Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

3.4.11

Musei Vaticani- Galleria Chiaramonti

Privind la aceste chipuri de daci, cu care romanii impodobeau locurile publice din Roma antica a lui Traian, si gandind la multele motive pentru care nu s-a vrut explorarea stiintifica a radacinilor dacice ale poporului roman, sa ne mai miram ca ratacim ca popor? Daca ne este clar ca astia ne erau stramasii acum 2000 de ani, poate scuturam complexele de orice fel si incepem a fiintza exact asa cum o arata expresia acestor statui, demni, intelepti, puternici, rabdatori cu micile si temporarele sicane ale geografiei si istoriei, dar si hotarati a nu ne incovoia dupa cum bate vantul. 


Fratilor ardeleni mai bine le-ar intra in cap ca Brancusi, Enescu si Eminescu, Pallade si Titeica, Stoilov si Dumitriu, Hasdeu, Bratianu, Stanescu si multi altii au fost, ca si cei buni dintre ei, urmasi si ai dacilor! In felul asta, poate ca inceteaza a mai umbla cu traista mintii la cersit...

Urmas al dacilor, oriunde te-ai afla, intreaba-te cati sau care dintre inaintasii celor din locul in care te afli aratau ca stramosii nostri acum 2000 de ani?



P.S.  Intelectualilor nocivi din Romania, cei care printre altele resping ideea radacinii dacice a poporului nostru pe motiv ca ajunsese 'favorita' regimului ceausist, ar trebui sa li se raspunda cu indiferenta suprema--adica, dacica!  In fond, ei continua dezradacinarea noastra, inceputa demult, reconceputa de fiecare data ca noua. 





Cu Leonard Velcescu , in cautarea originilor



Recent apãrutã la Editura francezã Les Presses Littéraires, cartea domnului Leonard Velcescu, „Dacii în sculptura romanã. Studiu de iconografie anticã“, are pentru noi, românii, nu numai o exceptionalã importantã istoricã, ci si una sentimentalã. Pentru cã, în aceastã lucrare, autorul analizeazã si catalogheazã peste o sutã de sculpturi romane care-i înfãtiseazã pe strãmosii nostri. Încununarea celor 15 ani de cercetãri intense în muzeele lumii si în siturile conservând relicve ale Antichitãtii o constituie identificarea unor reprezentãri necunoscute pânã acum ale regelui dac Decebal.
Leonard Velcescu s-a nãscut în anul 1961, la Pitesti. Dupã absolvirea Liceului de Artã din localitate, a emigrat în Franta împreunã cu mama sa, Cornelia Velcescu, sculptoritã si pictoritã apreciatã. Si-a continuat studiile la Universitatea Paris IV, iar în anul 2000 a obtinut titlul de doctor în Istoria Artei. Mãrturie a iubirii pentru pãmântul natal, cartea de fatã este o extensie a tezei de doctorat sustinutã la Sorbona si École Pratique des Hautes Études.
Prin descoperirile fãcute si prin profunzimea interpretãrilor, doctorul Leonard Velcescu ridicã încã unul din vãlurile care ascund civilizatia plinã de taine a celor pe care Herodot îi numea „cei mai viteji si mai drepti dintre traci“.

– Domnule Leonard Velcescu, pentru început v-as ruga sã ne spuneti câteva cuvinte despre studiul dvs. Ce îl singularizeazã fatã de celelalte lucrãri din domeniu?
– În aceastã carte am încercat, mai întâi, sã dau o viziune de ansamblu asupra reprezentãrilor iconografice ale dacilor în Antichitate. Dupã descrierea contextului istoric în care a apãrut conceptul de „barbar“ în lumea romanã, am definit – pe baza descrierilor literare si artistice antice existente – tipul de „barbar“, în general, si cel de „barbar dac“, în particular. Cu alte cuvinte, pornind de la basoreliefurile Columnei lui Traian si ale monumentului de la Adamclisi, am conturat „portretul-robot“ al dacului, pe baza cãruia pot fi identificate alte reprezentãri iconografice ale acestui popor. Am întocmit, apoi, inventarul sculpturilor de daci cunoscute sau descoperite de mine – inventar însotit de un aparat ilustrativ complet – si am descris si comparat piesele cele mai semnificative. Dintre operele cercetate, un loc foarte important îl ocupã cele care îl înfãtiseazã pe Decebal. În trecut, studiul comparativ al busturilor regelui dac a fost abordat de mai multi autori, dar în lucrarea mea aceastã metodã este aplicatã, pentru prima datã, la sculptura statuarã. În sfârsit, am abordat problematica restaurãrii sculpturilor antice reprezentând daci si am analizat tipurile de roci folosite, cu scopul de a facilita identificarea ariei geografice de provenientã si alegerea materialelor necesare refacerii operelor deteriorate. Dar, mai presus de toate, în studiul meu am încercat sã rãspund unor întrebãri legate de civilizatia dacilor si de relatiile lor cu Roma.

Dacian shoe

– Când a apãrut ideea acestui proiect inedit si în ce a constat munca de catalogare si identificare a sculpturilor antice înfatisând daci?
– Ideea de a studia din punct de vedere iconografic reprezentãrile de daci din arta sculpturalã a Antichitãtii a început sã se contureze în timpul primilor ani de studentie la Sorbona. Am considerat cã este un subiect interesant si care iesea, ca sã spun asa, din cadrul obisnuit, traditional al tezelor de doctorat. Am început cãutarea acestor sculpturi cu aproape douã decenii în urmã. De existenta unora în anumite locatii – muzee, colectii particulare, situri arheologice – aflasem din literatura de specialitate. Multe le-am identificat însã cutreierând sãlile muzeelor si, mai ales, scotocind prin depozitele acestor institutii. Muzeele marilor orase – Paris, Madrid, Berlin, Oxford, Toulouse, Bruxelles, New York, Atena, Sankt Petersburg, Praga… – sunt pline de sculpturi reprezentând daci, dar cea mai mare parte se aflã, evident, în Italia. Cercetãrile întreprinse în muzeele de acolo si în rezervele acestora mi-au oferit minunate surprize. Astfel, în Muzeul Forului lui Traian, am descoperit, în 1998, numeroase fragmente de statui si basoreliefuri necunoscute, iar în Muzeul dell’Opera di Santa Maria del Fiore, din Florenta, am identificat un cap antic de dac atasat la un corp de statuie din perioada medievalã.
Cercetãrile mele au inclus, deci, nu numai statui sau busturi pãstrate într-o stare mai mult sau mai putin bunã, dar si fragmente – capete, torsuri, mâini, picioare... Identificarea am fãcut-o în urma analizãrii aprofundate a detaliilor si pe baza studiului comparativ. Un astfel de detaliu este încãltãmintea, asemãnãtoare opincilor care se poartã si astãzi pe la noi, de exemplu, în satul Izverna, din zona Mehedinti. În afara sculpturilor înfãtisând personaje mature, în Forul lui Traian, dar si în alte muzee, am gãsit si reprezentãri de copii de „barbari“, care, dupã fizionomie si îmbrãcãminte, se înscriu în iconografia dacicã de pe Columnã.

8638 - St Petersburg - Hermitage - Dacian

– De unde provin aceste sculpturi de daci?
– Cele mai multe au fost gãsite în Forul lui Traian si sunt opera unor artisti de „curte“. Dupã cum se stie, în timpul împãratului Traian (98-117 d.Hr.), arta romanã se afla la apogeul ei. În consecintã, calitatea sculpturilor este remarcabilã, atât sub aspectul fizic al personajelor, cât si sub cel psihic. Trebuie sã subliniez cã aceste opere sunt adevãrate lectii de sculpturã si de reprezentare realistã. Pentru a-i înfãtisa pe daci, artistii romani nu au folosit o imagine stereotipã, asa cum se obisnuia, de pildã, pentru divinitãti, ci au apelat la modele reale, si anume la prizonierii daci, adusi în numãr foarte mare la Roma. Stilul este realist, caracteristic pentru aceastã perioadã, detaliile sunt minutios realizate. Conform reconstituirilor Forului lui Traian fãcute de italieni si, mai recent, de americani, la origine au fost în jur de o sutã de statui de daci. Realizate din marmurã, ele erau asezate deasupra porticelor (galeriilor) care înconjurau piata principalã a forului, în dreptul fiecãrei coloane care sustinea porticul. La aceste statui trebuie sã le adãugãm pe cele care au fãcut parte din faimosul portic din porfir rosu al forului. Desi este mentionat în mai multe scrieri ale Antichitãtii, arheologii n-au reusit sã gãseascã nici o urmã a acestui ansamblu si, deci, n-au putut sã-l localizeze. Dar faptul cã a existat în realitate este dovedit de cele cinci statui de daci din porfir rosu-visiniu – din care douã sunt la Luvru, iar trei la Florenta –, ca si de fragmentele de sculpturi aflate în depozitele Forului lui Traian...
Existã si statui de daci fãcute într-o perioadã posterioarã lui Traian (de exemplu, în timpul lui Hadrian), dar acestea au altã origine si altã istorie. Am în studiu o serie de imagini de „barbari” (daci) încã neincluse în catalogul cãrtii: unele sunt antice, altele au fost fãcute într-o perioadã mai recentã, într-un stil amatoristic, provincial, rustic.

– De ce credeti cã nu s-a mai gãsit nici o urmã a porticului din porfir rosu ?
– Pentru cã toate complexele monumentale din Roma si, cu predilectie, forurile imperiale, garnisite cu marmuri colorate în diferite nuante, au fost jefuite în timpul Renasterii si Barocului, materialele luate fiind reutilizate la noile constructii.

Bummed out Dacian

– Cum apar dacii în aceste reprezentãri sculpturale ?
– Au o atitudine demnã, linistitã, naturalã, si nu una de umilintã sau de furie, mai potrivitã conditiei lor de învinsi si prizonieri. Un alt aspect interesant al acestor sculpturi de daci este pozitia mâinilor: împreunate în fatã. O atitudine similarã adoptau tãranii de la noi atunci când voiam sã-i fotografiez: mã rugau sã astept putin, îsi aranjau hainele, le scuturau si apoi îsi împreunau mâinile în fatã, la nivelul pântecului. De ce sunt reprezentati dacii astfel, când se stie cã romanii obisnuiau sã îsi înlãntuiascã prinsii „barbari“ cu mâinile la spate, rãmâne, deocamdatã, un mister.

– Un comentator al studiului dvs. observa cã nici un alt popor subjugat de Roma nu s-a bucurat de o onoare atât de mare.
– Faptul cã împãratul a decis sã-si decoreze forul cu statui de daci, popor considerat „barbar“ de cãtre romani, când mult mai logic ar fi fost sã punã reprezentãri ale personalitãtilor autohtone, constituie un mare mister. Astfel, acest monument conceput sã-l slãveascã pe Traian îi glorificã, în aceeasi mãsurã, si pe daci. Este un fapt total iesit din comun: în cel mai de pret loc al lor, romanii au implantat, de bunã voie, imaginea dacilor, un popor învins, imaginea lumii „barbare“. Numãrul impresionant de statui de daci realizate pentru Forul lui Traian constituie un adevãrat omagiu adus de Roma celui mai redutabil adversar al ei, o dovadã de respect si admiratie fatã de învinsi.

– Un mister rãmâne si faptul cã, dupã douã secole, un alt împãrat roman, Constantin, si-a decorat Arcul de triumf cu opt statui de daci provenind din Forul lui Traian. Cercetând sculpturile de daci ati identificat câteva care îl înfãtiseazã pe Decebal.
– Trei dintre sculpturile analizate de mine prezintã mari similitudini. Bustul aflat în Muzeul Vaticanului (sala Braccio Nuovo, nr. 127, inv. 2 214) – pentru prima datã atribuit lui Decebal de Emil Panaitescu – a fost descoperit în Forul lui Traian cu prilejul unor sãpãturi fãcute în anul 1822. Înainte de a fi expus, bustul a fost restaurat. Expresia chipului este naturalã, realistã, privirea pãtrunzãtoare si agerã, conferind personajului o mare hotãrâre de sine. Toate caracteristicile vorbesc despre un om inteligent si cult. Capul este acoperit cu binecunoscuta cãciulã dacicã – pileus. La Florenta, în Giardino di Boboli, din Palatul Pitti, se aflã douã statui de daci. Una dintre ele reprezintã un nobil (tarabostes) de o staturã si o noblete impresionante. Capul si partea inferioarã a bratelor sunt fãcute din marmurã albã, iar restul – din porfir rosu-visiniu. Personajul poartã cãciula dacicã si este învesmântat cu o mantie lungã ce trece de genunchi, prinsã pe umãrul drept cu o fibulã în formã de disc. Pantalonii – largi – sunt legati în jurul gleznelor cu ajutorul sireturilor de la „opinci“. Statuia este mentionatã pentru prima datã pe la începutul secolului al XVI-lea, la Roma, dar nu existã nici o însemnare privind locul si timpul când a fost descoperitã. Analiza stilisticã, analogiile si unele informatii istorice relevã cã a fost realizatã între anii 107 si 115 d.Hr. Si aceastã sculpturã a suferit, în decursul timpului, mai multe restaurãri. Comparând capul statuii cu cel al bustului din Muzeul Vaticanului, am observat cu mare uimire cã trãsãturile si felul cum este asezatã cãciula sunt foarte asemãnãtoare. Concluzia este cã cele douã sculpturi înfãtiseazã una si aceeasi persoanã. În sfârsit, tot la Florenta, în Muzeul Bisericii Santa Maria del Fiore, existã încã o reprezentare a unui nobil dac. Nici locul unde a fost descoperitã aceastã sculpturã nu este cunoscut. Desi chipul personajului este destul de deteriorat, din cauzã cã piesa a fost expusã timp îndelungat în exterior, asemãnarea cu celelalte douã chipuri este flagrantã. În fata acestei situatii, mi-am pus întrebarea: de ce si-au dat ostenealã romanii sã reprezinte acelasi nobil dac de mai multe ori? Iar rãspunsul a venit firesc: pentru cã era vorba de o personalitate importantã a acestui popor, poate chiar regele lor, Decebal. Ipoteza capãtã o sustinere solidã când se constatã asemãnãrile foarte mari între aceste imagini si cele de pe Columnã care îl înfatiseazã cu certitudine pe Decebal, cum ar fi, de exemplu, cea din scena luptei de la Tapae (XXIV).
La Ermitaj existã încã un cap de dac similar cu celelalte trei. Dar ce m-a intrigat putin – si din aceastã cauzã am ezitat sã-l tratez laolaltã cu celelalte – este faptul cã personajul pare sã fie mai în vârsta. Probabil este un membru al familiei lui Decebal. Textele antice pomenesc chiar de un frate al regelui dac, pe nume Diegis.
Mentionez cã ne aflãm în domeniul supozitiilor si ipotezelor plauzibile, si nu în domeniul adevãrului absolut si al „dogmelor“. În lucrarea mea nu am cãutat sã tratez problemele în mod definitiv, ci sã las loc pentru ca cercetarea sã poatã fi continuatã.

Head of a Dacian (or Papa Smurf)

The Phrygian cap can also be seen on the Trajan's Column carvings, worn by the Dacians, and on the Arch of Septimius Severus worn by the Parthians.

In Antiquity, the Phrygian cap had two connotations: for the Greeks as showing a distinctive Eastern influence of the non-Greek other, "barbarism" (in the classical sense) and among the Romans as a badge of liberty.


– În încheierea discutiei noastre, vã rog sã-mi spuneti câteva cuvinte despre proiectele dvs?
– Pentru mine, studiul iconografiei antice a dacilor nu este un capitol încheiat: în prezent, pregãtesc un „Corpus” cu toate toate reprezentãrile de daci cunoscute, basoreliefuri, busturi sau statui, piese pãstrate integral sau fragmente. Trebuie sã subliniez cã existã sculpturi înfatisând daci încã neidentificate. De exemplu, în literatura germanã sunt mentionate asemenea lucrãri, despre care nu se mai stie absolut nimic. Încerc sã le localizez si sã le identific. Scopul cercetãrilor mele este acela de a releva importanta deosebitã a acestor sculpturi antice – care pentru noi, românii, constituie adevãrate documente de identitate – si de a le repune la adevãrata lor valoare.


(Dr. Leonard Velcescu poate fi contactat la adresa e-mail: velcescu66 @ yahoo. fr)



Dacian Prisoner

6 comentarii:

Anonim spunea...

urmarind segmentul pe youtube imi vine in gand ca acest complex de superioritate ardelenesc ar trebui ajustat corespunzator cu rolul lor in istorie. nu-si dau seama ca au fost cozi de topor?


ca sa nu mai borbesc de traian decebal remes (ministrul caltabos) sau prim ministrul boc.

Anonim spunea...

Ţara Ţopilor - Din istoria
Muntilor Apuseni

*Un lucru minunat
***

** Pe cand taranimea romana dela ses si pe sub poalele muntilor
din Ardeal, gemea sub greutatile iobagiei, desbracata de toate drepturile
omenesti prin legile zise "Aprobate si Compilate" - legi alcatuite de
nobilimea maghiara spre surparea totala a poporului roman bastinas, - pe
acele grele timpuri, o parte a poporului roman in marginile Principatului
Transilvaniei, traia liber si in belsug, scutit de greutatile puse pe gatul
celorlalti Romani.
Acest popor roman liber din Ardeal, erau *Topii* sau Motii cum le
zic acum, dar cari mai demult purtau peste tot numele de "Topi" - si tara
lor intre Muras si muntele Biharii se zicea, cum am mai aratat, "Terra
Tzopus".
Locuitorii Muntilor Apuseni din Ardeal, aveau din vechime
asigurata aceasta a lor libertate, atat de catra regii Ungariei, cat si dela
Principii Transilvaniei incepand dela Izabela pana la Apaffi al II-lea, dar
si dupace Ardealul ajunse sub casa domnitoare de Habsburg, ramasera in acea
veche deplina libertate, pana pe la anul 1750, precum dovedeste o
conscriptie facuta de oficiile fiscusesti la anul 1747 - deci de organe,
cari de sigur nu au putut sa fie partinitoare poporului roman din acesti
munti.
Acea conscriptie arata, ca Muntenii aveau propriile lor locuri de
samanat grau de primavara, secara si ovas; aveau fanatele lor si pasuni
intinse in munti, paduri de brad si de fag, fara ca ei sa plateasca vreo
dare pentru ele, nici zeciuiala (decima = dijma) din stuoi si porci, dare
care numai mai tarziu s-a introdus la ei.
Aveau dreptul targurilor, a crasmaritului, a vanatului si
pescuitul liber. Pluteau lemne pe Aries, ducand plute pana la Seghedin, fara
a plati ceva, sau a fi impedecati in acest negot. Faceau scanduri in
firezele lor proprii, cari fireze le-au folosit fara nici o tacsa pana la
anul 1820.
Asemenea aveau mori de macinat farina si erariul insus nu avea
nici fireze, nici mori, - si nici la taxe nu a supus morile si firezele pana
la anul aci amintit, ba mori propri erariul numai la anul 1836 si-a facut.
Pana pe la anul 1836-1846, pasunatul muntilot a fost liber si
muntenii l-au folosit fara nici o contrazicere. Ei erau scutiti si de vama
la trecerea cu productele aduse pe sama lor.
Nu au dat nici statului, nici Principelui tarii contributie, ci
duceau numai in tot anul la curtea Principelui, un dar in unt, miere si piei
de vulpe si de jder, pe sama casei lui, intocmai cum ducea natia sacuiasca
la anumite date, cate un bou ca dar Principelui.
Ce este si mai mult: imunitatea acestor locuitori, adeca dreptul
lor de a fi netulburati, a nu se putea atinge nime de ei, se constata si in
cele politice si judecatoresti, caci comitatul, pana la anul 1820 n-a trimis
in acest tinut nici un solgabirau, - si numai un adunator de dare se afla in
Campeni, pentru vama marfurilor cari treceau granita.

Anonim spunea...

Poporul isi alegea biraele (biro, in limba maghiara, adica
judecatorii - nota BB) sale, care ingrijiau de buna ordine intre locuitori,
iara scaunul satului judeca asupra pricinilor de drept. Dar si tricesatoriul
(deregatorul pentru adunarea tarii) se numea dintre Romani, si pe la anul
1784 inca un Roman era, Georgiu Bistrai.
Acest obiceiu (uz) se vede ca se prefacuse in regula, caci
istoricul Cserei se plange la pag. 223 a cronicei lui, ca acolo sa numesc de
oficianti (deregatori) "oameni de legea greca".
Aceasta libertate si imunitate (scutire) a Topilor, a avut a se
atribui mai multor jurstari, si Principii Transilvaniei au trebuit se aiba
cuvinte intemeiate, ca sa scuteasca pe locuitorii acestui tinut de soartea
vitrega de care sufereau Romanii "dela tara" - precum numesc topii Ardealul.

Pricina de capetenie va fi fost firea razboinica a muntenilor, pe
cari istoricul Const. Porfirogenita ii descrie, ca pe cei mai razboitori
dintre locuitorii Ardealului! Cu greu ar fi fost a iobagi acest popor
muntean cu locuintele lui risipite pe dealuri si vai, - dar mai ales era
greu a-i iobagi si pentruca locurile lui erau tare potrivite pentru aparare
si numai cu greu s-ar fi putut ispravi ceva cu puterea contra lor! Dovada ni
s-a dat chiar si la anul 1849, cand generalul Bem cu 30.000 soldati bine
inarmati incunjura Muntii, dar cate armadii intrara in Muntii Apuseni sub
Hatvani, Vasvari Pal si Kemeny Farcas, toate se nimicira! - Si Muntii nu
putura fi supusi. Chiar si fortareata Alba Iulia numai tinutei brave a
Topilor nu a putut fi luata cu asalt!
Principii Ardealului aveau in Topi buni pazitori pentru granita
de catra Ungaria, - unde, intr-o vreme, la Oradea-mare domniau Turcii,
contra carora Topii si Muntii lor, erau scut bun. Tocmai de aceea, pentru
siguranta principatului, Principii i-au scutit pe Topi de greutati.
Muntenii peste tot, dar mai ales cei de pe Raul Mare, sunt
vanatori alesi si neinfricati. Aceasta a lor insusire, o foloseau Principii
ardeleni la vanatorile cele mari indatinate la curtea lor. In acest scop
Principii aveau la intalnirea Raului mic cu Raul mare, in hotarul
Campenilor, un castel de vanatoare, a carui ruine s-au vazut si la inceputul
veacului al XIX si locul se numeste si azi "Cetatea". Serviciul la aceste
vanatori li-l faceau Topii cunoscatori ai vizuinilor pe unde treceau ursii,
lupii si alte salbataciuni. Dar si la razboaiele purtate intru apararea
tarii de dusmani, vor fi atras Principii pe acest popor razboinic, despre
care stiau ca e pururea cu arma in mana, avand el, chiar in toate zilele
lipsa a-si apara avutul contra multor fiare, cari traiau in padurile mari si
intinse ale muntilor. Starea de libertate a "Topilor" si mai bine se
dovedeste prin imprejurarea, ca pe coprinsurile locuite de ei, nici regii
Ungariei, nici principii Ardealului, nu au facut donatiuni pentru grofi si
baroni, din cari donatiuni (daruiri) urma iobagia pentru locuitorii acelor
locuri, iara cateva familii romane nobilitate, inca n-au avut iobagi, ci tot
pamantul arator si fanate, apoi pasunile si padurile, erau in libera
folosinta a locuitorilor.

Anonim spunea...

Aceasta fericita stare a muntenilor durand pana pe la anul 1760,
prin o intamplare i se puse la acest an capat si ei... Muntii Apuseni formau
un tinut, in care administratia politica se conducea de batranii satelor.
Oficiali comitatensi nu erau - deci o supraveghiere mai inalta, nu exista.
Multi oameni prigoniti scapau in acesti munti neumblati,
aflandu-si aci mantuirea, si multe familii traesc aici, a caror protoparinti
au venit in munti, de prin Ardeal, Banat si Bucovina, unde se asezau si unde
nime nu-i mai urmaria. Un atare refugiat pricinui poporului o mare
ingreunare, precum voiu povesti mai jos.

Romanii, desi cu stare buna, din lipsa scolilor, ramasesera fara
cultura si prin urmare nepricepatori ai mersului starilor politice din tara.
Cand Ardealul ajunse provincie austriaca, ei intrelasara a sta nainte cu
documentele despre privilegiile (drepturile si scutirile lor dobandite dela
vechii regi ai Ungariei, cum am aratat mai sus, desi atari dovezi
(documente) pe la anul 1836 se aflau inca in mainile Buciumanilor, parte in
original parte in transumpturi (copie) autentice.
Cand ajunse Transilvania sub domnirea Casei de Habsburg (care
domneste si acum din Viena), locuitorii din Munti urmara dupa vechiul
obiceiu, a trimite acum la camara fiscuseasca honorarul si datia, care pana
aci o duceau la curtea Principelui la Alba Iulia. Datia de miere, unt, piei
de jderi, de vulpi, domnii dela camara o intrebuintara pe sama lor, si cand
bagara de sama la chivernisirea averii statului (tezaurariat), ca din
tinutul Muntilor Apuseni incurge foarte putin venit, s-a facut cercetare.

Anonim spunea...

Comunele dovedira ca ele au trimis, dupa vechiul obiceiu, darea lot, si
domnii dela camara se scuzara, ca mierea si untul s-a topit si evaporat,
iara pieile s-au stricat. De aci vine proverbul, ca "cel ce umbla cu miere,
se unge pe degete".
Ca sa se faca capat acestei chiverniseli, erarul (visteria tarii)
a facut un contract cu locuitorii, stramutand datia, in rascumparare cu
bani, a caror suma la inceput fu o taxa neinsemnat de mica. Mai tarziu insa,
ea crescu tot mai mare si mai ales dupa urmatoarea intamplare:


Un Ungur urmarit pentru defraudari (mancare de bani obstesti) si
pentru alte fapte rele, fugi in Muntii Apuseni, unde nu mai fu urmarit, iara
locuitorii romani il miluira. Acest pribeag petrecand mai mult timp in
munti, nu s-a apucat nici de un lucru, ci traia cu cersitul cand la o gazda
cand la alta, si cutreera ca un vagabond toate comunele. Fiind insa el om
tinar si sanatos, in urma fu indrumat a se apuca si el de ceva lucru, ca
sa-si castige traiul vietii. Vazandu-se acest vagabond respins dela traiul
usor ce-l avuse pana aci, - s-a inversunat, si socotind a-si razbuna, si-a
facut o banda de hoti, cu care apoi jafuia casele oamenilor, prada si rapea,
pricinuind mari pagube pacinicilor locuitori, carora in felul acesta
nerusinat le rasplatea, pentru ca l-au primit si l-au scapat de temnita ce-l
astepta pentru faptele sael. Pentru a pune capat jafurilor, locuitorii
satelor se sculara in gloate si incunjurand banda de hoti, ii prinsera si-i
omorara, iara pe conducatorul bandei, il trimisera legat la comanda militara
din Alba Iulia, unde fu pus in prinsoare. Uciderea acelor hoti, s-a
intamplat in padurea dintre Vidra si Tomnatec.
Capul lor iscusit, prinsonierul, care era om mai invatat, spre a
se mantui de pedeapsa ce-l astepta, a rugat pe judecatori, sa-i deie voie a
vorbi cu vicispanul, caruia ii va descoperi un lucru insemnat si de mare
folos pentru tara, daca lui ii va ierta pedeapsa. Cererii lui se dete loc si
el atunci a denuntat pe locuitorii din Munti ca pe niste oameni cu averi
mari si venite frumoase, cari insa platesc foarte putina dare si nu fac
slujba in folosul fiscului. Ei ar putea fi pusi la niste dari mai mari fata
de fiscul ca domn pamantesc. Si spusele sale s-a legat a le dovedi de
adevarate la fata locului. Nici nu intarzie acest lucru, caci Muntenii se
trezira in o zi cu o comisie condusa de acel talhar, pe care ei il prinsese
si-l dase spre osandire in mainile deregatorilor imparatesti.
Comisia afla de adevarate spusele acelui prinsonier, caruia ii
dete drumul, iara pe comunele muntene le obliga prin contract la platirea
unei sume de bani cu mult mai mare ca in trecut, in chip de rascumparare a
muncei de iobagi, care in munti n-o putea cere dela Romani in natura, caci
ei insisi aveau ca proprietate a lor pamantul si padurile cu muntii
dimpreuna. De aci inainte se socot si Romanii munteni de iobagi - si-si
pierd libertatea personala si a proprietatii, care pana aci nime nu li-o
tagaduise. Din partea ocarmuirii se tinea, ca Romanul nu poate fi decat
iobag, precum era scris in Aprobate si Compilate. Simtind muntenii raul ce-i
asteapta, spre a se apara, scoasera din lazi diplomele si donatiunile
Principilor, - dar aceasta nu le mai ajuta, si ele fura declarate de fara
putere, pentruca nu s-au intarit de nici un domnitor din noua domnie a casei
Habsburgice, ba ca nu s-au publicat, nu s-au dat pe cale legala, si altele
pe care le stiau spune pentru respingerea lor, cei cu dor de asuprire.
Urmeaza acum asuprire peste asuprire! Li se lua Topilor de fisc
dreptul de crasmarit, de pescuit si dreptul targului! Numai morile de
macinat farina mai ramasera libere, dar si ele fura mai tarziu puse sub taxa
(bir).

Anonim spunea...

Desi prin invoielile facute cu fiscul se pusese o stavila
asupririlor mai mari, acele nu mai luau sfarsit, caci, precum se vede din
scrisoarea mai inalta (imparateasca) din anul 1776; din decretul camerei din
15 Iulie 1807; din rescriptul imparatesc dela 30 Septembrie 1807 Nr. 3760,
aceste scrisori cu porunci inalte, se sileau a-i scurta pe munteni, a-i
desbraca de avutele libertati si beneficiuri si a-i asemana iobagilor dela
"tara", cari gemeau sub cea mai grea robota...Nu puteau suferi moii Domni,
ca
intre Romanii munteni sa fie deosebire de ceilalti iobagi. Darea Muntenilor
de miere, unt si piei, s-a stramutat in o suma de bani statorita prin
contract cu ei. Suma de bani la inceput era mica, mai tarziu insa, la
inoirea contractului, ea s-a tot marit, pana ajunse la suma de 12 mii
floreni unguresti, care la alta data se prefacura in "moneta conventionala".
Si aceasta suma au suportat-o muntenii, pentruca foloasele ce le aveau din
stapanirea deplina a pamantului, padurilor si pasunatelor, erau cu mult mai
insemnate, decat sa se simta prea impovarati cu platirea acestei sume, si
nefiind obligati la alte slujbe.
Aceasta bunastare a Muntenilor le era un ghimpe in ochii acelor
deregatori fiscusesti de vita maghiara, cari stiau iobagia grea, care dupa
Aprobate si Compilate apasa poporatiunea romana dela tara, si nu le venea la
socoteala, ca atata popor roman din Munti sa duca o viata mai usoara, mai
omeneasca. Incercara drept aceea toate mijloacele de a supune pe munteni la
robote si fiindca fiscul nu avea pamanturi de lucrat, li-a pus pe cap, pe
langa o oarecare plata, taiarea de stangeni de lemne din paduri si
carausirea acelora la uzinele din Zlatna si Offenbaia!
Taiarea stangenilor de lemne se facea iarna, cand e frigul mai
mare, iara carausirea lor pe raul Aries, in timpul primaverii, cand se topea
zapada. Amandoua aceste lucruri erau impreunale cu mari primejdii pentru
sanatatea si chiar si pentru viata oamenilor, deci Muntenii se simteau
foarte asupriti cu robotele acestea, a caror implinire se siluia cu batai
trupesti si cu gloabe in bani!
Aceste slujbe cu timpul se mai inmultira, ba se scoasera si unele
paduri din folosinta oamenilor.
Acest site a fost creat de darastean in 25
Noiembrie 2007
------------------------------
bogdan@taramotilor.ro

Google
 

Postări populare