Publicat pe martie 23rd, 2017 | de Claude Karnoouh
0Trebuie să precizez de la bun început că, exceptând-o pe Gabi Crețu, nu am nici un fel de simpatie pentru PSD. E un partid al mărunților „baroni" locali, simpli mojici parveniți (poate prea repede parveniți), parțial mafioți, parțial talentați la afaceri – dar tot mărunți… Să-mi fie iertată așadar slăbiciunea burgheză, dar am apreciat întotdeauna bunele maniere, chiar și la revoluționarii din lumea a treia pe care am avut onoarea de a-i întâlni în timpul tinereții mele militante. Totuși, gusturile mele de dandy, un pic cinic, nu pot servi drept grilă de analiză politică pentru niște evenimente care au mobilizat aproape 150.000 de oameni în zilele bune. Să spunem de la bun început, ca totul să fie clar: greșeala tactică a starostelui Dragnea e una de neiertat. Blestemata ordonanță, echivalentul unei legi intrate în spațiul public fără dezbatere parlamentară, e o greșeală politică gravă, una pentru care partidul va plăti multă vreme de acum încolo. E dovada faptului că domnul președinte din Teleorman e chiar ceea ce zic adversarii despre el: un politician mărunt, un biet strateg de bodegă provincială.
Entuziasmul mulțimii scârbite de corupția PSD-ului a fost dublat de cuvintele pline de ură viscerală aruncate spre tabăra coaliției de la guvernare și a susținătorilor acestora. Au fost suduiți astfel și bătrânii, analfabeții/semianalfabeții, țăranii, pensionarii, în general cei săraci, cei care chipurile ar trăi pe spetele celor activi, a celor cultivați, școliți, serioși, curajoși și onești. Pe scurt, de o parte ar fi „binele", de cealaltă ar fi „răul", încarnat de toată această pletoră nesemnificativă, una ce ar trebui dacă nu eliminată, măcar să i se retragă dreptul de vot sau, de ce nu?, să i se aplice un program de eugenie socială. Recunoaștem în acest tip de fraze ecoul – unul deloc rătăcit în negura timpurilor – programului aplicat persoanelor cu handicap de către un anumit pictor ratat din Viena. Totuși, prin vocea numeroșilor hipsteri și tineri corporatiști, ce se pretind apărători ai statului de drept, se manifestă de fapt o profundă ignoranță în materie de drept: în mod paradoxal aceștia afirmă că apără statul de drept, când de fapt ei doar visează la o Republică în care procurorii și serviciile secrete pot controla politicul! Dreptul guvernului de a emite ordonanțe este înscris în Constituție, așa cum găsim și starea de necesitate sau starea de urgență. Ordonanța 13 nu era una neconstituțională, dar a fost văzută și percepută ca fiind neconstituțională deoarece a părut o operațiune ad-hoc, având drept scop salvarea unor politicieni, nu numai dintre cei aflați la putere, ci și din rândurile opoziției. De fapt ar trebui să spunem că ordonanța era cu siguranță legală, dar în contextul care a înconjurat decizia emiterii ei, a apărut ca fiind ilegitimă. Or, dacă ne păstrăm într-o tradiție care vine de la grecii antici și ajunge până în epoca modernă, o lege ilegitimă e întotdeauna o lege nedreaptă, și Suveranul care o emite, fie ca pe o ordonanță, fie prin forța votului majorității politice de care dispune, ar fi trebuit dat jos, dacă asta și-ar fi dorit cei care s-au mobilizat împotriva Ordonanței 13. Și nu doar capul trebuie să plătească, ci tot guvernul, împreună cu aparatul de partid care ar fi știut de conținutul ordonanței. Or, nu acesta a fost cuvântul de ordine al celor care au ieșit în primă fază în stradă: ei voiau doar abrogarea ordonanței. România e o țară democratică, ceea ce înseamnă că le permite cetățenilor proprii să se exprime chiar în stradă. Jandarmeria română, cu rare excepții, e mai degrabă cuminte, neputându-se compara câtuși de puțin cu suratele ei din Franța, Italia sau SUA. Trebuie să amintim că majoritatea celor care manifestă azi împotriva guvernului nu au cunoscut manifestațiile masive din decembrie 1989, conflictele violente cu minerii din perioada 1990-1991 sau luptele dintre români și unguri, din martie 1990, orchestrate la Târgu Mureș. Indiferent că e vorba de tineri celibatari, de cupluri tinere care au sau nu copii (sau animale de companie), acum am avut de-a face, în general, cu persoane titrate, cu posesori de masterate, chiar și de doctorate în unele cazuri, în general cu oameni care au o diplomă în domenii precum științe economice, sociologie, jurnalism, limbi străine, management cultural, drept. Așadar, dacă pretinsa ilegitimitate a acestei ordonanțe ar fi fost enunțată clar, manifestațiile ar fi trebuit de la bun început să exprime „voința generală" de a scăpa de guvernul PSD-ALDE, cerând nu doar demisia întregului guvern ci și organizarea de alegeri noi sub pretextul abuzului de putere al noii puteri executive. O astfel de cerință fusese clar exprimată, neconstituțional, de președinte (cu siguranță sfătuit de reprezentanții lui Soros din anturajul său, cum ar fi de pildă d-na Pralong). El s-a alăturat manifestanților, declarându-și susținerea față de ei, aceștia fiind, nici mai mult, nici mai puțin, denominați ca fiind românii săi. Cu toate acestea, între legitima indignare a unei părți a populației urbane tinere și moderne, chiar hipermodernă (chiar dacă vorbim de o modernitate parodică, un soi de bovarism local), și stilul real al chemărilor la manifestație lansate pe rețelele sociale, chemări care pretindeau că mobilizarea și manifestațiile sunt spontane, avem un hiatus care mă obligă să mă gândesc dacă în spatele acestor rețele sociale nu cumva se află ceva mult mai bine organizat.
Având în vedere că în tinerețe am militat în asociațiile studențești comuniste, apoi într-unul din sindicatele din învățământul superior din Franța (SNES-Sup), am oarece noțiuni legate de organizarea unor manifestații de o anumită amploare. Sigur, într-o întreprindere oarecare putem găsi un grup de salariați nemulțumiți și indignați de vreo decizie injustă a patronatului, care să ducă la declanșarea unei greve spontane, dar la scara unui întreg oraș, mai ales o capitală unde socializarea este prin definiție redusă la nivel de cartier, apartamente și locuri de muncă răspândite pe o suprafață foarte întinsă, să aduni 20.000, apoi 50.000, și apoi 150.000 de oameni nu se face din gură în gură, ca între vecini, ci e nevoie de o forță organizată capabilă să mobilizeze și să reunească o mulțime de oameni dispersați. În cazul de față acest lucru s-a făcut prin intermediul anumitor ONG-uri unite între ele de un numitor comun, și anume de faptul că toate, mai mult sau mai puțin, au legătură cu Open Society. Al cărei „mecena" permanent, de vreo 40 de ani, este dl. Soros. Știm, conform butadei franțuzești, că „împrumuturile nu se dau decât celor bogați", dar nici chiar averea d-lui Soros, care e fără îndoială consistentă, nu ar fi suficientă pentru a finanța nu doar vaste operațiuni culturale, precum CEU, dar nici măcar operațiunile politice de genul revoluțiilor „portocalii" sau al „primăverilor" arabe. Cu riscul de a irita, ceea ce oricum mă lasă rece, afirm că dl. Soros nu e decât un intermediar, așa cum, de altfel, au dovedit-o deja speculațiile sale financiare împotriva lirei sterline și a francului de la mijlocul anilor ʻ90 când autoritățile franceze de atunci (președintele Chirac) descoperiseră că era intermediarul americanilor și al monarhiilor din Golful Persic.[1] La vremea aceea francul a rezistat datorită unui sprijin masiv venit dinspre Germania (lira sterlină fiind mai puțin norocoasă); profitul așteptat ca urmare a speculației ar fi trebuit să fie gigantic, dar intervenția Bundesbank a dus la eșecul afacerii. Într-un cuvânt, acest gen de servicii intermediare sunt plătite, și se plătesc foarte bine. Chiar nimeni din România să nu se fi întrebat cum se face că o avere atât de consistentă precum a d-lui Soros a fost adunată într-un timp atât de scurt? Căci dânsul nu e nici Rockefeller, nici Pierpont, Rotschild, Ford sau Goldman Sachs – ale căror averi au avut nevoie de mai mult de un secol pentru a ajunge ceea ce vedem la ora actuală. Ceea ce, în fond, nu e decât o intervenție etatistă, este mascat sub forma unor operațiuni caritabile private, e prezentat ca fiind pură generozitate filantropică, ori un simplu ajutor în vederea formării funcționarilor care vor face parte din armătura administrativă și politică a unei țări pretins democratice. Conform vechii butade, mereu de actualitate, „zi-mi cine dă banul și îți spun cine pune muzica". Era suficient, așadar, să observi cine face mobilizarea pe Facebook ca să-ți dai seama că tot felul de ONG-uri, de persoane autoproclamate ca fiind reprezentante ale societății civile (în rândurile căreia, ca din întâmplare, nu vom găsi niciodată muncitori sau salariați oarecare, nu mai vorbim de țărani sau pensionari…) se mobilizau pentru a furniza temele serilor din Piața Victoriei, începând cu sloganurile și terminând cu imagistica: steagul național, iluminarea imobilelor etc. În ceea ce mă privește, atât din filozofia politică, dar și din sociologia politică am învățat deja de multă vreme că în afară de bărbații și femeile aleși în parlament prin vot universal, nu mai există nici un fel de alți reprezentanți legali ai poporului, cu toată diversitatea sa socială, etnică și religioasă.
Dar să ne reîntoarcem la problemele noastre. Ordonanța 13, publicată în Monitorul Oficial, este perfect legală, deoarece a fost concepută, redactată și semnată de niște miniștri rezultați din alegeri libere pe care nu le-a contestat nimeni. Înțelegem foarte clar că maniera în care a fost emisă ordonanța și scopul ei pot părea abuzive, după cum există o limitare de ordin moral care trece dincolo de mandatul acordat acestor politicieni. Totuși, după cum am mai spus mai înainte, avem de-a face cu o greșeală tactică enormă. Iată de ce, cei care criticau ordonanța ar fi trebuit să se rezume la critica ilegitimității etice a acesteia și nu la articolul de Constituție care-i asigura legalitatea. De fapt, din câte știu, începând cu 1991 toate guvernele au uzat și abuzat de ordonanțe de urgență, fără ca asta să fi declanșat mânia pretinșilor democrați. În viața de zi cu zi fiecare român e un mic corupt, unul ce nu ezită să dea ici, colo, câte o mică șpăguță pentru a obține varii avantaje concrete.
Dar dacă ar fi să-i ascultăm pe oengiștii „democrați" care ne prezintă această mobilizare masivă ca fiind rezultatul unei coagulări sociale spontane, am putea crede că ne aflăm în miezul unei povești politice plină de farmec și rezistență pașnică! În ceea ce mă privește le-aș spune acestor profesioniști ai ONG-urilor să nu-și închipuie că oamenii de pe rețelele sociale, deși puțin informați cu privire la chestiunile politice și sindicale, sunt naivi sau imbecili. Așa cum am zis deja, am participat suficient în tinerețea mea la manifestații studențești sau universitare ca să știu că „spontaneitatea se organizează". Nici măcar manifestațiile din 1968, foarte puternice, inclusiv luptele nocturne cu poliția, nu erau deloc spontane: fel de fel de troțkiști, anarhiști, o parte a studenților comuniști, tineri sindicaliști, duceau o muncă de lămurire în rețelele lor profesionale sau universitare pentru a mobiliza lumea. Sigur, sunt de acord că la Piața Victoriei au fost și niște mii de naivi (cozi de topor) veniți acolo ca urmare a unei uri perfect legitime, dispuși să-și manifeste zgomotos mânia și dezgustul față de guvern; dar dacă am fi urmărit cu atenție discursul de pe Facebook al liderilor acelor ONG-uri însărcinate cu mobilizarea ne-ar fi sărit în ochi faptul că tocmai acești oameni îndemnau mai abitir la revoltă, intensificând angoasele și furnizând lozinci, sloganuri și tematici pentru bannere. Apoi, în serile următoare, după puzzle-ul cu drapelul, am văzut cu toții steagurile UE, de parcă UE avea ceva de-a face cu niște decizii constituționale din România. Din acel moment originea organizatorilor acestor manifestații s-a devoalat parțial. Întrezărim pe ici, pe colo, urma acelor deputați europeni care, de la Bruxelles, lucrează în permanență în vederea supunerii economiei și politicii românești, deciziilor puterilor financiare internaționale în așa fel încât să înăbușe orice voință guvernamentală, oricât de timidă, de a crește salariul minim și pensiile, de a ameliora un pic situația cadrelor medicale și sanitare, a profesorilor, învățătorilor etc. și, last but not least, de a impune un control mai ferm asupra impozitelor plătite de multinaționale și asupra exportării profiturilor, enorme, pe care aceste multinaționale le obțin în România.[2] Deja știm de multă vreme că, pentru a controla noua ordine mondială a exploatării economice și, de asemenea, politice, sunt folosiți agenți mult mai puternici decât politicienii aleși. Ca să preîntâmpini așa ceva e nevoie de legi drastice privitoare la suveranitate. Fără astfel de legi o țară nu e niciodată stăpâna propriului destin.
Totuși, nu putem înțelege aceste demonstrații masive ale clasei mijlocii orășenești din România conform grilei mono-cauzale a unei manipulări instrumentată cu abilitate, căci nu poți manipula oamenii decât pe fondul unei subiectivități gata pregătită pentru manipulare. Trebuie să ne uităm, așadar, și la subiectivitatea celor implicați. Or, în capetele manifestanților vedem, pe de o parte, o ignoranță enormă față de praxisul politicii reale, ceea ce îi împinge spre un idealism visător, și totodată, pe de altă parte, ne dăm seama că sunt cuprinși de o totală iraționalitate socială și istorică: sunt plini de frustrări, bântuiți de speranțe deșarte, plini de incertitudine față de viitorul lor și al copiilor lor, pe care în general se gândesc să-i trimită în străinătate; sunt măcinați de originea lor rurală sau proletară, rușinându-se parcă de părinții lor rămași în mare măsură arhaici. De fapt în experiența lor existențială reflectă stigmatele supunerii vechilor reguli de familie. [3] Tind să cred că tot acest tineret, toate aceste cupluri cu sau fără copii, dar frecvent cu animale de companie, iubitori de biciclete, de ecologie urbană, de mâncare vegetariană, manifestă o teamă panicardă cu privire la conflicte: cuvântul de ordine din timpul manifestațiilor, „fără violență", e relevant. Dar, în același timp, ei sunt supuși la locul lor de muncă exigențelor dure ale rentabilității muncii cerută de capitalul privat, sau, dacă e să vorbim de tinerii universitari (nu de profesorii titulari), „exigențelor" salariilor mediocre, ceea ce îi face să trăiască permanent într-o stare continuă de febrilitate, căutându-și neîncetat câte o bursă indiferent unde și indiferent pe ce subiect, într-o continuă alergătură de la un colocviu la altul și repetând materialul pe care instituțiile occidentale li-l cere pe diverse teme, teorii și metodologii impuse fără să conteze în vreun fel situațiile și talentele locale. Pe scurt, pentru clasa mijlocie orășenească, profund marcată de ideologia ultra-individualistă a noului neoliberalism revărsată masiv după decembrie 1989, viața în România pare întunecată, fără viitor, fără posibilitatea reală a unei ascensiuni sociale. Orbi, sau orbiți față de originile acestui blocaj societal, uitându-și propria exploatare, tinerii aceștia își închipuie că vinovați de ea sunt masa enormă de dezmoșteniți ai terapiei de șoc din timpul tranziției, șomerii, familiile distruse, mamele care își cresc singure copiii, sărăcimea rurală, bătrânii din cartierele sărace, pensionarii cu venituri la limita supraviețuirii. În realitate – și aici ei au dreptate – ai de ce să te simți disperat de destinul unei țări al cărei viitor e sabotat, chiar blocat de politicile economice lipsite de viziune, care favorizează câștigul imediat în detrimentul dezvoltării ulterioare (așa cum a fost, de exemplu, vânzarea în pierdere a întreprinderilor cele mai rentabile, defrișarea masivă a celor mai frumoase păduri din Transilvania sau acceptarea multinaționalelor care își vând serviciile mai scump decât în Occident). Clasa mijlocie vede, de asemenea, că muncitorii și tehnicienii cei mai talentați, studenții cei mai buni de la facultățile tehnice, dar și de la cele umaniste, ca și medicii, stomatologii sau infirmierele (29.000 doar în 2016) emigrează în țările dezvoltate, practic oferindu-le acestora specialiști de calitate pentru a căror formare profesională nu s-a plătit nimic. Mai știe, de asemenea, că o mare parte a emigranților muncește în activități sub calificarea lor (găsim ingineri constructori care lucrează ca simpli muncitori, asistente medicale care sunt doar niște ospătărițe prin cine știe ce spitale private, nu mai zic de miile de semi-sclavi care muncesc în agricultură). Astfel, deși pline de iluzii moralizatoare și de temeri deloc politice, aceste manifestații ne amintesc de societatea spectacolului, atât de bine analizată de Debord. Fiind plini de o subiectivitate reificată, ca să folosim limbajul lui Lukacs, spectacolul pe care ni-l oferă manifestanții e cumva fals, „pseudo": e pseudo-politică, întrucât nu ni se vorbește decât de corupția unui singur partid. Totuși, e de notorietate că aproape toată clasa politică a fost coruptă după 1989; pseudo-contestație, pusă în scenă de ONG-uri care nu sunt oengiste decât cu numele, și care se feresc cu grijă să le reproșeze ceva multinaționalelor (în scandalul Microsoft, de pildă); pseudo-moralism, prin aceea că protestatarii se pretind a fi binele absolut, ca și cum ei n-ar aparține tot acestei societăți, cu tot cu mica ei corupție cotidiană. Clasa mijlocie vrea așadar demisia d-lui Dragnea, dar de ce nu și a președintelui care tocmai a pierdut un proces cu una din casele obținute ilegal și abuziv, de la Sibiu? Doar ca să vină un alt guvern? Dar în limitele cadrului legal acesta ar fi tot un guvern PSD deoarece PSD-ul, împreună cu ALDE-lui d-lui Tăriceanu, au câștigat majoritatea absolută. Sau, să se ceară din nou alegeri? Păi sondajele prezic o și mai mare victorie a PSD-ului. Oamenii aceștia au pretenția că luptă pentru statul de drept dar de fapt își bat joc de statul de drept susținând amestecul procurorilor și a serviciilor secrete în treburile guvernului, ceea ce contrazice chiar fundamentul statului de drept: separația puterilor! Pe scurt, demonstrațiile unui grup prea puțin numeros și mai ales prea puțin curajos ca să atace cu adevărat puterea apărată de jandarmi (fideli ordinii de drept), aceste demonstrații, așadar, s-au limitat la a fi simple vociferări, țipete și agitații care amintesc de subversiunile simbolice din timpul carnavalurilor medievale. Cu toate acestea, bruiajul lor nu reușește să ascundă adevărata luptă de clasă care traversează în mod surd societatea românească post-comunistă: cea dintre, pe de o parte, un conglomerat de parveniți din lumea businessului și slugile lor intelectuale, servile față de capitalul local sau străin, și, pe de altă parte, cei care nu dețin mijloacele necesare pentru a-și îngriji dinții la un dentist, așa cum a spus-o recent un filozof mediocru și totodată editor, adică știrbii, „les sans-dents", atât de „dragi" altui mediocru, de astă dată francez, actualul președinte François Hollande.
–
[1] În iunie 1997 prefectul departamentului Gers, ales cavaler de Armagnac, a refuzat să participe la ceremonie pentru a protesta împotriva a ceea ce guvernul a numit la acea vreme „un act de război economic" împotriva Franței.
[2] Veolia (Apa Nova) de pildă vinde apa mai scump la București, decât în orașele din Franța unde se ocupă de această afacere.
[3] Îi vedem des declarându-se atei, dar botezându-și copiii sau căsătorindu-se la biserică… situații spirituale inconfortabile.
Despre autor
Claude Karnoouh: Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu