În aşteptarea unui nou „Apel către lichele”

În definitiv meseria noastră, a celor care lucrăm cu ideile şi cuvintele, e să spunem adevărul pe cît e posibil şi să luptăm pentru „binele public” şi mai ales pentru cei mai puţin protejaţi în faţa abuzurilor politice, economice şi sociale ale puterii. Cîinii de pază nu trebuie să se transforme niciodată în cîini de companie. Asta aşa foarte succint.

Nu ştiu cum se face că la noi critica şi disidenţa este post-factum: după ce slujeşti Puterea sau o susţii tacit, cum ea dispare, începi o luptă aprigă împotriva ei. După ce ai slujit-o şi te-ai folosit de ea începi să lupţi cu ea cînd ea nu mai prezintă nici un pericol. Şi fugi să o susţii pe cea nouă. Acest lucru se cheamă impostură sau oportunism care urmăreşte doar profit. Risc zero şi efecte politice dezastruoase. Cum ar spune un intelectual de marcă: aceştia sînt nişte „lichele intelectuale”. Aici sîntem total de acord cu domnul Gabriel Liiceanu.

Autorul „Apelului către lichele” ne dă un exemplu perfect. Propriul exemplu. În timpul comunismului, nu se revolta ci doar „rezista prin cultură” şi în timp ce unii nu puteau  nici intra la Universitate, alţii aveau burse în străinătate. E ceva de judecat? Nu: aşa au fost vremurile. Cum spune un genial dramaturg rus: erau vremurile în care „om cumsecade este cel care nu face josnicii din plăcere”.  Dar după 90 dumnealui a devenit un disident feroce şi critic al vechiului regim. Dar şi asta e de înţeles. Se acumulase multă ură. Cu toţii am urît acel regim: mai ales profitorii lui. Şi regula la noi e simplă: cu cît am profitat mai mult de vechiul regim cu atît am devenit anticomunişti mai feroce. Dar după 90.

După care a început să predice despre „sfînta proprietate”. Mi-a recitat şi mie odată la NEC această predică. Am vrut să văd despre ce „proprietate sfîntă” e vorba şi am aflat: proprietatea statului „Editura Politică” a trecut prin ceva scheme în proprietatea domnului Liiceanu. Care e mecanismul prin care se trece o proprietate dintr-un regim în alt regim? Pe baza a ce se legitimează? Cine a sfinţit-o? Şi comuniştii au făcut la fel, doar că în sens invers. Unii au trecut proprietatea privată în proprietatea statului, alţii au trecut proprietatea statului în mîini private. Pe ce bază? Adică economia, proprietatea este o chestiune politică, de putere, de convenţie. Dar dacă e sfîntă, Dumnezeu cu mila, numai că nu ştiu  cum se face că această „sfinţenie” trage numai la unii cu mai puţine scrupule şi bine poziţionaţi? Dar nici asta nu e atît de deranjant: e pînă la urmă o bătălie de putere. Am citit şi noi nişte cărţi. Dar de ce să o tragem în regim sacerdotal? Doar că am prefera mai puţine predici de morală dacă se poate. Dar doar dacă se poate....

Ce a mai urmat? Editarea cărţii unui prim ministru care s-a valorizat în ştergere de datorii şi eşalonări de plată ale „proprietăţii sfinte” către stat. Cîte au fost nu sîntem în măsură să le numărăm. O fi asta corupţie? Nu foarte. Cînd e pentru „lumea bună” şi „valori” găsim justificări pentru orice. Dumnezeul proprietăţii sfinte cu mila...
A urmat Băsescu.

„Dumneavoastră aţi spus în cuvîntul pe care ni l-aţi adresat că nu ştiţi dacă aţi fost la înălţimea exigenţelor măcar a unei părţi din intelectualitatea română. Fac parte din acei cărora li s-a lipit eticheta de  `intelectual al lui ` şi aş vrea să spun cu această ocazie că aţi fost la înălţimea unei bune părţi a intelectualităţii din ţara asta. (...) Asta inseamnă tocmai că s-au recunoscut cu valorile lor în activitatea dumnavoastră”, „Timp de 10 ani cât aţi fost, sunteţi preşedintele României, nu aţi făcut decât să ne asezaţi pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm. Şi pentru asta vă mulţumim” (sursa).

Nu e din vechiul Omagiu, ci din domnul Liiceanu adresîndu-se preşedintelui Băsescu. Rezultatul: nişte decoraţii sau grade ce or mai fi. Adică privilegii. Cei care criticau argumentat matrapazlîcurile domnului Băsescu erau înfieraţi de cei decoraţi. Cum rămîne cu această situaţie?, se întreba pe bună dreptate unul dintre puţinii disidenţi autentici de pe la noi, Dorin Tudoran. Fireşte, erau împotriva „vectorului” şi „intereselor naţionale” etc. Cînd Băsescu iese din schemă şi mizeria iese la suprafaţă „ne dezicem”, „ne despărţim” şi devenim a cîta oară „critici şi disidenţi post-factum”. Criticăm doar după ce ne-am luat onorurile, am legitimat impostura şi abuzurile, am pupat  iar cel în cauză nu mai are ce oferi şi nu mai prezintă interes, dar nici pericol. Ca la carte.

Mai e ceva de spus? Nu. Asta e schema de succes a establishment-ului nostru  intelectual şi jurnalistic pe care „ucenicii” deja îl duc la un nivel superior. Cu mici excepţii.

În ultima perioadă am lucrat mult cu hoţii, interlopii şi bandiţii pentru partea a doua a micii mele trilogii a marginalilor, Bandiţii (prima Sectanţii), care apare la Polirom. În lumea hoţilor&bandiţilor am întîlnit mulţi peltici. Media era puţin prea mare pentru a fi doar un defect. Am aflat. Mi-a explicat unul din eroii cărţii mele: dacă un hoţ spune ceva despre cineva neacoperit sau dă o informaţie falsă plăteşte. Cum? În dependenţă de gravitate: ori i se taie limba (mai rar) ori doar i se taie vîrful limbii. Se crestează şi se pune puţină sare. Rămîne peltic pe toată viaţa şi cariera lui e terminată. Rămîne cu acest stigmat al ruşinii care nu poate fi ascuns. Cum a căscat gura, ceilalţi ştiu cu cine au de-a face. Şi cad în rang. Dar ei nu sînt intelectuali şi jurnalişti ca să-şi permită să se joace cu vorbele şi faptele. Sînt nişte bandiţi. Mă gîndeam doar că dacă s-ar aplica şi în „lumea bună” această tehnică am mai avea jurnalişti şi intelectuali finuţi cu limbi întregi? Oi cîte limbi ar fi smulse din rădăcină....

Nu judec, nu rîd şi nici măcar nu plîng. Încerc să înţeleg. E pînă la urmă strategia de viaţă a fiecăruia. Fiecare e responsabil de ce spune şi face. Unii din asta trăiesc. E dreptul fiecăruia cu toate că mai avem şi nişte responsabilităţi cînd vorbele şi faptele noastre pot influenţa multe vieţi. Însă cînd unii îşi aleg calea mercenariatului politic şi transformă critica doar înr-o luptă „post-factum” cu riscuri minime şi profit maxim predicînd valori, dînd lecţii de moralitate şi verticalitate  şi mimînd veşnica stare de disidenţă atunci chiar că mi se face dor de un nou „Apel către lichele”. Domnule Liiceanu, aveţi material. Îl aşteptăm. Cu toate că unii intelectuali nu pot trăi decît la curte. Exilul e străin de ei. Se caută o nouă curte?
Pace...

Vasile Ernu