din laboratoarele gandirii germane

Politologul german Herfried Munkler, profesor de politologie la  Universitatea Humboldt din Berlin, pledează, într-un comentariu publicat în ediţia de azi a cotidianului Der Spiegel pentru centralizarea puterii în Uniunea Europeană. "Periferia Europei trebuie deposedată de putere” se spune în explicaţia fotografiei care însoţeşte comentariul şi care îi înfăţişează pe cancelarul Germaniei, Angela Merkel şi pe preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, plimbându-se umăr la umăr pe o promenadă marină în apus de soare.

Bazându-şi argumentaţia pe exemplele negative numite România, Bulgaria şi Grecia, Munkler cere instituirea dictaturii statelor dezvoltate din Uniune (definite ca Centrul Europei). Politologul german este conşient că modificarea profundă a Tratatului de la Lisabona pentru a permite tăierea pârghiilor deciziei la nivelul Uniunii pentru statele de la periferia acesteia va fi un proces "dureros”, dar susţine că este singura cale pentru salvarea întregului şi a zonei euro.

Pledoarie pentru dictatură

"Te cuprinde tristeţea privind elitele politice ale Europei din acest moment, cu reacţiile lor contradictorii la rebeliunile din lumea arabă şi neîndemânarea cu care abordează criza euro. Fie persită în a rămâne impasibili fie sar din lac în puţ, de la o greşeală la alta, sperând într-o minune care să le redea controlul pieţelor financiare. Au tot încercat să-şi dovedească pretenţiile cum că Europa este un jucător capabil pe scena politico-economică mondială, dar nu au reuşit decât să se zbată ca peştele pe uscat. Mai mult decât atât, refuză să-şi admită erorile, persistă în ele şi îşi celebrează fiecare mutare ezitantă ca pe un mare succes întru salvarea Uniunii şi a monedei unice. Proasta imagine pe care Europa o proiectează în exterior acum este, în mare măsură, rodul impotenţei elitelor sale.

În aceste condiţii, nu miră că se aud tot mai des apeluri de democratizare a Europei. Dintr-o dată, masele cred că pot reuşi acolo unde elitele s-au împotmolit. Şi, întrucât masele deja suferă pentru rateurile elitelor, mulţi chiar au ajuns să creadă că poporul ar trebui să aibă mai multe de spus în ceea ce priveşte modul în care este controlată Europa şi de către cine.

Chiar dacă o asemenea idee pare rezonabilă, nu valorează nici cât o ceapă degerată. Şi după democratizare, elitele din Bruxelles şi Strasbourg vor continua să fie "la butoane”. Singura opţiune adevărată pe care o are poporul este să-şi aleagă alte elite. Rămâne de discutat dacă asta ar schimba ceva fundamental.

Eşecul democraţiei în Belgia

Bruxelles, care este şi capitala Belgiei, este exemplul potrivit pentru a demonstra că democraţia nu conduce automat la instalarea la putere a unor elite capabile. De la alegerile din vara precedentă, partidele din Belgia nu au fost capabile să formeze un guvern funcţional. Democraţia belgiană este grevată de tulburări interetnice şi segregare politică. De mult timp, aceste partide nu pot lua decizii elementare. Iar acum, nici măcar compromisul nu mai este fezabil.

Ar trebui ca asemenea exemple să fie semnale de alarmă: o extindere a democratizării Europei va duce la situaţii similare, pentru că Europa este de o diversitate naţională şi economică cel puţin la fel de mare ca a Belgiei. A insista în democratizarea Europei este similar cu a milita pentru dezintegrarea ei. Cei care militează pentru democratizare poate nici nu sunt conştienţi de acest risc şi doar reacţionează reflex la criză. Dar democraţia are nevoie de condiţii inexistente în Europa zilelor noastre.

Europenii nu sunt EUropeni

Europa a fost un proiect al elitelor de la bun început, care au luat în calcul opţiunea democratizării cu primul prilej. Deşi statele europene au avut momentele lor de tip "Cairo” de-a lungul istoriei UE, când democratizarea a părut oportună, niciodată opţiunea nu a fost egal favorabilă în întregul Uniunii. Şi, pentru că majoritatea largă nu este suficientă în ansamblul acestei Europe, ci majorităţi trebuie obţinute în fiecare dintre statele membre, toate oportunităţile de democratizare au fost irosite.

Elitele nu sunt în mod natural proactive şi au abordat tactica temporizării – abordare parţial impusă de cadrul instituţional în care activează. Prin urmare, deloc surprinzător, tentativele de democratizare a Europei au fost lipsite de vlagă.

Un alt impediment în calea democratizării este lipsa de încredere a electoratului în politicienii europeni şi viceversa. Numărul celor care votează la alegerile europene este tradiţional mic, iar cei care votează au tendinţa de a-i prefera pe populişti. Populaţia Europei nu a fost şi nici nu este încă EUropeană.

Avocaţii democratizării susţin că acesta este singurul proces prin care se poate crea cetăţeanul European. Deşi pare corect în principiu, faptul necesită şi existenţa unor condiţii economico-sociale şi cultural-politice de negăsit în prezent, după cum se poate lesne observa din reacţiile la criza monedei unice. Suporterii populişti ai democratizării dau acum un ghiont forţelor europene centrifuge. Şi tocmai elitele, în pofida deciziilor inepte de până acum, sunte cele care menţin Europa unită. Prin urmare, nu ar fi mai bine ca, în loc să ne pierdem timpul gândindu-ne la democratizare să întărim capabilităţile elitelor?

Europa are nevoie de un centru puternic sau va eşua

Principala problemă a Uniunii este că forţele centrifuge sunt stimulate în momentul în care prosperitatea economică îşi pierde din strălucire. Un actor politico-economic ce are nevoie de creştere dar nu îşi poate gestiona perturbările nu este potrivit pentru a supravieţui secolului 21. El devine problema şi nu soluţia.

De aceea, criza actuală ar trebui privită ca o oportunitate de a transforma Europa într-un mod care să producă elite mai competente şi investite cu mai multă capacitate de acţiune. Ar fi necesară amendarea Tratatului de la Lisabona şi restrângerea Uniunii la dimensiuni care să o facă mai eficientă decât Europa de acum, ai cărei cetăţeni o privesc cu o indiferenţă posacă, în cel mai bun caz.

O asemenea abordare a reconstruirii Europei nu doar că ar stopa forţele centrifuge şi pretenţiile de suveranitate ale unor provincii din interiorul unor state-membre, dar ar activa forţele centripete.

Cu alte cuvinte, Europa are nevoie de un centru puternic sau va eşua.

Europei i-ar fi fost mai bine cu Turcia în Uniune şi cu România, Bulgaria şi Grecia afară.

O situaţie ca cea de acum, când o ţară precum Grecia, al cărei PIB reprezintă între 2 şi 2,5% din cel european, poate pune în primejdie întreaga economie a Uniunii şi moneda euro, arată slăbiciunile profunde ale actualei constituţii politice.

Nici măcar nu putem spune că cele mai grave aspecte legate de criza elenă sunt maşinaţiunile grecilor din timpul aderării ţării la zona euro, deficienţele administrative (această ţară nu are nici măcar un birou de înregistrare cadastrală naţional) şi lipsa discliplinei şi angajamentului în anumite pături ale populaţiei Greciei. Problema reală este faptul că toate aceste aspecte sunt cunoscute de circa 10 ani şi nu au existat niciun fel de consecinţe.

Europa a fost văzută ca o poveste de succes, ce poate fi uşor administrată şi care poate uşor gestiona o situaţie mai complexă, ca cea creată de greci. În loc să se focalizeze atenţia asupra factorilor cu adevărat importanţi în analizarea oportunităţii extinderii Uniunii, dezbaterea a fost mutată spre temele de identitate religioasă şi culturală. O asemenea dezbatere a făcut posibilă aderarea Greciei, Bulgariei şi României, în timp ce Turcia a fost lăsată pe dinafară. Cel puţin din punctul de vedere al politicilor financiare şi monetare, Europei i-ar fi fost mult mai bine în prezent dacă situaţia ar fi fost inversă, cu turcii înăuntru şi grecii, românii şi bulgarii – afară. Elitele sunt caracterizate de faptul că pun întrebările corecte, dar elitele europene nu pot fi suspectate de aşa ceva.

Eşecul monedei euro, datorat lipsei unei agenţii de rating europene

Alt exemplu al eşecului elitelor europene este pretenţia că introducerea monedei unice va crea o piaţă nu doar mai mare ca cea americană, dar şi că euro are potenţialul de a deveni a doua valută forte a lumii, lângă dolar. Dar alternativa creării a cel puţin unei agenţii de rating europene, care să se poată contraopune agenţiilor de rating din SUA, a fost ignorată. Europenii au fost hotărâţi să conteste supremaţia dolarului, dimpreună cu avantajele pe care aceasta o aduce SUA şi, totuşi, au "aruncat” moneda euro într-un mediu ostil, fără măsuri de protecţie. Euro poate fi atacat oricând, pentru că agenţiile de rating americane caută punctele vulnerabile ale zonei euro şi presează acolo. Prestigiul monedei unice a fost şi rămâne foarte vulnerabil.

Dimpotrivă, un proiect precum moneda euro trebuia pregătit strategic. Doar acum se gândesc europenii, mai serios, la o agenţie proprie de rating, dar acum intenţiile lor în privinţa menirii agenţiei sunt transparente.

Probabil că singura explicaţie a acestei grave erori este aceea că elitele s-au autoevaluat ca administratori ai prosperităţii, pierzând din vedere bătălia strategică pentru putere şi influenţă. E posibil ca elitele să fi devenit victimele propriilor explicaţii servite populaţiei pentru a legitima proiectul monedei euro. S-au văzut asemenea unor giganţi blajini şi nu ca actori politici care luptă pentru interesele lor în afara graniţelor şi câştigă bătălii acasă. În politică, confuzia în privinţa legitimităţii şi strategiilor e un păcat de neiertat.

Doar elitele ratate pot corecta situaţia, schimbând radical Tratatul de la Lisabona

Cu siguranţă, sunt alte numeroase exemple ale unor serioase rateuri ale elitelor europene. Dar cheia problemei este că erorile nu pot fi corectate decât de către aceleaşi elite. O încercare de a compensa rateurile cu democratizarea forţată va conduce la dezintegrarea Europei, cu dezordinea de rigoare. În particular, instituţia plebicistului s-a dovedit o soluţie care a trădat interesele europenilor, iar şi iar. În situaţia de acum, democratizarea va întări vocile anti-europene şi va produce tot mai multe veto-uri la Bruxelles.

În Europa, este puţin probabil că elite mai capabile vor veni la putere sau că elitele existente vor face mai puţine greşeli, vor fi mai decise şi vor pune accentul pe interesele europenilor cu mai multă pricepere. Cel puţin nu atât timp cât cadrul general ce fixează comportamentul elitelor, Constituţia Europeană, ca să zic aşa, nu este modificată substanţial.

Criza curentă nu este bună pentru democratizare dar reprezintă o bună oportunitate pentru amendarea Tratatului de la Lisabona.

În trecut, se spunea că axa Paris-Bonn sau Paris-Berlin trebuie să fie intactă, pentru ca Europa să facă progrese. Astăzi, povara europeană este prea grea pentru această axă. Toată lumea se aşteaptă ca Germania să conducă, dar de îndată ce conduce, toată lumea sare în sus, crizată. În Europa, periferia are prea multă putere, iar centrul prea puţină. Cât timp asta nu se va schimba, criza europeană nu se va sfârşi. O redistribuire a puterii politice în Europa poate fi dificilă, dar asta nu schimbă faptul că este necesară.

Înainte de extinderea Uniunii către Răsăritul Europei, a avut loc o falsă dezbatere a dezvoltării sale, bazată pe alternativa "aprofundare” versus "lărgire”. Întrebarea reală ar fi trebuit să fie cât de puternic trebuie să fie centrul pentru a putea gestiona o periferie mai largă. Acum, periferia domină centrul şi dictează agenda politică şi ritmul luării deciziilor politice.

Chiar dacă Europa va reuşi să supravieţuiască prăbuşirii Greciei şi crizei euro, problemele pe care le-am subliniat nu vor dispare. Astfel de crize se pot repeta oricând. Un faliment mai mult sau mai puţin ordonat al statului elen ar fi un pas minor spre salvarea euro. Pasul deciziv ar fi reconstrucţia politică a Europei, o reconstrucţie în urma căreia democratizarea ar deveni o opţiune reală, fără a mai pune problema declinului sau dezintegrării”.


PEROMANESTE:  Sa-i mai crezi pe germani?  Curvele astea de casa mare l-au lucrat pana si pe Stalin, iar naivii ce suntem de romani ii luam ca repere morale europene de ca si cum germanii ar fi clonele lui Kant.  Profesorasul asta da vina pe Grecia, o economie ce reprezinta numai 2,5% din totalul Uniunii Europene, pentru necazurile Uniunii.  Pai daca UE nu poate sta pe picioarele ei cand numai atat de putin o debiliteaza, cred ca problema e mai mare si locuisete la alte adrese, nu in Atena sau Bucuresti!  Solutia lui/lor?  Un imperiu pan-european in care deciziile sa se ia intre Paris-Berlin. 

Pai nici o problema, fratilor imperiali, inchidem Victoria si Cotroceniul si voi sa aduceti tzara in secolul 21.  Cine crede ca se va intampla asa are dreptate numai pe jumate.  Da, imperiul pan-european poate sa fie, dar locuri ca Romania se vor aneantiza cu totul.  De ce?  Pentru ca nici macar franco-germanii nu au solutii la lumea asta ne-buna, desi un proiect de genul celui prezentat doar le-ar cumpara ceva timp imperialistilor.

Un comic american avea o vorba, Cum naiba sa ma injosesc la a adera la un club care m-ar primi ca membru?  Cred ca tocmai asta ni s-a intamplat noua, mai noilor aderenti la UE.  Si noi, ca sa nu dezamagim, ne-am transformat in cozi de topor ale altora (va aduceti aminte cand Chirac spunea ca s-a pierdut o ocazie de a pastra tacerea la un moment dat?).  Asa ca din perspectiva vesticilor, da, trage pe noii veniti!  Dar nu pot sa nu ma minunez de miopia unei astfel de vederi--poate din cauza vreunui idealism sau naivitate.   
O spun nu fara retinere, dar cred ca sansele noastre cele mari s-au dus odata cu infasurarea lui Ceausescu prin anii '70.  In timpurile recente, n-am data dovada sa avem distinctia morala, nici intelectuala, sa iesim din rahat.  Vesticii redescopera gustul coloniilor de-aproape, caci alea de departe s-au emancipat si natura razboiului s-a schimbat.

Ce ramane de facut?  La nivel individual: Introspectie, rectitudine, munca.  Si dat cu banul, chineza sau germana.  La nivel general: De construit o pozitie nationala de pe care sa negociem cu inteligenta si moralitate in folosul Romaniei...

La nivel european, vom asista probabil la o centralizare a deciziilor dupa ce la Paris revin pro-europenii.  Inca odata, chiar is in cazul in care lucrurile se intampla dupa cum spune Munkler, rezultatul ar fi doar intarzierea.  N-are cum sa fie o solutie.  Ce ramane suparator este faptul ca de fiecare data cand sunt probleme la centru, se cutremura periferia!  Prin forta imprejurarilor, lumea n-a putut ramane unipolara mai mult decat momentan, iar acum se cauta alte paradigme de stabilizare.  Sunt sigur ca aceste preocupari se reflecta si in activitatile distinselor Palate de la Bucuresti, preocupate cu cartografia gustativ-olfactiva a rahatului.  Ba'secu se ia de rusi si raptul acestora din 1939, dar nu-i include pe germani ca cealalta parte din Pactul Ribbentrop-Molotov.  Cred ca-i timpul sa li se aminteasca germanilor ca lumea nu-i chiar pristina si din cauza apucaturilor teutonice de sub-ordonare a puterii in Europa, tema la care iata ca se revine dupa 66 de ani de la repudierea ei.  Mai mult, nu-mi amintesc ca europenii sa fi fost despagubiti de catre germani, desi noi a trebuit sa-i despagubium pe sovietici...  

Democratization Can't Save Europe

The Need for a Centralization of Power

An Essay by Herfried Münkler

Despite the myriad problems currently facing the European Union, democratization is not the answer. Rather, the EU's elites need to improve -- and power has to be taken away from the periphery.

Europe's political elites are a pathetic sight at the moment, from their contradictory reactions to the rebellions in the Arab world to their timid handling of the euro crisis. Either they persist in doing nothing or they flee from one falsehood to the next, all in the expectation that this will enable them to gain control over the markets. Now that the European elites have had to produce proof of their long-held claim that Europe is a capable player on the global political and economic stage, they have done nothing but flounder. And because they refuse to believe that this is the case, they celebrate every stumbling move as the salvation of Europe and the euro. The poor image Europe is currently projecting is largely the result of the impotence of its elites.

In light of this failure of the elites, it is hardly surprising that we are hearing renewed calls for the democratization of Europe. Suddenly, the people are expected to fix what the elites have botched. Since they are already being asked to pay for the problems caused by the elites, many believe that the people should have more say in how and by whom Europe is controlled.

As reasonable as this might sound, by no means does it make as much sense as it seems at first glance. Even after the democratization of Europe, the elites in Brussels and Strasbourg will still be in charge. The only option available to the European people, to the extent that they can be referred to as such, would be to react to obvious failure by voting their leaders out of office -- and to vote an opposing elite to take their place. Whether this would fundamentally change anything is open to question.

Brussels, also the capital of Belgium, is particularly well suited to show that democracy does not automatically lead to the installation of capable elites. Since last summer's elections, Belgium's political parties have been unable to form a functioning new government. Belgium's democracy suffers from ethnic quotas and political parceling. It has long been incapable of reaching the most basic decisions. And, now, not even compromises are feasible.

Playing a Reckless Game

It is to be feared that a more extensive democratization of Europe would lead to a very similar situation because Europe is at least as diverse as Belgium on national and economic issues. Pushing for the democratization of Europe is akin to playing a reckless game that can quickly lead to European disintegration. Those who see democratization as a logical reaction to the crisis may not even be aware of this risk. They see democratization as an automatic reflex in response to the crisis. But democracy needs the kinds of conditions that do not exist in Europe today.

Europe was a project of the elites from the very beginning, but with the proviso that democratization would happen at the next available opportunity. Although Europe has had its share of Cairo moments throughout the history of the European Union -- moments when the time seemed right for more democratization -- the opportunity was never equally favorable throughout the entire union. And because an overall majority is not sufficient in this Europe, and convincing majorities would have been necessary in all member states, these opportunities were wasted. But the elites are not particularly proactive by nature, and they hesitated and took a wait-and-see approach -- an approach that was and still is partly a result of the institutional framework within which they operate. Not surprisingly, the few attempts to bring more democracy to Europe were half-hearted at best.

Another contributing factor was the relative lack of confidence among voters. And elections to the European Parliament, which has been chosen directly by the European population since the late 1970s, have done little to assuage this skepticism: Voter turnout is notoriously low and those who do vote tend to favor populists in disproportionately high numbers. The European population has never been and still is not a European people.

Elites Are Keeping Europe Together

Those in favor of democratization respond that such a process is the only way to create a European people. This may be correct in principle, but it also requires the existence of both socioeconomic and political-cultural conditions that are certainly not in place at the moment, as is all too evident in the growing mistrust among Europeans during the euro crisis. Those who support democratization now are strengthening the centrifugal forces in Europe. Despite all mistakes and ineptitudes, it is the elites who are keeping Europe together. Rather than thinking about democratization, then, should we not be looking at ways to improve the capabilities of the elites instead?

The main problem of a constituted Europe is that power triggers centrifugal forces the minute the glow of economic prosperity begins to fade. A political and economic player that requires growth and cannot handle disturbances is not fit to survive in the 21st century. Such an actor is a problem and not the solution. Thus, the current crisis must be viewed as an appeal to transform Europe in such a way that it will produce better elites and give these elites more latitude to take action. This amounts to an amendment of the Lisbon Treaty, and it encompasses the painful thought that a smaller but more effective Europe is better than a larger Europe whose citizens view it with sullen indifference at best.

Hence, the central theme for the rebuilding of Europe is that the centrifugal forces arising from the ongoing sovereignty claims of the member states and the socioeconomic and cultural differences among the individual regions will not only be curbed, but will also be transformed into centripetal forces. In other words, Europe needs a strong and powerful center -- or it will fail.

A situation in which a country like Greece, whose economic output comprises between 2 percent and 2.5 percent of that of the entire euro zone, can imperil the European economy and drag the European common currency to the brink of failure reveals serious design flaws in the political constitution. Complaints about the fraudulent machinations of the Greeks during their accession to the euro zone, Greece's administrative deficiencies (the country doesn't even have a nationwide land registry office) and the lack of discipline and commitment within portions of the Greek population are a sideshow at best. The real problem is that all these problems were known about 10 years ago -- and that no consequences were drawn from this knowledge.

Time for the Center to Take Over from the Periphery
Europe was seen as a success in need of little maintenance -- one that could handle the Greeks. Instead of paying attention to the truly relevant factors, a religious and cultural identity debate was pursued -- a debate that made it possible to keep out the Turks while allowing the Greeks, Bulgarians and Romanians to join the EU. From the standpoint of financial and monetary policy, at least, Europe would be better off today if the opposite had been the case. Elites are characterized by the fact that they ask the right questions. The European elites did not live up to this requirement.

Another example of the failure of the European elites was their claim that the introduction of the euro on the Continent would not only create a market bigger than the US market, but also that the euro also would have what it takes to become the global economy's second reserve currency, next to the dollar. But the parallel to this idea -- the need for at least one European rating agency that could hold its own against the American rating agencies -- was ignored. The Europeans were determined to challenge the dominance of the dollar, together with all of the advantages it created for the United States, and yet they positioned the euro in an unprotected environment. It could be attacked at any time because the US rating agencies could seek out the weakest links in the euro group and apply pressure there. The prestige of the euro was and remains highly vulnerable. Instead, a project like the euro should have been prepared in a way that established strategic safeguards.

Only now are Europeans giving serious thought to such a rating agency, but now their intentions and the agency's function are all too transparent. Perhaps the only explanation for the strategic error is that the elites began to see themselves as administrators of prosperity and lost sight of the strategic struggle for power and influence. It's possible that the European elites became victims of the explanations they gave to their own population to legitimize the project. They saw themselves as something of a gentle giant and not as political players who fight for their interests abroad and prevail at home. In politics, confusing legitimization and strategy is an unforgivable sin.

Decline and Disintegration

There are undoubtedly numerous examples of serious failures of the elites at the European level. But the key issue is that these failures can only be corrected by the elites themselves, and that the attempt to compensate for the failures with forced democratization would lead to the disorderly disintegration of Europe. The instrument of the plebiscite, in particular, has proven to be a treacherous spanner that political players have thrown into the European works time and again. In the current situation, democratization would strengthen the capacity of anti-European players and significantly increase the number of those wielding vetoes in Brussels.

In Europe, it is unlikely that more capable elites will come into power or that the existing elites will make fewer mistakes, be more decisive and bring European interests more skillfully into play as long as the general framework of elite behavior -- the European constitution, so to speak -- is not substantially restructured. The current crisis may not be a good condition for democratization, but it is certainly an opportunity to amend the Lisbon Treaty. In the past, it was said that the Paris-Bonn or Paris-Berlin axis had to be intact for Europe to make progress. Today, the burden resting on this axis has become too heavy. The Germans are expected to provide more leadership, but as soon as they show only a small amount of leadership, it is rejected if not actively fought. In Europe, the periphery has too much power and the center too little. As long as this does not change, the EU and the euro will not emerge from the crisis. A redistribution of the political weight in Europe may be difficult, but this doesn't change the fact that it's necessary.

Prior to the EU's expansion into Eastern Europe, a debate was held over the EU's future development, but it was based on the false alternative of "deepening or expansion." The real question should have been how strong the center must be to handle a larger periphery. Now the periphery dominates the center and dictates both its political agenda and the rhythm of its decision-making processes. Even if Europe manages to muddle its way through the euro crisis and the Greek collapse, this underlying problem isn't going to go away. In fact, such crises can repeat themselves at any time. A more or less orderly national bankruptcy for Greece would be merely a tiny step toward saving the euro. The key step is a political reconstitution of Europe, a reconstitution in which democratization would be a real option and would not pose the threat of decline and disintegration.

Translated from the German by Christopher Sultan

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste