Macht Euch gefährlich! Faceți-vă primejdioși!

Mircea PLATON – Kanonenfutter sau ce se întîmplă cînd românii nu sunt primejdioşi

Motto: „Sau noi suntem buni numai pentru Kanonenfutter [carne de tun], iar, cînd cerem respectarea drepturilor noastre celor mai sfinte, nu mai existăm în listele armatei chesaro-crăiești?”

(Anonim bucovinean, 1914)

”Guvernul austriac a trimis un informator ca să afle de ce fug în America țăranii bucovineni. Foarte simplu: de bine ce le e”.

(Neamul Românesc, 1912)

Se spune că generalul Traian Doda (1822-1895), unul dintre liderii românilor din Imperiul Habsburgic, i se plîngea Arhiducelui Albrecht, văr cu tatăl împăratului Franz Joseph, că românii sunt prigoniți și că, în ciuda loialității lor față de împărat, nimeni de la Viena nu le vine în ajutor. Răspunsul lui Albrecht a fost: „Macht Euch gefährlich” (”Faceți-vă primejdioși”).[i]

Masivul volum Deceniul limpezirii 1906-1916. Bucovina sub lupa Neamului Românesc a lui Nicolae Iorga(Iași: TipoMoldova, 2015, 1080 pagini) îi surprinde pe românii bucovineni exact în perioada în care, stimulați și de Nicolae Iorga, reîncepeau să devină periculoși pentru K.u.K.. Românii din Regat și din Bucovina de acum o sută de ani treceau, în deceniul premergător Primului război mondial, prin ceea ce neobositul editor și superbul istoric literar care e Liviu Papuc numește în prefața sa „deceniul limpezirii”.[ii] La fel de bine s-ar putea spune că treceau prin „deceniul ațîțării”, pentru că publicistica incendiară a lui Nicolae Iorga și a colaboratorilor Neamului Românesc, incluzînd numeroși corespondenți bucovineni, a căutat să îi țină pe românii de o parte și de alta a granițelor conectați la maximă tensiune naționalistă. Față cu apariția unor voci socialiste (Gh. Grigorovici), filo-rutene (Aurel Onciul), loialiste (precum bucovinenii mai în vîrstă care îi scriau lui Iorga pentru a anula abonamentul la Neamul Românesc făcut de fiii lor, studenți), Iorga și rețeaua de corespondenți locali bucovineni a revistei reiterau un neștirbit crez naționalist,

La momentul raptului, în 1774, Bucovina avea o densitate demografică mai mică decît a altor părți ale Moldovei, dar populația era în proporție de 5/6 românească. În „deceniul limpezirii”, populația era doar pe sfert românească, ca urmare a imigrației și a asimilării (rutenizării, germanizării) reale sau statistice a unei părți a românilor. Astfel, conform datelor oficiale austriece citate de Ilie E. Torouțiu în Poporația și clasele sociale în Bucovina (București, 1916), lucrare amplu discutată în paginile Neamului Românesc, în 1774 în Bucovina trăiau 63.700 de români, 8.400 de ruteni, 526 de evrei și 2.384 de alte etnii (armeni, greci, polonezi). În 1910, conform recensămîntului chezaro-crăiesc, în Bucovina trăiau 273.254 de români, 305.101 ruteni, 102.919 evrei și 113.655 supuși austrieci de alte origini etnice (p. 1014-1015). Așadar, între 1774 și 1910, populația românească sporise de aproximativ 4 ori, în vreme de populația ruteană crescuse de aproximativ 40 de ori, cea evreiască de 200 de ori, iar cea a altor naționalități de aproximativ 50 de ori.

Cu aceste cifre în față, românilor din Regat și din Bucovina nu le cerea niciun efort să tragă concluzia că neamul românesc din Bucovina era fie pe cale de dispariție biologică, fie pe cale de dispariție statistică, datele demografice măsluite ajutînd guvernului de la Viena să blocheze cererile legitime – de școli și universități românești, de justă reprezentare politică – ale românilor. Clasicistul bucovinean Dimitrie Marmeliuc, recenzînd pentru Neamul Românesc cartea Românii și rutenii în Bucovina (București 1915) scrisă de istoricul bucovinean Ion I. Nistor – care ajunsese să ocupe catedra de istorie sud-est europeană la Universitatea din Cernăuți în aplauzele lui Iorga și ale Neamului Românesc -, observa că Nistor „stabilește, pe bază de adevăruri istorice neînlăturabile, proporțiile dintre populația română și cea străină la 1776 și la 1910, arătînd cum prin diferite mijoace meschine elementul rutean s-a introdus, sub protecția guvernului austriac, tot mai mult în țărișoara noastră, cum, în cursul vremii, statisticele au fost mereu măsluite în avantajul rutenilor și cum s-a ajuns pe căi de teroare, de corupție și de părtinire, de la 52.450 de români și 15.000 de ruteni din 1779, la 273.254 de români și 305.101 ruteni, din 1910, cu toate migrările din Moldova și de peste munți”. Conform lui Nistor recenzat de Marmeliuc, precum și unor corepondenți aiNeamului Românesc, administrația austriacă s-a folosit de faptul că românii și rutenii erau ortodocși pentru a-i deznaționaliza pe români fie cultural, fie statistic (p. 289-90), înscriindu-i pe românii din anumite sate drept ruteni sau punînd ierarhi ruteni în fruntea ortodocșilor români: „În recenta d-sale lucrare Istoria Bisericii din Bucovina […] ne vădește prăpastia în care amenință să cadă întreg caracterul românesc al Bisericii bucovinene, întemeiată și înzestrată de Voievozi și boieri români, după ce, prin slăbiciunea și pofta de parvenire a unor reprezentanți ai ei, cum au fost Eugeniu Hacman și Arcadie Ciupercovici, și prin asalturile repetate ale rutenilor sprijiniți de forțele statului, ea este aproape deznaționalizată”. Marmeliuc aprecia că lucrările lui Nistor, deși scrise cu obiectivitate științifică, nu constituie doar un cîștig istoriografic, ci sunt și veritabile arme „de luptă în mînia nației noastre împotriva dușmanilor ei” (p. 1013).

”Mînia” e sentimentul care străbate cele mai multe dintre paginile acestui corpus iorghisto-bucovinean. Uneori, e mînia față de inamicii nației sau sfînta mînie față de neputințele și zavistia care măcinau comunitatea românească împiedicînd-o să se prezinte, la alegeri sau în fața abuzurilor autorităților, ca un bloc unitar. Din acest punct de vedere, cartea reprezintă, cu toate rezervele pe care le-am putea avea față de tipul de discurs vădit părtinitor al lui Iorga și al corespondenților săi, un uriaș semn de avertizare împotriva tentației miturilor benignității multiculturalismului habsburgic și virtuților administrației germanofone, mituri care bîntuie imaginarul EUromânilor de azi.

Cei scandalizați de modul în care corporațiile austriece și germane taie pădurile României de azi vor fi poate interesați să afle cum se proceda sub înțeleapta administrație austriacă de la 1910. În articolul „Dreptatea comitetului țării în Bucovina sub excelența sa G. Vasilco,” Balan Irimiță scria că orice primar „neamț” poate face fărădelegi fără teama de a fi pedepsit, deoarece ori nu i se întîmplă nimic, ori e „judecat de-abia în urma trăgănării, numai de formă, spre a astupa ochii lumii”. Ca exemplu, Irimiță citează cazul comunei românești Iacobeni care, deși curat românească, a fost alipită unei alte unități administrative unde fuseseră aduși coloniști „țipseri”, adică germani din regiunea Zips din Slovacia: „Prin cîrmuirea țipserească de astăzi, sub primarul Rudolf Brucker și comitetul său, se împrăștie averea comunală a românilor într-un mod îngrozitor”. Înre altele, în urma plîngerilor făcute de români și cercetării disciplinare au ieșit la iveală „toate chițibușăriile țipserești făcute în averile românești”. De exemplu, s-a aflat că vornicul Brucker era co-proprietar, împreună cu fratele său și cu un alt supus austriac pe nume Goldenzweig, al unei fabrici de lemn din Iacobeni: „Vornicul Brucker împreună cu comitetul său au vîndut pădure comunală fără licitație fratelui său Anton. Această pădure valora mai multe mii, iar dînșii au dat-o tot la ai lor, pe un preț de 120 coroane […] În urma acestei mari nedreptăți, a fost primarul Brucker pedepsit pro forma de către prefectură numai cu 40 coroane. Amenda aceasta a plătit-o primarul Brucker cu bani din lada comunei, cu toate că păcatele erau ale sale, și nu ale comunei; și, chiar de-ar plăti din al său, totuși nu-l doare, știind că pe de altă parte din pădurea care merge la tăiat în fierăstrăul său cîștigă mai mult” (p. 456).

Departe de imaginea idilică despre Mitteleuropa ca incubator al virtuților UE (regionalism, multiculturalism, paternalism germanic) pe care o proiectează pe pereții peșterii unii propagandiști, corespondența venită de la colaboratorii bucovineni ai Neamului Românesc ne arată o competiție acerbă între grupurile etnice ale imperiului pentru acces la resurse economice, culturale, educaționale și instituționale (magistratură, administrația statului). Un articol semnat „Un locuitor din Cîmpulung” semnala, de exemplu, faptul că, deși pădurile din zona lui erau ale țăranilor români, și deși la Cernăuți exista o școală de silvicultură unde mergeau români, silvicultorii din district erau nemți din Tirol și Boemia care nu știau românește și care nu puteau vorbi cu țăranii ale căror păduri le administrau (p. 350).

Românilor le era, de asemenea, greu să devină meseriași deoarece breslele de meseriași români existente în Bucovina la momentul anexării ei de către Austria fuseseră desființate de guvernul de la Viena în 1848 și atunci, după cum nota Vasile Lițu într-un articol din 1908, „meseriașii și negustorii români au rămas fără nicio ocrotire și sprijin din partea nimănui și au fost lăsați pradă înrîuririi străinilor, ce înaintau și-i copleșeau mereu”. În 1860, cînd s-au reînființat ghildele, breslele românilor nu au mai putut recupera terenul pierdut. Lițu scria că, începînd din 1892, liderii românilor bucovineni împreună cu studenții începuseră să colinde satele organizînd cabinete de lectură și, uneori, și bănci sătești. Următorul pas a fost crearea de condiții pentru educația negustorilor și meseriașilor români. Prin intermediul cooperativelor de consum de genul „Prăvăliei Românești” conduse de profesorul Leonida Bodnărescu, s-au deschis filiale ale cooperației în numeroase sate, unde uceniceau tineri români. De asemenea, mai mulți băieți din sate au fost ajutați de aceleași asociații să intre ucenici la meșteri și negustori români din Cernăuți. Asociațiile studențești și liderii românilor cernăuțeni au organizat și un internat „îndestulător pentru găzduirea și ospătarea a treizeci de băieți de la meserii și prăvălii” (p. 118). Breslașii români (zidari, cărămidari, dulgheri, cioplitori în piatră) erau, conform lui Lițu, „mai toți analfabeți, fiindcă în școlile primare toate obiectele se predau în limba nemțească și învățătorii sunt străini și fără nicio pregătire tehnică”. Mai mult încă, meșteșugarii nemți luau mai ales ucenici din neamul lor, primăvara, „pînă la începutul verii, cînd lucrul e mai bine plătit, iar vara iau români și toamna le dau drumul, așa că toamna și iarna aceștia trebuie să plece în altă parte și de multe ori rămîn fără lucru”. Lițu constata amar că: „Pe români îi iau și-i lasă cînd vreau și fără să le deie măcar un atestat de lucru. Tot meșterii străini fixează și plata. Pe români îi plătesc cu zece bani pînă la două coroane. Camera de comerț și meserii din Cernăuți, care capătă ajutoare bănești de la stat și din partea țării și ai cărei conducători și funcționari sunt cu toții străini, sprijinesc numai pe meșterii și negustorii străini” (p. 119). După cum anunța un alt corepondent în 1912, alarmați de progresele meseriașilor români din Ardeal, breslașii nemți adunați la congresul lor la Sighișoara hotărîseră excluderea românilor de la ucenicie, „de teamă că românii să nu-i prepondereze și astfel să nu-i nimicească în interesul lor național și social” (p. 704). Îm acest context, a trebuit ca statul român să acorde burse tinerilor bucovineni pentru a veni și a deprinde arte și meserii la școlile din Iași și București (p. 119-120, 695). Ceea ce e mai interesant e și că, departe de a fi preocupați doar de latura economic-utilitară a meșteșugurilor, liderii comunității românești din Bucovina vedeau deja în supraviețuirea meșteșugurilor tradiționale o formă de a rezista producției de masă, a cărei urîțenie împiedica exprimarea artistică a meseriașului autohton și corupea gustul cumpărătorului, adică acționa ca un inhibitor al frumosului național/artizanal la ambele capete.[iii]

Am insistat pe acest aspect, al breslelor, pentru a arăta cum dorința de propășire a bucovinenilor a fost blocată și de politicile centrului, și de competiția grupurilor etnice pentru resurse specifică atît imperiilor multiculturale cît și statelor tribale. UE e, în acest moment, un amestec exploziv din amîndouă, cu statele naționale erodate atît de ideologia centrului, cît și de realitatea periferiilor. Din acest punct de vedere, opul editat de Liviu Papuc ne poate servi ca îndrumar în acțiunea de a salva o comunitate națională în context fățaenic multicultural, adică imperial. Drumul spre dominarea unui popor trece prin deprofesionalizarea și urîțirea lui. Frumusețea poate „mîntui lumea” doar în măsura în care e frumusețe artizanală, rod al ascezei, cumpătarii, nobleții sufletești, dreptei cumpăniri a lucrurilor vremelnice cu adevărurile nepieritoare, într-un cuvînt al tihnei patriarhale de care are nevoie un meșter pentru a se desăvîrși profesional pe sine și pentru a-și desăvîrși artistic produsele. Din acest punct de vedere, frumusețea Bucovinei a constituit pe vremea lui Iorga un motor al mîntuirii României, al lepădării de sine, al generoaselor sacrificii pentru frații – necunoscuți, aflați la distanță – căzuți în robie.

Cartea mustește de anecdote, pilde și direcții de consolidare națională memorabile. Sosirea la București a unei delegații de țărani bucovineni aduși de guvernul de la București în vagoane de marfă și trimiși mai apoi, fără hrană, la Sinaia, ca să admire vilele protipendadei, e un moment antologic (p. 30, 32). Călătoria bucovinenilor la Iași, în 1908, unde au petrecut sub oblăduirea lui Iorga, care le-a servit drept ghid, și unde au fost călduros primiți de ieșeni e un alt moment de referință. Destinul bucovinenilor care plecau la lucru în America, „de bine ce le era în Bucovina”,[iv] comparat cu cel al bucovinenilor care veneau să lucreze ca sezonieri pe moșiile boierilor moldoveni, unde erau bine primiți și bine plătiți, și modul în care autoritățile austriece au oprit acest tranzit sunt de asemenea grăitoare pentru fățărnicia imperiilor „multiculturale”. Figurile unor apostoli ai satelor precum Grigore Filimon, care s-a istovit bătînd cu pasul satele românești din Bucovina pentru a organiza bănci „poporale” (p. 366-367), silueta Aspasiei Luția (persoană nu doar „foarte cultă, ci și bună româncă”, p. 261), care a obținut titlul de doctor în filosofie la Cernăuți în 1908, soarta studenților români bucovineni care mureau de foame în Viena, icoana Mitropolitului Silvestru Morariu și șarjele tinerilor I. E. Torouțiu și Ion Grămadă sunt doar cîteva dintre oazele de lumină ale unei cărți care se citește pe nerăsuflate (nu-i ușor, avînd în vedere dimensiunile, dar pescuitorii de perle trebuie să știe să-și țină respirația!). La fel de interesante sunt și întrezărirea unui A.C. Cuza mărturisind în 1910 că urmărește cu interes opera economistului J. A. Schumpeter, pe atunci profesor la Cernăuți (p. 415), sforăriile economico-politice ale fraților Fischer, operînd de ambele părți ale graniței româno-austriece sau descinderile lui Sadoveanu în Bucovina, pentru lecturi publice în folosul cauzei naționale.

Deși o carte închegată din articole și fragmente distincte ca scriitură, subiecte și unghiuri de atac, Deceniul limpezirii se citește ca o epopee care merge de la bătălia inițială dintre cele două partide ale românilor din Bucovina, naționaliști și democrați – primii, sprijiniți de preoțime, ceilalți, bizuindu-se mai ales pe învățători –, prin renașterea Mișcării răzeșilor și mazililor bucovineni, care pune surdină zîzaniei și ajută la închegarea unui front unit românesc (p. 713), pînă la Primul război mondial, cînd naționalismul bucovinean ia avînt. Ceea ce unește toate aceste etape e privirea lui Nicolae Iorga, duhul lui care veghează asupra bucovinenilor, căutînd să le mențină trează conștiința națională.

Ceea ce impresionează la Iorga e franchețea lui. Panașul. Refuzîndu-i-se permisiunea de a intrara în Bucovina din rațiuni politice, Iorga afirmă răspicat în ianuarie 1909, scriindu-i contelui de Bellegarde: „Vorbiți de iredentism. Nu știu ce e aceea. Știu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său național, din care face parte și întreaga Bucovină. Se pare că iredentism înseamnă a îndemna pe românii neliberi să încerce a-și smulge libertatea, atunci cînd ei nu au puterea să o facă și cînd noi, din libera Românie, n-avem puterea de a-i ajuta. Dacă e așa, n-am făcut niciodată politică iredentistă. Politica pe care o reprezint și o propag are un crez mai simplu și care e în domeniul realității: a ne păstra oriunde ființa etnică neatinsă, a nu primi colaborarea străinilor, nici atunci cînd ne-ar fi simpatică și, prin muncă, a ne aștepta ceasul, care va veni, dîndu-ne tot ce e al nostru și nimic mai mult” (p. 267).

Reflectînd, mai tîrziu, asupra acelor ani, în care, pe lîngă activitatea universitară, diriguia și revisteleSămănătorul, Neamul Românesc și Floarea darurilor, Iorga nota că izvoarele naționalismului lui erau complet diferite de cele statistice și sociologice ale lui A. C. Cuza. Curentul lansat de Iorga în acea epocă, nota el, nu trebuie „căutat la Sămănătorul și osîndit deci ca sămănătorism”[v] pentru că el reprezenta niște permanențe ale culturii naționale românești „în legătură și cu tradiția lui Eminescu, lui Alecu Russo […] și a lui Kogălniceanu”.[vi] Naționalismul lui Iorga era rod al lecturilor lui de istoric: „Eu plecam de la ce văzusem cu ochii în hîrtia documentelor și în sufletul oamenilor în viață, cercetați de la un capăt al pămîntului românesc la altul. Desigur că aveam cea mai mare stimă pentru crezul unui Kogălniceanu și admirația cea mai absolută, nu numai pentru geniul politic, dar șí pentru puternicele convingeri ale lui Eminescu, și mă bucuram ca aceiași credință, acomodată cu vremile, poate trece de la o generație la alta. Dar nu legam o cugetare de azi cu concluziile cugetării de ieri numai pentru că aceasta fusese exprimată de așa de sus, cu atîta autoritate și într’o așa de captivantă formă. Se făcuse din nou verificarea asupra vieții naționale, și de acolo pleca gîndul mieu, a cărui exprimare îmi era mai mult decît o datorie: o obsesie. Veacuri întregi îmi aduceau învățăturile lor și în milioane de oameni găsisem un instinct ce corespundea pe deplin cu glasul lor, însemnat în slova veche, care era pentru mine ea însăși o încîntare. Trebuia ori să dispărem șí ar fi fost păcat șí pentru atîta luptă și suferință, și pentru comorile închise în sufletul nostru, ori să devenim, cu orice risc, noi înșine”.[vii]

Iorga încerca să își facă datoria ajutîndu-și neamul să devină el însuși. Nu e de mirare așadar că, în ogorul cultural cultivat de el, puteau răsări gînduri și îndemnuri precum acestea, adresate de diverși corespondeți bucovineni elitelor culturale românești din Bucovina și din România: „În orice privință, rușii ne întrec și se întăresc prin politica și munca lor stăruitoare, pe cînd intelectualii noștri, care nu reprezintă inteligența, ci numai ambiția și trufia, nu fac nimic” (Vasile Lițu, în 1909, p. 369). Și atunci, ca și acum, mulți intelectuali trăiau cu sentimentul că „oamenii noștri sunt proști, n-ai ce face cu dînșii” (Niță de la Carpați în 1911, p. 513), abdicînd de la menirea lor, concepută de același Niță de la Carpați astfel: „O, voi intelectualilor, care dormiți somnul indiferenței sau vă combateți unul pe altul, uitați-vă și vă fie milă de acest blajin țăran, care tremură înaintea fiecărui somnoros îmbrăcat în zdrențe nemțești. Deschideți-i ochii, să vadă adevărul; arătați-i calea dreaptă, să meargă la fericire. Ura și indiferența să dispară, iar solidaritatea și munca să intre la locul de cinste” (1911, p. 511).

La umbra marilor stejari nu crește nimic, spun mulți pe urmele lui Brîncuși. Dar la umbra marilor stejari se adună oamenii la sfat, horă sau hram. Iorga a fost deseori acuzat că nu a lăsat discipoli imediați de statura lui. Nu discut acum adevărul acestei afirmații. Dar românii au de ieșit de sub sulfuroasa modă, care a prins viteză în ultimele două decenii, a maeștrilor esoterici, a mentorilor sau antrenorilor culturali obscuri, la care are acces doar o elită, a cantităților intelectuale necunoscute sau modeste care există doar pentru că sunt celebrate de mai faimoșii lor ucenici. Iorga nu avea de crescut la umbra lui nimic în timpul vieții, pentru că Iorga, asemeni tuturor marilor figuri ale neamului românesc, continuă să formeze postum generații după generații de ucenici. Prin această carte, vedem că umbra lui Iorga era atît de mare încît a reușit să ocrotească, dincolo de vremelnice și criminale granițe, o generație întreagă de patrioți bucovineni.[viii] Și ne poate limpezi și pe noi, astăzi. Iorga și bucovinenii lui ne pot ajuta să devenim primejdioși.

[i] Mihail E. Ionescu, Petre Otu, ed., Românii în „Marele Război”, anul 1915. Documente, impresii, mărturii(București: Ed. Militară, 2015), 234. Nu înțeleg de ce volumul care urmează să acopere anul 1916 nu a mai primit anul acesta sprijinul financiar al AFCN. Suntem în anii centenarului Primului Război Mondial și astfel de proiecte, legate de participarea României la un război mondial care a dus la întregirea țării, ar trebui să aibă prioritate la finanțare.

[ii] Pentru a trasa procesul limpezirii, Liviu Papuc și Olga Iordache, editorii cărții, au adunat între coperțile acestui volum toate referirile la Bucovina apărute în paginile revistei lui Iorga, chiar și cele de un rînd.

[iii] „Cînd vedem blidare executate în modele mai frumoase decît felurite bufete moderne, cînd vedem lăiți împodobite cu felurite flori săpate și cu împiestrițările asemănătoare altițelor și covoarelor, cînd vedem furcile de tors ornamente cu intarsii de paie, trebuie să înîelegem că în țăranul român este născut un simț pentruy frumos și că meșteșugariii de odinioară au năzuit să satisfacă acel simț estetic care denotă cultura unui popor”, nota un corespondent anonim al Neamului Românesc comentînd o expoziție de artizanat vechi orgaizată în Cîmpulung (p. 709-710).

[iv] Vezi Vasile Pauliuc, „Din Bucovina. Vremuri triste” din 1911, în care notează că toți străinii sunt „boieri cu drepturi asupra românilor” din Bucovina: „pe cînd țăranii ăși lasă țara și familia ori pleacă în America spre a-și agonisi ceva pentru susținerea a ce este pe acasă, poporul nostru-și pierde dreptul și nu i se crede nicăiri, foe chiar și din partea unui român, cu toate că și el este din țărani. Dezorientarea și ruinarea poporului fac progrese uimitoare și nimeni nu caută să ne îndrepte. Iar cînd ne vom trezi și ne va părea rău de neglijența noastră, va fi prea tîrziu” (p. 612).

[v] E curios cum Sămănătorul, o revistă al cărei tiraj era de 300 de exemplare poate fi denigrată și astăzi, la un veac de la dispariția ei.

[vi] N. Iorga, O viață de om. Așa cum a fost (București: N. Stroilă, 1934), 2: 115.

[vii] Iorga, O viață de om, 2: 105.

[viii] „Mișcarea Sămănătorului se înțelege că a avut un ecou destul de puternic și în Bucovina și ne-a dat acea generație care azi e în plină vigoare bărbătească și spre care se îndreaptă nădejdile noastre” (Laascar Luția, 1913, p. 778).