Gabriela Cretu
România, între a fi ca toți și a fi ca nimeni, 27 December 2014
Articolul
își propune - fără pretenții de adevăr dar cu speranța de
inteligibilitate - să ofere o lectură personală a felului în care este
percepută Uniunea Europeană în spațiul românesc și o descriere a locului
în care se auto-plasează România însăși în spațiul european.
Interpretarea are la bază o serie de studii și cercetări realizate,
evaluări ale deciziilor adoptate dar și experiența directă a autoarei,
care reunește interesul teoretic de lungă durată cu implicarea efectivă
în politica europeană făcută de români în ultimul deceniu. Prezentarea
nu maschează tristețea că, tocmai din cauza manierei de raportare și
imaginii de sine, românii nu-și valorifică suficient de bine
diferențele, nici nu se bucură de trăsăturile pe care le au în comun cu
restul societății europene; cel mai adesea, fac eforturi de a se
singulariza; nu sunt singurii însă care fac asemenea eforturi în Uniunea
Europeană.
Din
rațiuni legate de dimensiunea limitată a acestui text, flash-uri în
realitate vor însoți argumentele, pentru ilustrare; la final, adăugăm o
listă de surse online pentru cititorul dornic să aprofundeze sau
scepticul care vrea să verifice distanța dintre interpretare și
realitatea descrisă în date, cifre, evenimente.
Câteva considerații metodologice
O
analiză din perspectivă geopolitică a manierei în care România se
raportează la Uniunea Europeană reprezintă o adevărată provocare
intelectuală și un exercițiu de echilibristică politică. Rațiunile care
stau la baza acestei mărturisiri cumva precipitate, încă din
introducere, nu țin de dubla apartenență a autoarei. Este posibil ca
supozițiile teoretice ale acestui exercițiu și unele dintre afirmațiile
pe care le voi face în baza lor să genereze controverse în rândul
cititorilor; o receptare, fie și polemică, m-ar bucura să existe.
Dificultatea în fața căreia mă găsesc însă este, mai curând,
epistemologică. Abordarea geopolitică este, în esență, una a
raporturilor de putere care se stabilesc între diferiți agenți în
privința valorificarii și controlului teritoriilor, a strategiilor
elaborate și a înfruntărilor care au loc pentru obținerea sau
conservarea accesului la resursele și spațiul terestru; uneori, nu la
spațiul terestru, ci doar la pozițiile simbolice care să permită
exercitarea puterii asupra altora.
Ca
regulă, agenții, actorii acestor jocuri strategice prin care se
stabilesc sau strică echilibrele de forțe sunt considerați în
geopolitică statele, puterea organizată deja, puterea localizată. O
analiză bazată pe această ipoteză poate produce false reprezentări
despre cine decide, rațiunile pentru care o face și funcția pe care
decizia o îndeplinește în tabloul geopolitic mai general.
Lectura
evenimentelor însăși ar fi determinată de istoria și geografia unei
țări; regula nu se confirmă întotdeauna. Adesea este invers; căutăm
legitimarea interpretărilor pe care le dăm realității, ca și a
alegerilor făcute, prin evenimentele istorice sau particularitățile
geografice. Lucrul devine evident atunci când vecinul cu aceleași
particularități geografice și istorie similară alege invers și
interpretează pe dos; România confirmă, nu rareori, acest adevăr.
Supozițiile
epistemice fundamentale pe care îmi construiesc interpretările sunt
diferite de ale geopoliticii ”clasice”; ele nu se aplică doar cazului
particular al României.
1. Cu
precădere în ultimele decenii, puterea s-a delocalizat. Nu au dispărut
statele; ele continuă să se înmulțească, dacă luăm în considerare ceea
ce s-a întâmplat în spațiul fostei URSS, Balcanii de Vest sau Africa de
Est. Nu ne imaginăm nici o contrafactuală dizolvare a puterii în corpul
social; ea continuă să fie centralizată; nu este însă mai difuză; doar
mai puțin localizabilă.
2. Delocalizarea
este consecința faptului că au proliferat și și-au sporit funcțiile o
serie întreagă de instituții, organizații, rețele - formale și informale
- care influențează adoptarea deciziilor; asta, în cazul în care nu se
substituie total decidenților statali legitimi care ar adopta hotărârile
în cadrele instituționale existente. Este vorba despre instanțe
binecunoscute – precum Fondul Monetar Internațional, Organizația
Mondială a Comerțului, Banca Mondială – dar și de G8, G20, etc. Rolul
acestora nu au fost niciodată atât de mare ca astăzi, legitimitatea
niciodată mai slabă; controlul democratic și încrederea cetățenilor sunt
practic inexistente. Situația este agravată de faptul că rețelele
informale sunt din ce în ce mai puternice în timp ce instituțiile
globale formale, din ce în ce mai slabe. Drept ilustrare, o întâlnire a
Grupului de la Davos poate fi receptată drept eveniment global,
Adunarea generală a ONU trece aproape neobservată în mass media.
3. Deciziile
importante nu mai sunt obiectul politicii și nu sunt luate de actorii
politici naționali (sau europeni) în cadrele formale, ci de actorii
economici sau de către ”purtătorii lor de cuvânt”. S-a produs o
inversare a raporturilor de forțe; economicul decide; politicul s-a
transformat în banalul sac de box utilizat pentru descărcarea tensiunii
acumulate în societate ca urmare a consecințelor negative generate de
politicile aplicate. Fundamentalismul piețelor - în ciuda infirmării
spectaculoase și dureroase a supozițiilor sale în timpul crizei -
continuă să fie ideologia dominantă într-o lume care se declară ”fără
ideologie”.
4. Statele
nu mai sunt instrumentele democratice ale suveranității populare – atât
cât au fost ele vreodată; în majoritatea lor, au fost cucerite din
interior. Marile puteri statale au schimbat vechea politică a dominației
pentru glorie într-una de susținere a expansiunii economice, chiar dacă
nu întotdeauna glorioase. Corporațiile transnaționale și instituțiile
financiare au infiltrat puterea statală: devenită neteritorială pentru
prima data in istorie, puterea delocalizată trebuie să se exercite
undeva și are nevoie de mobilitatea juridică a teritoriilor, pentru
implantare. Acest fenomen se produce pretutindeni…
5. Diferența
față de hegemonia pe care statele o căutau în trecut și formele
dominației actuale constă în modul de raportare la populație. Noua
putere se poate întoarce împotriva cetățenilor iar statele revin la
funcția lor primară, de instrument de control al populației excedentare.
Populația proprie nu mai are valoare strategică. Cetățenii pot servi
creșterii dar creșterea nu mai servește cetățenilor; ei pot fi tratați
de aceeași manieră ca locuitorii coloniilor, în trecut; mai grav, pot fi
înlocuiți cu alții, de import.
6. Aceste
noi puteri nu sunt microputeri, în sensul pe care-l folosea Michel
Foucault, atunci când descria raporturile de forță care se stabilesc la
nivelul societății, economiei, în familii, etc. și cărora instituțiile
statului le sunt expresia vizibilă, rezultanta compunerii. Sunt
macroputeri, ierarhice, centralizate, în sensul clasic al geopoliticii;
ele se substituie statelor și se impun teritoriilor controlate înainte
de acestea în aceeași manieră ca ele.
7. Uniunea
Europeană reprezintă în un caz ilustrativ foarte util unei analize în
termenii de mai sus. Sunt 28 de state membre dar, ca bază și element
definitoriu, spațiul deschis al pieței unice europene! În practică,
statele nu mai sunt definite clasic, de frontierele lor; mai curând, se
poate vorbi de rețele de putere centrate, eventual, în una sau alta
dintre capitale. În plus, un set de instituții comune legitime și un alt
set de centre decizie – pe care criza le-a pus în lumină - cu
legitimitate discutabilă, total nedemocratice, etc…
Asumarea
unor asemenea ipoteze este echivalentă cu a spune că vom exclude orice
afirmație în termeni de tipul guvernul/instituția x sau personalitatea y
sunt responsabile pentru strategia z sau poziția w. Vom evita orice
referire la intenții bune sau rele; nu putem cunoaște intențiile tuturor
celor implicați în ”fabricarea” realității. Ceea ce se poate bănui sau
deduce nu se poate întotdeauna dovedi și nici nu este util să o facem.
Putem vedea doar cui servesc deciziile adoptate și efectele acestora.
Putem descrie fenomene și anticipa consecințe.
Avatarurile noii democrații
Ca
o tristă ironie, se poate spune totuși cu certitudine cine sunt ce care
nu decid – cetățenii. În România, aceștia au descoperit, nu fără
uimire, că după 1989 și-au câștigat dreptul de a face opoziție politică
dar și l-au pierdut total pe cel de a exercita puterea politică; ca
trăitori în regimuri autoritare succesive, reprezenta un drept pe care
l-au sperat. Până și modernitatea în care credeau că au trăit și înainte
de 1989 le-a fost refuzată; li s-a spus repetat, și mulți au
interiorizat dureros asta, că țara a ieșit direct din epoca de piatră.
În
țările Europei de Est și în România în mod mult decât în alte părți, se
poate verifica din plin adevărul afirmației conform căreia învingătorii
scriu istoria iar învinșii o suportă. Învinșii reprezintă o majoritate
despre care nici măcar nu se mai vorbește; sunt cei pierduți pe parcurs
prin ignorare, prin declasare, prin risipire. Afirm ”pierduți”, ca o
trimitere la un titlu premonitoriu de articol apărut undeva, pe la
începutul anilor 90 - Ceux qui gagnent, ceux qui perdent et ceux qui sont perdus. Este mai actual ca niciodată…
România, Europa și ceilalți…
Europa și european
au intrat demult în cursa pentru titlul de cuvântul cel mai gol de
conținut explicit folosit în spațiul public românesc; concurează cu
competitori mai vechi, dar la fel de redutabili, precum reformă și modernizare.
În ultimii ani, pe fondul tensiunilor din mediul politic, s-a
evidențiat mai mult ca oricând faptul că Uniunea Europeană reprezintă
ceea ce își imaginează sau are interes fiecare dar rămâne o mare
necunoscută, în sens propriu; adeseori, funcționează sau este privită
ca o nouă Înaltă Poartă (Sublime Porte).
Cât timp România s-a aflat în afară Uniunii Europene, înainte de 2007, termenul european era
confuz dar conotația sa era pozitivă, era ceva ”de bine”. Adăugarea
epitetului întreținea pentru majoritatea populației speranța
progresului. A fi european era echivalent cu civilizat, democratic,
avansat, educat, modern, eficient și, mai ales, ducând un trai mai
bun. În acest context, singurul obiectiv strategic explicit formulat în
raport cu Uniunea - ”alinierea la standardele europene” – părea cel
puțin rațional; este rațional să-ți dorești binele…
După
mai mult de șapte ani de la aderare, termenul este la fel de vag; nu
mai este mereu de bine; nici cu cine ”ne aliniem” nu este întotdeauna
clar. Deși sondajele îi plasează încă pe români printre cei mai
pro-europeni cetățeni, o schimbare semnificativă la nivelul atitudinii
societății s-a produs deja.
Trecerea
de la un atașament necondiționat, difuz și slab motivat la un
euroscepticism doar punctual motivat era de așteptat; este efectul
șocului realității într-un context în care operaseră doar miturile. În
plus, există o corelație pozitivă demonstrabilă între gradul de
necunoaștere și dimensiunea încrederii. Dacă aceasta nu s-a prăbușit
mai puternic, faptul se datorează corelației inverse, de data aceasta,
cu încrederea în propriile instituții, care este foarte slabă; cele
europene sunt văzute ca mai democratice și eficiente. Bineînțeles, criza
economică și ”soluțiile” oferite au contribuit la modificarea
percepției publice față de instituțiile Uniunii Europene dar valul
eurosceptic este mai timpuriu.
Marcați
de o istorie cu schimbări relativ frecvente, în care era important de
prins conjunctura favorabilă, românii nu au făcut din gândirea pe termen
lung și cu perspectivă largă punctul forte; o recunosc ei înșiși.
Aderarea la Uniunea Europeană nu a fost mijlocul ales pentru a atinge un
obiectiv major de dezvoltare a societății românești; a fost un
obiectiv-surogat, în contextul lipsei unui proiect național asumat.
Aderarea la UE a fost, în primul rând, un certificat de bună purtare
menit să înlăture complexele adunate în raport cu occidentul, certificat
care trebuia obținut cu orice preț. Implicarea la nivel politic a fost
absolut sinceră iar prețul a fost plătit cu toată onestitatea. Pe acest
fond, discuțiile despre oportunități și riscuri concrete au lipsit ori
s-au purtat doar în spații închise. Aceasta fiind situația, pentru o
bună bucată de vreme, românii ar fi putut defila în UE sub deviza Bunăcredință absolută, cunoaștere vagă, speranță excesivă, supunere oarbă!
Conformism politic și alegere geopolitică
Astăzi, statul român trăiește între un difuz conformism politic și o fermă alegere geopolitică.
Numesc conformism politic acceptarea tuturor politicilor europene
neoliberale - căci nu toate politicile se bucură de acest privilegiu -
ca date și de neevitat; opoziția la ele este minimă iar analiza de
profunzime a consecințelor care decurg din aplicarea acestora pentru
societatea românească și posibilitățile ei de dezvoltare viitoare nu
este deloc o regulă. Ceea ce este adoptat la nivel european este ordin; ordinul se execută. Ilustrativ este cazul Compactului Fiscal. Semnat de președinte în timpul guvernului de dreapta, Tratatul ajunge
pentru ratificare în parlament imediat după căderea guvernului și
schimbarea majorității parlamentare, în plină tensiune între palate,
când orice pretext era bun pentru a marca diferențele. Este ratificat cu
un vot practic unanim și fără nicio polemică!
Opțiunea
geopolitică este făcută și fermă - Statele Unite ale Americii sunt
partenerul prin excelență. Opțiunea nu este doar fermă; este închisă,
adică o non-opțiune. Poate fi interpretată drept act de trădare a
intereselor naționale chiar și încercarea de a analiza rațional
avantajele și dezavantajele pe care lipsa de orice nuanțe și de orice
condiționalități a Parteneriatului strategic cu SUA le are asupra securității sau bugetului statului român precum și relațiilor sale cu celelalte state din Uniune și cu vecinii.
Acordul
pentru amplasarea scutului antirachetă fără niciun fel de condiții
puse, decizia de a crește bugetul apărării peste posibilitățile
momentului sau solicitarea – deocamdată neoficială - ca trupele
americane să staționeze permanent pe teritoriul țării sunt rezultat al
unei asemenea logici; sau a lipsei ei.
Simplificând
lucrurile, care sunt mult mai complexe, România a pus geopolitica
înaintea politicii; în România, cetățenii visează încă la modelul
european din țările bogate dar politicile implementează modelul american
din țările sărace. Este echivalent cu a afirma că statul este plasat
întotdeauna înaintea/deasupra societății; sub acest aspect, lucrurile nu
s-au schimbat prea mult după 1989.
Lucrul
nu este surprinzător pentru o societate ”de dreapta” în alegerile și
valorile sale; nu în nevoile sale. Spun ”de dreapta” în baza unei
experiențe istorice care arată cum încercarea de a edifica socialismul a
eșuat în național-comunism iar efortul cel mai coerent de după
Revoluție a fost cel de reînviere a unui trecut iluzoriu - perioada ”de
aur” dintre cele două războaie - și nu cel de proiectare a unui viitor
mai bun decât trecutul. Altfel, în România, partidele însele pun
ideologiile la zid; în declarații. În fapt, ceea ce uimește probabil pe
un francez, să zicem, este absența oricăror diferențe ideologice în
mediul politic; neoliberalism economic și conservatorism politic, de la
”dreapta”, la ”stânga”.
Realitatea
s-ar putea să fie mult mai simplă, totuși, și asemenea distincții să
fie doar pentru analiști. În România, spațiul euroatlantic este
reprezentat ca un spațiu geografic și politic omogen. Se poate suspecta
chiar un anume filtraj al informațiilor care nu lasă să pătrundă în
conștiința publică ideea că ar exista diferențe sensibile de interese
sau poziționări între Statelor Unite ale Americii și Germania sau faptul
că francezii păstrează cumva, chiar dacă implicit, credința că una
dintre funcțiile Uniunii ar fi trebuit să fie realizarea unui echilibru
de putere între cele două țărmuri ale Atlanticului.
Noi, Uniunea Europeană și NATO
O
perspectivă geostrategică ”clasică” ar putea considera însă și că
reprezentarea pe care-o și-o fac românii despre lumea euroatlantică este
mai aproape de realitate decât a vechilor state membre iar opțiunea
pentru SUA, sărind peste Bruxelles, este doar o alegere pragmatică.
La
acest moment, Uniunea Europeană poate fi gândită ca actor geo-strategic
în mod independent de NATO/SUA doar ca o ipoteză de lucru sau un
proiect, tentante teoretic, dar pe care realitatea le-ar infirma
imediat, cu numeroase argumente, în ciuda dorinței acelor țări
fondatoare de care aminteam mai sus și care au gândit/văzut construcția
europeană ca o contrapondere la puterea SUA sau o multiplicare a
propriei lor puteri în spațiul continentului (vezi
http://www.diploweb.com/France-UE-le-malaise-pourquoi.html).
Dintre
cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, 22 sunt și membre ale
NATO. Toate statele mari, care pot aspira la o poziție de influență
geostrategică sunt membre, fără excepție. Or, spre nemulțumirea celor
care așteaptă acțiuni independente ale UE în materie de politică de
securitate și politică externă, nu e posibil ca aceleași state să aibă
simultan două opțiuni distincte în aceeași problemă, o dată ca membre
NATO, altă dată ca membre UE… În cazul fostelor state socialiste,
aderarea la Uniunea Europeană a avut drept precondiție aderarea la
NATO; aceasta s-a produs prima. Nu considerăm acest lucru întâmplător și
nici nu suspectăm Alianța Nord Atlantică de o exigență mai mică decât Uniunea Europeană în selectarea membrilor .
După desființarea Tratatului de la Varșovia și dispariția URSS - deși au existat unele așteptări - nu s-a pus serios problema desființării Pactului Nord Atlantic.
Întărită în vremea Războiului rece, organizația nu a avut probleme de
identitate pentru a supraviețui; avea deja una. Prin însăși existența
sa, NATO previne posibilitatea ca Uniunea Europeană să devină actor
geostrategic distinct de SUA, căci a gândi NATO fără SUA este posibil
tot ca ipoteză/proiect…
Nu
atribuim acest fapt intențiilor cuiva anume ; este funcția pe care o
îndeplinește, independent de posibilele intenții. Dacă acceptăm această
ipoteză, disoluția NATO sau retragerea statelor membre ale UE din
organizație ar fi condiția prealabilă edificării unei politici europene
de securitate și apărare comune; atunci, Bruxelles-ul ar conta
independent .
Punte. Limită. Insulă.
Ceea
ce am afirmat anterior nu trebuie să ducă în eroare pe cineva cu
privire la modul în care își reprezintă românii țara. Există un soi de
determinism geografic exclusivist în felul în care liderii văd rolul și
poziția României. Avantajele legate de diversitate și poziționarea
geografică sunt considerate în sine suficiente pentru a conferi țării un
rol strategic unic, de neînlocuit. Credința ar fi justificată, poate,
în cazul unui conflict clasic; teritoriul este marcat de bariere fără
număr, în care timpul de parcurgere, și nu distanța în sine, devine
relevant. Excesiva certitudine privind poziția privilegiată strategic
este, din păcate însă, doar probă pentru o anume defazare; se gândește,
de manieră generală, în termeni specifici începutului secolului trecut.
Sentimentul că e vorba
de un loc privilegiat geografic nu exclude, simultan, faptul că românii
se văd pe ei înșiși la marginea Uniunii Europene și asta fără legătură
cu faptul că, într-adevăr, România securizează peste 2000 de kilometri
din granița externă a acesteia. Este o barieră mentală, rezultat al unui
proces de automarginalizare.
Acest
gen de reprezentare poate avea avantajele sale; cei care se plasează la
limită se pot constitui în punte de legătură între interior și exterior
sau în zid de apărare, în funcție de opțiune. Din păcate, nu aceasta
este situația. Putem vorbi mai curând de un fel de insularizare. Faptul
că în Consiliu aderă adesea, absolut surprinzător și împotriva
propriilor interese, la punctele de vedere ale Marii Britanii poate să
fie un simptom.
Se
gândește încă în termeni de ”ei, europenii” și ”noi, românii”, chiar
dacă sublinierea în discursul public a apartenenței noastre la Europa
încă de la formarea poporului român este un loc comun. Problema de
conexiune nu este cu Europa; este cu Uniunea Europeană.
Uniunea
Europeană este un spațiu în care România nu vrea să fie recunoscută ca
egal și să-și maximizeze șansele de dezvoltare, împreună cu ceilalți;
imaginea este cea a unei curse cu obstacole în care statul român își
propune să obțină locul șapte, loc la care ar trebui să aspire și care i
s-ar cuveni în baza mărimii sale. În anii din urmă a concurat însă în
mod efectiv doar cu Bulgaria, pentru un obiectiv negativ – evitarea
ultimului loc. Aderarea Croației a reprezentat un moment de ușurare
pentru ambele țări; ultimul locul este ocupat la numeroase criterii.
Este
dominantă o abordare concurențială și cumva abstractă. Importanța
fondurilor europene este exagerată dar gradul de absorbție este încă
scăzut. În schimb, este mai curând ignorat faptul că noile reglementări -
fie ele comunitare, fie interguvernamentale - pot crea dificultăți în
dezvoltare și introduce condiții care să ne plaseze sine die în
statutul de zona săracă a Europei și săracă în mod absolut. Prima
dovadă că legislația europeană se află undeva, între destin implacabil
și inexistență, este faptul că reglementări europene care, în alte
părți, au scos oamenii în stradă cu sutele de mii au lipsit total din
dezbaterea publică.
Nu
putem vorbi nici de eforturi de a valorifica oportunitățile de moment;
ne-am pierdut specificul. Spre exemplu, România nu este încă membră a
zonei euro. Acest timp de așteptare, necesar atingerii criteriilor de
convergență reale, reprezintă, în principiu, un spațiu de libertate.
Moneda proprie nu este doar un semn abstract al unei suveranități
statale la fel de abstracte. Moneda este o pârghie utilă intervenției în
economie. Teoretic, atât rata de schimb căt și cea a dobânzii pot fi
folosite; astăzi, este imposibil sau inútil. Gradul de euroizare -
utilizarea euro în tranzacțiile interne - este de peste 70% ; Banca
Națională, deși obligată de lege, nu a adoptat măsuri care să împiedice
fenomenul. Problema este că decidenții nici nu s-au gândit vreun moment
că ar putea să transforme dezavantajul de a nu fi deocamdată în zona
euro, într-un avantaj. Odată cu noile reglementări bugetare, chiar și ipoteza improbabilă a dispărut.
Perspectiva
generală, neînsoțită de analize punctuale, face ca însăși adoptarea
euro să pară o problemă de orgoliu, nu una legată de interesele
economice ale țării. Aprecierea nu este hazardată; această maniera
orgolioasă o regăsim în cel puțin alte două cazuri – aderarea la Spațiul
Schengen și eliminarea Mecanismului de Verificare și Cooperare în
justiție. Sunt două mize mici; românii sunt cetățeni europeni și pot
călători liber în spațiul Uniunii; ameliorarea situației din justiție
este oricum un obiectiv din respect pentru cetățean și ca un instrument
de a atinge justiția socială. Pentru cele două obiective s-au făcut
concesii mari și cheltuit energii care puteau fi rezervate unor cauze
mai înalte. Neatingerea obiectivelor motivate astfel devine însă o sursă
continuă de frustrări și adversitate față de Uniunea Europeană, luată
ca întreg; statele care susțin cele mai dure măsuri europene pot,
surprinzător, să se bucure de o mare simpatie.
Resursele, simpatiile și ideologia
Orice
fel de determinism bazat pe elemente obiective, inclusiv cel geografic,
poate fi infirmat folosind cazul României. Simpatia ca și antipatia
sunt o problemă de pură ideologie, memorie selectivă sau impresie. În
topul celor mai simpatizate state membre ale UE astăzi se află Germania
și Marea Britanie. Un etnic german candidează la președinția României cu
șanse de a câștiga; principala sa calitate, pentru mulți, este tocmai
apartenența etnică.
Pe
cât de bine văzuți sunt germanii sau prieteni sunt considerați
americanii, pe atât de inamici sunt tratați rușii; asta, încă înainte de
declașarea crizei din Ucraina; după, declarațiile belicoase ale unor
lideri români au depășit cu mult cele mai dure poziții adoptate de alți
europeni. Antirusismul a oferit un anume suport public pentru decizii
strategice, cum ar fi exploatarea unor resurse naturale controversate
(gazele de șist) sau creșterea semnificativă a cheltuielilor pentru
înarmare.
România se
plasează în fruntea țărilor europene în privința acoperirii nevoilor
energetice din surse proprii; în plus, are încă consumuri de câteva ori
peste media europeană, ceea ce-i permite dezvoltarea unor programe de
retehnologizare și economisire prin care să reducă necesarul de gaz sau
electricitate; nu trebuie să-și asume riscuri. Obținerea independenței
energetice - nu doar a securității energetice - a devenit însă o obsesie
și este motivația principală a deciziei de a permite exploatarea
gazelor de șist.
În
declarații, antirusismul capătă, uneori, note iraționale. Astfel,
România a făcut din unirea cu Republica Moldova obiectiv național. În
ciuda susținerii pe care o arată și a unei firești solidarități cu
românii de peste Prut, cetățenii simt că iarăși e vorba de un
obiectiv-substitut, în lipsa unuia de dezvoltare intern. Chiar și așa,
unirea, ca și aderarea Moldovei la UE, impuneau dialogul cu Federația
Rusă, măcar pentru soluționarea conflictului trans-nistrean; argumentul
nu i-a făcut pe lideri mai prudenți în declarații vreodată.
Federația
Rusă nu are legătură în imaginarul colectiv cu Imperiul Rus, ci cu
Uniunea Sovietică. Anticomunismul alimentează antirusismul, nu
viceversa. Când vorbim de preferințele românilor, singura ideologie
asumată oficial după 1989 a contribuit și la declasarea Franței, în
ciuda legăturilor istorice și culturale cunoscute și recunoscute ;
politica de returnare a romilor nu a avut vreun rol în scăderea
simpatiei. A avut rezultate, din păcate, anticomunismul românesc, care a
dus o campanie brutală împotriva egalității, ideii republicane,
revoluției ca act pozitiv, valori care Franța a fost dintotdeauna intim
asociată; nu e destul de pragmatică sau sălbatică pentru gustul
anticomuniștilor români…
Un alt caz ilustrativ – cine participă la Consiliul European
România
este o republică parlamentară cu președinte ales direct, prin vot
universal, și guvern învestit de parlament, responsabil de politica
internă și externă a țării. Constituția – ultima dată modificată în
2003, înainte de aderarea la Uniunea Europeană – nu conține prevederi
referitoare la reprezentantarea europeană, în nicio instituție; acest
fapt a lăsat loc la interpretări. Acestea se pot constitui într-o cheie
pentru înțelegerea neînțelegerilor pe care le are România, cât și a
celor pe care le au alții în privința politicii românești.
Viața
politică internă, deciziile adoptate la nivel european și alianțele
”strategice” sunt marcate – cel puțin la suprafață - de (ne)rezolvarea
conflictului de competențe dintre președintele statului și prim
ministrul guvernului cu privire la problema participării la lucrările
Consiliului European; conflictul a implicat și alte instituții,
respectiv Curtea Constituțională și Parlamentul.
Problema
a atras atenția societății românești asupra instituțiilor europene în
ansamblu, fără să aducă, totuși, un spor semnificativ de cunoaștere sau
înțelegere a mecanismului funcționării lor.
Starea
conflictuală dintre titularii scaunelor de la Palatul Cotroceni (sediul
președinției) și Palatul Victoria (sediul guvernului) a fost
transformată în instrument al bătăliei pentru putere din politica
internă, reușind să împartă opinia publică în tabere. Caracterul legitim
sau nu al participării, respectiv conținutul deciziilor adoptate de
Consiliul European, au rămas secundare în procesul de polarizare a
punctelor de vedere, deși ele ar fi trebuit să constuie miza.
Participarea președintelui ”de dreapta” sau a premierului ”de stânga”
puteau , teoretic, modifica echilibre, într-un context în care erau
decizii sensibile pe agendă.
Constituțional,
președintele nu are puterile executive pe care susținătorii i le
atribuie; nu dispune de mecanisme prin care voința sa să se transforme
în act normativ: nu are drept de inițiativă legislativă, se poate adresa
parlamentului doar prin mesaje, care nu sunt acte juridice, nu poate
demite primul ministru, nu-l poate obliga să adopte decizii în guvern,
etc. Trimite spre ratificarea parlamentului tratatele pe care le
semnează dar care sunt negociate de guvern; nu poate însă să garanteze
că ele vor fi votate pentru că el nu dispune de o majoritate
parlamentară pe care să o controleze, fiind deasupra partidelor,
mediator între autoritățile statului.
Cu
toate acestea, Curtea Constituțională, cu argumentul că președintele
este șeful statului și fără a lua în considerare funcția politică a
Consiliului European prevăzută de Tratat, a adoptat o decizie prin care
acesta reprezintă România. Consecința logică a fost că deciziile
președintelui nu au legitimitate politică și nu pot fi controlate
democratic, parlamentul neavând posibilitatea să exercite asupra
acestuia un control similar celui pe care ar putea să-l exercite asupra
guvernului/primului ministru. Nici președintele nu este într-o situație
mai bună; ratificarea/aplicarea oricărui angajament luat în Consiliul
European o fac parlamentul/guvernul; el nu deține pârghii
constituționale să le oblige să o facă. Doar lipsa reală a diferențelor
ideologice și mentalitatea larg răspândită conform căreia ”șeful
decide” au prevenit un blocaj total; oricum, procedurile nu sunt
instituționale, ci marcate puternic de buna/reaua credință și
personalitatea celor implicați.
Concluzia
este evidentă. România ”a beneficiat” de o lungă istorie de regimuri
dictatoriale sau personal-autoritare și o modernizare a societății
forțată; cultura politică democratică și gândirea în termeni
instituționali este încă în formare; sensibilitatea la abuz și
încălcarea regulilor scrise, slabă. Soluțiile sunt așteptate de la
Conducător, Salvator, Șef pentru că Puterea este personificată de
acesta. Din păcate, chiar și interpretările Curții Constituționale sunt
o dovadă…
***
În loc de concluzii. Paradoxul ascunderii
Dezbaterile de conținut despre ceea ce se legiferează în mod concret la
nivel comunitar, funcționarea instituțiilor europene, viitorul Uniunii,
poziționarea românilor față de aceste probleme, sunt superficiale și
fără regularitate, atât în parlament cât și în interiorul partidelor sau
în polemicile dintre ele, în timpul campaniilor electorale. Politicile
”beneficiază” de o cunoaștere foarte vagă iar diferențele ideologice în
raportarea la ”temele europene” sunt, în practică, nesemnificative.
Această
situație permite manifestarea unui paradox. De vorbit, se vorbește
mult dar discuțiile, polemicile, confruntările, reprezentările cele mai
intens vehiculate ascund, în fapt, tocmai ceea ce ar părea că descriu
sau arată. Acest ”paradox al ascunderii”
funcționează ori de câte ori anumite teme devin recurente, mobilizează
și descarcă energii, reduc tensiunea socială, dar acoperă astfel
autentica problemă. România nu este un caz particular; cu diferențe care
sunt doar de grad, fenomenul se manifestă în toate celelalte țări
europene.
Acest gen de
discurs – unii îl numesc populist - este folosit cu onestitate, fără
intenții manipulatorii, de majoritatea celor implicați. Pentru că doar
unii contribuie la formarea discursului dominant, ceilalți se lasă
persuadați și-l folosesc.
Exemplul 1.
Discursul occidental despre atacul estului la standardele vestului si
excesivele cheltuieli pe care vestul le-ar face spre ajutorarea estului
este prezent și în România, în special în mijloacele de comunicare în
masă. El este interiorizat negativ de o parte a cetățenilor. Indiferent
de receptare, maschează două fenomene cu caracter opus, ca peste tot în
Europa: avantajele economice pe care ”vestul” le-a dobândit prin
deschiderea spre est si cauzele reale ale creșterii inegalitatilor și
scăderii standardelor sociale în toate țările. Cine anume este acel
”vest” care a fost avantajat nu este temă de dezbatere.
Nu
este vina unora sau intenția malefică a altora; este doar consecința
firească a triumfului neoliberalismului și a dispariției presiunii pe
care existența socialismului o exercita, chiar in formele sale
aproximative, departe de ideal și asociate, uneori, cu regimuri politice
aberante. Dacă Comisia Europeană promovează agenda neoliberală mai mult
decât guvernele naționale sau viceversa este o temă serioasă și de
discutat; ea lipsește; se discută însă despre altceva.
Exemplul 2. Discuțiile
despre caracterul democratic și legitimitatea instituțiilor europene
disimulează problema conținutului deciziilor adoptate de aceste
instanțe. Cetățenii greci sau spanioli nu au respins măsurile de
austeritate pentru că erau ilegitime sau scăpau controlului democratic,
pentru că nu au fost parte la adoptarea lor, ci fiindcă le afectau
viețile în mod negativ. Uniunea Europeană a devenit ”antipatică” din
momentul în care rezultatele nu au mai oferit ceea ce unii numesc output
legitimacy
Funcționarea
democratică și limitele pe care le-a atins democrația reprezentativă
sunt probleme serioase, structurale, globale; astfel reformulate însă,
problemele există, în egală măsură, și în politica națională, nu doar la
nivel european; în statele cu experiență democratică recentă, se
manifestă chiar mai grav la nivel național. Cetățenii români își
reprezintă instituțiile europene drept mai performante și democratice
decât ale lor; și au dreptate.
Despre
capturarea partidelor politice de către grupuri de interese,
infiltrarea lor cu ”tehnocrați”, exponenții privilegiați ai intereselor
”piețelor”, despre marchandisation de la politique, se tace
sau se vorbește în șoaptă. Compoziția și funcționarea parlamentelor –
inclusiv a Parlamentului European – sunt puternic marcate de aceste
”evoluții”.
Discuțiile
despre presupusa lipsă de democrație a Bruxelles-ului au și un efect
pervers; crează suport național pentru apariția unor organisme -
conferințe europene interparlamentare, mai ales - care oferă legitimare
democratică post-factum pentru decizii care nu ar trebui niciodată
legitimate de cetățeni.
Exemplul 3.
Discursul despre suveranitate/cedarea suveranității către Bruxelles
acoperă, ca peste tot, faptul că principalul decident formal european,
chiar și după Tratatul de la Lisabona, rămâne Consiliul, adică guvernele
noastre și că unele decizii extrem de nepopulare sunt luate la nivel
interguvernamental, nu de către instituțiile comunitare. Natura și
existența controlului național al instanțelor naționale care decid în
probleme europene este o problemă; nu doar în România…
Numeroase
alte subiecte joacă un rol similar. Acest gen discurs determină
reprezentările și autoreprezentările pe care oamenii le fac despre
propria societate și locul pe care îl au în cea europeană. Pe baza sa,
sunt greu de imaginat orice fel de soluții progresiste care să oprească
transformarea proiectului european dintr-o speranță de pace și bunăstare
într-un coșmar.
Probabil
că euroscepticii imi vor critica o anume empatie cu Uniunea Europeana
și instituțiile sale; proeuropenii fără rezerve vor vedea doar
scepticismul profund din aceste rânduri. Sper ca spiritele lucide sa
înțeleagă totuși mesajul. Uniunea – în sensul de ansamblu al
instituțiilor care funcționează în virtutea Tratatelor – reprezintă doar
un vehicul care prin natura sa este perfectibil dar nu este bun sau
rău; depinde cine conduce acest vehicul și în ce direcție. Politicile
adoptate pot fi adecvate sau inadecvate, pot servi doar unora sau
tuturor. Critica progresistă la adresa UE pare a ignora acest lucru; ea
știe însă că fără o repolitizare a societății în ansamblul ei,
schimbarea de direcție este improbabilă. Sunt necesare o noua utopie,
drept motivare, și un proces lung de învățare a democrației directe,
asumate, participative. Din România, drumul se vede lung…
PS
De Crăciun, când totul trebuia să fie liniștit, a apărut nr. 41 din Outre-Terre
- Revista de geopolitică europeană, editată de l’Esprit du Temps.
Numărul este dedicat Europei. Sunt și eu printre autori. Asta ar putea
naște ceva neliniști între cei foarte convenționali…Pentru a nu vă pune la cheltuieli, postez aici varianta românească a textului publicat de editorii francezi sub titlul Avatars de la nouvelle démocratie en Roumanie. Alegerea le aparține. Nu am fost capabilă să mă decid asupra titlului… Altul era ”Romania, între orgoliu și prejudecăți”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu