Incet, incet romanului ii vine/i se da mintea si incepem a ne pune intrebari grele in jurul suveranitatii, circuitului banilor si valorilor in lume/capitalism, rolul statului etc. Altii, incep a se intreba specific, unde sunt combinatele, bancile, in general fructele trudei din socialism.
As zice, ce mai chichirez galceava cu pierderile astea cand cea mai mare pierdere o consider a fi capetele romanesti si luminate! In final, adaug, problema, mai mare decat ca n-avem capete luminate, e ca cei mai putini la cap care au ramas si umplut structurile statului ar baga mai degraba totul in faliment decat sa ceara ajutor capetelor romanesti, luminate si raspandite prin lumea larga.
Iata mai jos, de la un cititor, un polaroid al situatiei de prin 2010:
As zice, ce mai chichirez galceava cu pierderile astea cand cea mai mare pierdere o consider a fi capetele romanesti si luminate! In final, adaug, problema, mai mare decat ca n-avem capete luminate, e ca cei mai putini la cap care au ramas si umplut structurile statului ar baga mai degraba totul in faliment decat sa ceara ajutor capetelor romanesti, luminate si raspandite prin lumea larga.
Iata mai jos, de la un cititor, un polaroid al situatiei de prin 2010:
Le-am cerut studenţilor mei, anul III Română-Engleză, să comenteze, în engleză, un poem englez din secolul XIX, la alegere. Trei sferturi n-au putut numi nici un poet englez din secolul XIX şi nici o poezie. (Au studiat în anul II Byron, Coleridge, Wordsworth, Shelley). Unul a povestit un roman de Dickens. Cinci au povestit piesa de teatru Romeo şi Julieta (numită alternativ “roman“, novel, ori poem). Restul de cincisprezece din şaizeci, care şi-au amintit totuşi o poezie, au scris totuşi în engleză.
Am corectat mai jos greşelile lor:Pluralul lui viu nu e vi, ci vii. Verbul a lua nu se scrie i-au. Obijnuit e incorect. Îi nu se scrie despărţit, i-i. Să de-a e incorect (corect e să dea). Nu se zice propiu, ci propriu. Them nu poate înlocui their. Nu se poate spune them mother în loc de their mother. Intitulated nu există în engleză (cf. Merriam-Webster).Combinated nu există în engleză. To enjoy of life e incorect (verbul to enjoy e tranzitiv). Writted e incorect în loc de wrote. Poetry nu e identic cu poem. Lirycs nu e ortografiat corect, şi cu siguranţă nu înseamnă textul unei poezii, ci versurile unui cintec. Roman nu există în engleză, corect e novel. Disapointness nu există, corect e disappointment. Beautifuly thing e incorect. Tryed e incorect. Gaves nu există (give sau gave).Tooked place e incorect. Tabloul Gioconda nu e de Picasso, ci de Leonardo da Vinci. Romeo and Juliet nu e un roman. Romeo and Juliet nu e un poem. Shackspear nu se scrie astfel.
Dacă se dădea admitere la facultate ei ar fi căzut la admitere.Toţi aceşti tineri vor deveni profesori de limba engleză şi română peste trei luni. Îmi este inexplicabil cum asemenea studenţi pot deveni profesori, cînd în orînduirea veche, bolşevică şi totalitaristă, ei n-ar fi putut nici măcar trece admiterea.
Cum s-a ajuns în aceasta situaţie? Puţin după Revolutie, prin 1995, cred, au apărut locurile cu taxă la Universităţi. Ceva mai tîrziu s-a suprimat concursul de admitere. Astfel, Universităţile au dat de gustul banilor. Studenţii deveneau intangibili. De vreme ce plăteau, prezenţi sau nu, trebuiau să treacă examenele, trebuiau să capete diplome. După diplome, dădeau concursul de titularizare, pe care nu-l luau, rămîneau suplinitori, şi titulari negăsindu-se, tot suplinitorii predau.
Primii studenţi pe bani au terminat prin 2000. Primii lor elevi au terminat liceul prin 2004. După implementarea programului Bologna, studenţii au terminat în trei ani în loc de patru sau cinci, cu lucrări de licenţă de şaizeci de pagini, nu de o sută sau două sute. Lucrările scurte pot fi cumpărate sau descărcate contra cost de pe Internet, de pe situri specializate (o sută de lei bucata).
Liceenii intră pe bani la Universitate, fără admitere, termină în trei ani, devin profesori suplinitori, iar elevii lor sînt prost pregătiţi, mai prost pregătiţi decît precedenţii. Paradoxal, se face mai multă şcoală la liceu decît la Universitate: la liceu, profesorii pot încă să lase repetenţi elevii care nu învaţă, fiindcă liceul e gratuit, iar profesorii nu sînt platiţi după numărul de elevi. Studenţii sînt mai prost pregătiţi decît elevii de liceu.
Le-am cerut celor şaizeci de studenţi ai mei referate. Din şaizeci, mi-au dat referate vreo 20. Din ele, zece erau transcrise (control paste) de pe un sit internet, www.referate.ro.
O vină pentru situaţie o are aşa-numitul învăţămînt axat pe competenţe. În noul sistem, elevii, vezi doamne, nu mai tocesc date seci, ci dobîndesc competenţe. Mare este confuzia din capetele pedagogilor de şcoală nouă! Există materii axate pe competenţe (a învăţa engleza, franceza ori muzica înseamnă să ştii vorbi engleza, franceza, respectiv să cînţi, fluieri sau fredonezi melodii). Există materii bazate pe cunoştinţe (istoria, geografia, anatomia şi zoologia, de pildă). Există materii intermediare, ca biologia şi chimia, în care competenţele şi cunoştinţele sînt complementare. Cultura generală e alcatuită doar din cunoştinţe. Educaţia axată pe competenţe naşte monştri, fiindcă a şti cine a pictat Gioconda e o cunoştinţa, nu o competenţă.
O altă studentă, tot de anul III Litere, mă înştiinţează că poetul ei preferat e Macedonski, autorul frumosului poem Mistretul cu colţi de argint. Pe vremea mea, a numi pe cineva “autorul meu preferat” presupunea măcar să-i poţi identifica poeziile. Se presupune că un absolvent de engleză ştie după trei ani ca în engleză, romanul se numeşte novel.
Universitatea zulusă Este imperativ necesar, e indispensabil să se revină la Universitatea gratuită cu concurs de admitere şi cu număr limitat de locuri. E suficient că s-a închis un cerc vicios, că absolvenţii de universităţi fast-food au virusat învaăţămîntul gimnazial şi liceal, şi trimit universităţilor liceeni care nu ştiu nimic. Conform cu situl QS, Quaquarelli Symonds, Israelul, ţară mică, cu suprafaţa Moldovei, are trei universităţi pe locurile 102, 114 şi 132 din lume. Carolina din Praga e pe locul 230 în lume. Universitatea Eotvos Lorand din Budapesta e pe locul 400. Universitatea Bucureşti e pe locul 500, lînga Universitatea din Szeged, (populatie 166.000 locuitori) universitatea Kwazulu din Africa de Sud, din Bangladesh, Kazahstan şi Sri Lanka. Universitatea din Liubliana e pe locul 400. Universitatea Iagelona din Polonia e pe locul 302. Universitatea Ben Gurion, din desertul Neghev, e pe locul 323. Universitatea Babes-Bolyai este după locul 600, lînga nişte universităţi saudite, srilankeze şi kazahe (nisip, junglă, nisip).
Situl ARWU al Institutului de Pedagogie al Universiăţtii Jiao Tong se opreşte la primele cinci sute de universităţi din lume, unde pe la coadă se afla Universitatea Kwazulu Natal, cea din Liubliana şi cea din Wellington, Noua Zeelanda. Universitatea din Bucureşti are de ajuns din urmă universitatea zulusă din Durban, cea slovena (Liubliana, 280.000 locuitori) şi cea din Wellington (386.000 locuitori, la capătul lumii, în largul Pacificului).
Am expus în Observatorul cultural, numărul 296 din 2005, cazul unui profesor universitar de latină. Greşelile de traducere pe care le făcea demonstrau o cunoaştere precară a limbii latine.
(Solilocviile lui Augustin) Aliud est enim exhausta pestis, aliud consopita. Una este o epidemie terminata, altceva e o epidemie care mocneste. Dan Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 60: „…una sînt secăturile molimei, şi alta scufundările în somn adînc“.
(Etica lui Abelard) Poenitentia est commissa deflere et flenda non commitere. Căinţa înseamnă să deplîngi cele savîrşite şi să nu săvîrşeşti lucruri de deplîns.Dan Negrescu, Etica lui Abelard, p. 81: „Cainţa a fost dată spre a plînge, dar nu înseamnă că plînsul o şi face eficientă“.(Solilocviile lui Augustin) Hoc ergo unum superius praetermiseras. Trecuseşi cu vederea acest lucru mai sus. Dan Negrescu, traducere la Solilocvii, p. 82 : „Aşadar, acest lucru îl pui mai presus”.
(Toma de Aquino, De ente et essentia) sicut diaphaneitas de aëre…“ – …ca transparenţa la aer…”. Dan Negrescu, traducere, p. 85: „… starea diafană în aramă...”.
Un om care confundă a neglija cu a pune mai presus, şi care confundă transparenţa aerului cu opacitatea aramei, prevedeam în acel articol, va deveni în curînd conducător de doctorate în limba şi literatura latină. Profeţia mi s-a adeverit. Din 2009, profesorul dr. Dan Negrescu, de la Facultatea de Litere din Timişoara, conduce doctorate în limba şi literatura latină.
Invăţămîntul românesc e prăbuşit cu totul. Predau profesori care fac greşeli de clasa a şasea. Absolvă cu diplomă studenţi care acum cincisprezece ani ar fi căzut la admitere. Conduc doctorate oameni total necalificaţi. Comisia centrală de acreditare a titlurilor universitare face conducători de doctorat în glumă.
Sînt un excelent prooroc.
Nu se mai mire nimeni că n-avem universităţi remarcabile cu cercetători remarcabili, cînd inşişi conducătorii de doctorat se fac din carton lipit cu aracet.
Coda Am cunoscut din mers, pe stradă, în aprilie 2010, un domn, Chira, din Bistriţa ori Dej. De meserie făcea garduri de fier. Ca studii, isprăvise liceul cu vreo patruzeci de ani în urmă. Am stat cu el de vorbă despre Eugen Barbu, Ivasiuc, Blaga, Esenin, Petru Culianu, Cioran, I. D. Sîrbu şi Art Nouveau. Citise imens.
Am stat de vorbă la Sasca Montană cu un bătrînel sărman, Mircea Bragea, despre navarhii de la Arginuse, Hannah Arendt, Părinteasca dimindari, poeziile lui Dinescu, Ernest Renan, despre depozite cuaternare porfiroblastice, marnocalcare triasice şi Ben-et-Nash, prima stea din Ursa Mare. Ca studii, avea cinciprezece ani de temniţă grea după 1950.
Cînd universităţile româneşti vor fi în stare să cultive intelectuali de talia absolvenţilor de liceu din vremea lui Dej, de talia puşcăriaşilor din vremea lui Groza, fiţi amabili şi treziţi-mă.
Problema universităţilor din România nu e să ajungă din urmă cine ştie ce universităţi vestice. Problema universităţilor noastre e să ajungă din urmă nivelul liceelor romaneşti din 1988. Şi atunci mai vorbim.
Educaţia e singurul domeniu în care nu se vorbeşte de greaua moştenire a comunismului. Regimul de debandadă, numit democraţie şi miniştrii incapabili şi iresponsabili au transformat învăţămîntul românesc într-un haos.
Din toţi olimpicii internaţionali români de anul trecut, unul singur s-a înscris de nevoie la Universitatea din Bucureşti, fiindcă nu ştia engleza, ca să devină bursier la o Universitate străină.
Fac încă patru profeţii:Peste cinci ani nici un liceean olimpic nu se va înscrie student în vreo universitate română.
Peste zece ani, nivelul de analfabetism al studenţilor români va fi acelaşi ca cel pe care l-am pomenit mai sus.
Peste zece ani nici o universitate românească nu va intra în lista primelor cinci sute de universităţi din lume, iar kazahii, saudiţii, srilankezii şi zuluşii ne vor privi ca şi acum, de sus.
Nici peste zece ani ministerul educaţiei nu-şi va decupa din presă un articol despre starea învăţămîntului român, ca să-l aiba la îndemînă.
_______
,,Puţin după Revolutie, prin 1995, cred, au apărut locurile cu taxă la Universităţi. Ceva mai tîrziu s-a suprimat concursul de admitere. Astfel, Universităţile au dat de gustul banilor. Studenţii deveneau intangibili. De vreme ce plăteau, prezenţi sau nu, trebuiau să treacă examenele, trebuiau să capete diplome."
Ţin să vă împrospătez cunoştinţele cu privire la ,,problema" locurilor cu taxă la facultăţi ca cele de Limbi şi literaturi străine sau Litere (de unde ies, în mare parte, profesorii ceia). De trei ani (da, trec des pe lângă avizier) nu mai există pe locurile cu taxa decât 2-3 rătăciţi, la fiecare an de studiu. Iar acestia-s dintre cei care s-au înscris la a doua facultate/secţie. Universităţile primesc bani şi pentru locurile de buget. Am trăit şi eu, mai demult, iluzia că ,,cei cu taxă" contribuie în bună măsură la bugetul facultăţii.
Deeeeeeeci...scoatem examenul să ni se umple măcar toate locurile de la buget, s-avem ce să primim de la stat pe fiecare cap de student. Cam aşa s-ar pune problema.
Cât despre ,,Shackspear" şi ,,i-i"...Într-adevăr, sunt mulţi şi multe printre noi.
PS: Din păcate, nici din cei care au dat admitere şi au intrat nu-s atât de răsăriţi (inside info. to be destroyed after reading).
Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste
2 comentarii:
Constatarea apare într‑un sondaj realizat de Fundaţia Soros potrivit căruia patru elevi din zece cred că se trăia mai bine în Epoca de Aur. Potrivit experţilor, nostalgia tinerilor se hrăneşte din întâmplările prezentului şi din amintirile depănate de părinţi şi profesori.
Concluziile studiului realizat de Fundaţia Soros nu pot fi decât îngrijorătoare, mai ales că de la căderea comunismului au trecut deja două decenii, iar liceenii Potrivit cercetării, comunismul este văzut într-o manieră idealizată de 38% din elevii de clasele VIII-XII. Ei susţin că dictatura comunistă a fost mai bună decât perioada contemporană. Studiul „Implicarea civică şi politică a tinerilor" furnizează şi explicaţii pentru această mentalitate.
Jumătate dintre adolescenţi cred că pentru părinţii lor perioada actuală este mai rea sau mult mai rea decât cea comunistă. Tendinţa de revalorizare a „Epocii de Aur" e confirmată şi prin alte sondaje recente. Un studiu al Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie din vara anului trecut arăta de pildă că 45% din români regretă căderea comunismului.
„Cu cât adolescenţii înaintează în vârstă, cu atât sunt mai convinşi că în comunism se trăia mai bine. Le-am putea numi frustrări de natură socio-economică care îi fac să idealizeze perioada respectivă. Spre exemplu, dacă vin din familii sărace, aproximativ 54% răspund că perioada comunistă a fost mai bună decât cea contemporană. Dacă sunt din mediul rural - 41% spun că perioada comunistă a fost mai bună decât cea de acum. În plus, cei care provin din familii cu studii sub-medie sau medii au mai multe şanse să spună despre comunism că a fost o perioadă mai bună", spune sociologul Andrei Gheorghiţă, co-autor al studiului Soros.
Cât se vorbeşte în şcoală despre comunism?
Surprinzător, mai mult de 26% din adolescenţii intervievaţi declară că nu au abordat niciodată subiectul în şcoală. Asta deşi, pe lângă opţionalul de istorie a comunismului pentru clasele a XI-a şi a XII-a, există informaţii despre comunism în manualele de istorie din clasele a VII-a, a VIII-a, a X-a, a XI-a şi a XII-a.
Când vine vorba despre profesorul de istorie, acesta este perceput în aproximativ 41% din cazuri ca fiind un nostalgic al regimului comunist. Eugen Palade, expert educaţie la Centrul Educaţia 2000+, crede că explicaţia vine din faptul că manualele de bază oferă foarte puţină informaţie despre comunism, iar investiţia în formarea profesorilor este minimă.
Palade susţine că transformarea opţionalului de istorie a comunismului în curs obligatoriu nu i-ar ajuta pe elevi să aibă o atitudine realistă. „Cu resursa umană stăm cel mai rău. Majoritatea celor care predau acum istoria sunt aceiaşi care o predau şi înainte de '89, trebuie să înţelegem că nu au avut nici timpul şi nici resursele de a se clarifica conceptual, ideologic. Ei nu trebuie condamnaţi, cred că ceea ce ar trebui să facem este să-i ajutăm să înţeleagă care este cu adevărat rostul predării acestei perioade".
Profesorul postdecembrist
Dănuţ Solcanu predă istoria la Colegiul Naţional „B.P. Hasdeu" din Buzău şi este îndrumător pentru elevii săi, care participă la concursul anual de istorie „Eustory". „Este o problemă dacă avem un procent atât de mare al celor care spun că era mai bine în comunism. Nu aş zice că avem un «adversar» în părinţi. Cred că marea problemă este perioada de după comunism, fiindcă nostalgicii puri ai comunismului sunt relativ puţin numeroşi. Cei care creează aura aceasta în jurul comunismului judecă întotdeauna prin raportarea la prezent". Mihai Manea, inspector de specialitate şi reprezentant al Asociaţiei Profesorilor de Istorie, susţine că „marea problemă este ce facem cu profesorul de istorie care în faţa unei clase se confruntă cu o atitudine nostalgică, ce vine din familie".
Profesorii de istorie spun că manualul nu e actualizat şi îşi doresc o culegere de texte, care să-i ajute să le vorbească tinerilor mai bine despre comunism. „Pe partea de imagine, filme, găseşti foarte multe. Am văzut cu copiii filmul premiat «4,3,2» şi am discutat foarte mult despre asta", spune Milviuţa Ciauşu. Ea predă istorie în Bucureşti, la Liceul Teoretic „Benjamin Franklin". Plănuieşte o lecţie deschisă despre comunism, alături de părinţii elevilor. Speră ca împreună, la dezbatere, părinţii, elevii şi dascălii deopotrivă să scape de nostalgii.
Liceenii vor „mai mult comunism" la clasă
Casiana Iamandi, Andreea Mânzăraru şi Sabina Roşca sunt în clasa a VIII-a la Liceul „Alexandru Vlahuţă" din Bucureşti. La dezbatere, în faţa profesorilor de istorie şi a specialiştilor în educaţie, fetele au recunoscut că şi-ar dori mai multă informaţie despre comunism.
„Profesorul nostru este cu adevărat foarte bun, e grozav, doar că perioada comunistă e ultima lecţie în manualul de istorie. Am fost întrebată la un moment dat de o doamnă profesoară dacă în manual ar fi trebuit să pună mai întâi comunismul şi mai apoi geto-dacii. Părerea mea: da. Mie mi-au plăcut geto-dacii, dar erau multe lucruri inutile şi se lungeau săptămâni întregi degeaba. Noi nu ne vom mai întoarce la geto-daci, în timp ce comunismul încă există, de pildă în Coreea", spune Andreea Mânzăraru. Cosmina spune că „asta e marea problemă".
„Până acum nu s-a spus mai nimic despre comunism la şcoală, iar perioada a avut o mare importanţă. Bineînţeles că am auzit despre el, nu am auzit chestii bune însă". Sabina recunoaşte că acasă pendulează între opinia tatălui şi a mamei despre comunism. Cei doi au crescut în familii diferite, din punct de vedere al statutului social.
„Sunt influenţată în primul rând de mama, fiindcă am auzit numai lucruri rele despre comunism, tind să cred ce zice ea, plus că şi bunica şi bunicul, din partea tatălui, chiar dacă au avut poziţii bune în acea perioadă, tot zic că unii oameni erau răi, că era corupţie. Bunicul chiar spune că a avut o viaţă grea când era ca mine, fiindcă îl puneau la muncă. Tata, copil fiind atunci, era într-o lume fără probleme, în grija părinţilor lui, şi nu putea să-şi formeze o opinie ca lumea", spune Sabina Roşca.
Trimiteți un comentariu