Tânăr student caut revoluționar

Tânăr student caut revoluționar, originally uploaded by Iulian D90.

Via Flickr:
Zoltán Rostás

Cartea „Tânăr student caut revoluționar”, coordonată de profesorul universitar Zoltán Rostás și jurnalista Florentina Țone, conține interviuri de istorie orală realizate de studenții facultății de jurnalism de la Universitatea din București.
Intervievații sunt oameni simpli, care și-au povestit experiențele din decembrie 1989.
În primul volum, discutat ieri la librăria Cărturești de la Muzeul Țăranului Român din București, a fost publicat și un interviu realizat de mine în urmă cu aproape doi ani.



Profesorul Zoltán Rostás cu SABINA FATI

Profesorul Zoltán Rostás crede că Ţinutul Secuiesc este mai degrabă o miză politică decât un subiect care să-i monteze pe români împotriva ungurilor şi invers. Mai mult, antropologul Zoltán Rostás este de părere că autonomia nu le-ar face bine secuilor, care de multe ori în istorie au fost un fel de căpşunari, obligaţi mereu să-şi caute de lucru în alte părţi.
Locuiţi în Bucureşti de aproape 40 de ani, dar v-aţi născut în secuime şi cunoaşteţi felul în care majoritarii şi minoritarii se raportează unii la alţii. De ce credeţi că românii se tem de Ţinutul Secuiesc?

Z.R.: Ca să fiu mai „dur", ar trebui să spun că sunt din Regiunea Autonomă Maghiară, acolo am făcut şcoala generală şi liceul. Nu e adevărat că românii de acolo se tem de Ţinutul Secuiesc. Este însă un loc comun în sociologie că distanţa, deci lipsa de informaţie directă despre celălalt, sporeşte neîncrederea, sentimentul de frică. Îmi aduc aminte că în primii ani ai deceniului trecut o cercetare pe scară naţională a ilustrat că subiecţii din Moldova, care nu aveau contact direct cu maghiarii, aveau legat de aceştia prejudecăţi infinit mai mari decât cei din localităţi mixte din Transilvania.

Vreţi să spuneţi că e doar o teamă indusă de elitele politice?

Z.R.: Este rolul politicienilor să se teamă, să joace drame şi să se isterizeze. Săptămâna trecută am fost la Miercurea Ciuc, mă plimbam în parcul local, unde am văzut o mulţime de mămici şi copii foarte mici care vorbeau româneşte şi nu aveau deloc aerul că s-ar teme de ceva sau de cineva. Nu păreau să aibă nici o problemă. Dar, dincolo de impresii empirice, teama de grupul celălalt, fie etnic, fie religios sau de altă factură, are şi o condiţionare istorică, se transmite şi prin educaţie familiară. Astfel, de la autorii de manuale de istorie până la dascălul de la ţară, de la jurnalist până la autorul dramatic etc., toţi au partea lor de responsabilitate.

Isterizarea aceasta ţine mai ales de interesele electorale ale politicienilor?

Z.R.: Da, dar dincolo de interese electorale, am observat că există nevoia de a conserva, de a ţine treze probleme care au apărut la un moment dat în istorie. Bunăoară, majoritatea statelor au avut probleme cu regiunile în epoca modernă, începând chiar cu Germania şi ajungând până la ţările central- şi est-europene. După primul război mondial, când s-a făcut România Mare, guvernarea liberală a vrut să realizeze repede „unitatea sufletească a poporului român", adică să anihileze particularităţile regionale din Basarabia până în Banat, în aşa fel încât toată lumea să rezoneze la fel.

De ce n-au reuşit?

Z.R.: Fiindcă nu se poate şterge în câţiva ani sau în câteva decenii ceea ce s-a consolidat la nivel comunitar în decurs de sute de ani. Liberalii din anii '20 credeau că dacă fac multe şcoli, şi unele chiar bune, în care toţi copiii, indiferent de regiune, de limba maternă, învaţă pe de rost fragmente din Creangă şi versuri de Eminescu, vor reuşi să impună acea „unitate spirituală a naţiunii române". Liberalii interbelici au vrut să omogenizeze ţara, ceea ce aduce aminte de aceeaşi politică a lui Ceauşescu, pe care o numea realizarea „unităţii moral-politice a naţiunii socialiste". Strategia liberală nu a fost împărtăşită nici în interbelic de toată lumea. Sociologi ca Dimitrie Gusti şi politicienii ţărănişti şi-au dat seama că unitatea prin diversitate e mult mai eficientă şi realistă.

Vreţi să spuneţi că politicienii au construit imaginea maghiarilor, ca imagine a duşmanului?

Z.R.: Sigur, cu ajutorul unui fond istoric despre care am vorbit. Dar să ştiţi că în fabricarea de duşmani există o perfectă reciprocitate în Europa Centrală şi Răsăriteană. Asimetriile sunt temporale, situaţionale.

Cum s-a întâmplat acest proces de conturare a imaginii duşmanului în politica românească?

Z.R.: Dincolo de cele spuse anterior, trebuie să precizăm şi o dimensiune aproape insesizabilă. O comunitate, indiferent de compoziţia etnică sau religioasă, dacă e sat sau regiune, pentru a-şi defini identitatea are nevoie totdeauna ca „celălalt" să fie neapărat altfel, neapărat mai prost, mai violent etc., etc. Când am venit în Bucureşti, în anii '70, am observat că bucureştenii - în anumite situaţii - „nu-i înghit" pe moldoveni în general. Pe urmă am perceput înţepături între munteni şi olteni. Văzut din Bucureşti, românul ardelean e cu totul altfel decât îl ştiam eu, ardelean la rândul meu.

Cum ar arăta un inventar al acestor prejudecăţi pe regiuni istorice?

Z.R.: Nu pot da un inventar complet, dar, dinspre regăţeni, ardeleanul este mai lent, mai calculat, mai precis, mai punctual, dar nu are fantezie, nu are vervă, nu are cine ştie ce umor. Ardeleanul crede despre regăţeni că sunt neserioşi, foarte iuţi, nepunctuali. Ardelenii şi regăţenii cred despre moldoveni că sunt mai săraci, mai simpli, mai sentimentali, deşi au o bucătărie bună.

Ştiţi din experienţă proprie cum sunt văzuţi ungurii la Bucureşti şi cunoaşteţi cum se manifestă naţionalismul românilor din Ardeal. Ce diferenţă este?

Z.R.: Naţionalismele regionale sunt şi ele diferite. La o isterie artificială, precum cea de acum, bucureştenii s-au ambalat repede, dar le-a trecut la fel de repede, eu observ de ani de zile că nici un discurs politic nu poate să-i ambaleze durabil. Circul tot timpul doar cu autobuzul sau troleibuzul, la început era un fel de deformaţie profesională, aşa că am un senzaţional barometru permanent, care mă face să bag mâna în foc că bucureştenii nu se isterizează la discursurile naţionaliste.

Adică bucureştenilor nu le pasă de Ţinutul Secuiesc?

Z.R.: Nu le pasă nici de alte ţinuturi... Cine crede că poate mobiliza mase mari în jurul acestui subiect se înşală. Nici ungurilor nu le pasă prea mult de Ţinutul Secuiesc. Cei care se uită la televizor, citesc ziare şi nu umblă pe stradă, nu au contact cu oamenii ar putea crede că cine ştie ce grozăvie s-ar putea întâmpla, dar oamenii obişnuiţi au alte priorităţi.

Credeţi deci că problema maghiară nu mai poate produce efecte?

Z.R.: Imediat după 1990, oamenii se mai ambalau. Acum chestiunea este obosită; în plus, şi de o parte şi de alta există oameni informaţi, nu foarte mulţi, dar suficienţi. Dacă cineva are în vedere resursele unei regiuni istorice mai mari sau mai mici şi se gândeşte şi la utilizarea forţei de muncă, atunci îşi dă seama cât de multe regiuni supravieţuiesc sau chiar prosperă prin muncă în afara regiunii de baştină.

Este tipic pentru secuime, dar şi pentru maramureşeni. Secuii au avut un trecut interesant de grăniceri în Evul Mediu transilvan, au o particularitate în organizare politică a principatului, dar, cu toate acestea, ei tot săraci au rămas. Dacă au avut venituri de undeva, au avut din muncă în afara regiunii, numai din Bucureşti câtă sevă au luat: au venit, au lucrat şi şi-au făcut o situaţie acasă, exact ca şi căpşunarii actuali. Aşa au supravieţuit, nu din pământ sau meşteşugit local. Are dreptate antropologul care îmi spunea că cercetează secuimea nu pentru că e secuime, ci pentru că e regiune, iar oamenii au un sentiment special de apartenenţă la această regiune, la acest teritoriu.

De ce?

Z.R.: Fiindcă teritoriul, într-un ansamblu istoric, generează cultură specifică. Este o regiune ca Ţara Haţegului, ca Ţara Oaşului. Aceste „ţări" sunt locuite de populaţii care au o identitate de regiune.

S-ar simţi mai în siguranţă maghiarii din România, dacă ar exista o regiune administrativă, Ţinutul Secuiesc?

Z.R.: Să nu confundăm agenda politică a unor elite maghiare cu configuraţii de viitor... Nu toţi ungurii ar fi fericiţi cu o autonomie a Ţinutului Secuiesc. Sunt o mulţime de maghiari în alte părţi ale Transilvaniei care ar avea impresia că au drepturi mai puţine decât cei din secuime. Dacă luăm anii '50, este absolut clar că maghiarii din secuime, din Regiunea Autonomă Maghiară, aveau, faţă de alte regiuni, mai multe drepturi legate de limbă: aveau dreptul să se entuziasmeze şi să cânte despre partidul comunist în limba maghiară.

Se poate spune că maghiarii din Ţinutul Secuiesc se simţeau mai bine în perioada existenţei Regiunii Autonome Maghiare?

Z.R.: Numai în ce priveşte folosirea limbii. Încolo, lupta de clasă era la fel, cotele la fel, colectivizarea la fel...

Teama românilor de maghiari şi a maghiarilor de români a fost întreţinută prin decizii politice, dar la nivel individual nu există astfel de frici?

Z.R.: Frica e situaţională. Adică să nu credeţi că ungurul, când se scoală dimineaţa, se întreabă: oare ce-o să-mi facă românii astăzi. Şi invers. Există situaţii în care apare câte o problemă, dar oricum ungurii au infinit mai puţine motive de frică decât pe vremea lui Ceauşescu.

Maghiarii sunt atraşi spre autonomie şi din cauză că Bucureştiul îi priveşte cu superioritate?

Z.R.: Există o solidaritate, aş zice pasivă, româno-maghiară în Ardeal referitor la acest lucru. Peste tot unde o regiune este mai dezvoltată - sau crede că este - apar tendinţe de enervare, cum a fost mereu în cazul Sloveniei şi Croaţiei, care afirmau că dau mai mulţi bani către centru decât celelalte regiuni iugoslave.

Există o astfel de enervare şi în Ardeal?

Z.R.: Sigur că da, este îndeobşte cunoscut de vreo zece ani. Dar, accentuez, imaginea superio­rităţii este suficientă ca sentimentul de frustrare să apară.

Cum a devenit Bucureştiul al doilea oraş din lume ca număr de unguri?

Z.R.: În perioada interbelică, Ungaria a devenit brusc o ţară mică, dar cu capitala mare, înconjurată cu oraşe mici de provincie. Budapesta era un oraş cu adevărat mare. După război, în Bucureşti a fost un boom al construcţiilor - şi civile, şi industriale - şi mare parte din forţa de muncă din secuime a venit aici. Am avut şi eu o rudă mai îndepărtată care a fost slujnică la Bucureşti, s-a căsătorit cu un zidar secui, iar în 1940 s-au întors acasă cu destui bani ca să-şi facă o gospodărie mare. Ungurii din Bucureşti erau constructori, meseriaşi, slujnice şi foarte puţini intelectuali: trei preoţi, doi-trei învăţători, o duzină de ingineri, doi-trei medici. Într-adevăr, au fost mulţi maghiari. Călători veniţi din Ungaria povesteau că se descurcau foarte bine numai în limba maternă. Deci au fost aici mai mulţi unguri decât în cel mai mare oraş din Ungaria după Budapesta. După război, totul s-a inversat şi au fost atraşi foarte mulţi intelectuali, mai ales tehnici, apoi aparatcici unguri sau evrei-unguri, care aveau o mare calitate: nu puteau fi suspectaţi ca fascişti. Activiştii unguri erau din Transilvania de Sud, din zona românească. În anii '40-'50 comunismul a prins foarte bine la unguri. În anii '50 erau în Bucureşti foarte mulţi unguri în Securitate, în miliţie, în armată, în aparatul de partid şi de stat, iar politica faţă de intelectuali era de încurajare pentru a se stabili în capitală. Ce credeţi, cum am ajuns eu aici? Am primit repartiţie în Bucureşti. Din anul meu numai o colegă unguroaică a fost repartizată aici.

"Nu toţi ungurii ar fi fericiţi cu autonomia Ţinutului Secuiesc."

CV Zoltán Rostás

Zoltán Rostás, 65 de ani, este licenţiat in filosofie, specializarea sociologie, la Universitatea „Babes-Bolyai" din Cluj, doctor în filosofie, spe­cializarea filosofia valorilor, a culturii şi a istoriei. Redactor-şef adjunct al revistei „Echinox" din Cluj (1968-1970), redactor ştiinţific la redacţiile maghiare de televiziune şi radio din Bucureşti (1970-1977), redactor de ştiinţe sociale la revista „A Het" (1977-1991). Din 1991 este lector, apoi conferenţiar la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti şi şeful Catedrei de Antropologie Culturală şi Comunicare. Este cercetător la Centrul de Cercetări Regionale şi Antropologice din Miercurea-Ciuc din 1992, iar din 2001 cercetător asociat la Institutul Român de Istorie Recentă. Cărţi publicate: „Visszajatszas"/„Playback" (1984), „Ketely es kiserlet"/„Dubiu şi experiment" (1988), „Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl" (2000), „O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti" (2001). „Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX" (Polirom, 2002). „Tânăr student, caut revoluţionar" (Curtea Veche, Bucureşti, 2011).