Istoria neinvatata se repeta, la pret mai mare

Stalingrad, Study in Disillusionment, 1943, originally uploaded by The History of Photography Archive.

German prisoners huddle with those from the Axis satellite countries from the sharp winds of Stalingrad.




Văzută prin ochii camarazilor germani şi ai inamicilor sovietici, armata română angrenată în cumplita bătălie de acum 70 de ani arată dezolant. Rapoartele vorbesc despre soldaţi curajoşi, dar prost înarmaţi şi indisciplinaţi, conduşi de ofiţeri incompetenţi. Excepţie făceau vânătorii de munte

În urmă cu 70 de ani, România era învinsă în unica bătălie din istorie în care prestaţia armatei sale a decis însăşi soarta lumii. Dramaticul moment începea pe 19 noiembrie 1942, la Stalingrad, când sovieticii lansau operaţiunea „Uranus", o contraofensivă purtată în sectoarele de front apărate de soldaţii noştri, soldată cu pulverizarea Armatelor 3 şi 4 române, încercuirea Armatei 6 germane şi, prin aceasta, cu schimbarea decisivă a cursului celui De-al Doilea Război Mondial.
Pe parcursul a numai trei zile, 19-21 noiembrie 1942, soarta războiului şi destinul a sute de milioane de oameni s-au schimbat, odată cu colapsul diviziilor româneşti strivite sub şenilele tancurilor sovietice.
În cele ce urmează, „Weekend Adevărul" vă propune un unghi mai delicat de abordare al acelei încleştări şi, tocmai de aceea, tratat periferic în ţara noastră: cum era văzută armata română de aliaţii germani şi inamicii sovietici. Observaţiile camarazilor şi ale duşmanilor pot constitui, foarte bine, şi o schiţă a naţiunii române, aşa cum era şi este dintotdeauna.
Bătălia de la Stalingrad a durat din 23 august 1942 până în 2 februarie 1943, s-a purtat, în principal, între două forţe copleşitoare - armata germană şi cea sovietică -, dar a fost decisă în 72 de ore, între 19 şi 21 noiembrie, când contraofensiva sovietică a lovit în punctual slab al frontului advers: flancurile armatei germane păzite de români. 250.000 de soldaţi români au participat, în acea toamnă, alături de nemţi, italieni, unguri, croaţi şi slovaci, la acea bătălie. După ce germanii au străpuns apărarea sovietică din Ucraina şi, printr-o ofensivă rapidă, au ajuns în Caucaz, nişte decizii eronate ale lui Hitler au făcut ca atacul să se împotmolească, la sfârşitul lui august, la Stalingrad.

Războiul de mişcare care-i avantaja pe germanii mai bine instruiţi s-a transformat într-unul de poziţii, favorabil ruşilor superiori numeric. Hitler, obsedat să cucerească oraşul care purta numele dictatorului sovietic (Stalin), a dat ordin ca toate forţele disponibile să fie folosite pentru ca Armata 6, condusă de Friedrich Paulus, să-şi atingă obiectivul. Armatele 3 şi 4 române, însumând aproximativ 200.000 de oameni (alte câteva zeci de mii luptau în Caucaz), au primit misiunea să apere flancurile germanilor: Armata 3 - pe râul Don, la Nord şi Vest de oraş, iar Armata 3 - în stepa calmucă, la Sud. Aici au atacat sovieticii, după ce, în prealabil, în lunile precedente, nemţii avuseseră timp să se convingă că românii nu le pot apăra flancurile, iar sovieticii - că acolo trebuie să lovească pentru a câştiga „meciul".
Despre echiparea precară a Armatelor 3 şi 4, despre repetatele avertismente şi cereri de ajutor formulate până atunci de români şi ignorate de aliaţii germani s-a scris pe larg, istoricii oferind analize militare, strategice şi politice pertinente, detaliate, care au dat şi răspunsuri clare pentru erorile făcute de Hitler şi generalii săi. Colegii de la „Historia" tratează excelent, în ultimul număr al revistei, situaţia armatei noastre la Stalingrad. Mărturii elocvente, culese din declaraţiile, memoriile şi jurnalele aliaţilor germani, precum şi rapoartele întocmite de anchetatorii sovietici după interogarea prizonierilor, creionează şi un alt fel de tablou al armatelor aliate Wehrmachtului.

„ERAU DINCOLO DE ORICE DESCRIERE"

Pentru că germanii îşi epuizaseră rezervele, aceştia au apelat, în 1942, la trupele aliate pentru a ţine linia frontului. Pe câmpul de luptă se aflau, în toamna lui 1942, Armatele 3 şi 4 din România, Armata 2 ungară şi Armata 8 italiană.
„Generalii ştiau foarte bine că acestea nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales din cauza mijloacelor antitanc insuficiente", notează istoricul britanic Antony Beevor în memorabila carte „Stalingrad". Opiniile despre camarazi nu erau deloc măgulitoare: „Generalii germani împărtăşeau părerea feldmareşalului Von Rundstedt cu privire la această «armată a Societăţii Naţiunilor» care cuprindea români ai căror ofiţeri şi subofiţeri erau, după părerea lui, «dincolo de orice descriere», italieni («îngrozitori oameni») şi unguri («nu doreau decât să plece repede acasă»)".
Existau şi câteva unităţi aliate care erau preţuite de germani. Alături de slovaci („excelenţi, foarte modeşti"), diviziile române de vânători de munte câştigaseră aprecierea tuturor. Cu aceste excepţii, însă, nemţii se lămuriseră: aliaţii lor erau „prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru un război pe Frontul de Răsărit".

COMANDANŢII „ERAU GROSOLANI CU EI ŞI ÎI LOVEAU"

Tabloul general spune foarte multe nu numai despre combatanţi, ci şi despre starea ţării care-i trimisese acolo. „Majoritatea soldaţilor aliaţi erau recruţi şi, cel puţin jumătate, analfabeţi (n.r. - armata germană a avut, în război, cel mai înalt grad de alfabetizare, peste 95 la sută). Lipsa de familiarizare cu progresul tehnologic îi expunea unor accese de panică atunci când erau atacaţi de tancuri sau de avioane. Solda zilnică, după cum a recunoscut un locotenent de cavalerie român, atunci când a fost capturat, «ajungea să cumperi un litru de lapte». Serviciile medicale păreau să se fi schimbat foarte puţin din secolul al XIX-lea. (...) Soldaţii români mai puteau primi de la ofiţerii lor pedepse corporale. (...) Majoritatea nu înţelegeau de ce se mai continua înaintarea la est de Nistru, odată ce Basarabia fusese recucerită", menţionează Beevor în „Stalingrad", după o amplă documentare.

„AVEAU CLAR «UN SCĂZUT NIVEL POLITIC»"

Românii făceau impresie proastă nu numai în ochii nemţilor, ci şi ai inamicilor sovietici. Detaşamentul femeii locotenent Lepinskaia, care avea misiunea de a interoga prizonierii inamici şi a le evalua moralul, a cam şomat în vara lui 1942, pentru că nemţii nu cooperau.
„Majoritatea soldaţilor doresc să lupte până la sfârşit. Nu sunt cazuri de dezertări sau de răni autoprovocate. Ofiţerii sunt stricţi, dar cinstiţi", nota Lepinskaia în raportul către Moscova vizavi de situaţia trupelor germane. Cu totul altfel stăteau lucrurile în privinţa românilor prinşi. „Un ofiţer a recunoscut că soldaţii îl urau pe mareşalul Antonescu pentru că «vânduse patria lor Germaniei». Ostaşii români erau şi mai deschişi. I-au relatat că «s-au bătut cu germanii cu pumnii» şi chiar că un ofiţer german fusese ucis după ce acesta le împuşcase doi camarazi. Ofiţerii lor erau «foarte grosolani» cu ei şi îi loveau frecvent. Fuseseră numeroase cazuri de automutilări, în ciuda predicilor ofiţerilor care le spuneau că acestea erau «un păcat împotriva patriei şi a lui Dumnezeu». Lepinskaia a conchis că românii aveau clar «un nivel politic scăzut». Raportul ei a fost transmis de urgenţă la Moscova" (Beevor, „Stalingrad").



„OFIŢERII NU ERAU BUNI DE NIMIC"

În ciuda acestor neajunsuri, conjunctura a făcut ca nemţii să se bazeze pe armata română într-un moment critic al campaniei din 1942. „Din punct de vedere strategic, cele mai mari formaţii aliate au fost cele două armate româneşti de pe flancurile Armatei 6 a lui Paulus. Dar nu numai că erau prost echipate, nici nu aveau efectivele complete. Regimul din România, presat de Hitler să contribuie cu mai multe trupe, recrutase peste 2.000 de deţinuţi condamnaţi pentru viol, jaf sau crimă. Jumătate dintre aceştia au fost trimişi la Batalionul 991 special de pedeapsă, dar au dezertat atât de mulţi la prima confruntare cu inamicul, încât unitatea a fost dizolvată şi cei rămaşi au fost transferaţi la Divizia 5 infanterie de pe Frontul Donului, aflat în apropierea localităţii Serafimovici", se consemnează în epopeea „Stalingrad".
Dacă nu ar fi fost atât de tragică, situaţia ar fi putut căpăta chiar accente comice. Antony Beevor nu se poate abţine să nu trateze în cheie ironică înapoierea şi lipsa de educaţie a combatanţilor din armata noastră: „Ofiţerii români par să fi avut o teamă paranoică de infiltrarea inamicului în ariergardă. Izbucnirea epidemiei de dizenterie a fost privită cu ceva mai mult decât suspiciune. «Agenţii ruşi», avertiza o circulară a Diviziei 1 infanterie română, «au provocat otrăviri în masă în ariergardă pentru a determina pierderi umane în rândurile trupelor noastre. Folosesc arsenic, iar un gram este suficient să omoare zece oameni». Se presupunea că otrava era ascunsă în cutii de chibrituri şi «agenţii» au fost identificaţi în persoana «femeilor, bucătarilor sau ajutoarelor care au legătură cu pregătirea hranei»".
De altfel, principala problemă a armatei române pare să fi fost, în ochii celorlalţi, comandamentul. Ofiţerimea avea o imagine dezastruoasă: „Militarii germani de toate gradele care veneau în contact cu aliaţii lor erau adesea înspăimântaţi de comportamentul ofiţerilor români faţă de subordonaţii lor. Aveau o atitudine de «stăpân faţă de vasal». Un conte austriac, locotenentul Stolberg, raporta: «Înainte de toate, ofiţerii nu erau buni de nimic (...), nu-i interesau oamenii lor». Un caporal de geniu din Divizia 305 infanterie a observat că bucătăriile de campanie româneşti pregăteau trei meniuri - «unul pentru ofiţeri, altul pentru subofiţeri şi un al treilea pentru soldaţi, ale căror raţii erau foarte mici»" (Beevor, „Stalingrad").



POVESTEA CU RUŞII, „PETRICĂ ŞI LUPUL"

Celebrele semnale de alarmă trase de români în privinţa iminentei contraofensive sovietice (purtată cu un milion de oameni şi circa 800 de tancuri) şi ignorate de nemţi, despre care vorbesc toţi istoricii, capătă o altă logică „la firul ierbii".
Mărturiile combatanţilor arată că românii i-au bombardat pe nemţi cu alarme false. „Primele avertismente în legătură cu o concentrare sovietică pe flancul Donului au sosit la sfârşitul lunii octombrie. Generalul Dumitrescu, comandantul Armatei 3 române, susţinuse de mult timp că sectorul nu putea fi apărat decât dacă ţineau întregul mal, folosind Donul ca obstacol major antitanc. Dumitrescu recomandase cucerirea şi a ceea ce mai rămăsese din malul sudic, la sfârşitul lui septembrie, dar Grupul de Armate B (n.r. - german), deşi acceptase argumentaţia, a spus că toate trupele disponibile urmau să fie concentrate asupra Stalingradului, capturarea oraşului fiind considerată iminentă.
Când au început să-şi dea seama de concentrarea inamicului, îngrijorarea românilor a început să crească. Fiecare divizie românească, având doar câte şapte batalioane, era obligată să acopere un front de 20 de kilometri. Marea lor problemă era lipsa unor arme antitanc eficiente. Nu aveau decât câteva tunuri antitanc de 37 mm, trase de cai, pe care ruşii le porecliseră «bătaie la uşă», deoarece proiectilele lor nu puteau să penetreze blindajul tancurilor T-34. Bateriile de artilerie româneşti se confruntau cu o gravă lipsă de muniţie deoarece se acorda prioritate Armatei 6.
Statul-major al lui Dumitrescu a raportat, pe 29 octombrie, Cartierului General al Grupului de Armate temerile sale. Mareşalul Antonescu i-a atras, la rândul său, atenţia lui Hitler asupra situaţiei serioase cu care se confruntau trupele sale, dar Führerul, aşteptând în continuare să primească de la o zi la alta vestea cuceririi finale a Stalingradului, îşi concentrase atenţia asupra altor evenimente de importanţă majoră", e descrisă situaţia din preajma marii contraofensive sovietice în „Stalingrad".
„Avertismentele în legătură cu o ofensivă sovietică împotriva ieşindului au început să se înmulţească cu rapiditate. Ofiţerul de legătură raporta la data de 7 noiembrie că «Armata 3 română aşteaptă un puternic atac inamic cu tancuri la 8 noiembrie, în sectorul Kleţkaia-Raspopinskaia». Singura problemă era că românii se aşteptau mereu ca ofensiva rusă să înceapă în următoarele 24 de ore şi, atunci când nu s-a întâmplat nimic, mai ales după aniversarea liniştită a revoluţiei (n.r. - bolşevice din 1917), toate acestea au început să aibă efectul «Petrică şi lupul»". (Beevor, „Stalingrad").



„ARMATA ROMÂNĂ, O LUME A CORUPŢIEI ŞI TRĂDĂRII"

Imaginea de ansamblu a armatei române, ca şi a ţării noastre, nu era, de altfel, deloc favorabilă. Mareşalul Ion Antonescu era privit însă cu simpatie şi respect. Christa Schröder, secretara particulară a dictatorului german, avea să consemneze în cartea „12 ani cu Hitler" că acesta „manifesta o profundă simpatie pentru Antonescu nu doar în calitatea acestuia de aliat, ci şi pe planul uman. De câte ori vorbea despre el, o făcea în termenii cei mai cordiali.
În cursul vizitelor lui Antonescu în Germania, veghea cu o grijă deosebită la securitatea şefului guvernului român. Odată, mi-a mărturisit că argumentele dezvoltate de Antonescu în timpul discuţiilor referitoare la desfăşurarea războiului purtau întotdeauna pecetea bunului-simţ. Constata de asemenea, cu satisfacţie, că Antonescu nu venea niciodată la o consfătuire fără a aduce cu el o voluminoasă documentaţie şi că rapoartele sale erau întotdeauna redactate în cel mai curat stil de Stat-Major. Hitler admira mai ales caracterul corect şi incoruptibil al lui Antonescu, calităţi ce contrastau puternic cu metodele şi uzanţele dragi compatrioţilor săi. Singurul reproş pe care i-l aducea era lipsa de fermitate în conducerea afacerilor interne ale ţării sale.
Armata română era, în opinia lui Hitler, o lume a corupţiei şi trădării. Această constatare îi insufla temerile cu privire la securitatea lui Antonescu. Dar acesta nu lua niciodată în serios avertismentele repetate ale Führerului".


„SOLDAŢII ROMÂNI AU LUPTAT CU CURAJ, DAR ERAU CONDAMNAŢI"

Despre soldaţii români prezenţi la cotul Donului şi în stepa calmucă la mijlocul lui noiembrie 1942, generalii nemţi au susţinut ulterior că ar fi dat bir cu fugiţii în momentul atacului sovietic. Martorii oculari spun însă altceva. În ciuda slabei înzestrări, a inferiorităţii numerice, a dezorganizării şi a incompetenţei ofiţerilor, soldaţii au luptat cu vitejie. Totul a fost, însă, zadarnic.
Momentul critic e adus cu măiestrie lângă cititori de Antony Beevor în „Stalingrad": „Joi, 19 noiembrie, curând după ora 5 dimineaţa, la Cartierul General al Armatei 6 sună telefonul. Personalul cu probleme operative era cazat la Golubinski, un sat mare, de cazaci, pe malul drept al Donului. Începuse să ningă, aşa că, ţinând seama şi de ceaţa deasă şi îngheţată, santinelele nu vedeau decât la câţiva metri depărtare".




„CRED CĂ ROMÂNII NU VOR PUTEA SĂ REZISTE"

„Apelul telefonic venea de la locotenentul Gerhard Stöck, aruncătorul de suliţă medaliat cu aurul olimpic, detaşat la Corpul 4 armată român, din sectorul de front Kleţkaia. Mesajul său a fost consemnat în jurnalul de război: «Potrivit declaraţiei unui ofiţer rus capturat în zona Diviziei 1 cavalerie române, atacul aşteptat va fi lansat azi, la ora 5». Neavând niciun semn că ar începe ofensiva, şi cum trecuse de ora 5, ofiţerul de serviciu nu l-a trezit pe şeful statului-major al armatei. Generalul
Schmidt se înfuria dacă era deranjat de o alarmă falsă şi, în ultimul timp, fuseseră o mulţime de astfel de alarme de la diviziile româneşti de la nord-vest." Era liniştea dinaintea furtunii. „De fapt, întreaga noapte, genişti sovietici în costume de camuflaj albe înaintaseră târâş prin zăpadă, ridicând minele antitanc. Artileria rusă masată şi bateriile de mortiere au armat gurile de foc la ora 7.20 ora Rusiei (5.20 ora Germaniei), la primirea cuvântului de cod «Sirena». Un general sovietic a spus că ceaţa îngheţată şi albă era «groasă ca laptele». La Cartierul General al frontului s-a discutat dacă n-ar fi mai bine să se amâne ofensiva din cauza vizibilităţii reduse, dar, până la urmă, s-a hotărât totuşi ca aceasta să fie lansată. Zece minute mai târziu, regimentele de tunuri, de obuziere şi de katiuşe au primit ordin să se pregătească să tragă. Semnalul a fost retransmis de trompete, care au fost auzite clar de trupele româneşti aflate pe partea cealaltă.
La Cartierul General al Armatei 6, telefonul a sunat din nou. În puţine cuvinte, Stöck i-a spus căpitanului Behr, care a răspuns, că sunetele de trompetă semnalaseră începutul unui bombardament masiv. «Cred că românii nu vor putea să reziste, dar vă voi ţine la curent». Behr nu a mai ezitat de data aceasta să-l trezească pe generalul Schmidt." Aşa a început totul.



„PĂMÂNTUL A ÎNCEPUT SĂ TREMURE CA LA CUTREMUR"

Prima care avea să suporte şocul unei forţe nemaivăzute până atunci în istoria războaielor a fost Armata 3, care apăra frontul de pe Don, din stânga Armatei 6 germane. „Pe cele două sectoare alese pentru ofensiva de la nord fuseseră concentrate 3.500 de tunuri şi obuziere grele pentru a deschide calea unui număr de 12 divizii de infanterie, 3 corpuri de tancuri şi două corpuri de cavalerie. Primele salve au sunat ca nişte lovituri de trăsnet în aerul liniştit al dimineţii. Trăgând într-o ceaţă impenetrabilă pentru ofiţerii de la punctul înaintat de observare, bateriile de artilerie şi de katiuşe nu au putut face niciun fel de corecţii, dar pentru că reglaseră tirul cu câteva zile înainte, focul lor a fost precis.
Pământul a început să tremure de parcă ar fi avut loc un cutremur de mică intensitate. Gheaţa din smârcuri crăpa ca o oglindă veche. Bombardamentul era atât de intens, încât la o distanţă de 50 de kilometri către sud, ofiţerii din serviciul medical din Divizia 22 tancuri germană au fost treziţi dintr-un somn adânc «pentru că se zguduia pământul». Nu au mai aşteptat ordine. «Situaţia era clară». Şi-au încărcat vehiculele, pregătiţi să se îndrepte spre front", descrie Beevor începutul contraofensivei.

„ROMÂNII PROST ECHIPAŢI AU RIPOSTAT CU CURAJ"

În pofida acestei situaţii disperate, românii şi-au păstrat cumpătul. În acea zi de 19 noiembrie 1942, soldaţii Armatei 3 au făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a ţine piept imensului tăvălug. A fost unul dintre momentele care i-au determinat ulterior pe istoricii militari să aprecieze că, dacă ar fi fost bine conduşi şi înarmaţi corespunzător, soldaţii românii ar fi fost printre cei mai buni din război. „După o oră, diviziile sovietice de puşcaşi au înaintat, fără sprijin din partea tancurilor. Bateriile de tunuri şi katiuşe, trăgând în continuare fără vizibilitate, au mărit raza de acţiune pentru a lovi linia a doua şi infanteria română. Infanteria română prost echipată, deşi zguduită de bombardamente grele, s-a ridicat în tranşee şi a ripostat cu curaj. «Atacul a fost respins», raporta un ofiţer german din Divizia 13 infanterie română. Un al doilea asalt, de data aceasta cu sprijin de tancuri, a fost şi el respins. În cele din urmă, după o nouă rundă de foc, tunurile sovietice au încetat brusc să mai tragă. Ceaţa părea să facă liniştea şi mai adâncă. Apoi, românii au auzit zgomot de motoare de tancuri.
Pregătirea masivă de artilerie, care învolburase zăpada şi răscolise noroiul în zona neutră, nu a favorizat înaintarea tancurilor T-34. În plus, ascunsese şi traseele create prin câmpul de mine. Geniştii purtaţi pe spatele celui de-al doilea şi al celui de-al treilea tanc, pregătiţi în cazul în care primul lovea o mină, au fost nevoiţi curând să răspundă ordinului «Genişti, săriţi!». Sub tirul infanteriei române, geniştii au alergat înainte pentru a curăţa o nouă rută", este descrisă înfruntarea în „Stalingrad".



„VESTEA STÂRNISE PANICĂ"

Tot ceea ce puteau însă face diviziile Armatei 3 române era să amâne deznodământul. „Soldaţii români au rezistat cu curaj câtorva noi valuri de infanterie sovietică şi au reuşit să distrugă câteva tancuri, dar, neavând suficiente arme antitanc, erau condamnaţi. Câteva grupuri de tancuri au reuşit să pătrundă şi au atacat apoi pieziş. Nemaiputând să piardă vremea cu atacuri de infanterie, generalii sovietici şi-au trimis în masă formaţiunile blindate direct către liniile româneşti şi principalele pătrunderi au fost realizate către miezul zilei. Corpul 4 tancuri şi Corpul 3 cavalerie gardă au intrat cu toată forţa în Corpul 4 român din sectorul Kleţkaia şi s-au îndreptat către sud. Cavaleriştii sovietici, cu pistoale automate atârnate la spate, au înaintat în galop mic pe căluţii lor miţoşi prin terenul înzăpezit, aproape tot atât de repede ca şi tancurile. La fel de nerăbdătoare să întâlnească inamicul erau şi tancurile T-34."
Dintre români, primii care au fugit au fost componenţii structurilor de comandă: „S-a anunţat existenţa «unei unităţi de blindate înaintate», care pătrunsese de-a dreptul prin Divizia 13 infanterie română şi înaintase peste 10 kilometri către Gromki. Vestea stârnise deja panică în mai multe state-majore româneşti: «cutii cu dosare şi bagaje personale» fuseseră aruncate în camioane, iar personalul plecase în grabă" (Beevor, „Stalingrad").




„FUSESERĂ LĂSAŢI DE CAPUL LOR"

La sud de Stalingrad, acolo unde Armata 4 română trebuia să acopere flancul drept al Armatei 6 germane, ofensiva sovietică a început pe 20 noiembrie, cu o zi întârziere faţă de atacul din nord.
„Ceaţa îngheţată era din nou densă. (...) În cele din urmă, regimentele de artilerie şi de katiuşe au deschis focul la ora 10.
Trei sferturi de oră mai târziu, trupele terestre au înaintat prin făgaşele de pe câmpurile de mine curăţate de genişti în timpul nopţii. La sud de Beketovka, Armatele 67 şi 57 au sprijinit lovitura executată de Corpul 13 mecanizat. La 40 de kilometri spre sud, lângă lacurile Sarpa şi Ţaţa, Corpul 4 mecanizat şi Corpul 4 cavalerie au condus Armata 51 la atac", povesteşte Beevor în „Stalingrad".
Acelaşi autor descrie apoi cum a decurs confruntarea româno-sovietică văzută de germanii din Divizia 297 infanterie, situată la stânga Armatei 4 române, care era desfăşurată în stepa calmucă. „Vecinii germani ai Diviziei 20 infanterie române au urmărit «masele de tancuri sovietice şi valurile de infanterie, în număr nemaivăzut înainte, avansând contra românilor». Gebele (n.r. - maiorul care comanda divizia germană) fusese în contact cu comandantul regimentului român învecinat, colonelul Gross, care servise în armata austro-ungară şi vorbea bine nemţeşte. Oamenii lui Gross aveau un singur tun antitanc de 3,7 cm tras de cai pentru întregul sector, dar soldaţii români au luptat cu mult curaj, dacă ţinem seama că fuseseră lăsaţi de capul lor. Ofiţerii şi subofiţerii lor «nu au fost văzuţi niciodată pe front, îşi petreceau în schimb timpul în diverse clădiri din spate, cu muzică şi băutură»." Gebele avea să menţioneze că „românii au luptat vitejeşte, dar împotriva valurilor de atacuri sovietice nu aveau nicio şansă să reziste prea mult".



„INFANTERIA SUFEREA DE TEAMA DE TANCURI"

„Infanteria românilor, potrivit părerii şefului de Cartier General al generalului Hoth, suferea de «teama de tancuri»." Explicaţia este prezentată mai sus: cei mai mulţi erau oameni simpli, adesea analfabeţi şi nefamiliarizaţi cu tehnologia. În plus, lipsa armelor adecvate, a tunurilor antitanc, îi făcea neputincioşi. Soldaţii ruşi s-au răzbunat pe români pentru umilinţele suferite în faţa nemţilor: „Potrivit rapoartelor sovietice, mulţi dintre români aruncau arma imediat, ridicau mâinile şi strigau: «Antonescu kaput!». Se pare că ostaşii Armatei Roşii au decoperit că mulţi se împuşcaseră în mâna stângă, bandajându-şi-o apoi cu pâine pentru a preveni o infecţie. Prizonierii români au fost încolonaţi, dar înainte de a fi trimişi în marş în lagăre, mulţi dintre ei - poate sute - au fost împuşcaţi de ostaşii Armatei Roşii din proprie iniţiativă. (...) Corpul 6 armată român se prăbuşise practic. (...) Regimentul 6 de cavalerie român era tot ce mai rămăsese între locul loviturii executate în sud de trupele de tancuri şi Don".
Puţinele forţe germane aflate în zona ofensivei sovietice au dat lovituri grele armatelor inamice peste tot unde s-au ciocnit cu acestea. Specialiştii sugerează chiar că, dacă Paulus ar fi dispus asigurarea unei forţe mobile în spatele frontului, aşa cum i se ceruse şi ar fi fost normal, încercuirea Armatei 6 ar fi avut puţine şanse de izbândă. Însă această rezervă mobilă de blindate n-a existat, iar disoluţia armatei române a zădărnicit orice efort ulterior făcut de nemţi.

„AU LUAT-O LA GOANĂ CÂT ÎI ŢINEAU PICIOARELE"

„Românii au luat-o «la goană cât îi ţineau picioarele, majoritatea abandonându-şi armele»", scria căpitanul german Gürtler. „Colapsul românilor se accentua pe măsură ce unităţile înaintate sovietice pătrundeau din ce în ce mai adânc. Grupuri izolate de români au continuat să reziste în sectoarele fostei linii a frontului, însă au fost zdrobite curând de diviziile sovietice de puşcaşi. Perelazovski a încercuit un Cartier General al unui corp românesc care, potrivit generalului Rodin, fusese abandonat într-o grabă atât de mare, încât Corpul 26 tancuri de sub comanda sa «a găsit documente de stat-major răspândite pe podea şi mantale ofiţereşti îmblănite atârnate în cuier» după ce proprietarii lor o luaseră la goană în noaptea îngheţată." (Beevor, „Stalingrad")
Închiderea încercuirii s-a petrecut pe 22 noiembrie, la trei zile după primele proiectile trase înspre tranşeele românilor.
O ultimă secvenţă e elocventă pentru imaginea pe care germanii au avut-o despre corpul ofiţeresc al armatei noastre. Notează Beevor: „Principala formaţiune română care mai lupta efectiv la vremea aceea era Grupul Lascăr. Acesta era format din rămăşiţele Corpului 5 armată, adunate de curajosul general-locotenent Mihail Lascăr, după ce fusese izolat între două mari atacuri cu blindate sovietice. Lascăr, care fusese decorat cu Crucea Cavalerilor la Sevastopol, a fost unul dintre puţinii ofiţeri superiori români pe care germanii l-au respectat cu adevărat".

„FUHRERUL A ÎNVINUIT ARMATELE ROMÂNE"

După dezastru, ruptura dintre aliaţii germani şi români s-a adâncit. Scandalul a ajuns până la cel mai înalt nivel. „La Wolfsschanze (Bârlogul lupului), mareşalul Antonescu a trebuit să suporte o tiradă prin care Führerul a învinuit armatele române pentru dezastru. Antonescu, cel mai loial aliat al lui Hitler, a răspuns cu patimă. (...)
Ofiţerii români erau furioşi că Înaltul Comandament German ignorase toate avertismentele lor, mai ales pe cele în legătură cu apărarea antitanc. Între timp, trupele germane, neştiind nimic despre pierderile româneşti, îşi acuzau aliaţii că provocaseră dezastrul fugind. Au avut loc numeroase incidente neplăcute între grupuri de soldaţi din ambele părţi. Astfel, la întâlnirea sa furtunoasă cu Antonescu, până şi Hitler a fost nevoit să admită că trebuia făcută o încercare pentru a restabili relaţiile între aliaţi", consemnează Beevor.

„ROMÂNII DEZILUZIONASERĂ WEHRMACHTUL"

Despre conflictul violent izbucnit între aliaţi au scris pe larg istoricii militari Jipa Rotaru, Vladimir Zodian, Leonida Moise şi Teofil Oroian în cartea „Antonescu - Hitler, Caucazul şi Crimeea". După ofensiva sovietică din noiembrie, nemţii au dus o adevărată vânătoare de vrăjitoare.
„(...) Feldmareşalul Von Weichs (Grupul de Armate B) dispunea arestarea şi internarea militarilor români găsiţi «fără arme, echipament şi ordin de serviciu» de către germani şi italieni şi propunea judecarea în faţa Curţii Marţiale a generalului Gheorghe Stavrescu, comandantul Diviziei 14 infanterie", se menţionează în lucrare. Antonescu s-a opus vehement, la fel şi generalul Ilie Şteflea.
Nemţii erau însă convinşi că aliaţii români îi trădaseră. „Berlinul nu a întârziat să escaladeze conflictul. Ataşatul nostru militar consemna la 27 noiembrie că OKW-ul (Înaltul Comandament al Wehrmachtului) nu va mai organiza un grup român de armate la Don, comanda luând-o Von Manstein. OKW-ul aprecia că armata română deziluzionase Wehrmachtul. (...) Pe câmpul de luptă, comandanţii germani îşi subordonau din proprie iniţiativă mari unităţi române (generalul Hoth desfiinţa, practic, Armata 4). (...) Corpul 1 armată a trecut în subordinea Corpului 17 german care «tratează acest comandament într-un mod necunoscut în oştirea noastră şi, după câte ştiu, nici în armata germană. Mai mulţi ofiţeri şi soldaţi au fost dezarmaţi şi insultaţi»."
Autorii studiului subliniază, însă, că felul în care soldaţii români au fost trataţi de aliaţii germani pe parcursul războiului este incomparabil mai bun faţă de cel la care au fost supuşi românii după 23 august 1944 de către ruşi.

CEI MAI BUNI DINTRE ALIAŢI

Trebuie însă menţionat că, dintre toţi aliaţii Germaniei prezenţi în fatidica toamnă a lui 1942 pe frontul de la Stalingrad, românii au reprezentat cea mai performantă forţă. Italienii (Armata 8) au fost nimiciţi de sovietici într-o a doua ofensivă începută pe 16 decembrie şi numită „Micul Saturn", pierderile lor fiind, de asemenea, catastrofale: aproximativ 80.000 de oameni. Ungurii (Armata 2) au mai supravieţuit până la 13 ianuarie 1943, când atacul ruşilor către Harkov i-a şters, practic, de pe faţa pământului. Din efectivele iniţiale de 250.000 de oameni, maghiarii mai aveau, la ieşirea din iarnă, 40.000 de soldaţi combatanţi. În cazul italienilor, există situaţii în care batalioane întregi s-au predat fără să tragă un singur foc de armă.




peromaneste: Ehehei, cand mai auzim vreun d'asta (auto-)intitulat cu sange nobil din Romania ar trebui sa ne gandim repede ca 'nobilitatea' neamului sau avea de-a face cu starea trupelor romane in razboi. Prea multi din asazisele elite romanesti sunt mai degraba curvistine proaste, si asta dintotdeauna.









Costi
Ghinionul principal al Armatei Romane a fost faptul ca in fruntea Statului erau oameni incompetenti ! Dupa Carol al II-lea, preocupat de cu totul altceva devat echiparea si instruirea Armatei , a venit "copilul". Mihai.Antonescu era un bun militar dar un slab politician. Presa vremii abunda de dezvaluiri de cazuri de coruptie in achizitiile de armament , la multe dintre acestea fiind implicat Carol ! In plus , liderii romani nu au fost capabili sa negocieze cu Hitler nici conditiile inaintarii dincolo de Nistru si nici echiparea unitatilor romanesti la nivelul celor germane. Iar militarii romani nu aveau nici o motivatie sa lupte contra sovieticilor , dupa trecerea Nistrului. Astfel ca singurii vinovati pt dezastrul din '42 nu pot fi decat Capii Romaniei -Mihai si Antonescu !
Dupa 23 august '44, Mihai a implicat Romania in luptele de dincolo de frontiera de vest , alaturi de sovietici , tot fara sa negocieze cu acestia conditiile ! S-a ajuns astfel la lucruri absurde : in timp ce militarii romani luptau alaturi de sovietici in Transilvania ,Ungaria , Slovacia , Austria si Cehia , alti militari romani erau luati prizonieri de catre noii aliati si trimisi in lagare de munca in URSS !!! P.S. Vad ca pe Forum sunt si pareri de rau privind "tradarea" romanilor , in august '44 ! Cei care emit astfel de pareri uita ca cel "tradat" a fost Hitler , unul dintre cei mai mari criminali ai Istoriei si cel care a pus la cale dezmembrarea Romaniei , inainte de Razboi. Hitler a orchestrat cedarea Cadrilaterului , Dictatul de la Viena si Pactul Rib-Mol. Cine pe cine a tradat..?


stan
Intr-o carte aparuta si la noi despre batalia de la Stalingrad , prin 1988 , colonelul Wilhelm Adam , ofiter de stat major al Armatei a 6 a germane , supravietuitor al evenimentelor a descris in termeni asemanantori armata romana : slab echipata si cu un corp ofiteresc incompetent , insa face distinctie intre corpul de comanda si militarii care s-au batut cu toata energia , depasiti numeric si tehnic . Soldatii nu aveau armamentul necesar , nu aveau nici o motivatie pentru prezenta lor acolo dar s-au aparat cum au putut mai bine in conditiile date . Tancurile rusesti erau invulnerabile cam la toate tipurile de armament romanesc si i-au macelarit fara mila . Victoria rusilor este pentru noi o tragedie dar nu o umilinta , este consecinta deciziei unor minti criminale care i-au trimis acolo



marcel
Ma indoiesc de faptul ca ofiterii isi tratau rau soldatii pe front. De la Prut pana la Don e cale lunga. Aia raii erau de mult morti impuscati "din greseala". Oricine a facut armata stie ca razboiul nu e o joaca si ca abia cine nu moare in primele zile devine un adevarat soldat. Mai degraba cred ca e vorba de reaua credinta a nemtilor, care trebuia sa dea vina pe cineva pentru dezastrul de la Stalingrad. Pai invaluirea pe flancuri e o tactica cunoscuta din antichitate. Cum de "genialii" generali teutonici nu si-au pus problema dinainte? Nu cumva a fost vorba de o crasa subevaluare a inamicului? Asa ca mai incet cu pianul pe scari!


vlad
@marcel - nu si romanii. Romanii, cand au un sef de rahat, incearca sa se "descurce" - fiecare pt. el - nu sa'l dea jos. Vinovati la Stalingrad au fost nemtii, s'atat. Tre' sa fii total tampit sa'ti inchipui ca poti lasa o trupa sa'ti apere flancul, in camp deschis, fara nici o posibilitate de a distruge blindatele inamice... Ce sa faci? Ataci tancul la baioneta, ce dracu' sa faci?



ion
Si totusi. Coruptie, lipsa de arme, agramati, fara scoala, fara comandanti curajosi, soldatii romani au fost cei mai buni aliati, au luptat si au fost net superiori italienilor, ungurilor, si altora. E suficient sa stim asta. Restul sunt povesti. Respect Romaniei.



costel p
Un articol echilibrat, care incepe insa cu un neadevar: nu Armata Romana a pierdut batalia care a hotarat soarta Europei pe 50 de ani (nu a lumii...). In fapt Reichul pierduse in avans razboiul si lasase drum liber URSS cand a semnat catastrofalul pact Hitler-Stalin (inadecvat numit Ribbentrop-Molotov) de pe 23 august 1939. Restul sunt doar detalii, juste, despre starea jalnica a fortelor armate ale Axei (in frunte cu "marea" Germanie) din care si Romania, tragic, a facut parte, in comparatie cu o armata si un stat perfect pregatite de razboi "eliberator" - URSS. Cu stima



dragos
Absolut miselesca si revoltatoare propaganda atiromanesca de dupa ani 90.Da recunoastem ca avem si tradatori de neam ca cei ce scriu aceste mizerii dar avem si multi eroi care pentru care trebuie sa luptam pentru a nu le fi patata imaginea.Afara din tara toate javrele ce le este lehamite de Romania dar profita de tot felul de avantaje intr-o tara in care justitia doarme.Mandru ca sunt ROMAN



iceman
Asta e fratilor am luptat, am fugit sau am murit, normal ca o iei la fuga cand vezi o mii de rusi si sute de tancuri si nu ai in mana decat o pusca si cateva grenade iar cei de langa tine nu mai sunt, daca stiau ca suntem asa de slabi de ce ne au pus acolo? Au facut ceva de genu lasa sa moara fraierii astia decat ai nostrii, asta e o greseala tipica de tactica, pui trupe slabe in fata apoi elita in spate ca rezerva, odata ce frontul e spart hai sa vedem ce facem in intreaga nebunie ..........


Coruptie
Si astazi coruptia face ravagii in MApN. Ce sa va mai spun de MAI si SRI. Niste spagari de doi bani.Furturile in Romania sunt komise de cei care trebuie sa apere legea. Lucru bine stiut si la Bruxelles si mai departe.


yoy
DUpa datele lui Bevoor unitatile romane de acolo au suportat inceputul ofensivei rusesti.. Rusi au pus la cale 1º ofensiva stiind ca turpele romane sunt slab pregatite si inarmate . Insa orice corp de armata (din Stalingrad) care s-ar fi aflata in fata acelei ofensive , ar fi cedat . Oricum daca cititi cartea lui Bevoor descoperiti ca soldatul roman de rand a rezistat cu mult peste asteptarile nemtilor si rusilor acelei ofensive . Acest lucru este specificat, si am ramas placut surprins sa l descopar . Referitor la oficiali romani retin un singur lucru ( rusinos)....luau masa in alta zona si cu o mancare mult mai consistenta decat cea oferita soldatilor de rand.


Josef
Noi aici din Cehia vedem armata romana de tot altfel; Romania fost angajata sa lupte impreuna cu Hitler impotriva Aliatilor fortat, adica cu Antonescu, care defapt n-a fost ales de poporul roman. In schimb, armata romana pe parcursul razboiului a trecut pe partea Aliatilor, a luptat contra lui Antonescu si Hitler si prin eroismul sau a ajuns cu americani si rusi sa elibereze tara noastra adica la Brno. Aici in Cehoslovacia au murit peste 30 mii de romani-eroi si noi de aici niciodata nu vom uita, cine a contribuit semnificativ la eliberarea tarii noastre. Nu stiu, noi aici vedem prin faptele lor, ce eroismul a manifestat armata romana. Poate ca romani corupti si fara caracter sint numai cei, care au ramas cu Antonescu si grupul lui fidel cu hitler.


burciulica
La ce te referi,,prost inarmati,,... Armata romana avea mai mult divizi de infanterie si erau inarmate cu pustin la fel ca divizile germane ,diferenta era ca ai nostri mergeau mai mult pe jos iar germani mai mult in camioane si erau sustinuti mai mult de grupuri de tancuri si artilerie .La drumurile si mocirlele din rusia carutele romanesti cu cai au fost mult mai bune.Ai nosrtri au luptat dar greseala a fost a nemtilor.Romani au avertizat nemti cu O luna inainte ca rusi o sa inceapa ofensiva.Cu ce sunt vinovati romani daca nemti au refuzat sa acorde ajutorul promis...si nu au cerzut! Sa zica merci ,ca daca nu era cai romanilor cedau in doua,maxim trei saptamani.Toti cai romanesti in jur de cateva mii au fost mancati si de gemani si de nemti...Lumea vorbeste,ca nu stie adevarul!


dudu
Hai ca mai auzii una : nemtii au pierdut la Stalingrad ...din cauza romanilor !!!!! Ii da cu vinatorii de munte , uita de aviatie care s-a umplut de glorie la Stalingrad , uita de retragere care a fost acoperita exemplar de romani si nu de nemti , ce mai tura vura ...neam de idioti romanii astia ! Era sa uit ceva , rusii au avut niste obsesii la terminarea razboiului : sa desfiinteze pentru totdeauna armata germana (si partial au reusit) si sa desfiinteze vinatorii de munte romani si aviatia romana (aviatie ce o tin pe butuci si acuma) !!!!!



Gogu Pintenogu
Oricum ai privi lucrurile, aici nu e vorba de armata romana, e vorba de Romania, despre romani. "Elitele" de atunci erau la fel ca cele de azi, oamenii obisnuiti sunt la fel si azi, in esenta lor. Si atunci si acum suntem la remorca altora. Pana nu ne vom trezi si nu vom deveni demni si puternici lucrurile raman asa in continuare. Armata romana, datorita clasei ei conducatoare, a fost prinsa nepregatita si in primul razboi mondial si, daca mai vine un razboi, tot nepregatita va fi. Ca asa-i romanu, traieste clipa si impusca banul! Nu stiu daca alt popor mai are zicatoarea "Capul plecat, sabia nu-l taie!"



Teodor Mardan
Cinste si memorie vesnica ostasilor eroi romani cazuti la Stalingrad, in lupta cu bolsevicul care ne-a rapit teritoriul romanesc, Basarabia. Se doreste a se da vina pe conducerea armatei si dotarea armatei romane. Se uita ca viteazul ostean roman, condus in lupta de ofiteri instruiti, profesionalisti si patrioti, in Primul Razboi mondial, au luptat la Marasesti si Oituz dezbracati de tot, cu arma in mana, si a castigat lupte neimaginabile, biruind dusmanul. Realitatea este ca la Stalingrad a castigat gerul napraznic rusesc si greseala conducerii armatei germane, armata care bine stim ca era super dotata, dar care nu a tinut cont de infrangerea lui Napoleon, savarsind greseala de-a duce si ea ofensiva pe timpul aceluiasi ger rusesc. Sa avem incredere in Armata romana si vitejia ostasilor ei



unu
Si istoria se repeta!Sintem condusi de o alta clasa politica la fel de corupta pe care nu o intereseaza nimic din ce se intimpla in tara asta.Cu acesti oameni care ,chipurile, ne conduc vom ramine mereu priviti "ciudat" de ceilalti.Si ar mai fii multe de spus dar nu vor fi decit scrieri in vint!


ofiter incompetent
...ofiteri de proasta calitate? Poate. Constat insa ca voi civilii ati transformat armata romana intr/o chestie ce incape pe Arena Nationala, ca alocati armatei sub 1 % din PIB, ca va impopotionati cu ordine, grade si medalii militare si ca vreti si reusiti ca, cu totii, sa va inmormantati cu soldati la capatai. Ati transformat Armata Romana intr/un SRL, si acela de pompe funebre pentru civili. Vai de voi, vai de noi!



tinu
Nimic nou sub soare,armata romana asa cum era ea in 1942 ,a platit datorita politicienilor corupti in frunte cu asa zisa casa regala.Nu am nici o indoiala ca lucrurile se petrec la fel si acum,armata prost echipata si dotata,fiind trimisa in misiuni de lupta,ca urmare acordurilor incheiate de aceeasi politicieni corupti si de o lacomie ne mai intalnita.Ca 95% erau analfabeti,ca ofiterii erau badarani cu soldatii,ca mancarea era facuta in functie de ierarhie,nu trbuie sa ne mire,numai cine nu a facut armata poate contrazice cele mai de sus.




few
este foarte interesant cum vreti sa discreditati batalionul 991.....ceea ce nu spuneti este ca in acest batalion au fost inrolati legionarii incarcerati de antonescu peste care au adus si puscariasi de drept comun ca sa-i umileasca pe legionari...au fost formate în total 20 de batalioane, de acest gen în cursul razboiului, începând cu 991 si sfârsind cu batalionul 1010. Efectivul unui batalion era de 600 de oameni...cea mai mare parte a lor au murit si nicidecum nu au dezertat pentru ca urau comunistii mai mult decat soldatii din alte batalioane.trebuie mentioant si faptul ca nu aveau nici solda nici permisie sau concediu nu li se dadeau grade si erau tinuti pe front pana mureau ....asta este realitatea si ar trebui sa o relatati corect......sa spuneti adevarul.....




anton
O natie de analfbeti si atunci si acum,condusa de aceiasi insi dornici de capatuiala,nu conteaza timpul istoric.Daca gradul de instruire ,nu ar fi superficial altfel s-ar prezenta romanii in lume .Cateva exceptii nu schimba regula,majoritatea analfabeti in perioada interbelica,astazi analfabeti cu diploma, Romania e campioana in sens negativ la orice.Incepand de la nivelul de trai,al sanatatii,al educatiei ,etc.culminand cu clasa politica in ansamblul ei,cea care indiferent de momentul de dupa 89,poarta toata vina pentru situatia in care ne aflam.Ne-au luat pana si speranta,mai rau de atat nu se poate,sau poate ma insel ?




nelu
Stalingrad, o catastrofă pentru reputaţia ofiţerimii române DE Ce? Din articol reiese ca vina catastrofei de la Stallingrad Apatine defapt ARMATEI Romana. In speta ofiterilor. Pentru că germanii îşi epuizaseră rezervele, aceştia au apelat, în 1942, la trupele aliate pentru a ţine linia frontului. Pe câmpul de luptă se aflau, în toamna lui 1942, Armatele 3 şi 4 din România, Armata 2 ungară şi Armata 8 italiană. „Generalii ştiau foarte bine că acestea nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai vorbim de o armată, mai ales din cauza mijloacelor antitanc insuficiente", notează istoricul britanic Antony Beevor în memorabila carte „Stalingrad". Opiniile despre « Primele avertismente în legătură cu o concentrare sovietică pe flancul Donului au sosit la sfârşitul lunii octombrie




revelare
Povesti. Inainte said scrii in asa articol trebuie citita stiinta nu propaganda sau ce scandal.
1/ Citeste rapoartele de front ca să afli ce lungime de front aveau de apărat romanii si cât menţiona.
2/ Citeşte rapoartele mares Antonescu adresate lui Hitler înaintea începerii operatiilor,care semnala si protesta contra slabei incadrari cu artilerie etc a sectorului romanesc, ce trebuia asigurată de nemţi.
3/ După incercuire ducând fiecare a scăpat cum a putut,cele mai mari unitati care au reuşit sa scape au fost cele romanesti comandă de aceşti ofiţeri "incompetenti". 4/Citeşte în Larry Watts "Fereşte-mă Doamne de prieteni ",pag 419 ce spune Hans Dorise,.fost ofiţer Wehrmacht devenit Şef Stat Major NATO sau alţi ofiţeri germani anchetaţi de britanici la sfarsitul războiul.






Mr Craig Meech
This review is from: Stalingrad: The Fateful Siege: 1942-1943
This book by noted writer Antony Beevor joins three others that are essential English language "classics" on Stalingrad. These important books are John Erickson's "The Road to Stalingrad: Stalin's War with Germany" and Joel Hayward's "Stopped at Stalingrad: The Luftwaffe and Hitler's Defeat in the East 1942-1943" and Earl Ziemke and Magna Bauer's "Moscow to Stalingrad: Decision in the East".
Beevor has used all three and produced a work that is the least academic but arguably most exciting of all. He has also used Manfred Kehrig's "Stalingrad: Analyse und Dokumentation einer Schlacht"which is not available in English --- sadly.

Beevor also uses the latest research on the Soviets, including the books by David Glantz. He paid researchers to translate unpublished Soviet documents, which also enrich his text.

The book is clearly an excellent overview of the efforts put into winning at Stalingrad by both sides. As scholars have noted in learned articles, Beevor ignores airpower and only deals sketchily with strategy, but his narrative of the human experience of warfare is more than compensatory.



Andrew Hanson
This review is from: Stalingrad: The Fateful Siege: 1942-1943 (Paperback)
Mr. Beevor has done an admirable job in portraying the conflict at Stalingrad. Surmising (I assume) that other works have suitably treated the military side of the battle, Mr. Beevor takes a more jouranlistic approach. Often going 'behind the scenes', Mr. Beevor takes on a whirlwind tour of factors not often well considered in other works, from the employment of Russians in the German Army to the treatment of prisoners and the severe Russian attitude towards its own soldiers.
This said, many of Mr. Beevor's generalizations detract from his historical treatments. Mr. Beevor is often at his worst when attempting to portray the attributes of various leaders on both sides, and additionally he struggles with distinctions. For example, when describing the effects of shell-shock and combat fatigue in the German Army, Mr. Beevor closes off by noting that while the Germans rarely acknowledged shell-shock in official reports, it must have been fairly bad because British records of shell-shock in Normandy indicated this to be true of their own soldiers. This kind of generalization needs qualification to be taken seriously. The British Army in Normandy (well-portrayed by Max Hastings in his book Overlord) suffered from some unique problems-namely the use of formations that had fought throughout the desert campaigns and felt they 'had done their bit', as well as scraping the bottom of the manpower barrel. For a suitable treatment of the German soldier, look to the book Frontsoldaten by Stephen G. Fritz to see what motivated the German soldier to fight when others quit. Atrocities committed to German prisoners, while adequately described, are fobbed off when Mr. Beevor suggests that this should have been the typical Soviet response after what Russians had suffered at the hands of the Germans. Perhaps so, but little analysis is put into why-is this type of barbarism to be expected of any nation which has suffered at the hands of an invader, or is it typical response of a regime like Soviet Russia (who committed many an atrocity upon their own people, to say nothing of the Germans, which Mr. Beevor does note making his generalization all the more puzzling)?

Unfortunately, the book is rife with generalizations of this kind, and aims less to be a work of history than a 'sweeping drama' more characteristic of a work of journalism. There are parts that feel rushed and disconnected from the whole, with little indication of any serious research. There are enough errors that would mislead the reader with little background on the battle that ultimately the book fails. For an account of the human side of the conflict, it is a good read, if not heavily tilted to the Russian experience. For the reader interested in the military aspects of this fight, it cannot be recommended.





Noiembrie/decembrie 1942, Prizonieri de razboi romani, capturati la Stalingrad