitness that might well be deemed Machiavellian. The Prince,
Machiavelli believed, must only stick to what he said yesterday if it brings
him positive advantages today. Transferring this to the present situation would
produce the maxim: today you can do the opposite of what you proclaimed
yesterday, if it improves your own chances in the next election.
Thus Merkel fought long and hard to extend the working lives of the
German nuclear power stations while calmly accepting a possible exit from
Europe. Following the catastrophe at the Fukushima reactor she did an about
face and approved an end to nuclear energy and a new commitment to Europe. Since
then she has showed herself to be a master of ‘last-minute rescues’. Yesterday
she said: ‘Eurobonds? Over my dead body!’ Today she instructs finance minister
Wolfgang Schäuble to look for a way out of or around the financial crisis that
includes tolerating direct credits from the ECB to participating banks and
states, credits that in the last analysis have to be paid for in part by the
German taxpayer.
Demotix/Reynaldo C. Paganelli [14]. All rights reserved.
The Merkiavelli model
The political affinity between Merkel and Machiavelli – which I think of
as the Merkiavelli model – is based on four mutually complementary components.
First, Germany is the strongest and wealthiest economy in the EU. Because of
the credit crunch, all the debtor nations depend on Germany’s willingness to
act as guarantor for the necessary credits. All this is trivial in power terms
and tells us nothing about Merkel’s Machiavellian politics. The latter arise from
the fact that Merkel has positioned herself between the Europe builders and the
orthodox adherents of the nation state without
taking either side – or rather, she keeps both options open. She neither
identifies with the pro-Europeans (whether at home or abroad) who call for
binding German commitments, nor does she support the Eurosceptics, who wish to
refuse all assistance. Instead, and this is the Merkiavellian point, Merkel
links German willingness to provide credit with the willingness of the debtor nations
to satisfy the conditions of German stability policies. This is Merkiavelli’s
first principle: on the subject of German money to assist the debtor nations,
her position is neither a clear Yes or a clear No but a clear Yes and No.
Second, how can this paradoxical stance be translated into practice? At this
point, Machiavelli would have called for virtù,
i.e. prowess, political energy and the thirst for action. But here we come to a
second point. Merkiavelli’s power is founded on her circumspection, the desire
to do nothing. This art of deliberate
hesitation, a combination of indifference, the rejection of Europe and the
commitment to Europe, is at the root of the German stance in a crisis-ridden
Europe.
Hesitation as a means of coercion – that is Merkiavelli’s method. This
coercion is not the aggressive incursion of German money but the opposite. It
is the threat of withdrawal, delay and the refusal of credit. If Germany
withholds its consent, the ruin of the debtor nations is inevitable. Only one
fate is worse than being overwhelmed by German money and that is not being overwhelmed by German money.
Of course there are many reasons to hesitate: the contemporary world is
so complex that nobody can grasp it; often, the only choice left is the one
between incalculably risky alternatives. Yet, at the same time, these reasons
justify hesitation as a strategy of power. This type of involuntary domination,
legitimated as it is by a hymn to austerity, has been perfected by Angela
Merkel. The European landscape of power is now being transformed by the epitome
of unpolitical activity, i.e. doing nothing at all. By this means Germany’s
rise to the position of hegemonic power in Europe has been both advanced and
concealed. That is the tactic of which Merkel is
the master and which might indeed have come straight out of Machiavelli.
Thus the new German power in Europe is not based as in former times on
force as the ultima ratio. It has no
need of weapons to impose its will on other states. If only for this reason,
all talk of the ‘Fourth Reich’ is absurd. Furthermore, power that is grounded
in the economy is far more mobile. It has no need to invade and yet is
ubiquitous.
The domestic politics litmus
test
Third, this is how Germany has succeeded in the seemingly impossible task of
combining national electability and its role as Europe builder. But that also
means that all measures designed to save the euro and the European Union must
begin by passing the test of proving their suitability for domestic politics,
i.e. of satisfying the question whether they will promote German interests and
Merkel’s own position. The more critical of Europe the Germans become, the more
they feel beleaguered by debtor nations who want nothing better than to make
free with the money in German pockets, the harder it will become to disentangle
the mess.
Demotix/Gonçalo Silva [15]. All rights reserved.
Merkiavelli has now responded to this problem by producing her trump
card – the idea of a German Europe. Domestically, the Chancellor soothes the
Germans who are in a rising panic about their pensions, their houses and their
economic miracle by donning a mien of Protestant severity and administering
doses of ‘No’s’ at regular intervals. By adopting such a policy she has
advanced to the position of Europe’s schoolmistress. At the same time, in foreign
affairs she adopts a stance of ‘European responsibility’ by obtaining the
support of the Eurozone nations through a policy of the lesser evil. Her siren
call is: better a German euro than no euro at all.
In this sense too Merkel has proved to be an astute disciple of
Machiavelli. Is it better to be ‘loved or feared?’ he had inquired in The Prince. His answer is that ‘one
ought to be both feared and loved, but as it is difficult for the two to go
together, it is much safer to be feared than loved, if one of the two has to be
wanting’.[1]
Angela Merkel may be said to apply this principle selectively. Abroad she is to
be feared, at home she should be loved – perhaps because she has taught foreign
countries to fear. Brutal neo-liberalism to the outside world, consensus with a
social-democratic tinge at home – that is the successful formula which has
enabled Merkel consistently to expand her own position of power and that of
Germany as well.
Fiscal Compact, necessità and occasione
Fourth, Merkel wants to prescribe what actions should be taken by Germany’s
partners and even stipulate that they should adopt what passes in Germany for
the magic formula for politics and the economy. The German mantra runs: save,
save in the interests of stability. The political reality is unmasked as the
good housekeeping practices of the famous or notorious ‘Swabian housewife’. However,
these tend to turn quickly into radical cuts in the resources available for
pensions, education, research, infrastructure, etc. We are faced here with a
hardnosed neo-liberalism that is now to be built into the European constitution
in the shape of the Fiscal Compact – bypassing the (feeble) European public
sphere in the process.
These then are the four components of Merkiavellism – the combination of
nation-state orthodoxy and Europe-building, the art of hesitation as a means of
coercion, the primacy of national electability
and lastly the German culture of stability. They mutually reinforce one another
and constitute the core of the power at the heart of a German Europe. There is
even a parallel for Machiavelli’s necessità,
the historical emergency to which the Prince must be able to respond. This is
the idea of Germany as what Thomas Schmid (editor of the newspaper Die Welt) calls the ‘good-natured hegemon, [16]’ who finds him/herself compelled to put the need to deal with imminent
danger above the fact that certain actions are forbidden by law. In order to
extend German austerity policies throughout Europe as a whole, democratic norms
may have to be relaxed or subverted according to Merkiavelli.
At the same time, we perceive once again that Germany’s rise to the
position of the leading power in ‘the German Europe’ is not the consequence of
a secret master plan, cunningly conceived and adroitly executed. At least to
begin with, it was the involuntary and unplanned product of the financial
crisis and its anticipation of disaster. As matters progressed, we may suspect
from the way in which they developed that a more conscious element of planning
did enter into it. The Chancellor saw the crisis as her occasione, ‘the propitious moment’. A combination of fortuna and Merkiavellian virtù enabled her to seize the historic
opportunity and profit from it both domestically and in foreign relations. Admittedly,
something of an internal opposition is building, consisting of those who take
the view that the rapid process of Europeanization disregards the rights of the
German parliament and is therefore incompatible with the Basic Law. But Merkel
has cleverly managed to turn even these bastions of resistance to her own
advantage by integrating them into her policy of taming the opposition by means
of her delaying tactics. Once again she is doubly successful; she has achieved
more power in Europe and greater popularity at home, enjoying the favour of the
German voter.
To be or not to be
The Merkiavelli method may well gradually reach its own limits. After all,
the German policy of austerity has yet to show any successes – quite the
contrary, in fact. The debt crisis now threatens to engulf Spain, Italy and
perhaps even France. The poor are becoming even poorer, the middle classes are
threatened with decline and up to now there has been no light at the end of the
tunnel. In this case too, then, power may well lead to the formation of a
countervailing-force, especially now that with Nicolas Sarkozy’s departure,
Angela Merkel has lost an important ally. The arrival of his successor François
Hollande has brought a noticeable shift in the balance of power.
Representatives of the debtor nations have been able to convene meetings with
the Europe builders in Brussels and Frankfurt in order to find an alternative
to the frequently populist austerity policies of Angela Merkel (and also
Philipp Rösler, the Free-Democrat Minister of Economics and Technology), which
are so clearly aimed at the German electorate with its ingrained fear of
inflation. These meetings are designed to rethink the function of the ECB and
persuade it to direct its efforts towards a policy of growth along the lines of
the stance adopted by the US Federal Reserve.
But there is also the possibility of another scenario, namely that of a
duel between Angela Merkiavelli,
the hesitating European, and the Social
Democratic chancellor candidate Peer Steinbrück [17], the passionate ‘checkmate player’, who
discovers his role as a European Willy Brandt [18]
(Former German Chancellor and Nobel Peace Prize Laureate 1971). While Brandt’s
formula for success was ‘change through rapprochement’, Steinbrück’s could be:
more freedom, more social security, and more democracy – through Europe. If
that was the case we might (contrary to our expectations) see a competition
between two pro-Europeans trying to outbid each other. Either Steinbrück
manages to checkmate Merkiavelli through his approach to Europe or Merkiavelli
wins because she discovers the power-strategic significance of the European
idea and converts to being the founder of the United States of Europe.
In any case: Germany is facing the question of the existence or
non-existence of Europe. Germany has become simply too powerful to be able to
have the luxury of not deciding.
----
Parts of this
essay are taken from Beck’s most recent book Das deutsche Europa [19] (Suhrkamp 2012). The English translation (German Europe [19]; trans Rodney Livingstone) is forthcoming in 2013. A similar essay was
published in German in Der Spiegel (41/2012).
[1] Niccolò Machiavelli, The Prince,
trans. Luigi Ricci, New York: Mentor 1952 [1935]: 98.
Country or region:
Germany
EU
Topics:
Civil society
Conflict
Democracy and government
Economics
Equality
Ideas
International politics
About the author
Ulrich
Beck is Professor of Sociology at the Ludwig Maximilian University of Munich,
Germany. Since 1997 he is British Journal of Sociology Visiting Centennial
Professor at the London School of Economics and Political Science (LSE), UK and
since 2011 he is also Professor at the Fondation Maison des Sciences de
l’Homme, Paris, France.
His
recent books include Cosmopolitan Europe [21] (together with Edgar Grande)
(Polity Press 2007), World at Risk [22](Polity Press 2009), A God of
One’s Own [23] (Polity Press 2010), Twenty Observations on a World in Turmoil [24]
(Polity Press 2012), Distant Love (together with Elisabeth
Beck-Gernsheim) (Polity Press 2013) and German Europe [25] (Polity Press
2013).
______________________________
Beck is Professor of Sociology at the Ludwig Maximilian University of Munich,
Germany. Since 1997 he is British Journal of Sociology Visiting Centennial
Professor at the London School of Economics and Political Science (LSE), UK and
since 2011 he is also Professor at the Fondation Maison des Sciences de
l’Homme, Paris, France.
His
recent books include Cosmopolitan Europe [21] (together with Edgar Grande)
(Polity Press 2007), World at Risk [22](Polity Press 2009), A God of
One’s Own [23] (Polity Press 2010), Twenty Observations on a World in Turmoil [24]
(Polity Press 2012), Distant Love (together with Elisabeth
Beck-Gernsheim) (Polity Press 2013) and German Europe [25] (Polity Press
2013).
______________________________
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu