V-ati despartit de cititorii din Dilema veche, in primul numar din ianuarie 2005, rugindu-i sa va tina pumnii. Textul lasa impresia ca va angajati intr-un proiect de durata. Ati vrut sa fie de durata, v-ati dorit sa petreceti cit mai mult timp la Cotroceni?
N-am acceptat aceasta functie in ideea ca o voi parasi rapid. Mi-am asumat-o, fara prea multe calcule prealabile, si mi-am spus ca voi sta cita vreme voi fi util. Nu-mi imaginam, totusi, ca voi ramine un mandat intreg, ca voi iesi la pensie de la Cotroceni. Imi spuneam ca voi ramine un an-doi, cam pina la 1 ianuarie 2007. Din pacate, n-a fost cum mi-am facut eu socoteala. Am stat doar patru luni la Cotroceni. N-am reusit sa rezist mai mult din motive de artere. Efortul pe care il cerea tipul acesta de functie a fost altfel decit l-am imaginat. Nu era un consilierat in sensul romantic al functiei, presupunind strict ca, din cind in cind, sa-mi dau si eu cu parerea. Era vorba de o intreaga birocratie, de o alergare printre dosare si printre protocoluri, care cere o angajare totala. Mi-am facut socoteala ca la virsta mea aceasta angajare totala e prea costisitoare.
- M-a stingherit ca s-a pus plecarea mea in circa unei doamne
Doar motivele de sanatate v-au facut sa plecati de la Cotroceni?
N-am sa ascund ca au existat si anumite dificultati de acomodare la un anumit stil de lucru. Dar acestea sint detalii despre care prefer sa vorbesc in memorii.
Nu ne dati un exemplu de ceea ce insemnau dificultatile de acomodare?
Nu. Ceea ce m-a mirat dupa ce am plecat a fost ca toata lumea avea aerul ca stia mai bine decit mine de ce am plecat. S-a speculat mult in legatura cu doamna Elena Udrea. Trebuie sa o spun foarte clar: nu sint genul de om care paraseste o responsabilitate din cauza ca nu-i plac blondele (in treacat fie spus, imi plac). Nu sint serioase motivatiile acestea si pe undeva m-a stingherit ca s-a pus cu atita brutalitate plecarea mea in circa unei doamne.
Daca nu Elena Udrea este cauza plecarii, poate ca e chiar presedintele Basescu?
Ati avut divergente cu Traian Basescu?
Vreti sa-mi anticipati memoriile, vreti sa ma ingropati inainte de termen! Motivatia esentiala a plecarii mele este de ordinul rezistentei mele fizice. Dar n-am sa fiu ipocrit si sa tac asupra faptului ca au existat momente de divergenta intre presedinte si mine. Exista si o problema stilistica la mijloc, sintem doua naturi diferite.
Ne puteti da un exemplu de divergenta?
Nu.
Dar un exemplu de diferenta stilistica ne puteti da, pentru a ilustra deosebirea?
Sintem doua naturi diferite. Doua tipuri diferite de vietati. Vietatea Basescu face parte dintr-o specie distincta fata de vietatea Plesu. Era nevoie de un efort suplimentar, cel putin din partea mea, sa adaug oboselii fizice si efortul de a ma adapta la o alta forma de animalitate.
Credeti ca s-a gresit cu ideea Axei Washington-Londra-Bucuresti?
Formularea a fost poate nefericita. Va reamintesc ca aceasta formulare a aparut in discursul de campanie al domnului Basescu si nu intr-un program de politica externa. A fost un accent, intre altele, care s-a pus intr-un discurs electoral. Dupa ianuarie 2005, efortul Administratiei Prezidentiale a fost sa nuanteze in permanenta aceasta optiune. Axa cu pricina nu poate evita sa treaca prin Europa. Nu e vorba aici de o alternativa, ori Washington, ori Bruxelles. Ele nu sint doua centre de putere sau doua tipuri de valori care se contrazic; sint complementare. Avem de a face cu doua aripi ale aceluiasi zbor. Incercarile unora de a crea o ruptura intre Europa si Statele Unite introduc o stranie nota de razboi rece in aceasta epoca. Or, Europa nu este in razboi cu Statele Unite, si nici Statele Unite nu sint in razboi cu Europa. Sintem aliati. Europa nu se poate defini ca antiamericana, pentru ca ar avea un portret saracacios.
.......
Nu regretati ca ati plecat de la Cotroceni?
Nu. Absolut deloc. Regret citiva colaboratori cu care m-am inteles foarte bine, regret ca n-am avut puterea sa ma mobilizez mai eficace pentru o perioada mai lunga. Altfel, revenirea la preocuparile mele ma face mai curind euforic.
Citeam in ziare ca despartirea de Basescu n-a fost insotita de multumirile publice ale presedintelui, pentru activitatea dvs. de la Cotroceni.
Nu mi s-a facut o multumire publica, dar nici n-am asteptat-o. Nu m-am dus acolo ca sa primesc o coronita. Nu traiesc acest final de episod administrativ intr-un registru de melancolie dezamagita. Singurele multumiri publice garantate in Romania sint cele post-mortem. Contez pe ele!
In 2004, ati scris un text in Jurnalul national despre frumusetea uitata a vietii, in care spuneati ca abia daca mai inregistrati „desenul ametitor al cite unei siluete feminine, inocenta unui suris“. Mai spuneati ca v-ati saturat sa aveti o „existenta de ghiseu“. Care va este acum frumusetea uitata a vietii?
Imi doresc sa nu mai fiu ghiseu. Unul din fenomenele colaterale ale tranzitiei este ca un numar relativ mic de oameni e socotit a fi utilizabil in mod ubicuu si universal. O data ce ai devenit mai mult sau mai putin om public, apelurile vin asupra ta cu o frecventa si cu un coeficient de insolit halucinante. Tot timpul esti in situatia sa raspunzi unor solicitari, asta inteleg prin existenta de ghiseu. Am fost intrebat, de-a lungul timpului, si despre agricultura, si despre Biserica, si despre politica externa, si despre cultura. Asta este o experienta istovitoare si deformatoare. Eu sint un om care are nu-urile dificile, nu am radicalitati, nu ma pot apara decit in momente de exasperare. Daca imi doresc ceva este sa trag obloanele, sa se accepte ca nu sint un ghiseu, ca am nevoile mele de concentrare si de lucru solitar. Frumusetea uitata a vietii mele este acum, in 2005, ragazul si regasirea placerii de a lucra si de a privi in jur, la oameni si la arbori.
D-l Plesu este neconvingator sau pur si simplu neinformat atunci cand declara:
Nu e vorba aici de o alternativa, ori Washington, ori Bruxelles. Ele nu sint doua centre de putere sau doua tipuri de valori care se contrazic; sint complementare. Avem de a face cu doua aripi ale aceluiasi zbor. Incercarile unora de a crea o ruptura intre Europa si Statele Unite introduc o stranie nota de razboi rece in aceasta epoca. Or, Europa nu este in razboi cu Statele Unite, si nici Statele Unite nu sint in razboi cu Europa. Sintem aliati. Europa nu se poate defini ca antiamericana, pentru ca ar avea un portret saracacios.Cel putin o parte importanta din Europa si SUA merg cam de mult spre directii diferite si nu rareori antagoniste. Consitutia europeana este 'vanduta' in Franta, de la cel mai inalt nivel, ca un proiect menit sa contracareze hegemonia anglo-saxona samd.
Pentru mult mai multe, vizitati pagina cu interviul complet si o sa vedeti ca d-l Plesu nu va fi usor de gasit prin preajma arborilor. Se pare ca domnia sa trebuie sa faca fatza, impreuna cu congenerii sai, noilor timpuri si caractere. Vom vorbi si noi despre 'razboiul rece' dintre cele doua intelectualitati romanesti: aceea de peste Atlantic vs. aceea de 'acasa'. Intelectualul nord-american, are un singur dicton: 'publish or perish', pe cand cel de acasa trebuie sa opereze arcanele sistemelor post-feudale din cultura romana. Rezultatul este ca productia academica / stiintifica / intelectuala a intelectualului din prima categorie este mult mai voluminoasa si riguroasa decat aceea a intelectualului din a doua categorie. Primul tip de intelectual are traiul asigurat si poate sa-si aloce timpul/talentul creatiei, pe cand cel de-al doilea trebuie sa se bage in administratie unde se arde ca becul de la lanterna.
Intr-un sfarsit, egoism, neputinta, onestitatea din urma, desuetudine...
7 comentarii:
Flachi, dati tot interviul ca linkul e rupt.
"Imi doresc sa nu mai fiu ghiseu". Interviu cu Andrei PLESU
Ovidiu SIMONCA
Andrei Plesu abandoneaza functia publica de consilier prezidential si revine in lumea culturala. Liniste nu a avut si nu are nicaieri. La Cotroceni, un ritm infernal, cu un presedinte nelinistit. In lumea culturala, sabiile se ascut in continuare, polemicile si contestarile se intetesc. Andrei Plesu a acordat un interviu arzator revistei Observator cultural, de o sinceritate brutala si curajoasa.
V-ati despartit de cititorii din Dilema veche, in primul numar din ianuarie 2005, rugindu-i sa va tina pumnii. Textul lasa impresia ca va angajati intr-un proiect de durata. Ati vrut sa fie de durata, v-ati dorit sa petreceti cit mai mult timp la Cotroceni?
N-am acceptat aceasta functie in ideea ca o voi parasi rapid. Mi-am asumat-o, fara prea multe calcule prealabile, si mi-am spus ca voi sta cita vreme voi fi util. Nu-mi imaginam, totusi, ca voi ramine un mandat intreg, ca voi iesi la pensie de la Cotroceni. Imi spuneam ca voi ramine un an-doi, cam pina la 1 ianuarie 2007. Din pacate, n-a fost cum mi-am facut eu socoteala. Am stat doar patru luni la Cotroceni. N-am reusit sa rezist mai mult din motive de artere. Efortul pe care il cerea tipul acesta de functie a fost altfel decit l-am imaginat. Nu era un consilierat in sensul romantic al functiei, presupunind strict ca, din cind in cind, sa-mi dau si eu cu parerea. Era vorba de o intreaga birocratie, de o alergare printre dosare si printre protocoluri, care cere o angajare totala. Mi-am facut socoteala ca la virsta mea aceasta angajare totala e prea costisitoare.
- M-a stingherit ca s-a pus plecarea mea in circa unei doamne
Doar motivele de sanatate v-au facut sa plecati de la Cotroceni?
N-am sa ascund ca au existat si anumite dificultati de acomodare la un anumit stil de lucru. Dar acestea sint detalii despre care prefer sa vorbesc in memorii.
Nu ne dati un exemplu de ceea ce insemnau dificultatile de acomodare?
Nu. Ceea ce m-a mirat dupa ce am plecat a fost ca toata lumea avea aerul ca stia mai bine decit mine de ce am plecat. S-a speculat mult in legatura cu doamna Elena Udrea. Trebuie sa o spun foarte clar: nu sint genul de om care paraseste o responsabilitate din cauza ca nu-i plac blondele (in treacat fie spus, imi plac). Nu sint serioase motivatiile acestea si pe undeva m-a stingherit ca s-a pus cu atita brutalitate plecarea mea in circa unei doamne.
Daca nu Elena Udrea este cauza plecarii, poate ca e chiar presedintele Basescu?
Ati avut divergente cu Traian Basescu?
Vreti sa-mi anticipati memoriile, vreti sa ma ingropati inainte de termen! Motivatia esentiala a plecarii mele este de ordinul rezistentei mele fizice. Dar n-am sa fiu ipocrit si sa tac asupra faptului ca au existat momente de divergenta intre presedinte si mine. Exista si o problema stilistica la mijloc, sintem doua naturi diferite.
Ne puteti da un exemplu de divergenta?
Nu.
Dar un exemplu de diferenta stilistica ne puteti da, pentru a ilustra deosebirea?
Sintem doua naturi diferite. Doua tipuri diferite de vietati. Vietatea Basescu face parte dintr-o specie distincta fata de vietatea Plesu. Era nevoie de un efort suplimentar, cel putin din partea mea, sa adaug oboselii fizice si efortul de a ma adapta la o alta forma de animalitate.
Credeti ca s-a gresit cu ideea Axei Washington-Londra-Bucuresti?
Formularea a fost poate nefericita. Va reamintesc ca aceasta formulare a aparut in discursul de campanie al domnului Basescu si nu intr-un program de politica externa. A fost un accent, intre altele, care s-a pus intr-un discurs electoral. Dupa ianuarie 2005, efortul Administratiei Prezidentiale a fost sa nuanteze in permanenta aceasta optiune. Axa cu pricina nu poate evita sa treaca prin Europa. Nu e vorba aici de o alternativa, ori Washington, ori Bruxelles. Ele nu sint doua centre de putere sau doua tipuri de valori care se contrazic; sint complementare. Avem de a face cu doua aripi ale aceluiasi zbor. Incercarile unora de a crea o ruptura intre Europa si Statele Unite introduc o stranie nota de razboi rece in aceasta epoca. Or, Europa nu este in razboi cu Statele Unite, si nici Statele Unite nu sint in razboi cu Europa. Sintem aliati. Europa nu se poate defini ca antiamericana, pentru ca ar avea un portret saracacios.
- Dinu C. Giurescu n-a avut onoare
De ce merge atit de greu procesul de inlocuire a ambasadorilor si de primenire a ambasadelor? De ce nu avem oameni noi in ambasade? N-am putut propune oameni noi nu doar la Paris sau la Atena, dar nici la Chisinau sau la Sofia.
Cele patru luni care au trecut au fost, din punctul de vedere al politicii externe, foarte incarcate. Si presedintia, si guvernul s-au miscat mult, in toate directiile, si asta a facut ca problematica interna a ministerului sa fie cumva lasata pe planul doi. Vreau sa cred ca domnul ministru de Externe isi va gasi mai mult timp, de aici incolo, pentru reforma pe care a anuntat-o. Lucrurile acestea nu se pot amina la nesfirsit. Nu ascund ca nu-i usor sa gasesti peste noapte zeci de ambasadori noi, care sa intre rapid in rol. Cred ca in perioada urmatoare lucrurile se vor accelera. Dar e nevoie ca ministrul de Externe sa reduca putin din programul deplasarilor lui.
In 2004, ati avut mai multe luari de pozitie publice. Despre Radioul national spuneati: desi toti sint nemultumiti de Dragos Seuleanu, angajatii nu vor sa riste nimic. Cum vi se pare acum situatia de la Radio Romania?
Ma bucur ca, fie si in ceasul al 12-lea, angajatii s-au mobilizat. Eu socotesc in continuare ca domnul Dragos Seuleanu este un personaj mediocru, care, in afara de servilism, nu are alte calitati. N-are un curriculum care sa sustina numirea lui intr-o functie asa de importanta. Si n-are un comportament care sa-l faca eligibil, intr-un spirit cit de cit echilibrat si democratic. Domnul Seuleanu este un servitor, si eu cred ca asta este cel mai mare pericol al unei institutii: sa fie condusa de servitori. Sint indispus sa vad ca el pare inamovibil.
De ce nu se retrage, de ce nu demisioneaza?
Oamenii de genul lui n-au onoare. Placerea de a fi sef si de a cistiga un salariu de sef e mult mai mare decit simtul onoarei. Una din problemele nationale despre care nu se vorbeste suficient este absenta onoarei. Virtutea cea mai putin prezenta pe piata este simtul onoarei: de la onoarea individuala la onoarea profesiunii si pina la onoarea nationala – care nu exista decit in forme baroce de betii cu sarmale sau de lacrimi la chefuri.
Dinu C. Giurescu, care a demisionat din fruntea Muzeului Taranului Roman, a avut onoare?
Nu. Nu trebuia sa se ajunga aici. In acest episod n-a avut onoare. Nu trebuia sa ajunga sa se roage de el un ministru ca sa-si dea demisia. Era limpede de mai multa vreme ca prezenta lui acolo nu era nici eficienta, nici dorita de oameni importanti ai institutiei. Un om de onoare, mai ales la virsta lui, trebuia sa faca la timp un pas inapoi.
O alta chestiune: ati demisionat de la CNSAS pentru ca acea institutie n-a vrut sa accepte ca Vadim Tudor a facut politie politica. Absolvirea lui Vadim Tudor de catre CNSAS i-a permis acestuia sa candideze. Ce parere aveti despre aceasta incremenire a lui Vadim Tudor in viata publica?
Problema mea nu este Vadim Tudor, pentru ca nu ma astept sa se comporte in mod sportiv si onest. Exasperanta este lipsa de onoare a CNSAS-ului. Cei de acolo, stiind bine, cu documentele in mina, ca argumentele dupa care Vadim Tudor a fost un colaborator sint de necontestat, au inteles sa se comporte atit de slugarnic si atit de oportunist, incit sa camufleze aceasta evidenta. Acumularea de prostie si lichelism din acea institutie a ajuns la dimensiuni inimaginabile. Eu nu cred ca am intilnit in perioada de dupa 1989 personaje atit de ticalosite ca acele trei-patru figuri inca active in interiorul CNSAS. In frunte cu domnul Onisoru, care este o ciudatenie. Nu cred ca stie nici el, dimineata, cine este si ce are de facut. Este ca o plastilina care se muleaza pe toate formele de relief care ii apar in fata, iar ceilalti penduleaza intre vanitati obscure, calcule de circumstanta si stupiditate.
Aducem in discutie o problema in care ati fost implicat direct: Premiul ASPRO, care vi s-a acordat anul trecut, pentru volumul Despre ingeri. In motivatia presedintelui juriului, regretatul Adrian Marino, se spunea ca sinteti „spirit absolutist, potential sau explicit totalitar, mistic, metafizic, etnicist, obsedat de fiinta romaneasca, sub influenta scolii Noica“. Cum priviti acum, dupa aproape un an, toata povestea aceea?
Cum am privit-o si atunci. I-am scris o scrisoare domnului Marino, care cred ca era foarte decenta, nu comiteam nici un abuz de limbaj, nici un exces incriminatoriu. Mi-e greu sa inteleg cum cineva care, inainte de 1989, ii scria lui Constantin Noica scrisori subalterne si care dedica sute de pagini lui Mircea Eliade, a putut deveni dupa ’89 atit de „principial“ apropo de Noica sau de universul si de spiritul religios. Mi se pare, dincolo de respectul pe care il datorez omului de cultura care a fost Adrian Marino si pe care nimeni nu-l poate evacua din istoria literaturii romane, ca gesticulatia lui finala este psihanalizabila. El s-a comportat exact in raspar cu virtutile pe care le predica: rationalitatea, civilizatia, europenitatea.
- Marino s-a comportat ca un provincial iritat
Ce v-a suparat cel mai tare?
In cazul Premiului ASPRO, Adrian Marino s-a comportat ca un provincial iritat, reactia lui a fost inexplicabila. Ar fi facut bine sa se explice. N-a facut-o. Tipul lui de argumentatie, dupa care o carte despre ingeri este in principiu suspecta, iar a vorbi despre religie este o forma de obscurantism, denota o gindire de seminar de partid din anii ’50. E cel putin ciudat cum Adrian Marino si-a asumat, la batrinete, cu un patos trist, postura de cenzor ideologic. Erau si sint multe lucruri de corectat in Romania, inainte ca eu sa fiu amendat ca un obscurantist mistic si totalitar. Adrian Marino ar fi trebuit sa elaboreze mai mult in jurul acestei teme, sa arate ce gesturi de ordin totalitar si obscurantist am facut in ultimii 15 ani. Am fost in posturi oficiale, puteam sa fac orori, si el era dator sa invoce macar una. N-a facut-o. A preferat epitetul si vociferarea. Nu sta bine unui om aflat la apogeul carierei sa se poarte asa de inconsistent. In plus, tot acest portret negativ era facut ca argumentatie pentru a „justifica“ un premiu. Acest echivoc al judecatii, care in cazul unui critic este un pacat capital, mi s-a parut la limita ridicolului.
De la disputa Marino-Plesu a pornit un intreg scandal, alimentat de cele doua numere tematice din Dilema veche intitulate De ce se cearta intelectualii. Ati fost arondat unui grup de prestigiu din care mai fac parte Gabriel Liiceanu si Horia-Roman Patapievici. Intrebarea ar fi: altceva mai bun de facut nu au intelectualii romani decit sa se certe, sa-si taie orice punte de legatura si sa se priveasca cu dusmanie?
„Scandalul“ de care vorbiti a inceput inainte de disputa Marino-Plesu. Dar regret si acum ca am fost de acord, daca nu chiar am incurajat, aparitia celor doua numere ale Dilemei pe aceasta tema si ca in general m-am angajat in aceasta disputa.
- Regret ca am fost de acord cu cele doua numere ale Dilemei
Nu trebuiau facute?
Cred ca nu. In felul asta am incurajat o disputa care in fondul ei ezita intre ridicol si impur. Impur: motivatiile ascunse ale acestei dispute nu sint nici ideologice, nici stilistice, nici politice. Sint niste motivatii destul de meschine. E o batalie de orgolii, de frustrari, de ambitii care se simt contrariate, de gelozii, de nerabdari juvenile. Ridicolul: sintem intr-un moment si intr-o tara in care exista un enorm inventar de probleme in materie de cultura, de politica, de viata zilnica. In loc sa ne raportam la aceste probleme, cultivam cu o incapatinare inexplicabila mici jocuri de culise si ne dam o identitate identificindu-ne cu o coterie. Primul lucru pe care un om de cultura trebuie sa-l faca este sa-si defineasca identitatea. Daca iti obtii identitatea prin inregimentare nu esti inca un intelectual.
Asa-zisul „grup de la Paltinis“, daca il privim cu o oarecare raceala, e un grup care n-a anulat identitatile membrilor lui si nu a trait din unanimitate. Profesorii buni si modelele bune dau diversitate. Sorin Vieru, Andrei Cornea, Liiceanu, Radu Bercea, Thomas Kleininger s.a nu au multe in comun. Pentru noi, episodul Paltinis, care acum e diabolizat de unii cu o febrilitate pubertara, a fost un stimulent al gasirii de sine, al unor vocatii particulare. Nu exista o doctrina a Paltinisului, nu exista un set de reguli de comportament „paltinisean“, eram de multe ori in disjunctie, n-am avut manifeste, iesiri programatice, exclusivisme sectare. Am fost ipostaziati in ceva de genul asta ca sa se poata justifica un fel de grup opus care, el, are manifeste, declaratii de principiu si o suspecta omogenitate, cu puncte de vedere standardizate, care se exprima sub diverse semnaturi.
Nu puneti un diagnostic reductiv?
Nu fac decit sa constat asemanarea izbitoare a unor opinii polemice. Mie nu-mi plac in nici un domeniu, si cu atit mai putin in materie de idei, aglutinarile. Imi plac diferentierile.
Cine sa fie in grupul advers?
„Advers“ e, pur si simplu, grupul care se recomanda, constant, ca atare. Am citit in Observator cultural, la un moment dat, si am citit si in citeva carti sau reviste, opinii care aglutineaza. S-a nascut un fel de comando care se justifica inventindu-si adversari. S-a facut si portretul unui comando opus, care e „grupul de prestigiu“ compus din Liiceanu-Plesu-Patapievici. Acesta lucreaza, chipurile, clipa de clipa, pentru sufocarea libertatii de gindire si de expresie din Romania. Care va sa zica practicam, hulpavi, monopolul. Lucrul e atit de comic incit, in definitiv, nici nu merita sa-i acordam atita importanta.
- Unii nu dau la glezna cind capata o bita in cap
Intorcindu-ne la disputa din vara trecuta, n-au fost exagerari? Dan C. Mihailescu si Gabriel Liiceanu s-au aprins destul de puternic in acea polemica. Dvs. ati fost poate cel mai blind, ceilalti s-au inflamat.
Domnule Simonca, trebuie totusi sa analizam lucrurile cu un oarecare spirit de echitate. Daca unul iti da cu o bita in cap si tu ii dai un picior la glezne, primul lucru care trebuie observat este ca, intii si intii, ai capatat o bita in cap. Unii nu dau la glezna cind capata o bita in cap, sint mai iertatori, mai putin temperamentali. Altii se infurie. Mie mi s-a parut ca, de la bun inceput, lucrurile au fost puse cu efectul inaintea cauzei. A existat, mai intii, un atac care n-a venit din partea asa-zisului „grup de prestigiu“ de la Paltinis. Eu nu-mi aduc aminte ca eu, sau Liiceanu, sau Patapievici sa fi fandat singeros impotriva cuiva. Eu imi aduc aminte ca lucrurile au inceput prin niste atacuri teribile la adresa lui Patapievici (care, by the way, nu face parte din grupul Paltinis), teribile in sensul unor calificari ideologice infamante, dincolo de observatiile de ordin tehnic profesional. A existat apoi un fel de a fanda impotriva intregului „grup de la Paltinis“, in cap cu Noica. Nu eu am spus despre domnul Siulea ca in loc de idei produce clabuci. Domnia sa a spus asta despre mine. La un moment dat aceste fandari reiterate au stirnit reactii. Unele mai violente, altele mai putin violente. Dar nu-i poti face vinovati pe cei care reactioneaza de faptul ca au reactionat. Eu nu-mi aduc aminte ca polemica aceasta sa fi demarat prin atacuri mirsave din partea celor deveniti tartorii fiorosi ai culturii romane impotriva celorlalti.
Impresia generala a fost destul de jalnica pentru un observator de pe margine. Prea multi nervi. Totusi, cum putem regasi cordialitatea, cum putem sa depasim aceste dispute intre grupuri?
Accept ca la un moment dat exista schimbari de generatii, de stilistica intelectuala si culturala. Nu sint de parere ca amplasamentul nostru public trebuie sa fie de beton, ca trebuie sa raminem in circuit impunindu-ne cu forta. Vine un moment in care apar oameni mai tineri, oameni cu alte valori, oameni cu alta experienta de viata si de istorie si care uneori au si nerabdarea tineretii de a se aseza pe locuri pe care ei le socotesc ocupate de bosorogi. Eu sint constient ca lucrul acesta face parte din normalitatea vietii unei culturi. Asezarea ultima a valorilor este o chestie de timp, o chestie care se face in alt orizont temporal si pe care nimeni nu o poate manipula pe termen lung. Prin urmare, este putin imatura aceasta graba de a reorganiza zi de zi canonul. Dar accept ca ecoul si cariera fiecaruia din noi e o variabila si ca astazi putem fi notorii si prizati, iar miine putem fi lasati deoparte. Nu ma sperie aceasta perspectiva. Proiectul meu de lucru si de viata nu are ca scop instalarea intr-un centru inamovibil si de aceea ma uit cu ingaduinta la oamenii mai tineri care vor sa ajunga cit mai repede in acel centru. Le doresc succes, ii urmaresc cu interes, uneori constat ca sint foarte inzestrati, alteori constat ca sint doar agitati. Sint uneori plictisit, alteori amuzat, rareori mi s-a intimplat sa devin cu adevarat isteric. O isterie de anvergura cere un interlocutor de anvergura. Daca ne batem pe rubrici, pe clasamente, pe topuri, sintem intr-o conditie de manelisti.
- Cultura semana cu pliantele de reclama pentru Carrefour
Dupa alegeri, Horia-Roman Patapievici a primit din partea presedintelui Basescu o functie institutionala: cea de presedinte al Institutului Cultural Roman. Activitatea ICR a fost urmarita minutios in revista Observator cultural si au aparut citeva articole critice impotriva lui Patapievici, dupa desfiintarea revistei Cultura. Credeti ca revista Observator cultural l-a intimpinat cu rautate si cu o ostilitate programatica pe Horia-Roman Patapievici?
Eu cred ca in chestiunea revistei Cultura reactiile din Observator cultural au fost disproportionate. Acel numar din Observator cultural n-a fost unul echilibrat, partea care ataca era infinit mai ampla si mai zgomotoasa decit partea care justifica (de fapt doar interviul cu Patapievici).
Fara interviul lui Patapievici nici nu publicam acel grupaj, iar directorul ICR a avut cel mai mare spatiu, a dat toate explicatiile, care au fost publicate. Au mai fost si altfel de replici in numarul urmator, de la Sorin Alexandrescu, de la Silviu Lupescu.
In numarul de care vorbesc nu existau nici un fel de replici. Ar fi putut fi solicitate opinii mai diverse, altele decit ale celor implicati direct in litigiu. Ideea ca fiecare contribuabil roman este obligat sa investeasca lunar 800 de milioane de lei intr-o marfa care nu se vinde tine de o mentalitate anterioara lui ’89, nu este o idee a economiei de piata. Dupa parerea mea, Cultura a fost o revista flasca, intr-un ambalaj pretentios. Intr-o tara saraca in care stam la coada la medicamente nu faci o revista bombastica, cu o hirtie de lux si culori intense. Avea ceva din pliantele de reclama pentru Carrefour. Dupa parerea mea, cu exceptia anumitor condeie noi care au aparut acolo si care s-au dovedit pline de o promitatoare dexteritate, Cultura nu reusise sa aiba o croiala, un portret discernabil. O revista nu e suma condeielor ei, oricit ar fi ele de bune. In conditiile acestea, dramatizarea suspendarii revistei a abuzat de un sentimentalism retoric. (Amintiti-va, pentru contrast, ce palide au fost reactiile la suspendarea Dilemei).
Sa nu uitam ca Patapievici a propus echipei de la Cultura sa iasa pe piata, beneficiind, eventual, de un sprijin financiar de demaraj din partea Institutului. Propunerea a fost refuzata. Victimareala e mai rentabila decit riscul. As adauga si senzatia ca revista Observator cultural este bintuita in continuare de stafii radicale, de care avea aerul ca vrea sa se distanteze. Lumea se imparte din nou in buni si rai, iar raul par excellence fiind, desigur, eternul Patapievici, care a fost, luni de zile, un personaj negru si trebuie sa ramina astfel si in noua serie, dintr-un fel de grija pentru continuitate si dintr-un fel de teama ca o eventuala scadere a tonului ar putea fi interpretata ca o concesie. Daca Observator cultural mentine aceasta linie dupa directoratul lui Bogdan Lefter, eu nu inteleg de ce omul a fost schimbat.
Ati avut vreun rol in numirea lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR?
Cind s-a discutat inlocuirea domnului Buzura s-a lucrat pe o lista de nume. Pe acea lista de nume, pe care presedintele Basescu trebuia sa o aiba in mina urmind sa decida, exista si numele Patapievici, pe care eu l-am propus cu toata convingerea. Dar existau si alte nume. Au fost, la un moment dat, sase nume. Din acele sase nume, a fost ales Patapievici.
V-ati intors la NEC, New Europe College. Ce inseamna NEC in viata culturala romaneasca?
Noi am reusit in ultimii 15 ani sa ne imaginam Europa ca fiind un loc care se afla in alta parte, undeva catre un orizont spre care privim intens si spre care trebuie sa mergem. Aceasta imagine ne-a facut sa neglijam singurul mod util si autentic de a ne integra in Europa: reactualizarea Europei din noi. Colegiul Noua Europa a fost o incercare de a actualiza Europa existenta, latent, in Romania. Am avut convingerea ca in Romania exista intelectuali, mai ales tineri, ca e urgent ca oamenii acestia sa fie identificati si stimulati in activitatea lor. Prin urmare, am facut proiectul unui institut care sa creeze la Bucuresti conditii de viata si de lucru cit mai apropiate de standardele europene si sa arat ca se poate crea si aici o ambianta in care sa nu te simti la marginea lumii. Asta a vrut sa fie si este Colegiul Noua Europa. Este o prezenta a Europei in Romania de care au profitat pina acum aproximativ 200 de cercetatori romani, in marea lor majoritate tineri. E o institutie care nu are un program ideologic.
Luati lista bursierilor: sint de toate felurile si de toate meseriile din perimetrul stiintelor sociale si umaniste. Daca luati lista profesorilor invitati care au trecut pe aici, veti constata, de asemenea, un spectru foarte larg: de la marxizanti europeni sau americani pina la conservatori aplicati. E o institutie care a vrut sa incurajeze un anumit spirit si nu o anumita pre-optiune. A vrut sa incurajeze lucrul bine facut si in acelasi timp cordialitatea, o incercare de a redescoperi farmecul si utilitatea dialogului. Se incearca tot timpul o deschidere catre altceva, catre celalalt, catre diferenta, asa incit toti participantii, oricit de diferiti ar fi ca amplasament intelectual, sa aiba de profitat din acest dialog.
„Nu sintem inca europeni, asa cum ne cere sa fim Uniunea Europeana“
Ce va doriti sa vi se intimple bun in urmatoarea perioada?
Sa am timp, sa fiu sanatos si sa-mi reorganizez viata in asa fel incit sa nu mai am atitea ocupatii colaterale, atitea derapaje, atita risipa. Daca voi obtine o buna monotonie a programului si voi putea mobiliza destula energie ca sa-mi vad de citeva proiecte, nu cer mai mult.
Spuneati in Dilema veche, in septembrie 2004, ca sint in Romania metehne cronicizate: paralizia civismului, somnolenta reactivitatii, lehamitea generalizata. S-a schimbat ceva de atunci?
Am simtit in decembrie 2004 ca ceva, ca sub un soc electric, s-a realcatuit in structura electoratului. Am simtit un vibrato nou. Asta m-a si determinat sa accept, poate pripit, sa ma angajez in postul in care am fost solicitat. Am simtit ca este un apel la efort si la noutate care nu trebuie ratat. Numai ca lucrurile spectaculoase de genul acesta trebuie intretinute. Teama mea, la ora actuala, este sa nu recadem incet-incet intr-o lehamite si o demobilizare care ne-ar putea fi fatale. De asta e buna Uniunea Europeana: tine treaza o exigenta. Si de asta cred ca orice fel de bombaneli in jurul Uniunii Europene sint foarte periculoase pentru Romania. Romania trebuie sa cultive cu intensitate angajamentul european: nu cu suficienta, nu cu frazeologia autojustificarii (Noi sintem dintotdeauna Europeni!). Ei bine, nu sintem inca europeni, asa cum ne cere sa fim Uniunea Europeana. Daca vrem sa intram in aceasta organizatie trebuie sa ne acomodam la exigentele ei. Fara acest model, riscam sa ne demobilizam. Consider ca orice discurs care relativizeaza angajarea europeana sau care cultiva o falsa demnitate autohtona in raport cu ceilalti e periculos.
Nu regretati ca ati plecat de la Cotroceni?
Nu. Absolut deloc. Regret citiva colaboratori cu care m-am inteles foarte bine, regret ca n-am avut puterea sa ma mobilizez mai eficace pentru o perioada mai lunga. Altfel, revenirea la preocuparile mele ma face mai curind euforic.
Citeam in ziare ca despartirea de Basescu n-a fost insotita de multumirile publice ale presedintelui, pentru activitatea dvs. de la Cotroceni.
Nu mi s-a facut o multumire publica, dar nici n-am asteptat-o. Nu m-am dus acolo ca sa primesc o coronita. Nu traiesc acest final de episod administrativ intr-un registru de melancolie dezamagita. Singurele multumiri publice garantate in Romania sint cele post-mortem. Contez pe ele!
In 2004, ati scris un text in Jurnalul national despre frumusetea uitata a vietii, in care spuneati ca abia daca mai inregistrati „desenul ametitor al cite unei siluete feminine, inocenta unui suris“. Mai spuneati ca v-ati saturat sa aveti o „existenta de ghiseu“. Care va este acum frumusetea uitata a vietii?
Imi doresc sa nu mai fiu ghiseu. Unul din fenomenele colaterale ale tranzitiei este ca un numar relativ mic de oameni e socotit a fi utilizabil in mod ubicuu si universal. O data ce ai devenit mai mult sau mai putin om public, apelurile vin asupra ta cu o frecventa si cu un coeficient de insolit halucinante. Tot timpul esti in situatia sa raspunzi unor solicitari, asta inteleg prin existenta de ghiseu. Am fost intrebat, de-a lungul timpului, si despre agricultura, si despre Biserica, si despre politica externa, si despre cultura. Asta este o experienta istovitoare si deformatoare. Eu sint un om care are nu-urile dificile, nu am radicalitati, nu ma pot apara decit in momente de exasperare. Daca imi doresc ceva este sa trag obloanele, sa se accepte ca nu sint un ghiseu, ca am nevoile mele de concentrare si de lucru solitar. Frumusetea uitata a vietii mele este acum, in 2005, ragazul si regasirea placerii de a lucra si de a privi in jur, la oameni si la arbori.
ZIUA / CULTURA - Marti, 17 mai 2005
Pizzicato
Paltinis, mandria tarii
Dan PETRESCU
Un "interviu arzator" acorda Andrei Plesu revistei "Observator cultural" (nr. 11 a.c., p. 20-21), debordand, in opinia gazdelor sale, de "o sinceritate brutala si curajoasa": rupere! si, intr-adevar, intervievatul lui Ovidiu Simonca alunga ideea de grup al paltinisenilor: "Am fost ipostaziati in ceva de genul asta ca sa se poata justifica un fel de grup opus", caci Paltinisul n-a avut doctrina, "manifeste, iesiri programatice, exclusivisme sectare". Dar atunci de ce pleaca oare Gabriela Adamesteanu de la "22" (v. discretul ei adio intr-un raspuns la o scrisoare a lui Costica Bradatan, in nr. 792, p. 2)? Nu cumva in urma unei furtunoase sedinte in care i s-a imputat abaterea de la strategia de grup (GDS fiind fieful Paltinisului)? Poate ca nu, in fond, Andrei Plesu dezagreand "aglutinarile" si iubind "diferentierile" - de exemplu, dupa ce, la inceputurile-i publicistice, H.-R. Patapievici a avut un schimb polemic cu el, indata i s-au acordat, intru neutralizare, burse, stagii si slujbe interesante (chiar si la ICR, spune Plesu, "eu l-am propus cu toata convingerea"), cu toate ca el "nu face parte din grupul Paltinis" - poate in sensul ca nu a executat pelerinajul ritual acolo la timpul potrivit, altminteri revista sa, "Idei in dialog", perpetuand gandirea ranceda a lui Noica, prin exegeze polemice (Sorin Lavric) la adresa cui isi permite s-o analizeze critic (Alexandra Laignel-Lavastine) sau binevoitoare fata de ideile nicasiene (George Bondor); in treacat fie zis, Bondor are cel putin meritul de a schita, printre randuri, etapele epigonice ale lui Noica, tutelat succesiv de Kant, Hegel si Heidegger, uitand-o insa pe ultima, ceausista, din textele zise "romanesti", care se sprijineau pe "credinta ca orice individual se justifica prin participarea la o ordine mai vasta, generala" (v. "Idei in dialog", nr. 5 a.c., p. 14), ceea ce, traducea Noica exilatilor de la Paris, caznindu-se sa-i incredinteze ca Ceausescu era "de-al nostru", inseamna ca individul poate fi neliber, dar poporul, in intregul sau, se bucura sub vechiul regim de o deplina libertate (independenta, autonomie etc.).
In aceeasi publicatie, potrivit unor distinctii neo-scolastice intre serafimi si heruvimi, Sorin Cucerai ii distribuie in una sau alta dintre cele doua cete celeste pe Nietzsche, Eliade, Noica, Steinhardt, Confucius, Socrate, Platon, Aristotel, Plesu si Liiceanu (in fine, rasuflam usurati!), randuind si religiile lumii pe o scara de "imperfectiuni ale fiintei", de care insa se detaseaza prin perfectiune confesiunea ortodoxa, din pacate zacand astazi "intr-o galesa defensiva", fiindca si-a uitat "strigatul ei de lupta": "Cu noi este Dumnezeu! intelegeti, neamuri, si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu!" (p. 18-19). Oare unde am mai auzit scandat acest "strigat de lupta" al or-todoxiei?
In paralel, Dan C. Mihailescu se declara "amarat si revoltat" de aceasta "primavara publicistica extrem de nervoasa (...), naravasa, neintelegatoare, carcotasa, pamfletara si razbunatoare" (ibidem, p. 7 sq.) si ia la rand, cu abnegatie sectara, toate publicatiile care si-au permis sa-i atinga in vreun fel pe comilitonii sai (din intamplare, aceiasi paltiniseni); uneori insa escamoteaza abil subiectul pe care-l aduce in discutie, ca atunci cind deplora ca in "Timpul" iesean "sunt persiflate" cartile lui Liiceanu "Jurnalul de la Paltinis" si "Despre limita": nu, nu "sunt persiflate", ci se atrage atentia ca ele se afla pe site-ul Centrului de Documentare Legionara "Libertatea" (v. "Timpul", nr. 2 a.c., p. 24), unde stau si acum, bine mersi.
Prin urmare, intrat destul de recent intr-o mandra vibratie identitara, grupul de la Paltinis se desparte de incomozi, dar, in acelasi timp, isi recruteaza si urmasi; astfel, Patapievici nu va fi lasat singur in pozitia de varf de atac, ci va fi intarit, dupa toate probabilitatile, de prezenta pe metereze a lui Cristian Badilita, omagiat ca "fenomen" in "Idei in dialog" de alt posibil coechipier, Liviu Bordas (p. 36-38), totusi intr-un mod mai retinut decat o facuse Teodor Baconsky in "Dilema (foarte) veche", nr. 63, cf.: "el are flerul hermeneuticii, pasiunea medierilor si arta de a transmite mesaje celeste. (...) daca Parintii Bisericii ar vrea sa vorbeasca romaneste, ar vorbi limba lui Cristian Badilita", scria raspopitul nostru de la Externe.
E greu de estimat ce va iesi pana la urma din aceasta combinatie de asa-zis elitism, ortodoxie frivola, spirit accentuat de gasca si indispozitie dialogala, totul sub umbra incerta a filozofiei lui Noica, acest minor interbelic (caruia e ciudat de ce nu i-a fost preferat Mircea Vulcanescu, mult mai autentic si profund); cert este insa ca tonalitatea generala a acestui gen de discurs e una vetusta si nociva, ca aflata in riguros contratimp cu ce se intampla daca nu la noi, in mod sigur in lumea spre care, declarativ, aspiram.
P.S. Un ultim citat din "arzatorul" interviu al lui Andrei Plesu, ca sa incheiem circular: "intr-o tara saraca in care stam la coada la medicamente nu faci o revista bombastica, cu o hartie de lux si culori intense." Nu, nu e vorba de "Plai cu boi", ci de defuncta "Cultura"...
(contra-)Comentarii la "Paltinis, mandria tarii" de la forumul ZIUA
De la: lucid
privind ca la niste ganganii
Parca exista doi danpetresti in cloaca leterara de azi - ex-cumnatul impuscatului pe closet si un oengist fost "mari " al unei asiatice si sugator de fonduri internationale intr-o vreme pana cand s-au prins si naivii aia cu cine aveau de-a face. Evident ca nu-mi pot permite sa pierd vremea lecturand fie si crucis "productiile" unor astfel de indivizi. Ce e clar insa este ca sunt bieti mercenari ai cui stim bine naimiti in a improsca cu laturi orice valoare nationala - desi acest cuvant e un pic demonetizat. Promotori ai unui bolshevism corect politic de tip trotzkist - categorisirea ca dusmani ai progresului si umanitatii a oricui le sta in cale - aceste ganganii jalnice nu fac decat sa faca sa duhneasca a scarboasa putoare atmosfera intelectuala - atata cate e - din Romania. Auzi domne, legionarul Liiceanu, urmasul legionarului Noica ! Iar "dincolo" - la "bunii" corecti politic madam ex-Hurezeanu, o otreapa platita de aceiasi inamici ai nationalului, mutati -langsam langsam - inca din anii 60 din Est in Vest. L-am auzit intamplator la Turcescu asta-vara pe un alt ipochimen - Sorin Matei parca (omonimul din echipa lui Florin Calinescu de la Chestiunea Zilei e mult mai inteligent), care a scris zice-se si o carte despre boierii mintii romani impiedicatori ai carierei adevaratilor telectuali oengisti de teapa astora de fata. Individul, pretins fiu de taran muntean, voia sa faca ordine in cultura romana dar nu mai stia sa vorbeasca romaneste si avea un accent yankeu de mai mare greatza - si o spun ca unul care l-a auzit pe Eliade vorbind dupa 30 de ani de Chicago. Dar, de, Eliade era legionar nu mondialist ca astia.
Concluzia: un articol-dejectie care nu te face decat sa vomiti.
De la: flachi
Re: privind ca la niste ganganii/Lucid
Lucid, nu-mi dau seama ce te-o fi indemnat la asemenea ton. Poate ca vei stii mai multe despre autorul articolului de azi (Dan Petrescu), insa ce anume te face sa vorbesti asa de raposatul Culianu?
Oameni buni, un intelectual este masurat mai ales prin "output"-ul sau. In cazul lui Sorin Matei sau Culianu vedem ca s-a produs mai mult intr-un an decat altii mai dragi si apropiati au facut intr-o viatza. Ma refer aici la productii care apar in reviste de specialitate pe principiul "blind/peer-review". Am spus-o pe scurt la PEROMANESTE ca intelectualul roman din Romania trebui sa faca administratie prin forta imprejurarilor pe cand cel de peste Atlantic, avand existenta asigurata, publica. Peste ani, ce publici ramane, ce vorbesti...
De la: flachi
Se clatina si institutiile 'noastre'
...USR, Grupul de la Paltinis, Plesu (da, tot la institutii il trecem si pe dansul) etc. sunt institutii intr-o perioada de reasezare cu ele insele si cu publicul/audientele. Era si cazul caci prea de multe ori, noi, cei de rand, le investim cu atata incredere si sperante incat nici nu-i greu sa ajungem dezamagiti si la concluzii de genul, "toti sunt o apa si un pamant".
Am atras atentia numai asupra unor inconsistente de gandire politica (externa) ale d-lui Plesu la PEROMANESTE
Se pare insa ca sunt mult mai multe de spus (vezi b-oierii mintii sau articolul de fata al d-lui Petrescu etc)...
popanul,
s-ar putea ca linkul sa nu fi fost rupt; in fond orice selectie este biased, corupta adica, si peromaneste nu face altceva decat a fi consecvent/a cu sine insusi/insasi in ceea ce priveste atitudinea sa fata de plesu.
probabil ca peromaneste are timp sa stea printre arbori si faptul ca are timp sa contribuie zilnic la blog imi demonstreaza ca nu are filamentul ars de tensiunea lumii romanesti. Ii urez sa incerce sa faca acelasi lucru si in universul mioritic, incercand sa supravietuiasca si intretina o familie, si atunci va intelege si egoismul celor care au dreptul sa isi traiasca viata fara a-si jertfi inutil putina energie ramasa din lupta pentru castigarea tainului zilnic (supravietuire fizica si spirituala) pe altarul Cotrocenilor de astazi.
Preşedintele Traian Băsescu a mers in seara zilei de 25 mai, la Clubul Prometheus din Bucureşti, pentru o întâlnire-dezbatere cu studenţi, organizată de ProDemocraţia. Intrebat fiind de calităţile care-o recomandă pe Elena Udrea să fie responsabila de agenda personală a şefului statului, presedintele a raspuns: „Este avocat cu experienţă, a lucrat în staff-ul meu de campanie, ca majoritatea actualilor consilieri de la Cotroceni, şi mi s-a părut interesant ca, pe lângă nişte figuri acre, să fie şi o persoană care arată bine”, deloc deranjat de faptul că d-na Udrea habar n-are că Norvegia este monarhie şi nemembră a UE. „Nu i-am tăiat din salariu pentru prestaţia de la Robert Turcescu, în politică nu se taie din salariu, ci din procente”, le-a spus el studenţilor. Cât despre d-l Plesu, preşedintele a spus că filosoful îl influenţează, în continuare, „prin scrisul şi ideile sale”, fiind unul din „eşaloanele (sic!) vieţii publice din România”, dar nu şi în deciziile politice.
RASPUNSUL E AICI:
http://peromaneste.blogspot.com/2005/05/tineti-minte-5-cuvinte-nu-va-fi-ca.html
cand aud de intelectualitatea romana imi vine sa scot pasaportul! ia de vezi de ce popeye l-a trimis pe barbuta asta la plimbare CULTURA - Sambata, 28 mai 2005
Paul Goma despre zonele Securitatii
Precizare in legatura cu volumul "Culoarea curcubeului - Cod "Barbosul"" - Polirom, 2005
Acest volum de marturii despre miscarea pentru drepturile omului din 1977, in Romania, a fost scris la Paris (imediat dupa ce, ajunsi in Franta, cerusem azil politic - statut cu care supravietuim si azi), in primele luni ale anului 1978, tradus in franceza sub titlul "Le Tremblement des Hommes", lansat de editura pariziana Seuil in februarie 1979, nasi fiind: Eugène Ionesco si Fernando Arrabal. Textul a fost difuzat fragmentar, in lectura autorului, prin Europa Libera, insa inainte de 1990 nu a cunoscut o editie in limba in care a fost scris: romana.
Prin 1985-86, Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, bursieri la Heidelberg, mi-au facut o vizita la Paris, cu care prilej au avut cuvinte bune, calde, despre carte (in traducere franceza, fireste).
In februarie 1990, Gabriel Liiceanu, proaspat director al Editurii Humanitas, mi-a solicitat "cateva titluri". Cu bucurie i-am incredintat "Gherla" si volumul despre care el avea o opinie atat de buna, "Le Tremblement...", cu titlul original in romaneste: "Culoarea curcubeului '77 - Cutremurul oamenilor".
Ambele au aparut in iunie 1990. Prima a avut si succes de vanzare, insa a doua (cu titlul "corectat"-gresit de editura: "Culorile...") a cunoscut o soarta... cumplita: dupa cateva zile a fost retrasa din librarii, depozitata, iar in 1992 trimisa la topit.
Neprimind nici un raspuns credibil din partea editorului Liiceanu, (el nega absenta din librarii a volumului, dand vina pe proasta difuzare), am publicat in 1993 (deci dupa 3 ani!), in revista "Timpul" o scrisoare in care ma plangeam de "tratamentul aplicat cartilor mele de catre editorii-prieteni" carora, la cererea-insistentele lor, le incredintasem manuscrise: Marin Sorescu - distrusese plumburile romanului "Garda inversa" cand postulase la Ministeriatul Culturii Iliesti; G. Liiceanu - retrasese-depozitase volumul de marturii "Culoarea curcubeului", fara a-l avertiza pe autor, apoi negand culturala isprava: topirea cartii.
Furios, pretinzand ca il calomniasem, Liiceanu si-a mobilizat trupa, in primul rand pe G. Adamesteanu, cu logistica revistei "22" (si ai sai fideli colaboratori, cu totii membri ai GDS); in al doilea rand, i-a castigat de partea "cauzei" sale pe Monica Lovinescu si pe Virgil Ierunca. Astfel a fost declansata prima campanie de presa furibunda - impotriva victimei: autorul cartii-marturie despre miscarea drepturilor omului din 1977 - si nu, Doamne-fereste, impotriva editorului Liiceanu, distrugator al cartii.
Am incercat - cu ajutorul tinerilor oradeni Florin Ardelean, Traian Stef, Tiberiu Ciorba, care, cu acest prilej, au inaugurat "Biblioteca Revistei Familia" - o adevarata editie in limba romana. Obiectul carte a aparut in 1993 - insa, vai, tovarasii de la centrele de distributie judeteana au refuzat-o, pentru motivul: "Am fost informati ca Paul Goma ne insulta intelectualitatea cinstita" (iar eu ma vazusem mutat cu 16 ani in urma, in februarie-martie 1977, cand cetateni-indignati obligati de securisti imi telefonau exact in aceiasi termeni. Adevarat: "dupa "revolutia brucana"" indignatii-cetateni-distribuitori-de-carte fusesera instructati de catre "intelectualii cinstiti" Liiceanu, Adamsteanu, Plesu, Monica Lovinescu...
In 1997, aceiasi fosti-prieteni au organizat a doua campanie de presa - dupa aparitia "Jurnalului I-II-III" la Nemira. Atunci Monica Lovinescu a decretat: "Imi pare rau ca l-am cunoscut pe Paul Goma". La arderea rituala pe rug au participat cu entuziasm: Pruteanu, Zaciu, Alex. Stefanescu, D.C. Mihailescu, Manolescu, Buduca, Grosan, A. Cornea, G. Andreescu, Dimisianu, Iorgulescu, Paler, Cosasu, Bianca Marcu-Dumitrescu-Balota, Bianca Marcovici, I. Simut, St. Borbély, Ioana Parvulescu...
In anul urmator, 1998, Monica Lovinescu a emis ukazul: "Goma este contestat" - iar Goma a fost... ingropat. Cu tot cu cartile sale: "Culoarea curcubeului" a avut tot timpul sa fie uitat(a).
In vara anului 2004, Dan Petrescu m-a recomandat Editurii Polirom pentru "cateva reeditari". In octombrie (2004) a aparut o noua editie a volumului "Din calidor". Am propus - "a doua editie adevarata" a marturiei "Culoarea curcubeului", augumentata cu (sub denumirea "Cod "Barbosul"") o suma de documente din dosarele de Securitate.
Surpriza, in ianuarie 2005: la corectura am constatat absenta "Introducerii": scurta istorie a volumului de marturii despre 1977. Am trimis-o iar. Mi s-a raspuns ca paginarea a fost facuta, nu mai poate fi re-facuta - sa dau Bunul de Tipar.
Am dat Bunul de Tipar, gandindu-ma ca, chiar fara explicarea-istoriei-volumului, se va rupe blestemul editorial al "Culorii...".
Volumul a aparut - decapitat. O stiam. Am mai descoperit ca din notita bibliografica (redactata de editura) lipseau atat data scrierii cartii, cat si titlurile si datele aparitiilor in franceza si in neerlandeza...
Dezastrul mi s-a aratat abia cand au aparut in presa intaiele dari de seama: autorii lor credeau ca este vorba de o "noua carte"; ca ar fi "tot un jurnal", iar scriitorul Cristian Teodorescu a gasit ca "Goma este un scriitor al turnatorilor" - de ce?, fiindca nu consimte sa incerce a-i deconspira pe informatori. Adevarat, insa un adevar incomplet (de mirare ca nu a fost perceput de un prozator - sau nu este C. Teodorescu un prozator, doar autor de carti?): Goma ii considera pe securisti adevaratii vinovati, iar pentru ca a scris o carte despre Pitesti stie: nefericitii, inainte de a deveni calai ai propriilor frati, fusesera victime - chiar martiri.
Am avut nevoie de ani lungi ca sa inteleg "motivul" pentru care Liiceanu, in panica (cine il va fi speriat: Brucan? Petre Roman, "mostenitorul" Editurii Politice? Gelu Voican, Magureanu - cu care tocmai legase tovarasie, organizand la sediul GDS o intalnire cu... victimele Doina Cornea, G. Andreescu, Filipescu? - si daca s-a straduit, dar a reusit sa se sperie singur?) - a retras cartea din librarii, apoi a topit-o:
- "Culoarea curcubeului '77" era/este, nu o carte oarecare (aici nefiind vorba de "valoarea estetica" a ei), ci o oglinda pusa dinaintea contemporanilor mei din 1977: a "factorilor politico-politienesti": Ceausescu, Plesita, Burtica, Coman, Dobrescu, Brad, Popescu-Dumnezeu, a "factorilor culturalicesti": Vasile Nicolescu, Ghise, Gafita, Dodu Balan, Rapeanu, Romul Munteanu, Titus Popovici, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Virgil Teodorescu, Ivascu, Ivasiuc, Paunescu, V.C. Tudor, Sararu si alte lepre literaturnice;
- volumul de marturii "Culoarea curcubeului '77" era/s-a vadit a fi in 1990 oglinda nemiloasa (precum realitatea-asa-cum-este-ea, vorba realism-socialismului) pusa in fata contemporanilor mei din 1990, in care riscau sa se vada - mai grav: sa fie vazuti de catre... masele largi de cititori - noii-rai: colegii, prietenii, "anticomunistii-la-bucatarie" -"scriitorii rezistenti prin cultura", impostorii culturali si morali ca insusi Liiceanu...
"Culoarea curcubeului '77" a fost interzisa in Romania post-revolutionarnica - nu de cenzura unui stat totalitar, nu de cenzori analfabeti, ci de insisi scriitorii, colegii mei - fratii mei, mioriticii, aceia care, daca nu te omoara, sigur te vand...
Cine mai are indoieli in privinta moralitatii scriitorului roman, sa priveasca la spectacolul jalnic, pornografic, abject al... descoperirii (dupa 15 ani!) ca presedintele Uniunii a fost/este turnator - si nu dintre nefericitii fosti detinuti, torturati-santajati-obligati "sa raporteze", ci vigilenti-de-profesie ca acest tipic activist comunist: Uricaru. Stranie, uluitoare, intristatoare este nu "descoperirea" vanzatorului, ci... discutiile despre... totusi-calitatile tovarasului, care "a fost un bun manager" (apud Breban) - si, la urma urmelor, nu a facut el cine stie ce crima, uite, si Céline a fost alungat din literatura franceza, o vreme (ne explica tot Breban, cel care insa nu stie: Céline a fost condamnat pentru tradare-de-patrie, pe cand Uricaru este acuzat de vindere-de-frate - nuanta...).
Asadar, putinii cititori care vor lua in maini volumul "Culoarea curcubeului - Cod "Barbosul"" sa afle: prima parte este zona... vizibila a Securitatii, scrisa in 1978 la Paris, aparuta in franceza in 1979 - in romaneste singura varianta onesta integrala fiind cea de la "Familia", Oradea, din 1993; a doua parte ("Cod "Barbosul"") reprezinta subterana Securitatii intrevazuta prin cele cateva sute de pagini din dosarele mele de Securitate.
Multumiri ziarului "Ziua" pentru gazduirea acestei explicatii - de care m-as fi lipsit bucuros, daca...
Paul GOMA
P.S. Pentru "supliment de informatii", pe Internet: paulgoma@free.fr
Titlul apartine redactiei
» 8 comentarii
Trimiteți un comentariu