Prin atitudinea sa curajoasă, judecătoarea Gabriela Baltag (unul dintre puţinii contemporani faţă de care am un respect nemărginit) a reuşit să atragă atenţia întregii opinii publice şi este de mirare că nici o guvernare din ultimii ani nu s-a gîndit s-o promoveze în funcţiile de conducere din Justiţie, acolo unde parcă este rezervată o parcare doar pentru cei care slujesc partidele politice aflate la putere.
Din păcate, nici presa nu a părut prea interesată de Conferinţa organizată la Senat, astfel încît discursul formidabil al Gabrielei Baltag ar fi trecut neobservat dacă nu ar fi fost preluat de colegii de la „Lumea justiţiei”. Întrucît cred că ne vom aminti mult timp de aici de lucrurile semnalate de Gabriela Baltag, căci ele sînt un semnal de alarmă de care ar trebui să se ţină cont cît nu este prea tîrziu, republicăm integral discursul domniei sale:
„Am ajuns să ne temem să purtăm o discuţie cu un coleg procuror,nu ştim cine l-ar putea asculta, şi ar putea interpreta altfel”
„Regret că sunt astăzi printre singurii, deşi eu am în dreapta mea un – permiteţi-mi să-i spun – fost coleg (n.r. - Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, fost judecător), deşi nu am fost în aceeaşi generaţie. Mă simt în siguranţă cînd ştiu că printre dumneavoastră mai sunt domni avocaţi, foşti procurori, cadre didactice venind din sistemul judiciar, deci nu sunt singură.
Regret că nu am fost şi ieri prezentă, deşi am dat suficiente emoţii gazdelor şi pentru ziua de astăzi, gîndindu-mă dacă să vin sau nu şi cum ar fi interpretat gestul meu dacă m-aş prezenta numai eu – o reprezentantă a sistemului, sau, mă rog, a mediului din care vin. Am zis că, pînă la urmă, fiecare a hotărît, dintre colegii mei invitaţi pe care i-am văzut poftiţi la aceasta masă rotundă, au ales dacă să vină sau nu aici în faţa dumneavoastră.
Sunt un reprezentant al sistemului, şi în spatele meu poate că sunt, deşi nu-i vedeţi dumneavoastră, sunt mulţi alţii – judecători, poate şi procurori, dar judecători mai mult. Am vazut, în prezentarea domnului prim-ministru (n.r. - Victor Ciorbea) şi, de asemenea, a domnului avocat (n.r. - Ionel Haşotti), a domnilor care au vorbit înainte, nostalgii de biografie. Aş spune că la mine sunt scurte, şi eu aş putea să spun acelaşi lucru, n-am cu ce să mă laud, decît cu faptul că de 22 de ani n-am avut decît această cariera – judecător. Nu ştiu cum ar fi fost să fiu altceva, marturisesc că atunci cînd voi finaliza cu această carieră – pentru că va veni şi timpul să fac acest lucru – mi-aş dori să îmbratişez o altă profesie juridică, sunt foarte deschisă vizavi de acest aspect. Poate nu procuror, cu siguranţă nu, pentru că această carieră în magistratură va avea un capăt probabil pe aceasta formulă. Voi lua în calcul altceva. Privesc cu deschidere toate oportunitaţile – şi, ieri, vă marturisesc că am fost la o întîlnire care a durat cîteva ore, la Institutul Naţional al Magistraturii, unde s-a vorbit despre egalitatea profesiilor de judecător, procuror, avocat, despre dorinţa aceasta de a vedea ce nu functionează, de a găsi în interiorul nostru, al sistemului, lucrurile care nu sunt în regulă, pentru că înainte de a privi dincolo, spre dumneavoastră, trebuie sa vedem ce nu-i bine la noi. Ca să putem să vă înţelegem pe dumneavoastră, trebuie să ne înţelegem pe noi.
„Codurile acestea, de care s-au agăţat unii la început trîmbiţînd că au făcut o reformă nemaipomenită, sunt un eşec în mare parte”
Şi să ştiţi că sunt probleme reale în interiorul sistemului; poate le auziţi prin vocile unor domni avocaţi, uneori, prin vocile Parchetului, mai puţin prin vocile judecătorilor. Pentru că judecătorii sunt soldaţii tăcuţi ai Dreptăţii, ei vorbesc foarte puţin, aproape deloc, vorbesc reprezentanţii asociaţiilor profesionale şi cam atît. A fost o întîlnire unde am încercat să ne privim toţi fără să ne temem unii de ceilalţi, pentru că asta este foarte trist – am ajuns ca în interiorul sistemului să privim, sau să raspundem, şi nu e cazul meu, dar se întîmplă la foarte mulţi dintre colegi, să răspundem la un salut venit din partea unui avocat, fost coleg, poate, de facultate, să ne temem să purtăm o discuţie de principiu cu un coleg procuror, pentru că, doamne fereşte, cine ştie ce s-ar putea întampla, s-ar putea întampla ceva, nu ştim cine l-ar putea asculta, sau dacă ne ascultă cineva şi ar putea interpreta altfel. Ieri am fost la această întîlnire, care face parte dintr-o serie de mai multe întîlniri, sub egida Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, de a vedea dacă putem să aducem normalitatea în sistem. Pentru că ea, din păcate, nu mai există. Şi nu mai există nu din cauza oamenilor, din cauza noastră. Ne-am trezit aşa. După 22 de ani, pot spune că lucrurile şi timpurile sunt mai nesigure acum, decît la început, in '93. Privesc cu tristeţe ziua de astăzi şi ziua de ieri, dar cu încredere ziua de mîine. Şi aşa poate că încerc să mă încurajez, spunîndu-mi că trebuie să identificăm o soluţie. Privesc cu tristeţe din ce cauză? Atunci cînd am venit în sistem, mi-am imaginat ce bogată sufleteşte şi ce satisfacţie profesională voi avea peste ani. Sigur, la început nici nu mă puteam gîndi cum va fi peste 22 de ani; mă gîndeam cum va fi peste 10, cum va fi peste 15 ani... Cînd am ajuns în aceste perioade, de fiecare dată am fost mai tristă, pentru că mi-am dat seama că nu am mai multe satisfacţii profesionale decît la început. Nu neapărat din ceea ce fac eu, nu, ci din ceea ce se întamplă în jurul meu, pornind de la cît de nesigur este sistemul, cît de nesigură este legea – vă spun cu sinceritate că mă uit astăzi la normative de la începutul anilor '90 şi parcă sunt făcute în alţi parametri. Sunt altfel, deşi nu sunt atît de ample, nu sunt atît de stufoase, rezolvă toate problemele pe care nu le pot rezolva astăzi legi de sute de articole, de mii de articole. Cum e posibil, cum s-a ajuns aici, nu ştim nici noi. Vorbea domnul avocat (n.r. - Ionel Haşotti), despre Coduri şi da, este foarte adevărat... Codurile acestea, de care s-au agăţat unii la început trîmbiţînd că au făcut o reformă nemaipomenită, sunt un eşec în mare parte. De cel în materie penală nu mai spun... Curtea Constituţională nu cred că mai are mult şi putem spune că le putem băga în sertar, că nu mai are, în cel în materie penală, ce să mai fie în regulă. Am văzut din partea sistemului această opunere de schimbare, iar din partea dumneavoastră initiative. Ele trebuie să existe. Nu trebuie interpretate, că sunt legate de o situaţie anume sau de alta. Sunt necesare. Codurile sunt neclare, iar noi am spus – aşa, prin vocea Asociaţiei Magistraţilor, şi cînd s-a pornit unica reforma, în 2009-2010, atunci cînd era un alt ministru al Justiţiei, s-a făcut chiar o conferinţă, iar unii dintre dumneavoastră au fost prezenţi acolo, în care am criticat şi am spus care sunt neregulile. Dar nimeni n-a tinut cont de noi, s-a dorit foarte mult să vină, pentru ca cineva din interior cerea neapărat să vadă o reforma în sistemul judiciar. Nu le putem face, desigur, în grabă, deşi înteleg că acele Coduri au fost pritocite foarte mulţi ani, nu ştim pe unde şi nici specialiştii aceia... Dumneavoastră spuneţi, într-adevăr, că au fost făcute de specialişti... M-am uitat şi eu să văd cine a fost în compunere, şi nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nu prea am văzut cadre didactice, profesorii noştri, cei care au studiat toate teoriile posibile să gasească cele mai bune formule. Puţine nume de renume am găsit în acele comisii. Trebuie schimbate, trebuie rectificate, nu se poate merge mai departe. Este un adevăr, nu trebuie să ne temem de el, nu trebuie să-l legăm de evenimentele sau de nefericirile unora sau altora dintre dumneavoastră, dintre noi, pentru că în egală măsură din toate mediile au fost situaţii care nu ne-au bucurat. Am criticat Codul penal şi Codul de procedură penală, iar dacă dumneavoastră căutaţi, veţi găsi în comunicate că Asociaţia Magistraţilor din România a spus foarte clar că tot ce era ca şi dispoziţie, nu era clar. Şi s-a dovedit asta, pentru că la momentul respectiv, fără o analiză corespunzătoare, numai împrumutînd dintr-o legislaţie sau alta, fără să vedem care este specificul nostru şi cum le coroborăm pe toate, am ajuns să ne trezim cu situaţii imposibile. Şi iată, aşa cum spune domnul Haşotti, judecătorii au ajuns să facă legea. Impropriu spus să o facă, ci să o înţeleagă şi să o poată aplica, că uneori am avut situaţii – şi îi văd pe colegii mei de la Penal că nu ştiu cum să se descurce cu o dispoziţie sau cu alta, pentru că se bat cap în cap. Da, au încercat să repare ceea ce nu a fost în regulă, dar judecătorul nu trebuie să facă legea, el trebuie să o aplice. Asta este menirea dumneavoastră, să faceţi legi. Să faceti legi clare, care să fie sigure, să nu dea bătăi suplimentare de cap magistraţilor, judecătorilor – că ei sunt cei care o aplică în final şi transpun în hotărîrea pe care o iau. Sistemul legislativ, din pacate, ca si sistemul judiciar, ambele sunt in deriva si nu stiu din ce motiv; am incercat sa vedem cine a gresit, sau daca a gresit cineva. Ne facem aceasta analiza in fiecare zi, sa stiti, pentru ca nu dorim sa fim in situatii imposibile.
„Niciuna dintre puteri nu este o supraputere, Justitia nu este o supraputere, nu trebuie sa fie”
Sunt la această masă alături de dumneavoastră şi nu mă tem să vă privesc şi să vorbesc despre problemele sistemului meu, pentru că sunt foarte multe. Nu pot să fac critici cu privire la dumneavoastră, şi nici să vă spun că mă sperie uneori cuvîntul pe care îl văd spus; da, cu o egalitate între puteri sunt perfect de acord, dar un control între puteri deja, pentru un judecător, sună un pic altfel. Judecătorul nu este obişnuit cu această noţiune, cu acest termen de 'control', decît atunci cînd el îşi exercită atribuţiile pe lege, să zicem, ca instanţă, dar nu ca un control. Eu nu sunt adepta nevoii de a controla totul, sau de a vă controla pe dumneavoastră, fireşte. Cu actele normative este altceva, în aplicarea lor, dar mă gîndesc cum putem vedea echilibru între cele trei puteri. Şi îl putem vedea foarte bine, dacă fiecare dintre noi respectă atribuţiile celuilalt, dacă niciunul dintre noi nu se amestecă în munca celuilalt, în ceea ce trebuie să faca unul sau altul. Să nu credeţi că împărtăşesc poziţiile sistemului meu, uneori, vizavi de dumneavoastră, după cum nu împartăşesc nici poziţiile dumneavoastră vizavi de sistemul meu. Mi-aş dori ca fiecare să iasă şi să vorbească despre ce este în neregulă cu el. Asta nu înseamnă, însa, că nu accept critici. Poate pe criticile acestea le ascult mai mult decăt ascult laudele, pentru că laudele nu ştii dacă sunt adevarate şi dacă vin de la prieteni. Aş vrea să întelegeţi că mă deranjează şi pe mine, ca persoană, şi nu ezit s-o spun, de fiecare dată cînd vedem dusă într-o exagerare critica cu privire la atitudinea unuia sau a altuia. Eu sunt obisnuită să accept şi să privesc spre dumneavoastră, să vă privesc activitatea – daţi-mi voie – în viaţa privată, să vă privesc şi să vă accept gîndindu-mă că ceea ce faceţi dumneavoastră este în regulă. Cînd vă criticaţi dumneavoastră, unii cu ceilalţi, e foarte bine, eu mă bucur de asta. Niciuna dintre cele trei puteri – căci există trei puteri, şi deşi toată lumea spune că există trei puteri în stat şi niciuna nu este mai presus decît cealaltă, dintre cele trei puteri, Justiţia este singura autoritate, Constituţia o spune.
„JUSTIŢIA PARE ÎN OCHII OPINIEI PUBLICE O JUSTIŢIE A RĂZBUNĂRII”
Nu ştiu ce să vă împărtăşesc, v-aş spune foarte multe, că ar fi de discutat zile întregi despre ce e bine şi ce e rău, ce văd eu bine la dumneavoastră, ce vedeţi dumneavoastră bine la mine. Am venit la această masă acceptînd şi dorindu-mi să existe un dialog, un echilibru al puterilor. Am primit acum cîteva luni invitaţia de la domnul preşedinte şi am stat la această masă ore intregi şi am discutat cu dumneavoastră cum poate nu am discutat cu cei din sistem, care nu au vrut să ne asculte. Şi am gasit înţelegere şi a fost totul în regulă. Acesta a fost un pas. Dacă aşa văd o colaborare între cele trei puteri, şi sunt sigură că împărtăşesc bine părerea celor care au vorbit înainte – că niciuna dintre puteri nu este o supraputere, Justiţia nu este o supraputere, nu trebuie să fie. Vedem foarte mult, în ultimul timp, că se discută în spaţiul public despre latura aceasta a Justiţiei, aşa cum bine a spus şi domnul avocat, că numai partea penală este scoasă în evidenţă, deşi Justiţia înseamnă foarte mult. Probabil pentru că e mai spectaculoasă interesează opinia publică mai mult. Justiţia pare, în ultimul timp, în ochii dumneavoastră, ai opiniei publice, dar şi în ochii mei pare la fel, o Justiţie a răzbunării. Iertaţi-ma, dar nu aceasta este menirea Justiţiei. Şi poate că acest sentiment pe care îl trăiesc este unul dintre sentimentele de dezamagire. Nu mi-am dorit ca ea să fie percepută aşa şi să fie percepută chiar şi de mine şi mă întreb de ce am ajuns aici. Ce s-a intamplat? Pentru că, fără să ne întoarcem, legile nu au fost foarte clare – au permis şi permit uneori alunecări, pentru că, dacă nu e nimic sigur, desigur că fiecare e liber să aplice şi să facă după cum înţelege dumnealui ori dumneaei, şi am ajuns într-o situaţie nefirească, o situaţie în care Justiţia dă sentimentul, prin forţa prin care, iată, legea i-o pune la îndemînă, că este mai presus decît oricine, ceea ce nu este adevărat absolut deloc. Şi nu poate asta să ne dea, sub nicio formă, poziţia sau gîndul că noi suntem cei mai puternici. Nu, sub nicio formă.Egalitate, da, egalitate, respect, colaborare instituţională, este foarte important acest lucru, să existe o colaborare, să vedem unde sunt greşelile, pe orizontală şi pe verticală. Iarasi, ajungem la un control, şi un judecător are această reticenţă, nu va privi niciodată de sus şi nu va accepta termenul de control. Asta e în interiorul nostru; nu ştiu cum e dincolo – mă uit spre avocaţi şi am mai mare speranţă cînd mă gandesc cum privesc dumnealor. Nu ştiu cum e ierarhia procurorilor, deşi studiind legile şi văzînd comportamentul dînşilor poate termenul de control la dumnealor e mai acceptabil, la noi absolut deloc.
E o tema foarte generoasa, tema pe care dumneavoastra ati ales-o si, cu siguranta, ea merita tratata nu numai astazi, ci ar trebui organizate intalniri foarte multe si pe viitor.
„Consiliul Superior al Magistraturii nu mai dă încrederea că ar putea să garanteze independenţa sistemului”
S-a vorbit foarte mult despre necesităţi de modificare a Constituţiei. Este foarte adevărat. Şi la întîlnirea anterioară am discutat despre acest aspect.
Constituţia nu mai satisface nevoile noastre sociale, evoluţia impune modificări esenţiale. M-aş referi cumva pe sistemul nostru, pe ceea ce priveşte Justiţia, fiind necesare clarificari în statutul magistraţilor. Cum spunea doamna senator Anghel că preferă să vorbească despre judecători şi procurori şi să nu folosească termenul 'magistraţi'. Da,Constituţia trebuie clarificată, să vedem dacă mai este necesar să vorbim despre magistraţi, sau putem vorbi despre judecători şi procurori separat, fără să mai folosim această terminologie.Sunt necesare clarificări în modificările constituţionale privind statutul procurorilor, privind componenţa Consiliului Superior al Magistraturii – cum bine spune domnul Haşotti, Consiliul Superior al Magistraturii nu mai dă încrederea că ar putea să garanteze independenţa sistemului. Nu vi-o mai dă dumneavoastră. Nu ne-o mai dă nici nouă, să ştiţi. Pentru că, iată, avem un organism, iar impotriva membrilor acestui organism nu se poate face absolut nimic. Nu-i poţi revoca; poţi să suspenzi în ţara asta şi preşedintele ţării, dar membrilor CSM nu poţi să le faci absolut nimic. Pentru că nu avem pîrghii, şi ne întoarcem din nou – Curtea Constituţională a decretat dispoziţiile constituţionale şi au trecut 3 ani aproape şi nu s-a întamplat nimic legislativ, dumneavoastră nu ne-aţi pus pîrghiile la îndemînă, ca să putem să avem un mijloc la îndemană prin care să întrebăm oamenii, cînd nu mai prezintă garanţii, de ce sunt acolo. Sunt necesare modificări constituţionale, regret să constat şi în discuţiile din spaţiul public că acest proiect generos a intrat într-un con de umbră. Nu ştiu de ce, dumneavoastră cunoaşteţi mai bine care sunt mişcările în lumea politică, dar ar fi fost necesară o modificare constituţionala şi este, şi avem încă speranţa că şi pe această parte ar putea fi aduse cîteva lămuriri în sistem.
Am vorbit despre nemulţumirile noastre, ale judecătorilor, pentru că despre ei discut în general, deoarece fac parte din această categorie profesională şi o cunosc cel mai bine. Activitatea unui judecător nu e o activitate la vedere decît prin hotărîrea judecătorească, pentru ceea ce face el în sala de judecată, expus publicului. Dar activitatea noastră înseamnă mult mai mult. Aş vrea să vă imaginaţi, aşa cum viaţa dumneavoastră în această cladire e, în fiecare zi, foarte plină, şi instanţele sunt la fel. Sunt un fel de muşuroi de furnici în care de dimineaţa, de la ora 8.00, oamenii merg, fiecare, în şedinte, alţii redactează, şi tot aşa pînă noaptea tîrziu, cum dumneavoastră mai vedeţi uneori la televizor că este cîte-o măsură preventivă în lucru la instanţă, viaţa în instanţă nu se termină niciodată. Nu ştiu dacă activitatea noastră răspunde cerinţelor actului de justiţie pe care îl fac alţi colegi ai noştri în străinătate. Pentru ca nici condiţiile noastre nu sunt întocmai... Să nu credeţi că am venit să mă plîng aici, dar de multe ori mi-aş dori să am şi eu aceleaşi posibilităţi pe care le au colegii mei din străinătate, să am legislaţie coerentă... Dumneavoastră nu ştiţi, probabil, că noi nu avem posibilităţi financiare să facem un simplu abonament la o revistă de prestigiu – la instanţe mă refer, că fiecare ne dotăm acasă după cum dorim sau după cum avem disponibilitatea de a alege un lucru sau altul, dar instanţele noastre sunt acum, cu excepţii probabil, în situaţia în care nici o simplă documentare nu se mai poate face. Mi-aş dori şi eu să am aceleaşi posibilităţi şi facilităţi ca cei de afară, care au cîte doi, trei, pe langă dumnealor, şi le pun legislaţia relevantă străină la dispoziţie, desigur că mi-aş dori să lucrez în condiţiile acestea. Dar aveţi în faţa dumneavoastră un judecător care luni va intra într-o şedinţă de judecata, are 40 de dosare, care i-au ocupat jumătate din birou, pentru că un dosar are cîte 4-5-6 volume în situaţii fericite, şi judecătorul acesta nu e judecător 8 ore. E judecător 24 de ore, timp de 7 zile. E tot timpul judecător. Şi acasă, dacă face ceva, se gîndeşte cum ar putea soluţiona o situaţie sau alta. Asta este viaţa noastră, m-am gîndit că e bine să ne ştiţi şi partea asta umană, că noi suntem oameni, ca şi dumneavoastră. Nu suntem dumnezei, nu, în niciun caz. E adevărat că e asemuită cu divinitatea activitatea noastră, dar fiecare dintre noi atunci cînd intră în sală trebuie să găsească cea mai bună soluţie pentru om, să nu uite că nu este Dumnezeu, altcineva e – să speram că e şi ne vede, chiar dacă uneori nu ne răspunde, dar nu ne uită niciodată.
„Întotdeauna am vorbit despre o egalitate între acuzare şi apărare”
Nu avem condiţiile corespunzătoare materiale, s-au mai făcut cîteva lucruri, dar nu suficient, faţă de avalanşa de dosare venite pe rolul instanţelor, faţă de complexitatea lor. Cu mult mai mare uşurinţa finalizai un dosar acum 10-15 ani, pentru că şi situaţiile erau mult mai simple, şi mult mai greu e acum. Poate într-o zi făceam nu ştiu cîte motivări, pe vremuri, pentru că altfel era... Acum poţi să lucrezi şi 2-3 săptămîni la un dosar, este foarte dificil, pentru că te gandeşti că trebuie să aduci toate explicaţiile, că tu, judecator, numai acolo te poţi exprima, nu poţi sta de vorbă altfel, să ieşi şi să-ţi justifici hotărîrile. Controlul pe care îl au, impropriu spus, asupra activităţii tale, îl au prin acea hotărîre care rămîne peste timp. Eu de fiecare dată mă gandesc, atunci cînd redactez o hotărîre, că ea poate fi găsită de cineva şi peste 100 de ani. Şi sunt foarte atentă. Nu imi e indiferent cum este finalizată, pentru că mă uit şi admir hotărîrile de prin anii `40-`50 ca şi manieră de redactare. Nu întotdeauna sunt fericită de conţinutul lor. Deci sunt atentă la orice, ca să fie clară, să înţeleagă omul ce am făcut acolo, pe 15-20-60 de pagini, depinde. Asta este viaţa noastră, e o viaţă pe care dumneavoastră nu aveţi de unde să o ştiţi. Sunteţi tentaţi uneori să ne judecaţi şi să spuneţi că nu suntem drepţi... Vă daţi seama că singurul nostru scop acesta este, să fim drepţi, să respectăm legea, este singura care ne poate subordona – legea. Numai ea şi conştiinţa noastră. Că unii o aplică într-un fel sau altul, iaraşi ţine de om, ţine de fiecare, ţine de caractere...Formarea noastră în sistem, accederea în sistem – şi aici sunt foarte multe critici, de aceea cred că suntem în situaţia asta nefericită, noi, ca şi sistem interior, probabil şi dumneavoastră, şi împreună, raportate cele trei puteri, nu suntem în regulă. Suntem supăraţi şi unii, şi alţii, şi atunci cînd ne întîlnim nu mai găsim nicio punte de legătură. Faptul că dumneavoastră organizaţi aceste întîlniri – şi vă spun cu regret că astăzi aş fi dorit să văd aici reprezentanţi ai Consiliului Superior al Magistraturii, ai Ministerului Justiţiei şi alţii, dar nu e nimic, probabil vor fi la următoarea întîlnire, şi să putem vorbi deschis despre ceea ce este bine, despre ce nu este bine şi să îndreptăm aceste lucruri, pentru că ele sunt, şi numai dacă recunoaştem asta avem şansa de a merge mai departe.
Aş vrea să vă spun într-o bună zi că, iată, vin aici şi toate sunt în regula, avem niţte Coduri minunate, refăcute complet, care nu mai dau bătăi de cap judecătorilor, care – mai mult decît atît – garantează drepturile şi libertăţile cetăţenilor, pentru că acest lucru este foarte important; eu, ca judecător, sunt interesată să ştiu că legea pe care o am îmi aduce garanţii şi persoanele sunt în siguranţă, judecate sub acea lege. Îmi doresc foarte mult să se întîmple acest lucru, după cum militez şi întotdeauna am vorbit despre o egalitate între acuzare şi apărare. Să pot sta la o masă, într-o discuţie, şi cu un avocat, şi cu un procuror, în egală măsură. Eu pe ambii îi privesc cu aceeaşi unitate de măsură. Nimeni nu e mai important, pentru că nu se poate altfel; nu pot să spun că pare mai importantă activitatea procurorului decît cea a avocatului. Le respect pe ambele, încerc să-i înteleg pe fiecare.
„Ne uităm cu tristeţe că unele persoane sunt judecate înainte de a ajunge la noi, din nefericire”
„Un alt lucru de care mi-am amintit, şi vedeţi şi dumneavoastră că activitatea judecătorului nu e o activitate la vedere, deşi şedinţele noastre sunt publice. N-o să vedem niciodată procesele acestea televizate, din sălile de judecată, şi este foarte bine că se întîmplă aşa.Eu nu îngădui şi nu agreez maniera asta de justiţie în prima ei fază.Am sentimentul că prezumţia de nevinovăţie nu mai există. Şi nu mai există nu pentru mine, ca judecător, pentru colegii noştri, ca judecători, pentru că, pentru mine, pînă în ultima fază, un om are sau nu are dreptate. Niciodată nu dăm verdicte înainte. Un judecător care gîndeşte astfel, cînd a primit un dosar şi spune aici e soluţia cutare, acela nu e un judecător. Dar în faţa societăţii, a opiniei publice, oamenii şi-au pierdut prezumţia de nevinovăţie, şi tocmai din cauza lucrurilor care se întîmplă. Aici trebuie să găsiţi dumneavoastră un mecanism să nu se mai întîmple asta. Noi ce putem face? Ne uităm cu tristeţe că unele persoane sunt judecate înainte de a ajunge la noi, din nefericire. Şi ăsta e un lucru foarte trist.Pornind de la ce spuneam mai înainte, că pentru mine, ca judecător,importantă este legea, importante sunt principiile, drepturile, să existe garanţii suficiente, să nu nedreptăţim pe nimeni prin ele, să putem aplica o lege egală pentru fiecare, indiferent cine este, şi atunci actul de Justiţie va fi un act care să mă mulţumească, care să îmi dea satisfacţia aceasta profesională pentru că parcă era mai bine înainte.Nu mai vreau să spun asta, aş vrea ca la o întîlnire cu dumneavoastră, peste 3-4 ani, să vă spun că lucrurile astea s-au corectat şi iată că suntem pe drumul cel bun. Depinde de fiecare dintre noi, cum va arăta viitorul. Depinde şi de dumneavoastra, depinde şi de noi. Şi un război între cele trei puteri nu e deloc de dorit. M-am întrebat de multe ori dacă nu trăim fiecare în felul nostru povestea cu Troia; că cineva are interes să dezbine profesiunile. Există permanent o stare de conflict; cineva trebuie să necăjească fie judecătorii, fie procurorii, fie avocaţii. Şi nu stiu de ce se întamplă asta – mă întreb mereu cine are un interes să nu fie linişte şi să nu putem să ne ocupam de oamenii aceia pe care nimeni nu-i mai bagă în seamă, care vin în faţa noastră cu o problemă de natură civilă de foarte multe ori, cu probleme din vieţile lor, cu singura speranţă la instanţă. Noi, de multe ori, copleşiţi de problemele care vin spre noi artificial, sau, uneori, pentru că aşa le lasă imprejurările. Despre asta am vrut să vă vorbesc, iertaţi-mă că nu am fost chiar pe subiect, nu am vorbit despre democraţie, nu am făcut teorii, dar teorii puteţi să prezentaţi dumneavoastră, cei care sunteţi teoreticieni, şi le ascultăm cu mare drag, însă despre lucrurile astea umane, concrete, despre Justiţia de zi cu zi, cea pe care eu o trăiesc – pentru că nicio clipă, în cei 22 de ani, nu m-am rupt de acest sistem şi nu am făcut altceva. Nici nu ştiu cum să mă comport altfel. Vă mărturisesc că atunci cînd intru în concediu de odihnă, vara, îmi mai rămîn de redactat dosare, şi redactez 2-3 săptămîni, poate uneori şi mai mult, iar în momentul în care îmi termin treaba, nu mai ştiu să mă comport, sunt ca un om căruia îi lipseşte ceva.Asta este viaţa noastră, despre viaţa aceasta nu vorbeşte nimeni. Aş vrea să aveţi încredere în actul de justiţie, deşi şi eu sunt dezamăgită de foarte multe ori. Dar nu mi-am pierdut speranţa şi asta este ceea ce mă motivează să merg mai departe în fiecare zi. Vă mulţumesc”.
Gabriela Baltag este judecător de 22 ani, iar acum îşi desfăşoară activitatea la Tribunalul Neamţ. Este căsătorită încă din facultate cu un coleg şi au împreună 3 copii. Opinia publică a aflat de domnia sa în 2009, cînd a reclamat o acţiune de intimidare din partea SRI, după ce judecătorii din Neamţ au redactat un memoriu.
A urmat apoi reacţia sa după celebrele afirmaţii ale lui Traian Băsescu din aprilie 2013, pe care Gabriela Baltag le-a interpretat public ca fiind „o nouă palmă dată Justiţiei”. Imediat, cineva a „umblat” la maşina soţilor Baltag, înţepînd conductele de frînă!
Recent, după achitarea Marianei Rarinca în procesul cu preşedinta ÎCCJ, judecătoarea Gabriela Baltag a cerut public demisia Liviei Stanciu: „Dacă sistemul judiciar e mai vulnerabil acum ar trebui să fie preocuparea care să nu vă dea în niciun fel linişte zilele acestea, doamnă judecător! Prezenţa dumneavoastră în fruntea celei mai reprezentative instanţe, un etalon al dreptăţii, pune în pericol credibilitatea magistraţilor, iar în ochii unui observator obiectivsunteţi o persoană care nu mai poate beneficia de respectul acestei înalte demnităţi! Dovediţi onoare doamnă judecător, aşteptăm demisia dumneavoastră!” În urma acestei declaraţii, Inspecţia judiciară din cadrul CSM a decis s-o ancheteze pe Gabriela Baltag!
Ca o compensaţie pentru Gabriela Baltag, magistraţii din întreaga ţară au încredere în probitatea sa profesională, astfel încît azi conduce Asociaţia Magistraţilor din România, pe care o reprezintă cu cinste la cel mai înalt nivel. Nu are nimeni nevoie de un astfel de magistrat în conducerea Justiţiei din România? Ce ziceţi, domnule Prim-ministru? Ce ziceţi, domnule Preşedinte?
ION SPÂNU
