Europa se confruntă cu frământări dinamice mult mai sofisticate şi mai periculoase chiar decât criza imigranţilor extracomunitari şi a situaţiei economice precare. Pericolul fărâmiţării statelor unitare este una dintre cele mai grave provocări cu care se confruntă Bătrânul Continent. Curentul secesionist a transformat „pârâul” ideii, al tentaţiei într-un adevărat şuvoi. Logic, este de neînţeles de ce zonele, regiunile care doresc separarea nu realizează urmarea inevitabilă a secesiunii: declinul economic, instabilitatea, faptul că vor deveni o pradă uşoară pentru „un alt fel de integrare” – practic, acaparare, căreia nu vor avea forţa să i se opună. Totul seamănă cu un înfrojorător joc de puzzel’s. Se confirmă faptul că butoanele acţiilor sunt de natură psihologică. Autorii scenariului, remarcabil prin coerenţa lui – pentru că este imposibil de crezut că astfel de mişcări sunt întâmplătoare – au ştiut să apese „butonul orgoliului local”, ceea ce a blocat instinctul de autoconservare naţională. Qui prodest?
Amplificarea mişcărilor secesioniste pe fondul proiectului comunitar care stimulează abordările regionale şi subsidiaritatea şi apariţia unei noi categorii de mişcări identitare, reprezentând un tip de transfer al aspiraţiilor secesioniste de la provincie către comunitate, ar putea avea ca efect aparţia unei forme în mişcare, de necontolat, a unui sistem economic şi de securitate de temut într-o lume ancorată în actuala civilizaţie. Curentul secesionist ameninţă statul unitar, tinzând către o atomizare profundă, în sensul desprinderii unor provincii, în general pe limitele teritoriale din Evul Mediu. Este o regresie istorică periculoasă, pentru care lumea modernă nu este pregătită, căci, sistemul modern de relaţionare este construit pe interdependenţe.
Tabloul mişcărilor secesioniste, privit în ansamblu, arată că acestea se manifestă la nivelul întregii Europe, cuprinzând Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Italia, Marea Britanie, Republica Moldova, Serbia, Slovacia, Spania, Ucraina, dar şi Cehia, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Lituania, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Suedia.. În multe state europene există tendinţe, chiar proiecte separatiste, cu diverse forme de manifestare şi motivaţii specifice. Motivaţiile sunt diverse, de la cele etnice, la cele culturale – de exemplu, în Italia unde există divergenţe între Nord şi Sud,; în Spania, unde apare rivalitatea între Catalonia şi Castilia; în Franţa, prin Bretania şi Corsica. Alte motivaţii sunt de ordin religios – exemplul concludent fiind Bosnia şi Herţegovina. Nu trebuie uitate motivaţiile iredentiste – Ungaria, Serbia, Albania Există regiuni separatiste cunoscute şi puternice, cum sunt cele Basce din nordul Spaniei şi sud-vestul Franţei. Există şi regiuni separatiste mai puţin cunoscute şi puternice, precum Savoya, din nordul Franţei. Regiunea germană Bavaria, cu 12,5 milioane de locuitori, s-ar putea rupe de Germania. Bavaria a fost independentă până în 1871, când a fost încorporată de Germania. O situaţie asemănătoare există în nordul Italiei, unde Veneto, independentă până în 1797, manifestă tendinţe secesioniste. În provinciile austriece Stiria şi Carinthia, populate majoritar de croaţi şi sloveni, se manifestă tendinţa spre independenţă. Referendumul pro-independenţă organizat în 18 septembrie 2014 în Scoţia – când separatiştii scoţieni nu au avut câştig de cauză – a contaminat, încă din faza de pregătire, alte regiuni. În Italia, Consiliul regional din Veneto a aprobat, în iunie 2014, un proiect de lege privind organizarea unui referendum. În Sardinia a devenit foarte activ Partito dei Sardi, preocupat de strângerea legăturii cu Partidul Naţional Scoţian. Ideea organizării unui referendum pro-independenţă a câştigat teren în în Catalonia, unde separatiştii s-au luptat să obţină acordul guvernului de la Madrid pentru organizarea unei consultări oficiale a populaţiei în acest sens. Referendumul programat în 9 noiembrie 2014 a fost considerat ilegal de Madrid. Legislaţia spaniolă stipulează indivizibilitatea statului, iar referendumurile pot fi stabilite doar de autorităţile centrale şi se pot desfăşura doar la nivel naţional. „Harta” separatismului mondial (selecţiuni) Spania Ţara Bascilor: În Spania trăiesc aproximativ 2 milioane de basci, în trei provincii cunoscute sub numele de Ţara Bascilor. Nivelul de trai este peste media populaţiei spaniole, cele trei regiuni se bucură de puteri administrative şi politice sporite, iar limba bască este recunoscută oficial.
În pofida situaţiei, secesiunea este un deziderat al bascilor. Organizaţia Euskadi Ta Askatasuna (ETA) a apărut în anul 1959, ca răspuns la restrictţile impuse de guvernul Franco – bascilor le era interzis să publice cărţi sau ziare, sa-şi folosească limba, să-şi boteze copiii cu nume tradiţionale basce sau să-şi expună drapelul. ETA, o organizaţie care promova cultura bască, s-a transformat într-o grupare paramilitară şi separatistă, al cărei scop a devenit independenţa pentru crearea unei mari Ţări a Bascilor. Ţara Bascilor a devenit o regiune cu autonomie sporită, însă bascii continuă să ceară independenţa, sprijiniţi şi de consângenii lor din sudul Franţei. 60% dintre basci vor autonomie, în timp ce aproximativ 36% dinte ei vor independenţa. Catalunia , Provincie autonomă, din nord-estul Spaniei, doreşte independenţa totala. Chiar dacă provincia a primit drepturi sporite faţă de alte regiuni din Spania, catalanii susţin că că reprezintă o naţiune distinctă şi cer imperativ separarea totală de Madrid. Catalanii s-au radicalizat în 2012, când Mariano Rajoy a refuzat să acorde regiunii independenţă fiscală, pe modelull basc.
În toamna anului 2012, un număr de 300 de scriitori, avocaţi, politicieni, regizori şi economişti – printre care Pedro Almodóvar, Mario Vargas Llosa, Antonio Molina, au semnat un manifest prin care sugerează o soluţie de mijloc în acest diferend. Fără să susţină poziţia administraţiei de la Madrid, semnatarii au sugerat regândirea structurilor administrative naţionale, în termenii unui stat federal, ca soluţie-tampon, opunându-se tendinţelor secesioniste catalane. Semnatarii textului au atras atenţia asupra faptului că, în Catalonia, mişcările separatiste riscă să provoace o violentă explozie de nemulţumire socială. În textul manifestului se afirmă: ”Vrem să luăm atitudine faţă de această problemă, întrucât cei care promovează ideea unei independenţe imediate a Cataloniei vor provoca consecinţe dureroase pentru noi toţi”. În manifest se aduc acuzaţii secesioniştilor pentru discursul nostalgic şi exagerat – ”afirmaţia că Spania continuă să aiba o politică agresivă contra Cataloniei este un nefericit slogan, care ţine de trecut”. “Catalonia nu este jefuită de Spania” după cum susţin separatiştii catalani, ”iar majoritatea spaniolilor nu nutresc resentimente faţă de catalani, dimpotrivă, ei stârnesc afecţiune şi admiraţie”.. Scrisoarea intelectualilor spanioli nu a fost bine primită de separatiştii locali, care au considerat-o un “atac direct”1 la aspiraţiile catalane de emancipare.
Valencia este o altă provincie spaniolă care manifestă tendinţe separatiste. A dobândit un statut autonom începând cu anul 2007.
Franţa Corsica, la mijlocul anilor 1970, au existat confruntări între grupările separatiste corsicane şi armata franceză. Uniunea Naţionalistă Corsicană şi Mişcarea pentru Autodeterminare sunt cele mai puternice organizaţii de gen, dispunând de unităţi de luptă bine înarmate şi antrenate. În ultimele trei decenii, statutul Corsicii a fost modificat de două ori – în 1982 şi în 1990 – autorităţile locale primind dreptul de a administra economia locală, agricultura, sectorul energetic, transporturile, educaţia şi cultura. Multă vreme, Franţa a încercat să elimine complet limba corsicană din viaţa publică şi din şcolile de pe insulă. Încercările de obţinere a autonomiei au fost combătute. Grupările militante, în principal FLNC, au încercat timp de mulţi ani să iasă de sub suveranitatea Franţei prin violenţă, atacând reprezentanţii sau simbolurile statului francez şi casele de vacanţă ale cetăţenilor Franţei continentale. În vara anului, FLNC a anunţat că nu va mai folosi violenţa, dar potenţialul de conflict a rămas. Sugestiile de autonomie făcute de guvernul francez condus de Lionel Jospin, în 2000, au nemulţumit opoziţia conservatoare care considerar că dacă va fi acordată autonomie pentru Corsica, şi alte regiuni, precum Bretania sau Alsacia, ar putea cere independenţa. Bretania În nord-vestul Franţei, Armata Revoluţionară Bretonă (BRA) a început să activeze la începutul anilor 1970. Scopul său este “eliberarea” bretonilor – consideraţi urmaşi ai celţilor – de sub “opresiunea franceză”. Apărută o copie a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), Armata Revoluţionară Bretonă apartine aripii extremiste a mişcării Emgann, al cărei obiectiv este independenţa Bretaniei. Italia Regiuni italiene vor autonomie deplină şi schimbări constituţionale. Solicitările partidelor separatiste au făcut parte din viaţa politică a Italiei, dar s-au accentuat în urma evoluţiilor din Scoţia şi Catalonia. Chiar dacă referendumurile pentru independenţă sunt ilegale, potrivit constituţiei italiene, până în anul 2014 trei regiuni au organizat propriile referendumuri “ilegale”: -Tirolul de Sud, Veneto şi Sardinia. Liga Nordului este una dintre cele mai influente mişcări secesioniste italiene. A renunţat la pretenţiile privind la independenţa Nordului industrializat faţă de Sudul cu precădere agricol.
Noul obiectiv al Ligii Nordului este federalizarea Italiei şi dobândirea autonomiei centrelor industriale din nordul Italiei faţă de guvernul de la Roma. Nu trebuie uitată mişcarea separatistă care cere alipirea Tirolului de Sud la Austria, regiune pe care Italia a dobândit-o la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Padania Mişcarea separatistă din nordul Italiei are motivaţii strict economice. Nordul – cu regiunile Lombardia, Valle de Aosta, Piemont, Liguria, Veneţia şi Emilia Romagna – generează o mare parte din PIB-ul Italiei. Mulţi italieni din nord cred că cei din centrul şi sudul Italiei risipesc banii pe care ei îi câştigă. În anii 1990, partidul Liga Nordului a cerut o separare deplină a regiunii Padania – nume derivat din “pianura padana”, denumirea italiană a Văii Po. În prezent, Liga Nordului este mult mai moderată şi cere doar ca Nordul să păstreze trei sferturi din banii produşi, în loc să-i transfere Romei.
Tirolul de Sud. În Tirolul de Sud, factorii economic şi cultural-istoric se îmbină. Tirolul de Sud a aparţinut Imperiului Habsburgic până la sfârşitul Primului Război Mondial, după care a fost atribuit Italiei. După o fază de “italienizare” în timpul regimului lui Mussolini, Tirolul de Sud a câştigat din ce în ce mai multă autonomie politică şi lingvistică, după Al Doilea Război Mondial. Bogata regiune are chiar dreptul de a-şi păstra o mare parte din venit. Criza datoriilor a reaprins sentimentul separatist şi tot mai mulţi locuitori ai Tirolului de Sud cer separarea de Roma. În Tirolul de Sud a fost organizat un referendum online, în octombrie 2013, în care votanţilor li s-a cerut să se pronunţe asupra dezlipirii de Italia şi alăturării la Austria. Au votat 61000 de persoane, dintr-un electorat de 400.000. 92% dintre aceştia s-au pronunţat în favoarea secesiunii şi alipirii la Austria. Autorităţile de la Viena au afirmat, fără echivoc, că nu intenţionează să anexeze Tirolul de Sud sau să răspundă solicitărilor în acest sens. Partidul care a organizat referendumul, Sud-Tiroler Freiheit, a câştigat tot mai multă susţinere, în special în rândul tinerilor. Veneto Veneto, regiune italiană în care se află şi Veneţie, a organizat în martie 2014 un referendum privind secesiunea. Veneto este una dintre cele mai bogate regiuni ale Italiei, are propriul dialect, propria cultură şi istorie. În anul 1948, la adoptarea constituţiei Italiei, mulţi veneţieni au fost frustraţi că provincia lor nu a primit un statut special de autonom. În anii 1970 a apărut o miscare regionalistă, Liga Veneta, care susţine autodeterminarea. La referendumul privind independenţa din martie 2014, 89% dintre votanţi s-au pronunţat pentru independenţă. Votul a fost considerat ilegitim, pentru că au votat foarte mulţi descendenţi ai veneţienilor care locuiesc în America Latină. Totuşi sondajele de opinie au relevat că 55% dintre veneţieni vor independenţa. În iunie 2014, Consiliul regional a adoptat două legi – una prin care Veneto ar avea un statut special, o autonomie crescută, iar cealaltă prin care se poate organiza un referendum privind independenţa, a cărui dată urmează să fie stabilită. Sardinia Sardinia este una dintre cele mai sărace regiuni ale Italiei. Insula are un statut special prin Constituţia din 1948, însă partidele separatiste vor independenţa. După referendumul din Veneto, Partito Sardo d’Azione a anunţat că va susţine organizarea unui plebiscit. O astfel de solicitare, făcută şi în anul 2012, nu a fost aprobată în Parlamentul regional.
Marea Britanie, Irlanda de Nord. Tendinţele separatiste au apărut ,cu precădere, în Irlanda de Nord, regiune creată la 2 mai 1921 ca subdiviziune a Regatului Unit. Timp de cinci decenii, Irlanda de Nord a avut propriul Parlament şi propriul guvern – instituţii suspendate în anul 1972 şi abolite un an mai târziu. A fost un pas de aici până la recrudescenţa violenţelor dintre Unioniştii protestanţi şi Naţionaliştii romano-catolici. Istoria este asemănătoare cu cea a Armatei Republicane Irlandeze (IRA), creată în anul 1913, care s-a scindat din cauza vederilor opuse faţă de statutul Irlandei de Nord. IRA a participat activ la razboiul civil din anii 1922-1923 şi a rămas o ameninţare pentru Unionişti. Obiectivul IRA este separarea Irlandei de Nord de Marea Britaniei şi crearea Irlandei Unite. În anul 1998, IRA a decis desfiinţarea majorităţii taberelor de antrenament militar şi adoptarea unor strategii diplomatice pentru atingerea obiectivelor sale. Scoţia Partidul National Scoţian (SNP) are ca obiectiv declarat independenţa Scoţiei faţă de Regatul Unit. În septembrie 2014, în Scoţia a fost organizat un referendum pro-independenţă, ale cărui rezultate nu au fost favorabile separatiştilor.
Ţara Galilor. Încă din anii 1950, Mişcarea Republicană Galeză şi Frontul Patriotic, cu idei separatiste, cer independenţa Ţării Galilor faţă de Regatul Unit.
Belgia. Belgia se confruntă cu problema secesiunii, cele două comunităţi lingvistice – valonii şi flamanzii susţinâmd ideea separării în două state distincte. Flandra şi Valonia doresc separarea, un motiv fiind susţinerea economică pe care Valonia o primeşte din partea mai dezvoltatei Flandre. O ruptură în Belgia ar reprezenta un semnal negativ pentru unitatea europeană, în contextul în care Bruxelles este considerat „capitala Uniunii Europene” Dacă Flandra se va separa, Belgia îşi va pierde jumătate din populaţie şi putere economică. O mare problemă în acest caz ar fi însă Bruxelles-ul, unde se află sediile UE şi NATO. Neclară va fi şi situaţia Valoniei. Au fost discuţii despre unirea acesteia cu Franţa, Luxemburg sau chiar Germania..
Danemarca. Insulele Feroe şi Groenlanda manifestă tendinţe separatiste faţă de Copenhaga. Parlamentul danez a votat, în iunie 2009, legea care permite o largă autonomie Groenlandei. Legea a apărut ca raspuns la referendumul organizat în Groenlanda în 26 noiembrie 2008, când 75% dintre locuitori au exprimat dorinţa de autoguvernare. Noul statut permite Groenlandei dreptul de a exploata propriile resurse naturale. Autoritatile pot să rezolve problemele juridice şi administrative şi au preluat o parte a responsabilităţilor politicii externe. A fost recunoscută groenlandeza ca limbă oficială precum și capacitatea Groenlandei de a avea un corp de poliţie propriu. Groenlanda are administrare autonomă de posturi şi emisiuni de timbre poştale, dar nu are propria monedă. Groenlanda nu este parte a Uniunii Europene – în anul 1985 a ieşit din Comunitatea Europeană – deşi Danemarca este stat membru UE. Insulele Feroe, care se bucură de un statut semi-autonom, primesc anual de la Copenhaga subsidii de aproximativ 170 milioane de dolari. De-a lungul anilor, Insulele Feroe au preluat controlul asupra majorităţii problemelor de stat, exceptând relaţiile externe, justişia, apărarea – care sunt gerate de Danemarca. La sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial o parte a populaţiei s-a exprimat în favoarea independenţei faţă de Danemarca. În 14 septembrie 1946 s-a desfăşurat o consultare publică pe problema secesiunii. Consultarea a fost considerată referendum întrucât parlamentul nu era obligat să pună în aplicare decizia votului. Rezultatul votului a arătat că există o majoritate în favoarea secesiunii Opiniile locuitorilor Insulelor Feroe sunt împărţite în privinţa independenţei faţă de Regatul Danemarcei. În tabăra favorabilă independenţei există voci care consideră necesară o declaraţie unilaterală de independenţă. Alte voci consideră că independenţa trebuie obţinută gradual, cu acordul guvernului danez şi păstrând legături puternice cu Danemarca. Insulele Feroe nu fac parte din UE, fapt precizat explicit în tratatele de la Roma. Într-un protocol al Tratatului de aderare al Danemarcei la UE se stipulează că danezii care locuiesc în Insulele Feroe nu sunt consideraţi naţionali danezi în cadrul tratatelor. Insulele Feroe sunt parte a acordului de liberă circulaţie Schengen. Elveţia Frontul pentru Eliberarea Yurei, în prezentun caton elvetian, cere de peste trei decenii independenţa acestuia. La un moment dat, guvernul elevetian a trecut Yura, cu o populaţie majoritară formată din catolici vorbitori de limbă franceză, în administraţia cantonului Berna – unde majoritatea populaţiei este protestantă vorbitoare de limbă germană. Liderii Frontului recunosc că şansele lor de reuşită sunt minimale.
Slovacia. Slovacia se confruntă cu mişcarea secesionistă maghiară, care revendică teritorii întinse.
Austria. Se confruntă cu tendinţele separatiste ale etnicilor croaţi şi sloveni, care cer independenţa provinciilor Stiria şi Carinthia. Serbia Voivodina, provincie autonomă situată la 22 de kilometri de Belgrad, se confruntă cu Alianţa Maghiarilor, formaţiune politică ai cărei reprezentanţi controlează peste 70% din teritoriu. Alianţa Maghiarilor a cerut un referendum pentru secesiune şi crearea unei confederaţii cu Ungaria. În martie 2009, Alianţa Maghiarilor a cerut Uniunii Europene să trimită experţi care să observe situaţia de la faţa locului. Sârbii bosniaci vor independenţă Sârbii bosniaci doresc independenţa – căreia i se opun musulmanii, dornici să menţină integritatea ţării Bosnia şi Herţegovina. Liderul sârbilor bosniaci, Milorad Dodik a afirmat “la momentul potrivit” se va pune problema independenţei. Acordurile de la Dayton care au pus capăt războiului, a stabilit împărţirea Bosniei în două entităţi: Republica Srpska şi Federaţia croato-musulmană Bosnia şi Herţegovina, care sunt aproximativ egale ca suprafaţă. Aceste entităţi au o mare autonomie şi sunt legate de un guvern central destul de slab. Sârbii, care au boicotat în 1991 referendumul privind independenţa fostei republici iugoslave, nu au vrut să accepte noul stat, în pofida autonomiei pe care au obţinut-o. Republica Srpska are importante atribute statale. Pe de altă parte, Inaltul reprezentant al comunitatii internationale pentru Bosnia-Hertegovina, Valentin Inzko, a afirmat că “suveranitatea şi integritatea teritorială a Bosniei sunt garantate prin acordul de la Dayton şi dreptul internaţional”, aşa că discuţiile despre independenţă sunt “un exerciţiu inutil”2. Diplomaţii au apreciat că nu este doar inutil, dar şi periculos întrucât, potrivit opiniei acestora, independenţa Republicii Srpska nu s-a putea obţine fără un nou război.
Septembrie 2014: Referendum istoric pe tema independenţei Scoţiei Scoţienii au orgnizat, în 18 septembrie 2014, un referendum pe tema independenţei care ar fi putut provoca o puternică undă de şoc. Victoria susţinătorilor independenţei ar fi putut avea ca efect destrămarea Regatului Unit şi încurajarea separatiştilor în Europa. Scoţia reprezintă 8,3% din populaţia Marii Britanii, o treime din suprafaţa acesteia şi 9,2% din Produsul Brut Intern britanic. Deci, o minoritate a decis soarta întregului din care fac parte Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. În Europa, catalanii, bascii, flamanzii – chiar şi separatiştii proruşi din Donbas – au urmărit cu mare interes partida care s-a jucat la Edinburgh. La referendum, scoţienii au votat majoritar împotriva independenţei faţă de Marea Britanie. Independenţa Scoţiei de Marea Britanie a fost respinsă de 55,3% din populaţie, în timp ce 44,7% dintre scoţieni au votat favorabil. Astfel, după o campanie de doi ani, 2.001.926 de scoţieni au votat împotriva independenţei – cu mult peste cele 1.852.828 de voturi necesare pentru a obţine victoria în acest referendum. Numărul voturilor în favoarea independenţei Scoţiei a fost de 1.617.989. Rata de participare la referendum de 84,59%. Voturile împotriva indepedenţei Scoţiei au fost mai numeroase în zonele în care populaţia aparţine în majoritate clasei de mijloc sau este mai în vârstă, în zonele cu o proporţie mai ridicată a persoanelor născute în alte părţi ale Marii Britanii şi în jumătatea predominant rurală a Scoţiei. Astfel, 64% din populaţie a respins independenţa în circumscripţiile în care peste 12% din locuitori s-au născut în altă parte a Marii Britanii. Media de respingere a independenţei a fost de 60% în zonele în care peste 30% din populaţie are ocupaţii manageriale şi de 61% în zonele în care peste 24% din populaţie are peste 65 de ani. Voturile împotriva independenţei au fost mai numeroase în jumătatea predominant rurală a Scoţiei – 60%. În zonele urbane, media a fost de 53%. Dacă rezultatul referendumului ar fi fost favorabil independenţei, Scoţia s-ar fi alăturat unei lungi liste de state care s-au separat de britanici. Statele Unite, în 1776, şi Irlanda, în 1916, sunt primele care şi-au proclamat independenţa. Au urmat Egiptul (1922), Canada, Africa de Sud, Australia şi Noua Zeelandă (1931) şi Irakul (1932). Iordania (1946), India şi Pakistanul (1947), Myanmar şi Sri Lanka (1948) şi Malaysia şi Ghana (1949) au constituit următorul val de ţări care au devenit independente. Această mişcare a continuat în Africa şi Orientul Mijlociu, dar şi în America Centrală şi Oceania în anii 1960-1970. Zimbabwe şi Vanatu (1980), Belize şi Antigua and Barbuda (1981), St Kitts and Nevis (1983) şi Brunei (1984) sunt ultimele state care au devenit independente în prima jumătate a anilor ’80.
Septembrie 2015: Catalonia: separatiştii s-au impus în alegerile regionale În 27 septembrie 2015, separatiştii catalani şi-au asigurat majoritatea parlamentară în alegerile regionale. Aproximativ 77% dintre cei 5,5 milioane de catalani cu drept de vot au participat la scrutin. Prezenţa a fost cu aproximativ zece puncte procentuale mai ridicată decât la ultimele alegeri regionale din 2012. Scrutinul a fost catalogat de liderul separatist Artur Mas drept un “referendum” pe tema despărţirii Cataloniei de Spania. Artur Mas a format această alianţă separatistă înainte de alegeri, anunţând că o victorie a coaliţiei va însemna independenţa celor 7,6 milioane de catalani în următoarele 18 luni. Alianţa pro-independenţă Junts pel Si (“Impreuna pentru DA”) şi separatiştii de extremă-stânga, CUP (“Candidatura unitatii populare”) a câstigat 72 de mandate – 47,8% – în parlamentul regional de 135 de locuri, fiind aproape de a obtine majoritatea absolută. Pe de altă parte, Ciudadanos (“Cetăţenii”) şi Partidul Popular de guvernământ, care se opun oricărei forme de separatism, au obţinut 25 şi, respectiv, 10 mandate. Partidul Socialist din Catalonia şi alte formaţiuni politice, care înclină să accepte o soluţie negociată cu Madridul, au obţinut 16 şi, respectiv, 11 mandate. În ultimii ani au existat demonstraţii pro-independenţă în regiunea Catalonia, o rezoluţie în Parlamentul regional catalan cu privire la dreptul la auto-determinare şi un referendum simbolic în noiembrie 2014. Reflectând importanţa acestor probleme, la ultimul scrutin regional s-a înregistrat o participare ridicată, 77,5% din alegatorii eligibili – cu aproape 10,5 puncte procentuale mai mult ca la alegerile din 2012. Partidul Împreună pentru DA consideră ca tabăra politică favorabilă independenţei are “puterea şi legitimitatea” pentru a “împinge mai departe cu un plan de secesiune”3 de Spania. Acest partid a promis să pregătească structurile de stat necesare pentru transferul de suveranitate şi să organizeze o convenţie constituţională. Catalonia reprezintă o cincime din economia naţională, peste o cincime din industrie, un sfert din exporturile Spaniei şi 16% din populaţie. Este principala destinaţie turistică din Spania, Dacă regiunea Catalonia va solicita independenţa faţă de restul Spaniei, va fi obligată să iasă din zona euro şi, probabil, din Uniunea Europeană, a declarat guvernatorul Băncii centrale spaniole, Luis Maria Linde. “Ieşirea din zona euro ar fi automată, exit-ul din Uniunea europeană ar fi implicit”4. Incertitudinile şi tensiunile legate de rezultatul alegerilor regionale, care ar putea duce la solicitarea în mod unilateral a independenţei, afectează băncile catalane şi spaniole, a precizat guvernatorul, avertizând că acestea ar pierde accesul la facilităţile de la Banca Centrală Europeană. Marile bănci spaniole au avertizat, la rândul lor, că separarea Cataloniei ar reprezenta un risc serios pentru stabilitatea financiară a regiunii. În plus, independenţa ar putea pune în pericol companiile exportatoare ca urmare a aplicării tarifului vamal comun şi a costurilor de tranzacţie, încurajând relocarea acestor companii în altă parte a Europei pentru a recâştiga accesul la piaţa unică, precum şi reducerea investiţiilor străine directe. Guvernatorul Băncii Centrale a Spaniei a menţionat că nu este îngrijorat de rezultatul alegerilor programate pentru la sfârşitul acestui an, atâta timp cât noul guvern va continua politicile de consolidare fiscală. Măsurile Spaniei de reducere a unuia dintre cele mai mari deficite bugetare din zona euro au fost esenţiale pentru recâştigarea încrederii pieţelor, după ce guvernul a fost nevoit să solicite un program de salvare în 2012 pe fondul creşterii puternice a costurilor de finanţare. Economia Spaniei a înregistrat în trimestrul al doilea o creştere de 1% faţă de trimestrul anterior, printre cele mai mari din Uniunea Europeană. Costul de imprumut al Spaniei a scăzut după ce partidele pro-independenţă din Catalonia au obţinut sub 50% din voturi în alegerile regionale, reducând probabilitatea unui conflict cu guvernul central. “Piaţa se concentrează pe faptul că votul pro-independenţă nu a depăşit 50%”. Dar. nu este sigur că “piaţa va rămâne atât de optimistă. Incertitudinile vor continua”5. Politicienii europeni au avertizat că o Catalonie independentă nu ar face parte nici din UE, nici din zona euro. Arturo Mas a intenţionat să organizeze un referendum pe tema independenţei regiunii în luna noiembrie, însă Curtea Constituţională spaniolă a declarat un asemenea vot ilegal, după ce Madridul a depus plângere în acest sens. Preşedintele separatist al regiunii spaniole Catalonia, Artur Mas, a fost convocat în justiţie în vederea unei eventuale inculpări pentru “nesupunere civilă”, din cauza referendumului din 2014 privind independenţa faţă de Spania. Citaţia a fost emisă la două zile după alegerile regionale din Catalonia. Motivaţia convocării a fost organizarea referendumului simbolic din 9 noiembrie 2014 privind independenţa Cataloniei faţă de Spania, care a fost interzis de Tribunalul constituţional. Aproape 2,3 milioane de persoane au participat la consultarea simbolică din 2014, dintre care 1,9 milioane au votat pentru independenţă. Alianţa separatistă condusă de Artur Mas a obţinut majoritatea celor 135 de mandate ale Parlamentului catalan. Anterior, guvernul spaniol avertizase ca alegerile regionale din Catalonia să nu fie folosite pentru promovarea independenţei regiunii. “Nimeni nu va diviza Spania, prin nici un mijloc. Aceste alegeri servesc unui singur scop, pentru stabilirea unui nou parlament regional”6 a afirmat Mariano Rajoy. La rândul său, ministrul spaniol de Justiţie, Rafael Catala, a declarat că nu exclude “suspendarea autonomiei regionale dacă un proces de separare ar fi demarat”, adăugând că “Spania a prevăzut dispoziţii referitoare la astfel de mişcări prin Constituţie”7.
Decembrie 2015: Corsica vrea secesiunea. Tensiuni fără precedent la Ajaccio Sondaje de opinie relevă că aproximativ două treimi dintre corsicani vor organizarea unui referendum pe tema independenţei insulei, anexată de Franţa în 1768. În acelaşi timp, o treime dintre francezi vor ca insula să se desprindă de Franţa. Corsica are cel mai înalt nivel de violenţă din Europa de Vest. Naţionaliştii corsicani au câştigat alegerile regionale din decembrie 2015, ceea ce a dat un nou avânt mişcării de secesiune. Blocul Per a Corsica (Pentru Corsica) a câştigat 24 din cele 51 de mandate în Legislativul local. Solicitările Per a Corsica includ statut oficial pentru limba corsicană, regim special de taxe pentru localnici şi amnistie pentru deţinuţii politici. Liderul naţionalist Gilles Simeoni – primar în Bastia, al doilea oraş ca importanţă al insulei – a precizat că în cazul în care „corsicanii vor independenţa, nu îi poate opri nimeni”. Corsicanii afirmă că autorităţile „franţuzesc Corsica”8, iar cultura locală este sistematic distrusă. Premierul francez, Manuel Valls, a respins noţiunea de „naţiune corsicană“ şi a înlăturat orice idee de „separare“ de Franţa după accederea la putere în Corsica a unor lideri naţionalişti. „Unii vorbesc de o naţiune corsicană. Eu nu prea ştiu ce înseamnă aceasta. Există o singură naţiune – naţiunea franceză. Nu se pune problema să revenim asupra acestui punct“, a declarat Manuel Valls. „Alipirea Corsicii la Republica Franceză nu este şi nu va fi niciodată negociabilă“ a precizat, ferm, şeful guvernului de la Paris, în opinia căruia „nu este posibilă o separare“ pentru insula mediteraneană. Manuel Valls a exclus, de asemenea, posibilitatea de a acorda limbii corsicane statut de limbă co-oficială în insulă, precum şi de a-i amnistia pe cei consideraţi de naţionalişti drept „deţinuţi politici“. „Republica Franceză recunoaşte limba corsicană, ea chiar se învaţă în şcolile din sistemul public (…). Dar există o singură limbă oficială, franceza“ a subliniat premierul francez. „În Franţa nu există nici un deţinut politic (…) Nu poate avea loc nici o amnistie şi nu va avea loc“9 a adăugat, amintind de asasinarea, în 1998, a principalului reprezentant al statului în Corsica, prefectul Claude Erignac. Liderul naţionalist şi nou preşedinte al Executivului regional corsican, Gilles Simeoni, a reacţionat puternic la declaraţiile lui Manuel Valls, acuzându-l de refuzul dialogului. „Este un fel de insultă la adresa sufragiului universal“10 a afirmat Simeoni. În Corsica, anul 2015 s-a încheiat pe fondul unor puternice tensiuni. După ce mai mulţi pompieri au fost agresaţi la Ajaccio, în noaptea de Crăciun, într-un cartier cu o importantă populaţie de origine magrebină, s-au înregistrat acţiuni islamofobe fără precedent. Condamnând violenţele din Ajaccio, Manuel Valls a dat asigurări, printre altele ,că „statul nu va da înapoi niciodată în Corsica“11. Nu este prima dată în Franţa când pompierii sunt agresaţi pentru că poartă uniformă şi, implicit, simbolizează puterea publică. Fenomenul a luat amploare în ultimii ani. Pe de altă parte, Corsica şi Limousin erau unicele regiuni în care nu se înregistraseră asemenea acte de agresiune. Ce s-a întîmplat? Le Figaro a încercat să ofere un răspuns. Există tensiuni latente în Corsica unde, în perioada 1960-1970 au fost primiţi numeroşi imigranţi. În epocă exista o mare cerere de braţe de muncă în viticultură. A urmat o perioadă de boom în construcţii. În prezent, pe fondul recesiunii, unele cartiere periferice au devenit veritabile ghetouri etnice. Potrivit Le Figaro, există pericolul ca tensiunile astfel create să izbucnească mai repede în Corsica, „din cauza insularităţii”, decât pe continent. Noile autorităţi locale din Corsica au condamnat manifestările cu caracter rasist şi islamofob care au avut loc după agresiunile împotriva pompierilor. Unul dintre liderii naţionalişti corsicani, Jean-Guy Talamoni, a amintit că în Corsica, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, evreii au fost protejaţi şi nu s-au făcut deportări în lagărele naziste. Rasismul şi islamofobia nu fac parte din cultura corsicană, iar cei care strigă, în corsicană, “Arabi Fora” (“afară cu arabii”) profanează limba corsicană, a declarat liderul naţionalist. Context: Situaţia din Corsica se înregistra în contextul în care, la alegerile regionale din Franţa, desfăşurate în decembrie 2015 în două tururi de srutin – 6 şi 13 decembrie – extrema dreapta, mai exact Frontul Naţional a confirmat sondajele de opinie (privite „liniştitor” de oficialii francezi) înregistrând un scor 27,73% – respectiv 6.018.775 din voturile exprimate la nivel naţional. În unele regiuni a depăşit pragul de 40%. Astfel, Frontul Naţional s-a clasat pe primul loc în şase din cele 13 regiuni (Alsace-Champagne-Ardenne-Lorraine, Bourgogne- Franche-Comté, Centre-Val de Loire, Languedoc-Roussillon-Midi-Pyrenees, Nord-Pas-de-Calais-Picardie, Provence-Alpes-Côte d’Azur), obţinând un rezultat istoric. Nivelul absenteismului, în primul tur de scrutin, a fost de 50,09%. Partidul Socialist şi aliaţii săi – care obţinuseră 29,5% din voturile exprimate în primul tur de scrutin al alegerilor regionale anterioare, din 2010 – au fost votaţi, în primul tur de scrutin din decembrie 2015, de 23,4% dintre alegători, obţinând victoria în două regiuni (Aquitaine-Limousin-Poitou-Charentes, Bretagne), precum şi în Corsica. Reculul s-a manifestat şi în cazul dreptei, listele Republicanilor-UDI-MoDem obţinând 27,2% din sufragii – faţă de 30,7% în 2010. În fapt, după primul tur de scrutin în decembrie 2015, dreapta şi aliaţii săi centrişti au obţinut victoria în patru regiuni (Rhône-Alpes, Auvergne, Ile-de-France, Normandie şi Pays de la Loire). Creditat cu o victorie detaşată înainte de atentatele de la Paris, „partidul Les Républicains, al fostului preşedinte Nicolas Sarkozy a văzut voturile îndreptându-se spre Frontul Naţional”12. Stânga spera să păstreze, în final, conducerea în Guadelupa şi Martinica, iar dreapta era bine plasată în Réunion şi Guyana.
Frontul Naţional a câştigat teren „în mod neaşteptat” în zone „netradiţionale” pentru această formaţiune politică – de exemplu, în trei departamente din sud-vestul Franţei, „unde stânga era puternică, în mod tradiţional”13, dar şi în zone controlate de dreapta. Astfel, formaţiunea de extremă dreapta a devansat net, în primul tur, Partidul Socialist şi opoziţia de dreapta în trei regiuni-cheie: în nord (Nord-Pas-de-Calais-Picardie), unde a candidat Marine Le Pen, în sud-est (Provence-Alpes-Côte d’Azur), unde a candidat de nepoata sa, Marion Maréchal Le Pen, şi în est (Alsace, Champagne-Ardenne, Lorraine) unde Frontul Naţional a fost reprezentată de strategul său, Florian Philippot. Pe plan naţional, “suntem de departe primul partid din Franţa, cu un procentaj superior alianţei Republicani-centrişti”14 şi-a exprimat mulţumirea vicepreşedintele Frontului Naţional, Florian Philippot. Scrutinul a fost considerat primul test la urne după atentatele comise la Paris în 13 noiembrie 2015, revendicate de Statul Islamic. Frontul Naţional a sperat să obţină un rezultat bun, de natură să-i consolideze preşedintei partidului, Marine Le Pen, şansele la alegerile prezidenţiale din 2017. Din perspectiva cercetătorilor şi analiştilor, procentajul ridicat obţinut de Frontul Naţional a evidenţiat faptul că partidul de extremă dreapta a reuşit să identifice punctele sensibile ale francezilor, „identitatea, imigraţia, securitatea”. Frontul Naţional a plasat în centrul discursului său „ordinea, naţiunea, securitatea, protecţia”. Îngrijorările legate de terorism se concretizează într-o „teamă reală”, iar in discursul naţionalist „există, pe de o parte, „ceilalţi” (…) şi, pe de altă parte „noi”, cei care trebuie protejaţi”. Privit din această perspectivă, discursul Frontului Naţional nu este perceput ca fiind „unul al urii, dar al unităţii”, motiv pentru care „votul pentru extrema dreapta a reprezentat pentru alegători o manieră de a schimba viaţa, o speranţă”15 a precizat Nicolas Lebourg, istoric specializat în extrema dreapta. Alegătorii nu au votat în funcţie de problematicile regionale, „determinarea lor apărând în raport cu climatul naţional”. În actualul context, „problemele aduse în prim plan de Frontul Naţional au fost cele care au marcat campania”16 a menţionat cercetătorul Sylvain Crépon. La rândul său, preşedintele Institutului Viavoice, pentru studiul opiniilor, a afirmat că rezultatul obţinut de Frontul Naţional este expresia unei „logici a rupturii care riscă să prevaleze asupra vechii logici a alternanţei”. Este vorba despre „un vot al furiei”, care „nu favorizează nici stânga radicală nici dreapta moderată”17. Succesul Frontului Naţional în primul tur de scrutin al regionalelor a fost „urmarea intersecţiei între o ofertă reformulată şi o cerere radicalizată” a apreciat politologul Pascal Perrineau. Problemele de ordin economic şi bulversările geopolitice „hrănesc o cerere crescândă de autoritate şi de protecţie, care intră în rezonanţă cu discursul Frontului Naţional”. În plus, în anul 2015, majoritatea teroriştilor care au comis atentate în Hexagon au fost „cetăţeni francezi proveniţi din rândul imigraţiei. (…) A apărut ideea că duşmanul trăieşte alături de noi, că are aceeaşi carte de identitate cu noi”18. În întâmpinarea acestor frământări, Frontul Naţional a formulat cele mai radicale soluţii – dar adaptându-şi oferta şi discursul. A fost nevoie de un „baraj” socialist – în fapt, o mişcare de autosacrificiu – în al doilea tur de scrutin pentru ca Frontul Naţional să nu câştige alegerile. După primul tur de scrutin, Partidul Socialist a anunţat că se retrage în turul doi al alegerilor regionale din cele puţin două regiuni-cheie pentru “a bara” victoriia finală a Frontului Naţional “În regiunile unde există riscul ca Frontul Naţional să iasă învingător şi în care stânga nu devansează dreapta, Partidul Socialist a decis să facă baraj republican” a declarat secretarul general al Partidului Socialist, Jean-Christophe Cambadélis. În fapt, în Nord-Pas-de-Calais-Picardie, în Provence-Alpes-Côte d’Azur şi în Alsace, Champagne-Ardenne, Lorraine, “timp de cinci ani, socialiştii nu vor avea consilieri” – dar „vor intra în rezistenţă”19. Urmarea mişcărilor strategice mai degrabă disperate a fost că extrema dreapta franceză a pierdut al doilea tur al alegerilor regionale, nereuşind să obţina victoria în nici una dintre cele 13 regiuni, în pofida succesului istoric înregistrat în primul tur de scrutin. Frontul Naţional, condus de Marine Le Pen, a sperat ca, în al doilea tur, să obţină victoria în câteva regiuni ale Frantei, mizând, cu precădere, pe respingerea de către electorat a partidelor tradiţionale acuzate de a nu avea soluţii pentru problemele economice şi de a nu fi fost capabile să prevină atentatele teroriste comise la Paris în 13 noiembrie 2015. „Frontul Naţional s-a clasat pe a treia poziţie în urma turului doi al alegerlor regionale din Franţa”20. Premierul socialist francez, Manuel Valls, şi fostul preşedinte conservator, Nicholas Sarkozy, au cerut ca eşecul Fontului Naţional la alegerile regionale „să nu fie primit cu triumfalism”, cu atât mai mult cu cât scrutinul a evidenţiat popularitatea în creştere a extremei dreapta. “Nici o uşurare, nici un triumfalism în această seară (…) Pericolul extremei dreapta nu a fost înlăturat, mai este mult până acolo”21 a reactionat şeful Executivului francez după aflarea rezultatelor. Anterior, în cursul săptămânii dintre cele două tururi de scrutin, Manuel Valls, invocase un risc de “război civil” în situaţia în care extrema dreapta ar câştiga alegerile regionale. În prima sa intervenţie după anunţarea rezultatelor, Nicolas Sarkozy a cerut, la rândul său, clasei politice franceze şi electoratului „să nu uite avertismentul” din 6 decembrie 2015. Partidul Socialist şi-a retras candidaţii din două regiuni, „preferând ca acestea să fie câştigate de formatiunea Les Républicains, condusa de fostul preşedinte conservator Nicholas Sarkozy, decât să ajungă sub conducerea extremei dreapta”22. Astfel, cele trei figuri marcante ale Frontului Naţional – preşedinta Marine Le Pen, nepoata ei, Marion Maréchal-Le Pen, şi strategul formaţiunii, Florian Philippot – nu au reuşit să-şi adjudece regiunile unde au candidat. Şefa partidului a fost învinsă în Nord Pas-de-Calais Picardie ca urmare a retragerii candidatului socialist, care le-a cerut simpatizanţilor săi să voteze în turul doi cu candidatul conservator. Rezultatul final al alegerilor regionale din Franţa nu reuşeşte să cosmetizeze o realitate îngrijorătoare. La nivelul întregii ţări, Frontul Naţional a obţinut 28% din sufragii – un rezultat de excepţie, echivalând cu 6,8 millioane de voturi în al doilea tur de scrutin. Mai mult decât atât, în cel de al doilea tur, Frontul Naţional a obţinut cu 800000 de voturi mai mult decât în primul tur de scrutin – progres contracarat de o mobilizare impresionantă din partea contracandidaţilor. Procentajul înregistrat de Frontul Naţional este în continuă creştere după anul 2007. Campania pentru regionale a fost focalizată pe minimizarea rezultatului Frontului Naţional şi, între cele două tururi de scrutin, pe strategia pentru a „bara” formaţiunea condusă de Marine Le Pen. Eforturile au fost justificate prin faptul că, pentru prima dată după apariţia pe scena politică din Hexagon, Frontul Naţional ar fi putut obţine preşedinţia unor regiuni – între care se remarcă Nord-Pas-de-Calais, Picardie, unde a candidat Marine Le Pen şi Provence-Alpes-Côtes d’Azur, unde a candidat nepoata sa, Marion Maréchal-Le Pen. În regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur, Frontul Naţional a înregistrat, permanent, unul dintre cele mai bune rezultate – aflate în permamentă creştere după prezidenţialele din 2012. Rezultatele Frontului Naţional în zona de nord sunt, de asemenea, în creştere după anul 2012.
Septembrie 2016: În Scoţia, pregătiri pentru un nou referendum În Scoţia se fac planuri pentru organizarea unui nou referendum privind independenţa după votul majoritar, la referendumul din 23 iunie, pentru ieşirea Marii Britaniii din Uniunea Europeană. Scoţienii sunt nemulţumiţi de faptul că au votat cu o majoritate de 68% pentru rămânerea în blocul comunitar. Totuşi, ar putea fi forţaţi să părăsească UE după ce votul general al britanicilor a înclinat balanţa în favoarea ieşirii din Uniunea Europeană. “Controlăm destinul nostru ca stat sau vom fi mereu la mila deciziilor care au loc în altă parte?” a lansat întrebarea premierul Nicola Sturgeon, insistând asupr faptului că: pierderea accesului la piaţa unică europeană este o limită peste care Scoţia nu poate trece. ”Cred că susţinerea independenţei va creşte dacă devine clar că acesta este cel mai bun sau unicul mod de a proteja interesele Scoţiei”23 a afirmat Nicola Sturgeon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu