Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

16.10.17

​ Supravietuitorii. Afacerile familiilor comuniste.

​Un material din 2012, cu valoare de documentare
 

 

 

Fostii nomenclaturisti sau urmasii lor au strans averi profitand de ceea ce interziceau pe vremuri: afacerile.
Condamnat ca "regim ilegal" de Comisia "Tismaneanu", comunismul a consacrat egalitatea in saracie, insa nu si pentru nomenclaturisti. Din cenusa regimului s-au regrupat cateva mari familii comuniste pentru care prabusirea PCR a devenit o oportunitate de a face avere. Alti cativa fosti demnitari sau portavoci ale regimului o duc, dupa cum o marturisesc chiar ei, mai bine decat inainte de 1989.
Ei au profitat tocmai de ceea ce interziceau pe vremuri:  initiativa privata.
Puterea lor a constat, ca si inainte, in relatii si in informatii.
Unii si-au sporit influenta prin asocieri de afaceri cu oameni ai momentului, politicieni sau ministri.
O poveste fara sfarsit.
___________________________ ____
DINCA. Imperiul ginerilor
Raposatul Ion Dinca, fosta mana de fier a regimului Ceausescu, a lucrat, in ultima parte a vietii, la o firma de IT. Era "consilier", iar compania facea parte din imperiul de afaceri creat de ginerii lui, Nicolae Badea si Gabriel Popoviciu. La inceputul anilor '90, in timp ce Dinca facea puscarie, fiind condamnat in lotul CPEX, ginerii lui puneau bazele lantului lor de companii care va ajunge sa valoreze sute de milioane de dolari. Potrivit unor apropiati, Popoviciu de-abia scapase de colegii lui de la service-ul auto unde lucra. In valtoarea Revolutiei, ei il cautau pentru a-l pedepsi pentru pacatele socrului. Pana a ajunge la service, Popoviciu, un personaj misterios, lucrase la un "shop" pe litoral, impreuna cu un anume Radu Dimofte. Pe la mijlocul anilor '80, Dimofte a fugit in Statele Unite, unde a lucrat ca portar de hotel, apoi sef de tura. S-a intors in tara dupa Revolutie.
Tandemul de la "shop" a intrat apoi impreuna in afaceri si, intamplator sau nu, au adus in Romania branduri "imperialiste" precum Pizza Hut sau KFC. Astazi, ei doi, impreuna cu Nicolae Badea, controleaza investitii majore in imobiliare, IT si comert alimentar, multe dintre ele inregistrate pe firme off-shore din Cipru sau din Insulele Virgine, parte a unui intreg paienjenis.
In multe cazuri, titularii afacerilor, asa cum apar la Registrul Comertului, sunt parintii lor: Zerlin Dimofte, care are 82 de ani, si Ligia Popoviciu, in varsta de 77 de ani. Imperiul ginerilor lui Dinca s-a remarcat si prin diverse afaceri profitabile cu statul, iar cei doi sunt actionari in Clubul Vinului, alaturi de nume sonore, precum Calin Popescu-Tariceanu.
____________________________ ____
POSTELNICU. Nepotul "de aur", asociatul lui Videanu.
Tiberiu Bica Postelnicu are o avere de aproximativ 50 de milioane de dolari si este asociat in nu mai putin de 35 de companii din Romania . E nepotul ultimului ministru de interne, fost sef al Securitatii, Tudor Postelnicu. Detine opt la suta din Romanian International Bank, controlata de familia Roberts, proprietarul Merchant Bank of California .
A fost asociat si cu magnatul Ioan Niculae, la Asirom, dar si-a vandut cota de zece la suta. Prieten cu Niculae, Postelnicu a detinut, prin Total Distribution Group SRL, activitatea de distributie a tigarilor produse de Societatea Nationala a Tutunului Romanesc. Mai e si distribuitor de bauturi alcoolice si, de asemenea, actionar in IATSA, firma desprinsa din Dacia Pitesti .
Nepotul "de aur" este si partener al fostului primar al Capitalei, Adriean Videanu. Cei doi au cate un sfert din Equity Invest SA, care se ocupa de intermedieri financiare. In schema mai apare si multimilionarul Raul Doicescu (24 la suta), a carui firma, Bog'art, dezvolta controversatul proiect " Cathedral Plaza ".
In Victoriei, Tudor Postelnicu traieste departe de ochii lumii. Devenit celebru prin propria sa sentinta - "Am fost un dobitoc"- rostita cand era judecat in lotul CPEX, Postelnicu locuieste intr-un apartament din "buricul targului", intr-un bloc din Piata Victoriei, unde se gasesc foarte multe sedii de firma, iar o locuinta se vinde cu peste 100.000 de euro.

_______________________________
MIZIL. Mondenii postcomunisti
"Comunistul national" Paul Niculescu-Mizil, asa cum ii placea sa i se spuna, a fost si el inchis dupa Revolutie. Isi incepuse ascensiunea in anii '50, cand era seful Sectiei de Propaganda si Agitatie. A fost apoi ministru, vicepremier, membru CPEx. Anul in care el a iesit din inchisoare, 1992, coincide cu cel in care familia lui s-a lansat in afaceri, infiintand grupul Getteco, apoi alte companii. O parte din ele s-au desfiintat ulterior. Mondenii Oana Niculescu-Mizil (nepoata) si Serghei Mizil (fiul) detin o parte din ele, in domenii diferite, de la restaurante la prelucrarea lemnului. In firme apare si sotul Oanei Mizil, libanezul Tohme Jamil. Cei doi au fost cununati de un membru al puternicei familii libaneze Hariri.
____________________________ ____

CORNEL BURTICA. De la Propaganda la multinational
Cornel Burtica, fostul nomenclaturist marginalizat de Ceausescu in 1982, face parte dintre cei care au dezvoltat afaceri de succes. Dupa cum a relatat EVZ, Burtica s-a asociat cu companii din Italia, carora le-a intermediat vanzarile. Fostul ministru al comertului exterior este cel care a iluminat zona Piata Unirii din Capitala, dar si metroul bucurestean. Cu o cifra de afaceri care se apropie de milionul de euro pe an, Burtica a recunoscut ca traieste mai bine in capitalism. El vinde acum grupuri electrogene produse in Italia. E un critic constant al fostilor ofiteri de securitate care fac afaceri pe picior mare.

____________________________ ____

CONSTANTIN BOSTINA
Secretarul lui Ceausescu, sef la Bursa .
Constantin Bostina este presedintele Consiliului de Administratie de la Bursa Romana de Marfuri. S-a convertit in om de afaceri dupa ce-si trecuse in palmares functii precum cea de secretar  personal al lui Nicolae Ceausescu sau adjunct la Ministerul Economiei si la Ministerul Industriei Usoare.
La jumatatea anilor '90, afacerile lui Bostina, doctor in stiinte economice, au fost scurtcircuitate de o ancheta privind cazul de contrabanda cu combustibili "Jimbolia", cand a recunoscut ca firma sa, Sibco, a transportat produse petroliere in Iugoslavia in timpul embargoului. A colaborat cu anchetatorii, carora le-a povestit cum a decurs operatiunea. Firma lui, in care mai era asociat si fostul ofiter de Securitate Ilie Stanciu, primise un credit de sapte milioane de dolari de la Bancorex. Stanciu a si fost in arest preventiv. Bostina are o avere de peste 30 de milioane de dolari, facuta din industrie si consultanta.
____________________________ ____

CAROL DINA - Din CC la banii Sidex
Fost prim-secretar al PCR Galati , fost membru al CC al PCR, fost membru supleant al CPEx. Aceasta este biografia scurta de dinainte de 1989 a lui Carol Dina. Au urmat cateva luni de arest la Galati dupa Revolutie, dupa care... afaceri si politica. El este senator al PRM din  2000. De profesie ajustor mecanic, Dina are 80 la suta din firma Grup DIC din Galati , la care mai sunt asociati membri ai familiei sale. Compania a fost implicata, potrivit unui raport al Coalitiei pentru un Parlament Curat, in tranzactii paguboase pentru stat la Sidex, inainte de privatizarea combinatului.
___________________________ ____

ION PATAN
Fostul sef al lui Stolojan, pensionar asociat in firme
Inainte de 1989, Ion Patan a fost vicepremier, ministru al comertului intern, ministru al comertului exterior, ministrul industriei usoare. In aprilie 1989 era numit ministru al finantelor. "Nu mai era membru al Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central, ceea ce probabil l-a salvat de la puscarie", spune un fost apropiat al sau.
Consilierul lui Patan se numea Theodor Stolojan. "Dupa Revolutie l-am facut prim-adjunct al meu", spune Patan, care fusese pastrat in functie.. In sase luni, Stolojan devenea ministru plin. "Sunt pensionar si nu ma mai ocup de afaceri", spune Patan. Cu toate acestea, la varsta de 80 de ani, el apare ca asociat in mai multe companii, potrivit datelor de la Registrul Comertului. Are aproape doi la suta din Romimob SRL, o firma de constructii controlata de Romanoexport si de Petru Crisan, fost ministru al comertului dupa 1989.
In zorii capitalismului romanesc, Crisan a fost studiu de caz pentru conflictul de interese: era asociat si administrator in cateva zeci de firme, dar, in acelasi timp, si ministru in guvernul  Vacaroiu, acordand licente de import si export pe domeniile in care functionau inclusiv companiile lui.
Patan a fost si administrator al firmei de asigurari Metropol, care a dat faliment. In structura companiei se intalnea un investitor din Camerun, Noupadja Joseph (cu peste 51 la suta), dar si Automobil Club Roman si Gelsorul lui Sorin Ovidiu Vintu, cu procente reduse. Patan mai e administrator si la Petking, o firma thailandeza care fabrica in Romania granule materiale plastice.
____________________________ _
STEFAN ANDREI
Consilierul lui Sorin Ovidiu Vintu Stefan Andrei a fost ministru de externe si ministru al comertului exterior in ultimii ani ai regimului Ceausescu. Andrei nu a aparut in nicio firma in 1989, dar a fost, in schimb, consilierul omului de afaceri Sorin Ovidiu Vintu. Se intampla la sfarsitul anilor '90, cand Vintu a ochit diverse oportunitati in Balcani.
Ca atare, l-a angajat pe Andrei pentru a-i prezenta analize de geopolitica si de economie. Stefan Andrei nu a recunoscut ca ar fi avut vreo relatie de afaceri. In schimb, nepotul sau, Andrei Dan, a administrat Trawe, o firma a intreprinderii de comert exterior Terra, infiintata in Elvetia. Acum, Dan e implicat cu participatii sau ca administrator in mai multe firme de publicitate.
Nepotul fostului ministru are si 1 la suta din Agentia de publicitate "Anunt de la A la Z", firma in care trustul britanic Daily Mail detine jumatate din participatii, prin divizia sa din Ungaria, Lapcom.
____________________________ ____

STUDIU DE CAZ
Cum se intalnesc in afaceri ginerii lui Dinca, un apropiat al ginerelui lui Ion Ceausescu si omul lui Ion Tiriac. Sediu social: fosta casa a lui Pacepa, spionul fugit in SUA.
Urmasii nomenclaturii au pus ban pe ban in cel mai mare secret. Ei au dezvoltat parteneriate de afaceri intre ei, dar si cu personaje mai mult sau mai putin cunoscute. Legaturile fine s-au cimentat in spatele usilor inchise, iar ceea ce i-a unit nu a mai fost victoria socialismului, ci profitul, scopul final in viziunea capitalista.
____________________________

BUCURESTI , FOSTA CASA A LUI PACEPA.
Intr-un cartier rezidential de top, vizavi de Ministerul de Externe, s-au pus bazele unei firme care se vrea de viitor. Mai multi tineri manageri se asociaza intr-o companie de consultanta, al carui nume nu face decat sa dea un indiciu subtil asupra localizarii: Corner AA 28 SRL, infiintata in 2003.
Putini stiu ca in vila alba cu un etaj de pe colt e locul unde, la apartamentul numarul 1, a locuit cel mai celebru spion al Estului: Ion Mihai Pacepa.  Astazi, casa fostului adjunct al Securitatii serveste drept sediu social pentru o companie in care se intalnesc, ca asociati, un partener de afaceri al supravietuitorilor clanului Ceausescu, un fost om de incredere al lui Ion Tiriac si o firma off-shore din Cipru asociata cu imperiul de afaceri al ginerilor lui Ion Dinca. Aceasta se numeste Tresela Investments Ltd., din Nicosia .

In alta firma, casuta postala din Insula Afroditei se intersecteaza cu una din Caraibe (Insulele Turks si Caicos), International Business &Trading Corporation (IBTC), formand firma de imobiliare International Business Trading SRL, intr-un "paradis" de pe soseaua Kiseleff..
Asociatii Tresela sunt firme din imperiul ginerilor. Asa cum se stie, IBTC apare in mai toate companiile detinute de ginerii lui Dinca: de la "boom"-ul Baneasa Investments, un proiect de 1 miliard de euro (constructii in nordul Capitalei), pana la electronicele de la "Alltrom", o mai veche firma din reteaua Badea-Dinca. Mai mult, Tresela, off-shore-ul din casa lui Pacepa, are un procent la Grand Plaza , detinatorul Hotelului Howard Johnson, cunoscut drept afacerea ginerilor lui Dinca. Zilele trecute, lantul de casute postale si-a adaugat in salba de proprietati Hotelul Neptun de pe Litoral. Au fost singurii ofertanti la licitatia facuta de stat.  Pe langa evitarea taxelor de pe Dambovita, off-shore-urile mai au un avantaj: pot ascunde identitatea
proprietarilor.

____________________________

Asociati cu fostul CEO al romanului din "Forbes"
Corner AA 28 SRL mai dezvaluie un personaj. Valentin Radu, 34 de ani, e administratorul unic al firmei, si asociat (cu 6 la suta). El este, insa, mult mai cunoscut in lumea businessului drept director al grupului de firme Tiriac, postura pe care a ocupat-o, venind de la multinationala Roland Berger, timp de doi ani si jumatate.
Potrivit unor surse din companie, Valentin Radu nu mai ocupa postul de CEO al Tiriac Holdings, insa, conform documentelor registrului comertului, el apare in continuare ca administrator al Tiriac Leasing si Autorom - firma controlata, de anul trecut, de Daimler-Chrysler.
Fostul lui sef, Ion Tiriac, primul miliardar roman intrat in topul "Forbes" in urma cu numai doua zile, nu a ascuns niciodata ca a fost protejatul fostului demnitar comunist Ion-Gheorghe Maurer, un personaj care l-a initiat in tainele vanatorii pe fostul tenismen. Ulterior, Tiriac, impreuna cu Adrian Nastase, va duce acest sport sangeros pe prima pagina a ziarelor romanesti.
____________________________ __

TIRIAC, BADEA si afacerea EADS
Tiriac reprezenta Daimler-Chrysler in Romania in momentul in care se perfecta afacerea "Frontiera". Concernul avea 37 la suta din EADS, care vana marele contract pentru securizarea granitelor. O componenta din programul IT (de cateva zeci de milioane de euro) ii revenea "ginerelui" Nicolae Badea, prin Computerland. Tiriac a fost acuzat de publicatia franceza "Le Point" ca a luat un comision de 20 de milioane de euro, dar a castigat procesul. El a sustinut ca nu a fost implicat in afacerea EADS. Astazi, fostul consilier de IT din Ministerul de Interne (institutie care a impartit banii publici in afacerea "Frontiera"), Petru Branzas, e asociatul off-shore-ului Uphall Trading (care apare, ca paravan, in afacerile lui Tiriac) in Editura Sincron din Cluj-Napoca ..
Dupa anul 2000, paza frontierelor devenise o conditie importanta pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Atunci au inceput sa curga banii din contracte publice, chiar si inainte de afacerea EADS.
In anul 2003, intr-o polemica cu Mugur Ciuvica de la Actiunea Populara, Ministerul de Interne condus de Ioan Rus, apropiatul lui Tiriac, a admis ca furnizorul autospecialelor de supraveghere a granitelor (Volkswagen Transporter) a fost firma britanica BAE Systems, care nu era producator al vehiculelor, ci doar instalase echipamentele.

___________________________

"FREGATELE"
Asociatul ginerelui lui Ion Ceausescu, contracte cu Armata
Intre timp, BAE a facut progrese in afacerile de pe Dambovita,  castigand o afacere mult mai mare: livrarea a doua fregate vechi Marinei romane, la un pret astronomic. Tranzactia face obiectul investigatiilor in Marea Britanie si Romania, oficialii romani fiind suspectati de luare de mita. Marele tun a fost insotit de un contract de "offset" (compensare). Dupa cum a dezvaluit recent Jurnalul National, BAE a adus in Romania contracte de fabricare a unei "pilule" pentru marirea performantelor motoarelor si reducerea consumului de combustibil. Offsetul inseamna ca vanzatorul de arme se obliga sa aduca in tara care cumpara arme comenzi pentru diverse produse.
Pilula e fabricata de australienii de la Firepower. Reprezentantul in Romania al Firepower  se numea George Lucian Teleman.Teleman e asociat in Euro Trading 2000 cu sotia lui Marius Eduard-Tarlea - fostul ginere al lui Ion Ceausescu (fratele dictatorului) si partener de afaceri al ex-directorului SRI, Virgil Magureanu.

Eurotrading 2000 e parte a unei suveici implicate in Eurocolumna si in rafinaria Petrolsub de la Suplacu de Barcau - unde a detinut actiuni si actualul ministru al internelor, Vasile Blaga. GeorgeTeleman e asociat, in Corner AA28, cu off-shore-ul din imperiul Dinca si cu omul de incredere al lui Ion Tiriac.
________________________________

SEF LA MApN
Omul cu fregatele, administrator la firmele din grupul Popoviciu-Dimofte Contractul de compensare aferent afacerii BAE Systems, in care Teleman, asociatul off-shore-urilor din grupul "Dinca", a avut rolul sau, a fost girat, din partea autoritatilor romane, de mai multi oficiali. Intre ei, Gheorghe Matache, fost sef al Departamentului pentru Armamente din MapN. El a semnat mai multe documente legate de programul de achizitie a fregatelor. Matache a parasit ministerul in anul 2005, iar acum detine functia de administrator al firmei de imobiliare Metav SA, unde a lucrat si inainte de a fi numit secretar de stat. Compania este controlata, in acest moment, de Meteor SA, care detine majoritatea actiunilor.
Prin doua off-shore-uri cipriote, Wellkept Properties Ltd si Weybridge Holdings Ltd, compania e legata tot de grupul ginerilor lui Dinca. Cele doua firme se regasesc in alte companii ale "imperiului", iar unul dintre actionari in Meteor e Zerlin Dimofte, tatal lui Radu Dimofte-partenerul de nedespartit al lui Popoviciu.

_______________________________

GEORGE TELEMAN
"N-am legaturi cu aceste grupuri"
Intr-un mail adresat EVZ, George Teleman declara ca nu are niciun fel de legatura de afaceri cu Nicolae Badea si cu Gabriel Popoviciu, si nici cu grupul de afaceri al lui Ion Tiriac si ca firma e formata din tineri manageri de succes care dezvolta un proiect imobiliar. In cazul BAE Systems, el a spus ca nu mai are relatii de afaceri cu Firepower din decembrie 2004, desi apare ca asociat la Registrul Comertului. Valentin Radu nu a putut fi contactat.
________________________________

CONEXIUNI
Partenerul cumnatului lui Geoana.

George Teleman, fost atasat comercial al Romaniei la Singapore, e partener al fondului de investitii Equest Partners Ltd, specializat pe investitii imobiliare in Europa de Est. In aceeasi afacere il intalnim pe Ionut Costea, cumnatul lui Mircea Geoana, presedintele Eximbank si fost adjunct la Ministerul Finantelor.Costea ocupa pozitia de director non-executiv in boardul Equest Balkan Partners.  Aripa bulgara e reprezentata de fostul ministru de externe Solomon Passy si de magnatul Georgi Krumov. La vecinii din sud, compania si-a facut si firma de armament, Strategic Defence Systems.
In Romania, fondul reprezentat de Teleman a cumparat sediul Delegatiei Comisiei Europene (iar UE plateste acum chirie), de la consortiul israelian Avivim-Gonen, controlat din umbra de fostul guvernator militar al Cisiordaniei, Shlomo Elia. Generalul israelian era unul dintre sefii romanului arestat anul trecut pentru spionaj in Nigeria, iar inainte, lucrase pentru partenerii urmaritului international Shimon Naor - suspectati de trafic cu arme in Africa . Teleman a mai lucrat si pentru controversatul Frank Timis, cel implicat in proiectul "Rosia Montana ".


15.10.17

Germania freamata

 


The Prophet of Germany’s New Right
James Angelos

Götz Kubitschek, a self-proclaimed “rightist intellectual,” lives in a medieval manor house in Schnellroda, a rural village in eastern Germany. From this isolated, antique outpost, Kubitschek, who is 47, wields considerable influence over far-right thinkers, activists and politicians across Germany, who make regular pilgrimages to Schnellroda for an audience with him. The manor serves as the headquarters for the magazine and publishing house that Kubitschek runs with his wife, the writer Ellen Kositza, and also for a rightist think tank, the plainly named Institute for State Policy, and a small organic farm where he raises rabbits and goats. Kubitschek calls himself a conservative, battling to preserve Germany’s “ethno-cultural identity,” which he says is threatened by immigration and the alienating effects of modernity. He identifies as part of the German “New Right,” which seeks to dissociate itself from the “old right,” which in Germany means Nazis. German political scientists, by contrast, classify the brand of thinking Kubitschek ascribes to as either an ideological “hinge” between conservatism and right-wing extremism, or as simply extremist — not vastly different, in other words, from the old right. Kubitschek, however, presents his views with a disarming, Teutonic idealism that recalls a Germany that long preceded the rise of Hitler. The German magazine Der Spiegel once referred to him as a “dark knight.”
It was in April that I first made the journey to Kubitschek’s stronghold. Schnellroda is in a rural part of what was once East Germany, and getting there involved taking a train though a murky river valley past villages dotted with medieval castles, Gothic churches and drab apartment complexes built during the Communist era. As the train chugged farther into the valley, the towns looked increasingly forlorn.
Schnellroda itself is a neat village of about 200 people, and I quickly found Kubitschek’s home on the main street, not far from the Lutheran Church. It was relatively modest for a medieval manor, a yellow-painted three-story house that was built around the year 1000 and, according to local folklore, served as a lodge for traveling knights and dignitaries of the monarchy. In the front yard, an unusual flag — red and black stripes with a gold oak-leaf pattern in the center — fluttered on a lumber pole. This was the banner of the Urburschenschaft, a patriotic fraternity founded in the early 19th century with the goal of uniting German-speaking kingdoms and territories into a single state. The flag seemed to mark a rebel outpost, and as I walked onto the property, I had the sense that I was entering occupied terrain. The flag, I would come to understand, exemplified Kubitschek’s worldview: His national pride was rooted in German identity, but not in the modern German republic.
Kubitschek was hosting an event called Café Schnellroda, an open house for people interested in learning about his ideas and publications. I walked through an open door and up a set of wood-plank steps into a timber-beamed loft. A few dozen guests sat at tables, sipping coffee and eating homemade cake. The attendees looked mostly bookish; a few of the younger ones wore the beards and browline glasses favored by the transnational intelligentsia. Kubitschek was immediately recognizable, a towering black-clad figure with a well-trimmed goatee and the upright posture of a military officer. (He once served in an Army reconnaissance unit.) Greeting me with a formal handshake and nod, he invited me to join him at a table in the corner, where he poured himself a small glass of beer and began to describe for me the philosophical underpinnings of his ideology.
The human being, he told me as he took a restrained sip, is a “very difficult type.” It is not in our nature to adhere to some strict political ideology like communism or Nazism, he said; rather, human beings ought to be raised according to their inclinations. “There’s something the human being can achieve, something he can be. It’s in this direction that he ought to be raised. And we ought never to pull him away from that.” Is this a dark knight or a Montessori schoolteacher, I asked myself, but Kubitschek had already moved on to the topic of Germanness. “The idea that there is such a thing as a pure German is wholly absurd,” he said — populations migrate and absorb other influences. Naturally, he said, an immigrant could also become a German, just as long as that person “is willing to give everything for this country and is ready to identify with it.”
I asked Kubitschek to define “Germanness” for me. He seemed eager to discuss the subject. Few other people, he said, are so thoroughly preoccupied with the question of who they are: Germany is both Catholic and Lutheran, he said, both Prussian and Bavarian; Germany is the sensitive, cultured nation that produced poets like Goethe and Schiller and the historically militaristic one that produced the Waffen-SS. “Germanness is a fissure,” he said. “Germanness is a question without an answer.”
This, I thought, was hardly the kind of positivist vision of German greatness upon which you might build a right-wing nationalist movement. I was, for the moment, having a bit of difficulty conjuring the version of Kubitschek who had, with an almost apocalyptic fervor, warned of the looming demise of the German Volk (literally the “folk,” but often used to indicate a national identity in ethnic terms), the man who had argued at an anti-immigration rally that Germans are being “replaced and exchanged” by migration, the man who had suggested that the “pathological” manner with which Germany processes the crimes of the Nazi past leads to a corrupting strain of national self-hatred. Kubitschek promulgates these ideas not only through books and in seminars but also through his connections to some of the most radical politicians in Alternative for Germany, or the AfD, a far-right party that won nearly 13 percent of the national vote in September, making it the most successful nationalist party to sit in the German Parliament since the Second World War. Alternative for Germany has become ever more radical since it was founded in 2013 — increasingly portraying itself as the defender of the Volk and of German identity — a transformation that Kubitschek, behind the scenes, has been instrumental in bringing about.
As Kubitschek nursed his beer at the table, however, he was sounding pretty measured. Before I got around to asking him about his connection to Alternative for Germany, a young girl in a white dress, the daughter of a visitor, approached our table. She had been outside playing with some of Kubitschek’s younger children (he has seven). “Mr. Kubitschek!” she said. “One of the rabbits got out and is running around the garden.”
“What?” replied Kubitschek with feigned, playful drama. “Then catch it and put it back in the cage!”
“O.K.!” the girl said, hurrying back out.
A few minutes later, a young woman quietly informed Kubitschek of another problem. A newborn baby goat was “very agitated.” Kubitschek, who decries modern man’s disconnectedness from the sources of his food, promptly excused himself and rushed out, returning a few minutes later to explain that his newborn goats sometimes have trouble digesting their mother’s milk. He rubbed the distressed newborn’s belly, he said, and it passed a stool. All was well at the manor again.
Kubitschek does not officially belong to the AfD — he and his wife applied and were rejected as too radical in 2015, when the party’s leadership was more moderate — and he doesn’t see party politics as his domain. (His wife has since joined the party.) He prefers to promote his ideas in what he calls the meta-political realm, where he can sway a culture that, in his view, is dominated by leftist thinking. Kubitschek does not hesitate to provoke in the service of his New Right cause, but he also has a talent for couching his illiberal ideology in innocuous-seeming, even liberal-sounding precepts that keep him within the bounds of acceptable discourse even as he expands them. The idea, for instance, that no one should be forced to abide by a strict ideology sounds wholly unobjectionable. But for Kubitschek and his fellow New Right thinkers, the roster of strict ideologies includes liberalism, multiculturalism, egalitarianism and feminism, all of which are “social experiments” (as Kubitschek puts it) imposed by the political elite on the unwilling Volk.
Kubitschek’s views are reaching a growing audience. Despite the unique cultural taboos arising from the historical memory of Nazism, Germany has joined a long list of European countries — Austria, France, Greece, Hungary, Italy and Slovakia among them — where far-right, sometimes explicitly racist political parties command significant minorities in national elections. This ethno-nationalist renaissance presents an odd paradox. European nationalists who at one time might have gone to war with one another now promote a kind of New Right rainbow coalition, in which sovereign states steadfastly maintain their ethnic and cultural identities in service of some larger “Western” ideal. This “ethno-pluralism,” as New Right activists call it, is not based on Western liberal notions of equality or the primacy of individual rights but in opposition to other cultures, usually nonwhite, that they say are threatening to overtake Europe and, indeed, the entire Western world by means of immigration. The threat to the West is also often cast in vague cultural terms as a kind of internal decay. When President Trump visited Poland, he argued in a speech that the United States and Europe were engaged in a common cultural battle. “The fundamental question of our time,” he said, “is whether the West has the will to survive.”
That question has deep roots in Germany. In 1918, the German philosopher Oswald Spengler published the first volume of “The Decline of the West,” arguing that cultures decline as regularly and predictably as any other organic entity — and that Western civilization was near the end of its cycle. Germany had just lost a war, and Spengler’s book struck a chord with disillusioned Germans looking to explain their sense of downfall. Spengler belonged to a loosely defined group of German thinkers called the Conservative Revolutionaries, who argued that Western decline was the inevitable result of materialism and soulless democracy. They opposed the fractious parliamentary democracy of the time, the liberal values of the French Revolution and ultimately modernity itself. They called for national revival by way of an authoritarian leader who could bring about an almost-mystical regeneration of the Volk — in part by pitting them against the Volk of other nations. “A people is only really such in relation to other peoples,” Spengler wrote, “and the substance of this actuality comes out in natural and ineradicable oppositions, in attack and defense, hostility and war.”
The German New Right portrays itself as the contemporary reincarnation of the Conservative Revolution. Kubitschek regularly echoed Spengler in our conversations and on more than one occasion told me that Germany was a “tired” nation in its twilight years. The New Right’s efforts to reclaim this dated political and intellectual movement serve a purpose. Despite their unmistakable ideological overlap with the National Socialists, many Conservative Revolutionaries were ambivalent toward them and rejected Hitler as a proletarian brute. That apparent distance provides New Right thinkers not just with a nationalist, antiparliamentary tradition rooted in German history but also with a useful argument: National Socialism is a deviation from their chosen ideology, not its inevitable conclusion.
The ideas of the Conservative Revolutionaries, however, cannot be separated from the rise of Hitler. In 1923, one of the movement’s most prominent thinkers, Arthur Moeller van den Bruck, published “The Third Reich” — another critique of Western liberalism. As the title suggests, Moeller van den Bruck had some influence on the Nazis (Goebbels said his book was “very important for the history of National Socialist political ideas”), though they later repudiated the author himself. The Conservative Revolutionaries’ more consequential influence, however, was on the wider population. Their despair over modernity contributed to the “debility of democracy” and fueled a “politically exploitable discontent,” the historian Fritz Stern wrote in “The Politics of Cultural Despair.” In other words, their ideas helped pave the way for the arrival of a Führer, even though the one who arrived was not necessarily to their liking.
After World War II, Armin Mohler, a Swiss-born writer who had tried unsuccessfully to join the Waffen-SS, took on the project of disentangling the Conservative Revolutionary ideology from Nazism. Mohler, a self-described fascist who had an early and profound influence on Kubitschek, sought to create a more palatable tradition for the postwar era, and he is considered the father of the German New Right. Until recently, though, New Right thinking mostly remained on the fringes of German society, lacking grass-roots expression or a viable manifestation in party politics. But the German political climate changed in 2015, when Angela Merkel allowed nearly a million refugees and migrants to enter the country over the Bavarian border. While many Germans celebrated their arrival, others were angered, feeling that their worries about “Islamization,” criminality and the erosion of German identity were being ignored by the political establishment. For New Right activists, that anger is good. It is the ineradicable opposition that will bring about the political transformation they seek.
But the German New Right has other influences as well. Nils Wegner, a young writer who translates English-language books into German for Kubitschek’s publishing house, follows the American alt-right scene with great interest — listening, for example, to podcasts by Richard Spencer, the white-supremacist leader who once declared before a crowd of acolytes: “Hail Trump! Hail our people! Hail victory!” Wegner told me that the American idea of a “racially defined ethno-state” would “come across as pretty weird over here,” because Europeans are not comfortable putting identity matters in racial terms. I asked him if this discomfort was substantive or merely semantic, and his answer was surprisingly forthright. “I would say that the main difference is the semantic difference,” he said. “Also, the modus operandi is not really the same.” Unlike alt-right activists in the United States, he went on to explain, activists on the European New Right tend to avoid appearing alongside “orthodox” right groups — neo-Nazis — because “the look” would impede their effort to appear as a “new kind of postmodern” patriotic movement.
Wegner said another difference was a matter of intensity. The Americans, he said, see their country as collapsing, and therefore they advocate revolutionary action — the creation of a white ethno-state in the Pacific Northwest, for example. European New Right activists don’t see their circumstances as that dire, he continued. They would be content with a “roll back” on immigration.
“It’s not yet a revolutionary situation,” he said. “The old structures are to be kept intact.”
Kubitschek was born in Ravensburg, a wealthy southern town in what was then West Germany. It was a traditional society, he recalls, one where women stayed home and raised children and people voted for the center-right Christian Democratic Union, currently the party of Angela Merkel. He and his friends learned Latin and Greek in high school, and they preferred fencing or horseback riding to soccer, which was considered a “prole” activity. This halcyon way of life was gone, he told me — a victim of society’s leftward progression.
He now speaks of the former West Germany in derisive terms. He sees “Wessis” — the people who live there — as having been indoctrinated into a form of hyper-moralistic mass thinking. Its cities, he believes, are “lost” to immigrants. His wife, Ellen Kositza, who writes polemics against what she calls “hyper-feminism,” also hails from the West — from a working-class city near Frankfurt that, she said, has become almost completely “foreignized.” The former East Germany, where they’ve made their new home, has experienced comparatively less immigration; it’s the place where, as Kubitschek put it, “Germany is still Germany.”
Kubitschek told me his political awakening came in high school, when a group of classmates put together a presentation about the Nazi period in their state. Kubitschek loathed the presentation, he said, because it unjustly placed guilt for the Nazi crimes on his grandparents’ entire generation. Kubitschek, who was an editor at the school newspaper, wrote an article criticizing the presentation, and it set off a community debate. The younger teachers, products of 1960s counterculture, took the side of the students who put on the presentation. The older teachers, including the rector, who helped operate an antiaircraft gun in the war, sided with him. One sympathetic teacher suggested that Kubitschek read the work of the historian Ernst Nolte, known for a controversial essay he wrote around that time titled “The Past That Won’t Go Away.” Nolte portrayed Nazism as a reaction to the “existential threat” posed by Bolshevism and suggested Bolshevik “class murder” was comparable to the Holocaust, calling it the “logical and factual predecessor to the Nazi ‘racial murder.’ ” Nolte’s revisionism sparked a divisive debate in Germany known as the “historians’ dispute,” and though Nolte was denounced as a Hitler apologist, several conservative German historians and journalists supported him. For Kubitschek, Nolte’s work has been a lifelong influence.
After high school, Kubitschek joined the German Army, becoming part of a special reconnaissance unit, and later joined the reserves. His company was “very right,” he said. It drew from an “unbroken historical tradition” that reached back at least as far as the Brandenburgers, a Nazi covert-intelligence unit, and symbols like the “swastika and so on” hung on the company walls. Several of the men I met in Kubitschek’s circle also served in the military; in postwar pacifist Germany, one of them told me, it is attractive to a lot of rightists who saw German demilitarization as an emasculating development. In 2001, Kubitschek himself was discharged from the reserves for “right-wing-extremist endeavors,” but the decision was later revoked after supporters petitioned the Army.
Kubitschek now keeps close contact with a faction of Alternative for Germany politicians who refer to themselves as der Flügel, or “the Wing.” It is led by some of the most extreme politicians in the party, including a former history teacher named Björn Höcke, a head of the party in the eastern state of Thuringia. Kubitschek and Höcke have known each other for nearly two decades, and Kubitschek speaks very highly of the party leader, calling him an “idealist” and a “romantic.” But in Germany, few politicians have done more to blur the already-fuzzy line between the New Right and the old right. In March 2015, it was Höcke who initiated an internal party revolt against the party’s founder, an economist named Bernd Lucke, releasing a resolution that accused the party’s leadership of unduly embracing the “establishment” and failing to resist “the further erosion of Germany’s sovereignty and identity.”
The resolution, which set into motion Lucke’s downfall as party leader, read like something Kubitschek could have written. In fact, Kubitschek told me, he drafted it in his library in Schnellroda. What Lucke had failed to grasp, Kubitschek said, was the degree to which Alternative for Germany represented an emotional “outbreak” that went way beyond the economist Lucke’s “technocratic dissatisfaction” with the euro.
Flügel politicians are now ascendant within the party — and they are increasingly mixing their nationalism with the antiliberalism agenda of the New Right. Before the election, I attended an Alternative for Germany rally in Artern, a depressed-looking town not very far from Schnellroda. There, I was struck by how Flügel politicians devoted much of their speeches to a number of economic issues traditionally though of as leftist — low wages, poverty in old age, insufficient social benefits, rhetoric designed to shift the party away from its roots in economic liberalism. One of the politicians, a man named Jürgen Pohl, who was subsequently elected into Parliament, denounced the claim that Germany is doing “better than ever” economically. Should Angela Merkel and “our new African citizens” come to the former East Germany, he said, they’d see the “poor house of Germany.” Another speaker, André Poggenburg, the head of the party in Saxony-Anhalt, declared Alternative for Germany to be “the new party of social justice.” The message was simple enough: more benefits for the Volk, and fewer foreigners to take those benefits away. In the former East, where unemployment remains higher and salaries remain lower than in the former West, that message seems to resonate, helping the party peel away hundreds of thousands of voters from die Linke, the descendant of the East German Communist Party.
The shift is not entirely surprising. New Right thinkers often entertain the idea of establishing a querfront, or a “cross front” that would unite opponents of liberalism on both extremes of the political spectrum. During my talks with Kubitschek, I often found myself detecting what at first seemed to me a perplexing leftist bent, an aversion to American-style materialism. You had only to go the shopping center on a Saturday morning, he once told me, and observe people in their “consumption temple” to see how there is “nothing at all there, spiritually.” For Kubitschek and other New Right thinkers, American liberalism — with its emphasis on individual rights and the individual pursuit of happiness — is perhaps the most corrosive force eating away at the identity of the Volk, replacing a sense of “we” with individualism and profit-seeking self-interest.
One evening, as we sat in the gloaming dimness of his library, Kubitschek delivered a long lament about what he perceived to be the ills of modernity: banal consumption, the decline of Christian belief (Kubitschek is a Catholic), mechanization that is making workers superfluous. These forces were undermining the Volk, he told me, and there was very little that could be done to stop it.
I asked him then what was left for him to do. Despair?
I was half joking, but he nodded in all seriousness.
“You’re desperate?” I asked.
“Yes,” he said.
What, I asked, does political victory look like for a movement of despair?
The best that could be done, he said, was “to prevent the worst.”
On the Monday after my first visit to Schnellroda, I went to see Kubitschek speak at a demonstration in Dresden. The event had been organized by “Patriotic Europeans Against the Islamization of the West” — known by the German acronym Pegida — which had been holding rallies in Dresden on Monday evenings since 2014. By the following year, as the global refugee crisis arrived in Germany with full force, the demonstrations often drew more than 10,000 people, but attendance has since dwindled, and on this night only a few thousand people were expected.
The rally took place in a central square near an unostentatious memorial marking the spot where thousands of corpses were burned after the 1945 Allied bombing that destroyed the city. Before the event began, I found a group of demonstrators — mostly men and women of retirement age — huddled around an accordion player. They were singing folk songs like “Holy Fatherland,” a tune once favored by the Hitler Youth. “In dangerous times, your sons cluster around you. Surrounded by danger, Fatherland, we all stand hand in hand.” One silver-haired man who placed a bellowing emphasis on the word “Fatherland” every time it came up handed me a lyric sheet so I could follow along. I asked him what kind of songs they were.
“Forbidden songs!” he said, almost hollering.
“Really?” I asked.
“Almost,” he said more gently. “People don’t listen to German folk songs.” Raising his voice again, he added, “Nationalism is out!”
In that moment, I was reminded that before the fall of the Iron Curtain, while West Germans were still struggling to comprehend and expose Nazi crimes, East Germans were taught a different version of World War II history, one that depicted them as heroes in the global fight against fascism. Some scholars suggest that the East German deflection of blame reverberates today in the form of a greater willingness to accept far-right nationalism. It’s perhaps no coincidence, then, that Pegida demonstrations are more prominent in the former East Germany, and that Alternative for Germany won 22 percent of the Eastern vote in the recent election.
After enough demonstrators gathered, they went on a short march around the town hall, with its soaring clock tower, and back to the square. Anti-fascist counterdemonstrators, most of them young, many of them university students, held a banner that said “Make Borders History” and yelled, “Nazis out!” Pegida demonstrators, many of them old enough to be the counterdemonstrators’ grandparents, retorted: “You’re the Nazis!”
Soon after the Pegida demonstrators returned to the square, Kubitschek hopped onto a makeshift stage and clutched a microphone. The center of his speech was an extended metaphor featuring a cat and its avian prey, a dove that can’t get away because it has a broken wing.
“Now, it is dragged down the stairs,” he said, staring into the crowd. “It does not flutter anymore. It does not defend itself. Its head bangs against every step, and there’s a long way to go until we reach the cellar.”
The dove with the broken wing was, of course, the Volk, while the cat was the “political class.”
“Actually, we are way too big for this cat that is dragging us behind it,” Kubitschek continued, “and yet for some reason, we do not get on our feet. But we must get back on our feet ... and climb up again step by step.”
The crowd cheered and chanted: “Resistance! Resistance!”
Kubitschek paused, as if to collect his thoughts. There was a way for the Volk to escape the cat’s paws — it must demand the re-institution of “law and order” through the sealing of the German border, and it must demand that the political parties putting their own interests above the country’s be reined in by restricting their public financing. He mocked Angela Merkel. She presides over a party called the Christian Democratic Union, he said, but would have gladly opened Vienna’s city door to Ottoman Muslim invaders in 1683. “Why does our establishment despise its own people?” he asked.
The source of the contempt, according to Kubitschek, was Germany’s “memory politics,” the effort by Germans to confront their Nazi past, which involves tempering any nationalist urges. New Right thinkers see that restraint not as a virtue but as a symptom of a deeply ingrained self-hate — a hatred that must be overcome for Germany to be great again.
In January, Björn Höcke, the AfD leader, voiced a similar lament in a speech at a beer hall in Dresden, and much more caustically. Germans are “the only people in the world who have planted a monument of disgrace in the heart of their capital,” he said, referring to the Holocaust memorial near the Brandenburg Gate in Berlin. German history was being made “rotten and ridiculous,” he said. “It cannot and must not go on like this! There is no moral duty to dissolution!” The speech provoked a national uproar, and even some politicians within AfD criticized it.
Kubitschek saw it as a tactical error. Höcke’s comments, he said, were “correct in substance but wrong in tone.”
Kubitschek has had greater success advancing the “self-dissolution” theme in the meta-political realm. Recently, he published a book called “Finis Germania,” written by Rolf Peter Sieferle, an environmental historian. Sieferle warned that shame over Nazi crimes is driving a neurotic German belief that the “Earth will be cleansed from the shameful mark of the eternal Nazis only when the Germans have completely disappeared.”
In June, “Finis Germania” was selected for a prominent book-of-the-month list, an entry into the mainstream of public opinion that itself stoked another major controversy. How could such a book, deemed anti-Semitic and extremist by many within the media and literary establishments, be so readily accepted into the public discourse? Kubitschek called the reaction a “panic.” Expanding the boundaries of discourse was precisely what Germany needed, precisely what the Volk required. This was the way to heal its broken wing.
A rally in Nuremberg by ‘Patriotic Europeans Against the Islamization of the West,’ or Pegida. Gene Glover for The New York Times
My last visit to Kubitschek’s home was on a Saturday evening, some hours after he had hosted a book reading. We sat in a room next to the offices of his publishing house, joined by several of his friends, all men. Kubitschek lit several candles, and a warm breeze from the open window whipped the flames. The other men popped open bottles of beer; Kubitschek stuck to juice. In the company of his friends, he spoke more openly than he had in our previous talks. The topic of the night was mostly the refugee influx since 2015.
Kubitschek casually mentioned that he would not mind at all if a strongman came to replace Merkel, if that was the only way to correct her decision to allow the migrants to enter Germany. In a time of great peril, he noted soberly, a leader must act beyond the law. He cited Carl Schmitt, the conservative political theorist who criticized parliamentary democracy and aligned with the Nazis after they took power: “Sovereign is he who decides on the exception.” Merkel herself had acted outside the law by opening the border, Kubitschek said, and that proved she was sovereign. And yet, he continued, “I’d have absolutely nothing against it if someone came along and with the same sovereignty did the opposite. Someone who would say: ‘The experiment is over. The Parliament won’t be consulted. I will prop up with my power the administration, the organs of the state, the police’ — who would in any case be supportive — ‘the border patrol, the military, and we will end this experiment.’ That means: borders shut. Test to see who can be assimilated; they can stay. Those who can’t be assimilated, they’ve got to go.”
It was clear the Kubitschek considers “refugee” a misnomer. These were not, for the most part, refugees fleeing persecution or war, but opportunists — mostly “hungry young men,” as he put it — acting “very rationally” to improve their lot. These migrants arrived in an “insecure” country, he said, where the people “don’t know who they are or what belongs to them.” The migrants, he said, therefore begin to think, Doesn’t everything here belong to everyone? “And then the waves are set into motion, and they say: ‘All right, here we have a country, a fallow country, and it’s a country that must be conquered, and it can be conquered. And it won’t be conquered with ladders for storming fortresses or with machetes, but with sheer presence.’ ” Everyone at the table seemed to agree that the consequences of this conquering were dire. Crime, they argued, was on the rise; women could no longer feel safe walking alone outside at night. “We all know the dystopian stories,” Kubitschek said. Matters might get “supercharged in a hyper-identitarian way,” he added. “If it once again becomes really brutal or cruel, we don’t know. It can also transition over into a country that is no longer Germany.”
Kubitschek put a few new candles in the candelabrum, pressing them into the molten red wax of the old ones. This seemed like the right moment to ask him about a concept often discussed in New Right circles: thymos — an ancient Greek word use to signify a sense of prideful, righteous indignation. Marc Jongen, a philosopher and Alternative for Germany functionary who was once an assistant to one of Germany’s best-known contemporary philosophers, Peter Sloterdijk, argues that Germany lacks the thymos necessary to defend itself from cultural erosion. Kubitschek addresses Jongen’s idea in his own writing, referring to lacking German thymos — which Kubitschek has defined more simply as “rage” — as tantamount to the “emasculation of our Volk.” Kubitschek writes that it is valid to question whether a revolt, an eruption of mass rage, can be controlled. Yet, he writes, the consequences of a revolt are less troubling than the threat of what would happen if the Volk’s thymotic energy became insufficient to fuel the “successful defense of what belongs to it.”
I asked Kubitschek about the sharp rise of right-wing violence in Germany since the refugee influx. “It’s a reaction that someone can have who really has the feeling that his country is being taken,” Kubitschek said, “that everything he knows and what he grew up in is changing, and who sees that something totally alien is spreading and he doesn’t want it.”
“Is violence justified?” I asked.
“I don’t see it as justified,” he said. The migrant is “ultimately only the figure that we can see, so to speak, but behind him is much bigger development.” He said that the young male migrants who come to Germany as asylum-seekers must be frustrated — they are being treated like kindergarten kids, given enough to eat and a place to sleep, but they have no real chance to become part of the society. “They want to work,” he said. “They want to meet a few women. They simply want to take their lives into their own hands. And it’s not at all possible here,” he said. “This country doesn’t need these people.”
Kubitschek mentioned an article he read about a small village in Saxony-Anhalt where a large number of asylum seekers had been settled. “That is also a form of violence,” he said.
“Clearly!” said one of the men at the table.
“The village is being changed in its substance,” said Kubitschek. “Or perhaps even being destroyed.” The question, he added, is: “Why must we be O.K. with that?”
“Why then isn’t violence justified?” I asked. If these refugees were conquerors, and their presence was destroying a way of life, couldn’t a person justifiably claim self-defense?
“The refugee is the false opponent,” Kubitschek said.
After a pause, he added an amendment. “Actually, if it’s going to come to violence, we ought to storm the Parliament. We have no replacement to offer, but this woman can’t govern any longer. We must go on from here in a different way.”
Then Kubitschek announced that there had been too much talking. “Everything is clear, isn’t it?” he said, inspiring a round of laughs from the table.
He and a friend picked up guitars, and they began to sing old German folk songs, some of them with beautiful, baroque melodies. The first was a martial homage to Georg von Frundsberg, a German mercenary who fought for the Holy Roman Empire and was famed for his brilliant infantry maneuvers. Von Frundsberg hailed from a town not far from where Kubitschek grew up, and in 1525 he helped Emperor Charles V secure the imperial throne with a decisive victory at Pavia, in what is today Italy. Everyone at the table sang along.
“Georg von Frundsberg, lead us, tra la la la la la,” the men sang, their voices deep. I sank back into my chair and listened.
“The one who won the battle,” they sang. “The one who won the battle.”


---------------------------

scientella, palo alto

Merkel's naive and dangerous open door policy, the renaming of economic migrants as "refugees" has brought us this backlash.

And I wonder whether Trump would have got elected without Obama's dreamer amnesty.

You have to realize that in a grossly overpopulated world people, although not nationalistic nor racist, simply dont want to be crowded out of their own homes, communities, and jobs.

Wake up to this fact and the power of the right vanishes.



Mark Thomason is a trusted commenter Clawson, MI

Technology driven capitalism increases the productivity of each worker. Unless we assume zero sum demand, that does not decrease need for labor, it increases the need for an ever large market to consume. That means it demands laborers who are paid enough to consume.

For too long, Western laborers were the consumer market for capitalists who did not pay their own labor. That problem has gradually spread, as capitalists take so much of the proceeds of production that they kill off their own demand. Their is no demand-sink left, well paid by someone else, into which production can be sold.

The solution is to create demand by paying people more of what is earned for what they produce.

Another way of saying that is that profit margins are too high. The steadily growing demand for ever-higher profit percentage has gone past sustainability for the overall economy. What used to be an acceptable profit margin is now cause for management replacement by business school types who imagine their case can be made to generate 20% profit.

If they all do that, then in a tragedy of the commons, they wipe out their own market demand and they all go broke together.

Labor unions were a cure for that, saving capitalism from itself. Now what? No, real socialism via politics is not likely to be efficient, but how do we get people paid if they can't bargain, just individuals against massive power?

We need unions, big powerful unions.


Philly Expat

Germans who have legitimate concerns about immigration have no where to turn. Merkel, who was supposed to be a conservative, opened up the floodgates in 2015 to uncontrolled and totally disorganized mass Muslim migration, with many people stampeding through Europe without legitimate asylum claims. And far too many terror attacks, rapes, assaults, murders, and other crimes were committed by a subset of these asylum seekers.

There would not have been a Mr Kubitschek if there had not been the ill fated decision by Merkel in 2015. You can say that Merkel created Mr Kubitschek, and the AfD.

'For every action there is an equal and opposite reaction.'
Newton's third law
(which was totally lost on the PhD physicist Merkel - some physicist she turned out to be...)

Kubitschek calls himself a conservative, battling to preserve Germany’s “ethno-cultural identity,”

It seems that every ethnic group in the world has the right to preserve their national and cultural identity, in their ancestral lands, and since 13 September 2007, the United Nations Declaration on the Rights of Indigenous Peoples supports just that. But there is an exception, this apparently does not apply to the indigenous European people, in Europe, who are labelled with all kinds of names if they dare to challenge the mass migration to their continent.

No wonder Merkel lost ground in the recent German elections, at 33%, because she did not represent the interests of her very own electorate. And no wonder the AfD gained ground, at 13%, who catered to the German electorate, and not migrants.


Livonian Los Angeles

"What united them was an opposition to the hegemony of homogenization."

And not to defend this guy, Kubitchek, but the desire to avoid cultural homogenization is a very real human desire and not one to be scoffed at. I spent a year after high school traveling very off beaten path islands in the South Pacific, and without exception the elders of villages I met worried out loud about their own cultural identity being swamped by modernity, how their villages and societies were becoming unrecoginizable. Were they hateful bigots? No, just very human.

Kubitchek and other reactionaries including Brexiteers may have terrible solutions, but their concerns are very real.


mikecody Niagara Falls NY

There is an essential difference between the immigrants of the past and the current crop of them. In the past, people immigrated to a different country because they felt the new country's ways were better than those of the place from which they came, so they adopted what they saw as better ways upon their arrival. Too many of today's immigrants, both here in the US and in Europe, immigrate with the avowed intention of not only keeping the ways of the countries from which they came, but of forcing these ways on their host country.

They do not come to be assimilated, but to conquer.


Lore Germany

The majority of the comments here demonstrate that 100 years of relentless anti-German propaganda has been successful in creating an entire army of paranoid German-haters with one-track minds. I hope this will teach Wegner and other Anglophiles in the German New Right that it is unwise to expect any kind of support or sympathy from English-speaking peoples.
Otherwise, I was surprised by the relatively fair handling of the subject, thank you for your excellent work, James Angelos.



Chip USA

One is reminded of de Tocqueville's dictum that Americans "care but little for all the schools [of thought] into which Europe is divided, the very names of which are scarcely known to them." It is, therefore, welcome that the Times has undertaken at least some serious (non-cartoonish) reporting on "far right" thought in Germany.

Predictably enough, however, the interview had to be with a German "far-right" thinker because that fact allows the Nazi-connection to be insinuated in the very breath with which it is disclaimed. But Kubitschek is not the only or the first present day European to raise the banner of "ethno-cultural" identity. Today's "identitarian" movement began in France (Generation Identitaire) and took its cue from Alain Benoist's "Vue de Droit..." (1978) and subsequent writings.

Truth is, fascism and ethno-nationalism never died; it was simply ignored by a dominant American liberalism which imposed its political-economy and orthodoxies on post-war Europe. I was a 15 year old exchange student when I first discovered that French fascists still existed, as Italian, as Spanish, as Germans. What united them was an opposition to the hegemony of homgenization.

This opposition was not just a matter of secret salutes and amulets. There is a vast corpus of "ethno-nationalist" thought from the 19th cenutry to the 21st, that states the case for an alternative. They have been waiting for the present system to prove itself bankrupt.


red sox 9 Manhattan, New York

Ridiculous! If it's simply "technology" that's replacing our workers, please explain why there is still so much manual labor in China, Indonesia, Mexico and so on, the places to which our jobs have been re-routed. Yes, automation does remove jobs. But far more are due to the idiocy of "free trade". The idiots behind the concept haven't the faintest knowledge of the origins of the concept -- Adam Smith, David Ricardo and others' premises about the benefits of free trade are virtually irrelevant in today's economies.

7.10.17

there's method to any political corectness madness


Transgenderism Is Propaganda Designed To Humiliate And Compel Submission

This article offers an alternative hypothesis as to the reason why transgenderism has become the cause celebre du jour of Cathedral elites. The ordinary hypothesis, based on works like those of Paul Gottfried, says that transgenderism is an example of left-wing virtue-signaling and the escalating competition to be more holy than the next person. In an attempt to raise one’s status, the leftist must embrace more extreme signals of egalitarianism than others of his cohort. Thus, left-wing signaling is an arms race in which leftists are trapped by the terms of their religious status system in an escalating spiral to see who can find the most radical, most irrational expression of egalitarian ideas.
Instead, consider an additive hypothesis: the Cathedral elite know full well that transgender individuals are mentally ill and have chosen to embrace this cause for ulterior motives, as there is something inherent in the issue that provides them an advantage. Transgenderism is Type 1 Propaganda, and its primary targets are not loyal leftists, but individuals on the marginal Right capable of swinging either for or against the Cathedral.
What are these “types” of propaganda? In the collection of rhetorician Richard Weaver’s essays entitled In Defense of Tradition, Weaver describes the different forms which propaganda can take and their intended effects. Type 1 Propaganda is the “Big Lie” of the Soviet Union or Orwell’s 1984. The nature of the “Big Lie” is that the lie should be so big and so obvious that no sane person could believe it.
Superficially, this form of propaganda would be similar to the Chinese loyalty test referred to as “Point Deer Make Horse.” The difference is how the lie is used. As a loyalty test, the “Big Lie” is meant to distinguish those who will lie from those who will not lie for the authorities. As a form of propaganda, the loyalties of the targets are already known: they are enemies. Instead, the lie is a form of psychological torture meant to degrade and demean members of the opposition. Consider the following quote from Theodore Dalrymple:
In my study of communist societies, I came to the conclusion that the purpose of communist propaganda was not to persuade or convince, not to inform, but to humiliate; and therefore, the less it corresponded to reality the better. When people are forced to remain silent when they are being told the most obvious lies, or even worse when they are forced to repeat the lies themselves, they lose once and for all their sense of probity. To assent to obvious lies is…in some small way to become evil oneself. One’s standing to resist anything is thus eroded, and even destroyed. A society of emasculated liars is easy to control. I think if you examine political correctness, it has the same effect and is intended to.
Weaver explains that this form of propaganda is aimed at demeaning, humiliating, and eroding the self-respect of those who oppose the regime. It is an expression of pure power, in that the propagandist can force the victim to repeat a doctrine that both people know is untrue. There is no potential gain for the propagandist except insofar his enemy is psychological broken and defeated. There is no intention for the “Big Lie” to have any effect outside the torture chamber.  Whether or not transgender individuals are accepted by society is irrelevant to the exercise of power by the Cathedral elites over marginally right-wing individuals.
The best illustration of this type of propaganda is the famous scene from 1984 when O’Brien asks Winston how many fingers he is holding up. O’Brien knows that he is holding up four fingers.  He knows that Winston knows there are four fingers. O’Brien is not trying to torture Winston to the point that he will forever be incapable of distinguishing four and five fingers. O’Brien is simply exercising power by demonstrating that Winston is utterly powerless and that his very words and actions are controlled by the Party. As soon as he walks out of the room, O’Brien does not care how many fingers Winston sees, only that Winston recognizes the power O’Brien, and by extension the Party, wields over him.
In the end, Winston’s broken state is such that he no longer feels the capacity to resist the Party. When Winston says that he “loves Big Brother” at the end, this is not to be taken as an act of will, that somehow he has been “brainwashed” and now believes in Ingsoc. Winston has been hollowed of the capacity to love at all. The only thing he is capable of doing is mimicking the commands of the Party. Insofar as he “loves” Big Brother, he is simply repeating the motions commanded by the Party robotically.
Likewise, the promotion of transgenderism is aimed at instilling such a state on the members of the marginal Right, which the Cathedral understand to be subject to radicalization. The Cathedral understands that the Outer Right will outright reject the propaganda, but doesn’t need transgenderism as a kind of loyalty test. The Outer Right has outed itself in a multitude of ways prior to this particular propaganda campaign. These days, one merely needs to look at a person’s Twitter or Facebook to identify them as loyal or disloyal to the Cathedral. Instead, this propaganda is aimed at religious and socially conservative or moderate individuals who are politically centrist or center-right. The threat is implicit: either admit that the man in a dress is a woman, or we will take away your job, take away your respectability in the community, send CPS after your children, and otherwise destroy your life.
To take it one step further, examine the various media pieces about how straight men are bigots because they won’t have sex with transsexual “women:” the implicit threat here is chilling. The message from the Cathedral mouthpieces is that the time is coming when dissenters will be told that they must copulate with a transgender or be punished by the regime. What could be a greater exercise of pure power than forcing your opponents to participate in soul-destroying sexual depravity and to pretend to enjoy it? Can one imagine a more powerful means of psychological destroying an opponent than to command them to defile their body and call it an act of love?
The typical individual this is aimed at is a moderate Republican who thinks John McCain is a hero for his military service, attends a traditional church but wants a little compassion for homosexuals, and who lives in a 90%+ white neighborhood, but says race has nothing to do with the flourishing of his community. He is understood by the Cathedral to be potentially disloyal, even if he is not disloyal at this moment. If he gets robbed at gunpoint by a young black man or if a member of his church gets sued for not baking a gay marriage cake, he could very well radicalize. Therefore, the Cathedral needs to get to him first. While his children can be converted via public education and mass-media propaganda, it’s much harder to change the mind of a grown adult. Therefore, the Cathedral focuses on blackpilling through propaganda.
As described in the Dalrymple quote, being forced to call Bruce Jenner a woman is only part of the blackpilling effect of Type 1 Propaganda. Being marched into the Boss’s office and having to lie about one’s beliefs do erode the self-respect of the victim. What makes this form of propaganda more insidious is that every person who submits to it participates in the attack on other dissenters. Type 1 Propaganda is more than just O’Brien and Winston in a small room; it’s the Two Minute Hates in public as well. When our moderate Republican submits to intimidation and spouts the transgender lie, he participates in pressuring others to submit to the lie, give up their self-respect, and resign themselves to apathy and helplessness in the face of Cathedral tyranny. In his assent, he becomes an agent of the Cathedral and an ideological Stasi agent no different than the one who attacked him.
Transgender individuals are puppets of his system. Their ultimate fate is irrelevant to the question at hand, and any discussion on the right about “compassion” or “understanding” is a non sequitur.  Just like the Civil Rights movement, once the Cathedral gains its objective the superficial justification for the campaign is cast aside. Once the Cathedral demolished the ability of local competing political elites to resist the power of their national institutions, the plight of the black community was not longer relevant to left-wing politics, except insofar as they could be leveraged for further objectives such as nationalizing and centralizing law enforcement.
Likewise, acting like transgenderism has anything to do with helping actual transgender individuals makes one a participant in propaganda and a willing dupe.
Ultimately, the goal which the Cathedral has set for transgenderism is to blackpill the marginal Right into silence and compliance. The terror of retaliation by the political elites is used to instill the kind of hopelessness and passivity which would prevent individuals on the Right from breaking out of the false consciousness of Cathedral ideology and recognizing their true interests in removing the Cathedral from power.
They don’t need the men on the Right to physically cut off their genitals because the Cathedral is commanding them to do it psychologically.
How many genders am I holding up, Winston?



Augustina
How does this explain the horrid parents of mixed up kids who are willing to mutilate them hormonally and physically and emotionally? Including the supposedly conservative Catholic parents of that girl singer Jackie Evancho.

So many people, including children, who are highly suggestible are now ‘transgender,’ that it is like a mass hysteria akin to the Salem Witch Trials.
Something is seriously, seriously wrong with our society.

Welcome to Mouse Utopia.

Andrew Walsh
I think that there is room for both interpretations.

Internally, the left uses these kinds of issues internally for signalling purposes such as convincing his 8 year old that he is really of the opposite gender, against people peripherally interested in politics or non-political as described in this article, and against the genuine right as an excuse to deprive them of resources/take police action against them.


Gordian
I would interpret this as a case where the unintended recipient of the propaganda broadcast – the leftist parent – is reacting out of the intended context. If we saw Chelsea Clinton or George P. Bush doing this to their children, I would agree with your claim. The people who actually do this, however, are the upper-middle class strivers, the “congregation” of the leftist religion.

In this case, you have a handful of the equivalent of ultra-orthodox leftists who are supposed to know that their role is to point and sneer at the rightists, yet get their wires crossed and adopt this idea as an article of faith.

It’s similar to the way that upper-middle-class Evangelicals know that the left-wing globalist heresy coming from their elites is not aimed at them, but at humiliating and out-grouping working class and poor white Baptists. The vast majority understand that they’re expected to cut a check yet in no way alter their lives to benefit Africans or South Americans. Yet a handful of fanatics go so far as replacing their own children with Third-World adoptees or implanting African embryos in their wife’s womb. They’ve misidentified the signal from their elites as a command for further ideological purity rather than a signal to out-group their enemies.

– Art

_________________

From a different angle, the conversation goes on here...

4.10.17

Tenebrele institutiei care sfasie familia romaneasca

Victor Roncea (fratele lui George)

Inteleg ca exista o isterie in presa de limba romana pe care nu o mai urmaresc (aproape in totalitate straina, cu proprietari de la Soros la KGB, adica cam tot aia) legata de Iulian Vlad. Pentru cei intoxicati si dusi de valul virusilor mediatici, e bine, cred, sa amintim ca Iulian Vlad a fost seful Securitatii... fix 2 ani! Ultimii doi ani ai regimului. Ascensiunea generalului Vlad a urmat imediat dupa "defectarea" agentului KGB Pacepa, al carui caz l-a si instrumentat (1978). In decembrie 1977, Iulian Vlad a creat o unitate de elita a serviciilor romanesti - USLA, actuala Brigada Antiterorista, recunoscuta la nivel international drept redutabila, la scurt timp dupa infiintarea ei, cu concursul serviciilor speciale ale Germaniei occidentale (!). Apoi a coordonat direct o unitate ultraconspirata unica in spatiul sovietic - celebra UM 0110 supranumita "anti-KGB/anti-STASI". Evident ca a avut functii de raspundere, dupa 1978, pana in 1987 cand a fost numit sef al Departamentului Securitatii Statului. Dar activitatea lui nu are nici o legatura cu crimele securitatii bolsevice din anii '50, pe vremea cand era condusa nemijlocit de alogeni KGB-isti, dupa cum se incearca sa se induca pentru naivi. Dimpotriva, serviciul condus de Iulian Vlad a mentinut independenta fata de URSS si apropierea de SUA, dupa cum o demonstreaza indubitabil foste documente secrete ale serviciilor occidentale, scoase la lumina de istoricul american Larry Watts in lucrarile sale documentate cu acribie. Asa cum spune foarte corect unul dintre jurnalistii de mare curaj si profesionalism "lucrati" si eliminati din presa de continuatorii mentalitatii de tip Pacepa din serviciile noastre de informatii, Razvan Belciuganu, personalitatea unui sef de serviciu secret - din orice tara a lumii si de sub orice regim, fie el democratic sau dictatorial - nu poate fi decat complexa, cu bune si rele. Dar nimic din toate acestea nu au mai contat in decembrie 1989, cand Ceausescu a hotarat demiterea lui pentru ca NU A TRAS in manifestantii de la Timisoara (stenogramele sunt disponibile public de 27 de ani!). In momentul in care gasca Brucan-Iliescu a pus mana total pe putere, Iulian Vlad a fost arestat sub comanda KGB/GRU (Militaru-Tiajelnikov) si condamnat la 25 de ani pentru... "genocid" in prima instanta, ulterior pentru coordonarea represiunii pe care... nu a coordonat-o, conform reprosurilor dure ale lui Ceausescu. Un pseudo-cercetator din Timisoara invarte pe forumuri gargariseala ca generalul Vlad nu a dat ordin ca Securitatea sa nu traga. O asemenea aberatie n-am mai auzit din 1989-1990 de cand cu inventarea gogoritei "securisti-teroristi". Efectivele Securitatii se ridicau la 10.000 de oameni in 1989. Va imaginati ce se intampla daca tragea fiecare ofiter UN SINGUR GLONT in manifestanti? Ar fi insemnat automat cel putin 10.000 de morti. Dar doua gloante? Dar 10? 100.000 de morti, oameni buni! Nu exista nici o indoiala ca acest macel - pe care il urmarea si si-l dorea KGB-ul, stimulat activ de trupele speciale rusesti disimulate in "turisti", macel anuntat deja de catre Brucan prin ventilarea cifrei de 60.000 de morti - a fost evitat nemijlocit gratie lui Iulian Vlad. Hai sa fim realisti si sa lasam deoparte inventiile puilor degenerati ai lui Pacepa sau cele ale ziaristilor cu prea multa imaginatie. Cred ca pentru simplul fapt ca sute de mii de romani nu-si plang acum 100.000 de morti - si consecintele la nivel national, inclusiv de ordin teritorial, trebuie luate de asemenea in calcul - ar trebui sa conteze in evaluarea la rece a vietii generalului Iulian Vlad. Il citez pe colegul meu de eliminare din "peisajul presei": "Oameni pe care ii stiam echilibrati, au inceput de doua zile sa se comporte foarte visceral. Parca la ordin. Fara indoiala ca Iulian Vlad este o personalitate complexa, cu bune si rele. Ceea ce pe mine ma deranjeaza e ca ne sunt prea multe subiecte prezentate drept tabu. Cred ca datoria noastra de ziaristi e sa incercam sa aflam raspunsuri despre fapte, asa cum au fost si sa n-avem tabu-uri impuse de altii". Daca suntem cat de cat crestini spunem "Dumnezeu sa-l ierte!" Daca suntem ca Brucan, Iliescu si Tismaneanu, nu. In fata Istoriei si a lui Dumnezeu, Iulian Vlad sta singur, cu bune si rele, spre marea judecata.



George Roncea (fratele lui Victor)

la moartea lui Iulian Vlad…poate abia de acum ies la iveală unele istorii, de exemplu exact azi…
.
Știrea cu moartea lui Iulian Vlad a venit chiar când mă uitam pe niște topuri ale securiștilor și țiganilor și evreilor și kaghebiștilor miliardari prin jaf din decembrie 89 încoace – de la Vîntu la Voiculescu, de la Micula la Țiriac, de la Adamescu mortu la Patriciu pseudo mortu, de la Ion Niculae la Frank Timiș, Tender, Popoviciu, Păunescu, Zoltan Teszari, Iulian Dascălu, Gruia Stoica, Vasile Didilă, frații Cristescu, Becali, Radu Dimofte (nu Timofte mortu pizda lui Vîntu), Dan Ioan Popescu, Hrebenciuc, Năstase (multimiliardar în euro deși nu apare în topurile oficiale), Măgureanu (ex căpitan, cel mai cretin din istoria DIE, a pus la sertar invazia arabă de Yom Kipur, era ofițer de serviciu și i s-a părut că nu e cine știe ce, a ajuns puțoi la Stefan Gheorghiu, alături de informatori, ca Tismăneanu și Iosif Boda)…toate aceste loaze au ajuns miliardari pe cârca Secu, aia condusă de Iulian Vlad.
De fapt prin lucrarea sa s-au îmbogățit toți ăia, miliardarii, iar el stătea cu chirie într-un apartament cu doua camere, minuscul, pe Dorobanți ce-i drept. Nu avea telefon mobil, altcineva îi purta telefonul de regulă, un Nokia clasic, n-avea nici card nici nimic, i se servea totul gratis, de la asta mi-a venit mie ideea mișcării totu gratis. Încă mai folosea pentru stabilirea întâlnirilor telefonul fix de pe vremuri. Cu certitudine nu avea FB și nu folosea internetul, cu toate astea m-a sunat într-o dimineață la ora 08.35, terminasem de scris și postat un material la ora 07.30, ca să mă frece la ridiche că de ce i-am pomenit numele în material, alături de ordura de Gușă Cozmin, un neica nimeni, care se folosea de numele său abuziv.
Dom general, i-am zis, dacă vreți rectificăm, licheluța rusoilor tot pretinde că i-ați fi mentor, Guru, alea alea, se tot lipește aiurea de numele Iulian Vlad, să facem un material pe temă – a zis nu e cazul, nu am nicio treabă cu ăla, se bagă singur în seamă, dar nu mai vreau să aud că sunt alăturat limbricului, era nervos și grăbit, dar m-a ținut o grămadă la telefon, pleca la un consult medical în Israel iar materialul scris de mine și postat la 07.30 era despre Mafia evreiească și conexiunile cu Moscova, probabil pica prost chestia, cineva între 07.30 și 08.00 i-a trimis printul pe fax sau i-a citit materialul, probabil bășinosul umflat de Rogojanu, rogojina infectă a lui Timofte, el se scula la 05.30 și începea diverse lecturi - a insistat că nu are treabă cu asta, cu afacerile jido-rusești și că tata, tatăl meu mort adică, i-ar fi martor, că erau apropiați se pare, iar tiripliciul ăla de Gușă era doar o virgulă, nu conta în discuție.
Eram cam cu ochii cruciș, nu dormisem deloc, din 600 de pagini material de bază comprimasem un text de vreo 20, mă durea capu, nu fumasem nu beusem, m-a luat prin surprindere generalu, abia am apucat să mai apăs butonul de înregistrare, m-a luat din scurt, vezi că asta e o chestie personală, s-a referit din nou la tata, ca să sublinieze că-s măgar dacă înregistrez, așa cum de fapt făceau ei pe vremuri absolut tot timpul.
Evident am mințit cu nerușinare, desigur dom general, da se poate?
Insistența sa la ora aia matinală avea probabil un motiv mai serios, am înțeles că treaba e groasă când m-a luat la sentiment, cu tata, cu alea alea, după o vreme am zis – ok, tai tot pasaju, în zece minute vă trimit sms de executare și confirmare.
Asta a fost ultima discuție cu generalul, l-am ofticat tare că l-am pus în ecuație cu agentura moscovită – adevărul e că atunci, în decembrie 89 au fost mai multe ramuri, pe puțin vreo patru guverne s-au pritocit în sediul CC, la Ambasada URSS și la MApN, cât încă era în viață Ceaușescu, pus la rece. Au fost răfuieli între ramuri, între GRU și KGB, între politruci și vechii kominterniști și ”noua generație”, plus alte ramuri ale ”fraților vecini și prieteni”, ba chiar și niște frantzuzoi și olandeji, interfață ale perfizilor albionici, iar efectul s-a văzut în stradă - morți și răniți. români și nu numai.
”Teroriștii” au fost instrumentul de negociere, cu focurile de armă s-au reglat conturile și s-a căzut la pace, pe cadavre.
Din mormanul de cadavre, la urmă, s-a ițit lepra de Ilici, ”comunistu de omenie”, vorba lui Brateș, evreu bolșevic de omenie și el, cu aportul special al pupilului lui Maurer, Sergiu Nicolaescu, nepotul generalului sovietic Cambrea, de la Divizia bolșevică Tudor Vladimirescu, coleguțu unchiului lui Dragnea și unul dintre mulții futaci ai Annei Rahbinson Pauker, futaca lui Stalin.
Lumea KGB e mică, Nicolaescu a fost propulsat în carieră de fostul premier al României din epoca comunistă ante Ceaușescu - perioada 1961-1974, vreme îndelungată, și totodată președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a RPR, Ion Gheorghe Maurer, mare mason și uns cu multe alifii împuțite. Angela Cambrea, nepoata generalului sovietic Nicolae Cambrea, unchiulețul lui Nicolaescu fusese şefa de cabinet a lui Maurer – femeia te ridică femeia te coboară, fie ea Anna Pauker ori Elena Ceaușescu, cea care de fapt îl spiona și supraveghea pentru ruși și evrei pe Ceaușescu, ce avea microfoane puse la ordinul ei în biroul său de lucru, via Postelnicu, adică Iulian Vlad – practic Cabinetul 2 și cei din siajul Cabinetului doi, linia Gogu Rădulescu, au fost cei care au pus gheara pe România, după ce i-au lichidat pe fraierii din ambele Cabinete, și 1 și 2, la Târgoviște.
Iulian Vlad și ai săi vroiau inițial ca Ceaușescu să fie ucis în sediul CC, aruncat de la etaj după măcelărire, cheia sediului se afla la el și la aghiotantul lui Ceaușescu, ușa nu putea fi dărâmată nici cu TAB-ul, el a dat ordine de abținere la orice replică a unităților înarmate până în dinți din sediu, aveau guri de foc căcălău și tot el a deschis ușa sediului pentru gruparea bine organizată, cu furci ascunse sub paltoane și arme albe, cei care au înțepat oamenii din Piață pentru a produce panică, grupare lăsată să pătrundă în sediu de adjunctul UM 0629, USLA, Dan Gheorghe, la ordinul său, decedat în Israel acu câțiva ani, după o fulminantă carieră kaghebistică la SIE, 0215, SIPA, SRI, Niro, țiganu șef al lui Gușă, Udrea, Dungaciu, etc implicat in falimentarea Bancorex, în afacerea "Jimbolia” etc samd – și apropo, unchiu lui Floricică Coldea repetentu, ca să punem punct liniei KGB. Deși linia este activă, mai durează până cineva îi execută pe toți așa cum merită.
Ca să revenim la scena cheie din decembrie 89, de la sediul CC, Stănculescu, din altă grupare, necoordonat cu gruparea lui Iulian Vlad l-a urcat în elicopter pe Ceașcă și uite așa s-a stricat frumosul plan de măcelărire pe loc, era și televiziune și tot dichisul, să vadă poporu în direct moartea crudului dictator.
Mișcările de scenă din decembrie 89 nu erau chiar spontane, a existat și oleak de regie, aspectu mișto a fost că doi subordonați de-ai șefului Securității, ce filau un diplomat al Ambasadei URSS au rămas mască ca la teatru când l-au văzut pe însuși șefu cel mare că plimbă plicuri cu instrucțiuni cu rusoiul, au tăcut mâlc zeci de ani, că știau ce riscă, dar le-am auzit io tăcerea, se întâmpla în octombrie 1989, undeva în București, pe o stradă cu castani.
Multe ni s-au tras de la castanele alea, scoase din foc de unii care au crăpat oportun, că așa era regia, trebuia ceva sânge, doar se juca ”rivoluția”, iar alții au devenit miliardari via Secu, Ilici, KGB - Iulian Vlad n-a avut nevoie de bani, el a vrut doar să fie important, într-un moment cheie, și a fost desigur, ca dovadă starea de azi a României, miliardarii ce dețin o treime din PIB îi pot mulțumi din suflet, nepoțeii Secu și ai KGB au învins, toți banii sunt la ei, restul românilor în curu gol se cară din țară, milioane, se face loc pentru noii coloniști, deja sunt pe drum, doar nu degeaba l-a pus Băsescu pe Boc să schimbe în aprilie 2009 legea cetățeniei, în fond a durat mai puțin intervalul din 90 încoace, de destructurare și golire a ”terenului”, decât a durat transformarea Palestinei în Israel, și a ieșit și mult mai eftin, treaba se face pe banii noștri, ai românilor, sutele de miliarde de dolari ce au ieșit din țară au ajuns tot la Ei, să fie bine să nu fie rău și nepoțeii Lor să prospere, ”la vremuri noi tot noi” – adică Ei, vorba lui Walter Roman Neulander, tăticuțu briliantului lui Brucan, ale cărui HG-uri din epoca sa de premier nestemat au rămas până astăzi secrete, în mare parte, că ce nevoie are pulimea să știe ce conțin docomentele secrete de debut a operei de nimicire a României, le ajunge circoteca și facebucile...


Totusi, cine este Iulian Vlad?








Enigmele generalului Vlad

Cornel Nistorescu

Pleacă dintre noi ca un personaj de roman. Cei care i-au fost mai aproape și l-au cunoscut au întins tricolorul peste sicriul din capelă. L-au respectat, l-au temut și l-au iubit. Nici un șef de servicii secrete n-a stîrnit asemenea sentimente. Unii au înțeles că în decembrie 1989 le-a salvat viața. Și l-au adulat. Alții l-au urît și-l urăsc fără să-l fi întîlnit vreodată. Îl consideră capul tuturor abuzurilor și ideilor diabolice ale Securității. De o parte stau ofițerii superiori care depun mărturie că n-a avut nici o înclinație spre violență și că s-a opus măsurilor draconice.
„Nu putem recurge la măsuri penale. Orice incident trebuie abordat cu soluții politice“, zicea el.
Cine l-a întîlnit după 1990 descrie un om care nu seamănă în nici un fel cu demonul din fruntea Securității lui Nicolae Ceaușescu. Unii l-ar fi mîncat de viu. Ceilalți i-au sărutat mîna. S-au rugat pentru el cînd a intrat în criză și ar fi fost gata să-i doneze sînge sau un organ pentru transplant. A intervenit pentru cele trei romane ale unui mare scriitor român ostracizat de culturnici și n-a revendicat niciodată un sprijin pentru protecția unui scriitor. L-a scos pe un mare poet de pe o listă neagră a celor implicați în mișcarea transcendentală, ca mai apoi, după 1990, să suporte zîmbind reproșurile aceluiași poet că i-a „mîncat“ cariera și beneficiile de disident.
România liberă de luni îl socotea un „călău adulat“, în ciuda faptului că ziarul cumplitului băsism din ultimii ani a ajuns pe mîna unuia dintre acoperiții Securității, trimis în misiune peste hotare și repatriat după 1989 ca investitor străin.
Cine l-a cunoscut a fost impresionat nu neapărat de bagajul său enorm de informații, cît de deschiderile culturale și de cunoștințele sale de istorie. Lăsa impresia unui general luminat, deși la bază fusese un învățător promovat de sistem, care ajunsese să termine două institute și să vorbească trei limbi, ca apoi să fie selectat de Nicolae Ceaușescu între oamenii săi de mare încredere.
Cei mai hotărîți dușmani ai generalului Vlad au fost emanații Revoluției, în frunte cu Silviu Brucan, Ion Iliescu etc. Pentru cine citește dialogurile generalului cu celălalt general care i-a fost aproape vreme de cîteva decenii, devine clar că aripa sovietică a democrației românești nu l-a iertat niciodată. Nefiind un general demn de romanele sud-americane le-a jucat o farsă uriașă. A ordonat tuturor trupelor Securității să își închidă și să își sigileze armele, lăsîndu-i pe conspiratori fără vinovatul de serviciu, aflat pe tavă. Securitatea lui Ceaușescu, cel mai temut sistem de informații de tip totalitar, împotriva căruia trebuia orientată mînia populației, a fost scoasă din cauză cu o simplă decizie de om înțelept. Lovitura de stat din decembrie 1989 avea nevoie de un alt adversar. Și așa au fost introduși în scenă teroriștii, pentru a căror validare publică au murit atîția români. Aripa sovietică a loviturii de stat, devenită aripa de stînga a democrației românești, l-a condamnat pe generalul Vlad ca pe singurul vinovat al evenimentelor din decembrie 1989. Dosarul procesului său și sentința deja cunoscută arată ca o înscenare grosolană urmată de un simulacru de judecată.
Deținut pentru o vreme, el a ocupat fotoliul de adversar de moarte al tuturor filoamericanilor din România, al băsiștilor și sorosiștilor, al ONG-iștilor prețioși și patrioți de paradă. De la Tismăneanu la Baconschi, de la Cristian Ghinea la Marius Oprea, contribuția generalului la stoparea vărsării de sînge și la împiedicarea unui plan de spargere a României nu reprezintă decît un prilej de înjurătură. Am citit cîte ceva despre enormitatea cu generalul care l-ar fi bătut pe un protestatar de la Brașov în 1987. Cu aproape 15 ani în urmă, prin 2002, am fost tîrît într-un proces pentru că am publicat un extras din cartea aceluiași istoric despre revoltele de la Brașov, în care carte nu Iulian Vlad, ci Ristea Priboi l-ar fi bătut pe Somenhauer. Mai nou, același general a început să apară pomenit prin diverse articole despre uciderea disidentului Gheorghe Ursu, de parcă el ar fi fost la pupitrul tuturor crimelor și abuzurilor din comunism.
Retras într-un apartament modest, de două camere, pe care statul l-a împiedicat să îl cumpere, după ce a ieșit din penitenciar, generalul Vlad s-a arătat a fi unul dintre cei mai influenți pensionari din istoria României. SRI-ul nu s-a putut desprinde de experiența și de informațiile sale, partidele, la fel, iar presa a oscilat între acuze oarbe și o curte discretă.
Filorușii l-au condamnat pentru o revoluție inexistentă. Le-a stricat scenariul, iar filoamericanii l-au tocat pentru că nu au suportat portretul său misterios. Aveau nevoie de un vinovat pentru comunismul atît de eficient sprijinit de Securitate.




Adio, bătrâne asasin!

Madalin Hodor (Revista 22)

Nu ne-am cunoscut niciodată în mod direct. Nu am fost prezent la ultimele tale turnee prin ţară, cele de anul trecut, atunci când, alături de fostul tău şef de cabinet şi prieten Aurel Rogojan, aţi răspândit ultima doză de venin şi minciună pe care aţi mai putut s-o livraţi acestui popor intitulată Factorul intern. România în spirala conspiraţiilor. Aţi publicat-o la editura fostului vostru informator, Petru Romoşanu, care, nu-i aşa, nu a putut să vă refuze. Nu ai avut nicio ruşine să mergi cu ea la Timişoara, oraşul pe care tu şi oamenii tăi aţi fi vrut să-l ştergeţi de faţa pământului în decembrie 1989, şi de la pupitrul filialei locale a Academiei Române (care, apropo, nu a avut nici măcar minima decenţă să se prefacă că nu a ştiut despre organizarea evenimentului) le-ai spus celor din sală că Securitatea nu a tras nici un foc de armă acolo. Că morţii Timişoarei sunt opera exclusivă a Armatei, a „diversioniştilor sovietici“ şi a „spionilor occidentali“. Oamenii tăi nici nu au îndrăznit să se apropie de manifestanţi pentru că erau prea ocupaţi să împiedice „dezmembrarea României“. N-aţi tras niciunul.
Cei câţiva revoluţionari timişoreni care te-au aşteptat în faţa intrării nu te-au putut opri pentru că erai păzit de jandarmi şi ai sosit într-o maşină a SRI-ului local. Şi ce-ar fi putut face altceva decât ceea ce au făcut, şi anume să strige „ruşine“? Nu a lor. A noastră, a tuturor celorlalţi, care am asistat impasibili la aşa ceva. Marius Mioc, care a fost arestat în decembrie 1989 din ordinul tău, te-a întrebat dacă nu cumva e cam mult să afirmi asta tocmai tu, care ai fost condamnat pentru „complicitate la genocid“, fix pentru măcelul de la Timişoara. Ai răspuns că nu ştii pentru ce ai fost condamant. A fost „un proces politic“, nu ai văzut nici măcar sentinţa. „KGB-iştii lui Iliescu“ s-au răzbunat pe tine pentru că ai vrut să-i împiedici să pună mâna pe putere. Ai minţit. Dar indiferent de cât de mare a fost minciuna, ziarele şi televiziunile prietenilor tăi au titrat că ai făcut mari dezvăluri despre „lovitura de stat KGB-istă“. Te-au promovat la fel de deşănţat cum au făcut-o de atâtea ori. Dar tu ştiai care era adevărul. Ai ştiut-o mereu, toţi aceşti 28 de ani.
Aşa cum spuneam, nu te-am cunoscut niciodată personal. Nici nu mi-am dorit să o fac vreodată. Nu am simţit nevoia să-ţi înghit poveştile şi să le reproduc ca un papagal fără discernământ, asemeni celor câteva zeci de ziarişti, pseudoistorici şi oameni de televiziune, care mint intenţionat un public neavizat, se păcălesc singuri, sau pe care ai reuşit să-i păcăleşti de-a lungul timpului. Eu te-am cunoscut însă mult mai bine. Pentru că, spre deosebire de ei, eu ţi-am citit timp de 16 ani „operele“, ţi-am urmărit lucrătura „fină“, ţi-am contabilizat victimele. Ce-ar fi să le spunem şi lor, acestor prieteni ai tăi, care te ridică astăzi în slăvi, acum, că am ajuns la final, câte ceva despre adevărata
ta faţă? Ce-ar fi să începem cu ziua de 17 decembrie 1989? Mai ţii minte ce ai ordonat atunci? Ai dat următorul ordin:
„Se lichidează radical!“
Da, tu ai spus-o, nu Ceauşescu. De unde ştiu eu? Din agenda de serviciu a fostului tău subordonat, generalul Ştefan Alexie, membru al CSS (Consiliul Securităţii Statului, organul colectiv de conducere al Securităţii, n.n.), care şi-a notat, cuvânt cu cuvânt, ordinele tale din zilele acelea. Şi-a notat, referitor la acesta, şi de unde l-ai transmis, adică direct de la şedinţa CPEx. Iată că nu e chiar aşa cum spunea în Evenimentul Zilei Aurel Rogojan, că „despre cele mai multe dintre aceste fapte (adică cele pe care istoria naţională „le va asuma ca bun de patrimoniu al patriotismului real“) nu există nimic consemnat oficial, fiindcă aşa a fost rânduiala deciziilor“. Uite că s-a mai consemnat câte ceva şi oficial. Pentru că „în rânduiala deciziilor“ şi „sub incidenţa, deopotrivă benefică, dar şi malefică, a secretului şi raţiunilor de stat“ aţi uitat să ardeţi şi agendele lui Alexie. Ghinion.
În ele este scris negru pe alb ce le-ai transmis în realitate subordonaţilor tăi să facă în decembrie 1989 şi cum să privească „cu discernământ politic“ situaţia. Le-ai spus că este vorba despre „o lovitură de stat anti-socialistă“ (antisocialistă, şi nu antinaţională, dragi prieteni ai lui Vlad), o provocare „din afară“ şi că la Timişoara trebuie „să se facă linişte într-o oră“. „Radical“? „Linişte“? Nu tocmai imaginea pe care o vor promovată despre tine. Prietenii tăi ar jura că „diplomatul în ştiinţe juridice, militar de carieră, spiritul erudit, reformistul împătimit al locurilor prin care a trecut, loial României şi devotat cauzelor naţionale“ nu avea cum să se exprime în acest fel. Nu în cuvinte demne de Himmler sau Heydrich. Dar ei nu ştiu că tu exact aşa vorbeai când erai în cercul tău intim, împreună cu ceilalţi şefi ai Securităţii.
Tu le-ai spus, cu dispreţ suveran, atunci când ţi s-a raportat că la Timişoara în stradă nu sunt „agenţi străini“ şi „diversionişti“, ci muncitori şi studenţi, că „Gloata nu se revoltă singură“. Da, asta credeai tu şi securiştii tăi cu adevărat despre români. Gloata. Prostimea. Nu aveau ei cum să se ridice împotriva voastră singuri. Nu-i ducea mintea. I-a învăţat cineva. Trebuia să vină agenţii spionajului internaţional ca să le deschidă ochii că mor de foame şi de frig. I-ai admonestat pe cei care îţi raportau situaţia în timp real şi le-ai cerut să caute neapărat „cine este în spate“. Le-ai ordonat să scoată din pământ, din iarbă verde, spioni, turişti, CIA, KGB, Malta şi Ialta. Deşi tu ştiai foarte bine că nu au de unde să-i scoată. Nu hotărâsei tu, împreună cu Postelnicu, să treceţi trupele de grăniceri de la Armată la Ministerul de Interne, tocmai pentru a avea controlul direct al graniţelor? Nu aveai încredere în Armată, cum nici şeful tău Ceauşescu nu avea, şi ai vrut să ştii tot ce mişcă. Şi ai ştiut. Ţi se raporta zilnic câţi turişti intră în ţară, de unde vin, unde se duc,
naţionalitatea, numărul de la maşină etc. Tot. Pe unde să intre cu arme şi bagaje „diversioniştii“? Ai ordonat ca până şi trenurile internaţionale să fie deviate (să nu mai treacă prin Ungaria), nu care cumva să se rătăcească prin ele vreun „trădător al socialismului“ şi să dea idei „gloatei“. Ai sistat şi „micul trafic de frontieră“ încă din 12 decembrie. Ai izolat România etanş. Cum ţi s-a ordonat.
Tu însă aveai planul tău. Al tău şi al şefului tău, Ceauşescu. Aveaţi nevoie de „agenţi“ şi „diversionişti“, de „turişti sovietici“ şi de „agresiuni externe“, de ameninţări cu „dezmembrarea României“ şi de „complotul marilor puteri“ pentru a aduce ţara în stare de război. Pentru că era singurul mod în care mai puteaţi să rezistaţi tăvălugului istoriei, care venea peste voi şi peste regimul vostru decrepit. Declarând stare de război şi împuşcând oameni. Şi asta aţi şi făcut. Împreună.
După ce le-ai ordonat să „lichideze radical“, securiştii tăi de la Timişoara te-au ascultat şi s-au înarmat. Toţi, fără excepţie. Ofiţeri de birou, operativi, paznici, subofiţeri au primit arme automate şi cartuşe de război. „Nimeni nu iese fără muniţie de război“, ai ordonat tu. Alexie, fatalitate, şi-a notat şi asta. De altfel, listele cu numele celor care s-au înarmat atunci au fost publicate, precum şi faptul că, atunci când au adus înapoi armele, majoritatea aveau urme de praf de pușcă pe ţeavă. Se ştiu şi seriile celor cu care s-a tras.
Au tras deci. La ordinul tău direct. La ora la care securiştii tăi porniseră măcelul, Armata încă mai credea că vin ungurii şi ruşii, iar Milea dădea din colţ în colţ încercând să scape de responsabilitate. Pentru că tu, Nicolae Ceauşescu, Ilie Ceauşescu şi Postelnicu aţi spus că e „invazie“. Aveaţi „informaţii“. Dar adevărata ta lovitură de maestru nu a fost că i-ai convins în decembrie 1989 să înghită minciuna asta pe săracii militari în termen rupţi de lume şi consemnaţi în unităţi şi pe unii ofiţeri MApN îndoctrinaţi ani de zile cu „pericolul maghiar“, ci pe unii care au trăit, după aceea, 28 de ani de democraţie. Genial.
Pe 18 decembrie 1989 erai supărat că oamenii tăi făcuseră „prea mare gălăgie“. Le-ai recomandat „să nu se mai facă uz de armă“ (să nu se mai...? păi asta nu înseamnă că se făcuse până atunci?) şi să folosescă mai mult „bastoanele, scuturile şi tunurile cu apă“. Au înţeles. Venise momentul să-şi şteargă urmele şi să se concentreze pe arestaţi. Acum, că era acolo şi Armata, avea cine să se ocupe de „linişte“. Ţi-au raportat că au arestat aproape 1.000 de oameni şi ţi-au trimis statististicile pe ocupaţie, vârstă, antecedente. Timişoreni, majoritatea între 25-35 de ani, majoritatea muncitori, fără antecedente. Nici un diversionist. Nici un străin. În schimb foarte mulţi copii. „Diversionişti“ care aveau 12-14 ani. Aţi căutat să vedeţi în ce penitenciare din ţară puteţi să-i înghesuiţi. Nu prea erau locuri. Ai ordonat ca de anchetă să se ocupe exclusiv Securitatea („Să îi alegem pe ai noştri“) şi să scoată de la ei că sunt agenţi ai puterilor străine. Îi voiai pe „iniaţiatori“.
Ai tăi, ai lor şi ai noştri
Le-ai ordonat apoi să înceapă să-şi şteargă urmele şi să se ocupe de cadavre. Le-au strâns pe toate la morga Spitalului Judeţean (s-au grăbit şi au ratat câteva, pentru că aşa au aflat şi procurorii militari ce aţi făcut) şi Ghircoiaş i-a selectat pe cei omorâți de voi. Cei împuşcaţi în cap, cei împuşcaţi din apropiere, cei înjunghiaţi. I-a urcat în maşina frigorifică şi i-a ars la crematoriul de la Bucureşti. Aţi vrut iniţial să-i îngropaţi într-un judeţ vecin sau să-i ardeţi chiar la Timişora. S-a opus primarul, de frică să nu se răspândească mirosul în oraş şi să nu vadă familiile, care îi căutau, fumul de la coşul crematoriului.
Ai stabilit asta tot în şedinţa CSS, pentru că Alexie şi-a notat în agendă şi a încercuit cu pixul problema pe care trebuia să o rezolvaţi voi: „Unde sunt copiii noştri?“. Bocetele părinţilor de la Timişoara. Tot tu ai inventat povestea care trebuia să li se spună familiilor, cum că morţii „au fugit peste graniţă“. Ai putut să spui apoi că a fost ideea Elenei Ceauşescu. Ea oricum nu se mai putea apăra. Postelnicu te-a acoperit la proces pentru că i-a convenit şi lui să dea vina pe „odioasa“. Singurul care a apucat să spună ceva care să aibă cât de cât legătură cu adevăratul scop al operaţiunii „Trandafirul“ a fost Ştefan Guşă, şeful Statului Major al Armatei. Când oamenii lui de la DIM (Direcţia de Informaţii Militare, n.n.), pe care îi adusese de la Buzău tocmai ca să strângă informaţii din oraş (pentru că începuse să nu mai aibă încredere în bazaconiile voastre cu atacul extern) şi care aveau comandamentul instalat chiar în interiorul Spitalului Judeţean, i-au raportat ce făcuse Ghircoiaş, a izbucnit: „Ce? Şi i-au luat pe ai lor?“. Da. Şi aţi lăsat Armata să se descurce cum poate cu „ai ei“. Dar Guşă a murit repede. Nu a avut ocazia să fie întrebat de nimeni ce a vrut să spună atunci, iar istoria a consemnat că de vină pentru arderea cadavrelor de la Timişoara a fost Elena Ceauşescu. Tu nici nu ai fost menţionat. Păcat. Era meritul tău.
Pe 20 decembrie 1989, când pierduseţi deja Banatul şi flacăra „loviturii de stat anti-socialiste“ îşi croia drum spre Bucureşti, încă erai ferm convins că „nu există altă cale decât lichidarea acestei mişcări îndreptate împotriva securităţii statului“. Tu i-ai trimis cu avionul, la solicitarea lui Postelnicu, pe cei 40 de uslaşi în trening să-l apere pe Nicuşor la Sibiu. Aţi spus după aceea, ba că erau omniprezenţii „turişti sovietici“, ba că erau „cercetaşi de la DIA“. Dar nu erau. Erau de la USLA şi tu ştiai asta, pentru că erau băieţii tăi de suflet. USLA era sub directa ta comandă. Nu răspundeau decât în faţa ta. Tot tu îi trimisesei şi la Iaşi pe 10 decembrie 1989, când ai mutat acolo Dinamoviada de judo (care fusese planificată de la începutul anului la Oradea) ca să poţi reprima tentativa de miting. „Judokanii“ tăi i-au luat pe sus pe cei câţiva ieşeni care au avut curaj să vină în Piaţa Unirii. „S-a încercat la Iaşi, dar s-a lichidat la timp“, ai spus. Da, s-a lichidat pentru că aţi aflat şi aţi avut timp să vă organizaţi. La Timişoara n-aţi avut norocul ăsta. Spontaneitatea revoltelor autentice, ce să-i faci? Ani la rând tu şi prietenii tăi aţi aruncat cu noroi în episodul respectiv şi aţi spus că a fost organizat de „KGB“. Atunci erai de altă părere. N-ai zis nimic de ruşi. Zilele astea, ce ironie, un judokan celebru îi ameninţă la postul domniei sale de televiziune pe toţi cei care îndrăznesc să te vorbească de rău că va reacţiona din „datorie bărbătească“. Tot la USLA o fi învăţat judo şi el? Revenind la cei pe care i-ai trimis atunci la Sibiu, să ştii că şi-au făcut şi acolo datoria. La Sibiu a fost măcel.
Cu privire la noaptea de 21-22 decembrie 1989, ai făcut o altă „dezvăluire bombă“: i-ai fi propus lui Milea, căzut fizic şi psihic după ce dirijase tancurile de la Intercontinental, să-l arestaţi pe Ceauşescu. De fapt, conform lui Ştefan Alexie, ai ordonat ca în noaptea aceea „Să se facă arestări dintre cei pretabili să se erijeze în conducătorii acestei mişcări. Cine mişcă, îi vedem!“. Îi vedeaţi, da, prin luneta de la armele care trăgeau din casele de lucru ale USLA şi ale Serviciului Trasee de la Securitatea Municipiului Bucureşti. Ştii tu, alea pe care le aveaţi în fiecare bloc din intersecţiile mai importante, pe unde trecea de regulă Tovarăşul. Că doar nu vă dispuneaţi aleatoriu lunetiştii, care asigurau de regulă securitatea „Conducerii superioare de partid şi de stat“, de fiecare dată când se deplasa. Aveaţi puncte fixe. Despre asta ai spus tu ceva atunci, pe 22 decembrie 1989, când au început să tragă din nou, dar prietenii tăi nu o ştiu nici pe asta. În fine, ai spus că Dumitru Mazilu a fost arestat datorită excesului de zel al lui Aristotel Stamatoiu şi că, atunci când ai aflat, ai ordonat să fie eliberat imediat. Din nou, o minciună. De fapt, chiar tu ai dat ordinul să fie arestat împreună cu întreaga familie (cum au fost şi Brucan şi Dinescu, şi alţii) şi probabil că oameni tăi l-ar fi executat, dacă nu se schimba situaţia. Cât despre Vasile Milea, tot tu îl ai pe conştiinţă. Tu şi Ceauşescu, care l-aţi manipulat permanent şi l-aţi împins constant de la spate să antreneze întreaga Armată în măcel pentru a vă acoperi crimele. Spre deosebire de tine şi de restul securiştilor, Vasile Milea chiar a crezut că va plăti pentru obedienţa lui prostească şi a avut suficientă conştiinţă rămasă să se sinucidă. Tu nu. Tu ai avut cinismul să spui că nu ai putut să-l arestezi pe Ceauşescu din cauză că nu a vrut Milea. Şi Milea cum să te contrazică? Era, ca şi Guşă, ca şi Elena Ceauşescu, mort, nu-i aşa?
Dar situaţia s-a schimbat. În dimineaţa de 22 decembrie 1989, oamenii tăi din întreprinderi te-au informat că muncitorii s-au pornit spre centru şi că nu-i mai pot opri. Au încercat să sudeze porţile fabricilor, „să-i întârzie printr-o poveste, ceva“ (cum spune pe staţie unul dintre ei), dar nu mai mergea. La ora 10.00 ai ordonat tuturor unităţilor de Securitate să înceapă arderea dosarelor pentru că partida era în sfârşit definitiv pierdută şi îţi era teamă că „gloata“ va pune mâna pe ele. Şi cine ştie ce se întâmpla dacă se apucau să le citească ? Ai pretins ulterior că ai dat exact ordinul contrar, şi anume să nu se ardă nici un dosar. Te-au trădat doi securişti de la Argeş, singurii care, din prostie sau neglijenţă, au menţionat în rapoartele lor din 1990 că ordinul de ardere a dosarelor nu a fost o iniaţitivă locală, ci a venit de la Centru, de la generalul Ţencu, ofiţer de serviciu pe DSS în ziua de 22 decembrie. Iar lui Ţencu doar tu ai fi putut să-i ordoni aşa ceva. Apoi te-ai dus la ultima şedinţă a CPEx şi ai răspuns la îndemnul şefului tău de a „lupta până la capăt“: „Aşa vom face!“. Prietenilor tăi din presă le-ai spus că ai zis „Luptăm pe dracu’!“. Serios? Şi Nicolae Ceauşescu ce-a spus când a auzit asta? „Bine Vlad, cum vrei tu, numai nu mai fi supărat.“
A urmat fuga. Altă minciună. Ai „prevenit un măcel“ pentru că aveai 2.000 de securişti înarmaţi până în dinţi în CC şi dacă le dădeai tu ordin trăgeau, iar oamenii din piaţă „cădeau ca spicele“. Mulţumim frumos. Ai uitat să ne spui ce plănuiai să faci după aceea cu restul de zeci de mii de oameni care te-ar fi făcut bucăţi şi pe tine, şi pe toţi securiştii tăi ultraînarmaţi, mai ceva ca la Budapesta în 1956. Ca să nu mai vorbim de tancurile Armatei pe care veniseră demonstranţii şi ale căror echipaje tocmai aflaseră că ministrul lor „fusese sinucis“. Dar nu e nevoie să te întreb. Pentru că ştiu că, de fapt, şi asta este o minciună sfruntată şi că nici prin gând nu ţi-a trecut să dai vreun ordin în acele momente. În acele momente ai vrut să fugi împreună cu şeful tău, Nicolae Ceauşescu, şi ţi-ai lăsat oamenii de izbelişte să se descurce cum pot. Cei de la Direcţia a V-a şi-au aruncat armele şi s-au amestecat în mulţime, uslaşii umblau speriaţi pe coridoare, iar temutul general Neagoe s-a ascuns în sediul secret din subsolul clădirii, mascat de magazia cu măturile femeilor de serviciu. Tu ai urcat cu soţii Ceauşescu spre acoperişul unde vă aştepta elicopterul şi, pentru că ascensorul s-a blocat din cauza supraîncărcării, s-au dispensat scurt de prezenţa ta. Şi de cea a lui Dincă, pe care îl bănuiau de trădare din momentul în care Gorbaciov avusese proasta inspiraţie să-l strângă în braţe, gest interpretat automat de paranoicul Ceauşescu drept o desemnare a succesorului. Te-au abandonat în clădirea CC şi te-ai ascuns şi tu, ca toţi ceilalţi, într-un birou, până când ţi-ai dat seama că oamenii nu vor să se răzbune pe tine (nici nu ştiau cine eşti) şi ai recunoscut între cei care se agitau în jurul noii puteri figuri familiare. Ai descins în mijlocul lor însoţit de gărzile tale de corp şi de staff-ul tău, care câteva ore înainte lucra febril la planurile de lichidare ale „loviturii de stat anti-socialiste“ şi te-ai alăturat Revoluţiei. Apoi ai spus că fără tine nu ar fi reuşit. De mult doreai tu răsturnarea regimului. „Salvatorul“ României.
Domnul Trandafir
Ştiu că ţi-a plăcut mereu să fii prezentat ca un învăţător sfătos şi cald. Prietenii tăi au făcut mereu mare caz de începuturile tale în cariera de dascăl, legându-le de amintirea duioasă a familiei. Dar nu ştiu şi nici tu nu le-ai spus că în dosarul tău de cadre este menţionat un episod care arată că, atunci când ai avut de ales între familie şi Securitate, ai ales-o pe ultima. Adevărata ta familie. Erai un tânăr căpitan pe atunci, cu perspective frumoase pentru că erai propagandist şi ştiai foarte bine ce trebuie să spui ca să avansezi (tocmai ce te întorseseși de la un curs de specializare în URSS), când a apărut problema. Un „binevoitor“ te-a turnat la Cadre. Le-a arătat că tatăl tău (fost chiabur) încă mai frecventează biserica din satul natal şi că pe unul dintre pereţii acesteia sunt pictaţi, în calitate de ctitori, bunicii tăi. Grav. Ai întocmit urgent un raport în care ai spus că ai luat măsuri imediate. Ai avut o discuţie „principială“ cu tatăl, arătându-i că nu este sănătos să urmeze credinţe absurde şi care nu sunt conforme cu realismul socialist (ai avut grijă să menţionezi că tu nu împărtăşeşti deloc „superstiţiile“ respective), iar pictura a dispărut din biserică. Nimic nu trebuia să stea în calea carierei. Şi nu a stat. Iar ea, cariera, a fost prodigioasă.
Nu ştiu cât de erudit ai devenit de-a lungul anilor. Aurel Rogojan spune că ai fost. Eu ştiu doar că lucrarea ta de admitere în Şcoala de Ofiţeri a MI din 1951 a fost o catastrofă. Ai avut de scris despre Lupta poporului sovietic cu imperialismul şi ai reuşit să confunzi în aşa hal perioadele istorice, încât i-ai enumerat pe „panii polonezi“ şi pe „japonezi“ printre inamicii revoluţiei bolşevice din 1917. Dar nu-i nimic. Ai compensat, repetând la două propoziţii cât de „genial“ este „genialul Stalin“ şi asta a fost decisiv. Profesorii au înţeles imediat că erai de viitor.
În 1957 erai deja locţiitor al Serviciului Învăţământ din Direcţia Cadre. Până în 1977, adică timp de 20 de ani, ai şcolit întreaga generaţie de securişti, care erau în decembrie 1989 în plină activitate. Oamenii tăi. Şi ce lucruri frumoase i-ai învăţat! Da. Tu ai fost unul dintre autorii manualului Bazele muncii de securitate din 1972, cel care avea ca singur obiect adaptarea vechilor abuzuri la noua orientare a „legalităţii socialiste“. Cum să bateţi, să torturaţi şi să omorâţi cu acoperire legală şi fără să lăsaţi urme. O carte întreagă despre disimulare, minciună şi strategii de camuflare a represiunii. A devenit a doua natură a ta şi a învăţăceilor tăi şi a avut atât de mare succes, încât a fost reeditată în 1975. Puţini ştiu că ai avut o contribuţie decisivă la partea teoretică a represiunii din anii ’80. Păcat. Alt merit trecut cu vederea. Nici prietenii tăi nu o ştiu, că altfel ar cita-o ca pe o altă dovadă a calităţilor tale de „dascăl“.
Când a fugit Pacepa erai deja de ceva vreme în conducerea DSS şi te ocupai de problemele pe linie de contraspionaj. Bineînţeles că tu, primul care ar fi trebuit să fie informat cu mişcările „spionului“ Pacepa, nu ştiai absolut nimic şi ai fost la fel de surprins ca şi restul colegilor tăi din conducere, când aţi aflat de la Europa Liberă că este deja în Statele Unite. Asta nu te-a împiedicat să construieşti, împreună cu ceilalaţi membri ai pseudocomisiei de anchetă, nişte explicaţii fantasmagorice despre motivele dezertării celui care fusese cel mai apropiat consilier al lui Nicolae Ceauşescu. Tonele de declaraţii date chiar de foştii tăi elevi, pe care i-ai anchetat împreună cu Pleşiţă, Macri şi Vasile Gheorghe - şi care arătau cât de profund mafiotă devenise „Fami(g)lia“ - au fost convenabil băgate sub preş şi tu ai bifat linia „corect politică“ impusă de Şeful. Aţi concluzionat că Pacepa fusese de fapt un spion american încă de la intrarea în Securitate şi că a complotat vreo 20 de ani neştiut de nimeni ca să murdărească imaginea imaculatei instituţii. Sigur că da. Dar pe tine nu te-a deranjat niciodată să minţi, cu atât mai puţin dacă asta se cerea şi era rost de avansări. Şi ai mai avansat puţin. Ai ajuns şeful iubitei tale familii.
Oameni pe care nu i-ai cunoscut
Pe Gheorghe Ursu nu l-ai întâlnit vreodată, dar ştiu că l-ai urât. Mai ştii cât de greu l-aţi găsit? Ani în șir l-aţi căutat pe cel care a trimis scrisoarea aia la Europa Liberă, în care a dezvăluit lumii întregi că Ceauşescu nu a făcut nici o consolidare serioasă a clădirilor avariate după cutremurul din martie 1977. Le-a dat un strat de tencuială şi gata. Nu era să bage el bani în clădirile construite de „burghezo-moşierime“. El avea de făcut Casa Poporului. Gheorghe Ursu a pus pe hârtie toată povestea măsurilor voastre criminale şi a trimis-o spre ştiinţa tuturor. V-a demascat, ca pe nişte criminali cinici ce eraţi. L-aţi fi rupt în bucăţi atunci, dacă l-aţi fi găsit.
Ai avut totuşi noroc. L-aţi descoperit întâmplător, pentru că o colegă de serviciu era prea frustrată, iar ofiţerul de obiectiv, Dumitraciuc, care tocmai fusese retrogradat pentru delapidări pe la DIE, vroia să se reabiliteze în ochii şefilor. Aţi găsit jurnalele şi apoi a recunoscut că este autorul scrisorii. Ai spus că nu era de competenţa ta şi că nu ai ştiut nimic. Ba era fix de competenţa ta. Ţie ţi-a adus Dumitraciuc dosarul, ca să dai dispoziţii privind modul în care să fie lucrat cazul „cu discernământ politic“. Le-ai indicat, cum îţi era obiceiul, pe un bileţel, cum să acţioneze. Să lucreze prin intermediul Miliţiei, să nu menţioneze jurnalele şi mai ales să afle cine mai era amestecat în complot. Că asta era marota voastră: complotul. „Cine e în spate.“ Nu era nimeni, în afară de Gheorghe Ursu, care se săturase de voi. Pentru că nu aţi scos de la el „grupul de complotişti“, l-aţi bătut până l-aţi omorât. Apoi aţi dat vina pe Miliţie şi pe un infractor de drept comun.
Pe Adrian Fulea ţi-l aduci aminte? Puţin probabil. Era un tânăr de perspectivă şi o minte sclipitoare. Era pasionat de fizică nucleară şi era foarte bun. Atât de bun, încât a fost trimis în Canada la specializare pentru a deveni unul dintre viitorii noştri experţi în zona tehnologiilor nucleare. Dar pe voi nu vă pasiona asta. Aţi vrut să-l recrutaţi ca să vă dea nişte informaţii de doi lei despre profesorii lui canadieni. Omul v-a refuzat pentru că nu îl interesau prostiile voastre şi din cauza asta i-aţi anulat viza. Nu s-a întors imediat pentru că dorea să-şi termine studiile. Dar nici nu a fugit şi nici nu a rămas acolo. În prostia lui, credea că va face carieră în România şi că îşi va ajuta ţara. Voi aveaţi alte planuri. Nu l-aţi lăsat să îşi urmeze cariera şi l-aţi trimis să fie asistent universitar şi să care servieta unuia care ştia de zece ori mai puţin ca el. S-a enervat şi a scris o scrisoare de protest. L-aţi mustrat într-o şedinţă a oamenilor muncii. A început să vocifereze că nu e normal şi că toţi sunt nişte impostori, în frunte cu „Tovarăşa“, care a greşit complet o formulă în nu ştiu ce studiu ştiinţific scris de altcineva. L-aţi dat afară. Aţi presat-o pe nevastă-sa să divorţeze, i-aţi luat copilul şi l-aţi transformat în şomer. Când a început să-i scrie lui Ceauşescu şi a ameninţat că iese în faţa coloanei oficiale l-aţi internat la psihiatrie. Neuroleptice şi şocuri electrice până când i se vindecă „delirul revendicativ“. Aveaţi şi diagnostic pentru aşa ceva. Singura ţară din lume unde exista boala asta. Apoi îl săltaţi de acasă şi-l internaţi de fiecare 23 august, la fiecare vizită a vreunui şef de stat, la fiecare manifestare publică. Alte neuroleptice, alte şocuri electrice. Când l-am cunoscut eu, în 2000, doar dacă îi citeai dosarul şi vedeai actele oficiale din el ai fi putut crede că omul care stătea în faţa ta fusese cândva doctor în fizică nucleară. Patriotismul în cea mai înaltă formă. Cum zice Aurel Rogojan în Evenimentul Zilei? „Devotat cauzelor naţionale.“ Şi ai mai fost ceva, tot potrivit prietenilor tăi.
Părintele antiteoriştilor
Dacă pe cei doi de mai sus nu i-ai cunoscut direct, pe Trosca sunt sigur că ţi-l aminteşti. Da. Gheorghe Trosca, şeful de stat major de la USLA, care a murit împreună cu prietenul lui Eugen Cotună şi cu alţi cinci uslaşi la MApN în noaptea de 23-24 decembrie 1989. Ştiu că deja le-ai povestit prietenilor tăi cât de îndurerat eşti de moartea lui şi cât de nenorocit a fost „KGB-istul“ ăla de Militaru, care i-a asasinat cu sânge rece. Pentru că, nu-i aşa, despre asta a fost vorba. Tu şi securiştii tăi aţi fost în decembrie 1989 victimele unui complot KGB-ist. Dacă ai putut să spui asta până în 22 decembrie, ce te-ar fi împiedicat s-o afirmi după aceea? Păi nu ai făcut decât să te ţii de povestea ta şi a lui Ceauşescu din 17 decembrie. N-ai schimbat nicio virgulă.
Dar de ce nu le-ai spus, de exemplu, că Trosca te-a căutat pe tine în acea noapte la MApN? Da, pe tine, nu pe Militaru. Bleorţ, celălalt adjunct de la USLA, l-a auzit pe staţie, imediat după ce tancul a tras prima rafală asupra lor, încercând să-l contacteze pe „80“. A declarat asta în faţa procurorilor militari, dar ei nu aveau idee ce e chestia asta cu „80“. Cine ştia ce coduri folosea Securitatea? Te-au întrebat pe tine. Ai scris în declaraţie că habar nu ai şi că Bleorţ sigur inventează, din cine ştie ce motive, totul. A rămas ca tine. Pentru că, nu-i aşa, cine are tupeul să-l contrazică pe generalul Vlad?
Dar am aflat că ai minţit şi în privinţa asta. „80“ era indicativul tău. Ştiu sigur, pentru că am găsit în arhivă tabelul cu distribuţia indicativelor de staţie a tuturor şefilor Ministerului de Interne întocmit pentru situaţiile de alarmă. Ca să vă poată găsi oriunde şi oricând şi ca să puteţi comunica între voi pe frecvenţe rezervate. Logic, de altfel. Deci Trosca, care ştia şi el indicativul, te-a căutat pe tine în timp ce asupra lui începuse să se tragă. De ce? Ca să-i opreşti pe cei de la MApN şi să-l salvezi, normal. Pentru că şi-a dat seama că planul tău şi a lui Ardeleanu, oricare ar fi fost el, a eşuat şi el o să plătească pentru asta. L-aţi ţinut 30 de minute în faţa Centrului de Calcul fără să-i daţi nici un semn, fără să-i trimiteţi omul de legătură care să-l introducă în sediu, fără nimic, până când cei din dispozitiv au devenit suspicioşi şi au vrut să vadă ce-i cu el acolo. Care era planul vostru? Păi să scăpaţi voi. Tu şi Ardeleanu. Conducerea CFSN se trezise puţin că poate nu sunteţi aşa de loiali Revoluţiei cum susţineaţi şi a început să vă suspecteze. Pe Ardeleanu l-au luat la întrebări despre uslaşii care tot apăreau prin oraş, deşi el jura că sunt toţi în unitate, iar pe tine, pe Stănculescu şi pe Guşă v-au înlocuit de la comandă. Ţi-ai dat seama că te bănuiesc. Brucan ţi-ar fi luat gâtul imediat, dar Iliescu, fricos cum îl ştii, nu vroia încă să se pună rău cu voi.
L-aţi chemat pe Trosca la MApN (în fine, Ardeleanu i-a dat efectiv ordinul direct), în caz că aveaţi nevoie urgent de „băieţii voştri“. A venit cu cea mai bună grupă de intervenţie pe care o avea la dispoziţie. Ştiu că aţi spus că este ridicol ca cineva să-şi imagineze că uslaşii cu două ABI-uri puteau să atace ministerul apărat de atâtea tancuri, atâţia militari etc. Aparent aşa este. Dar, dacă citeşti ordinele de zi pe unitate ale USLA şi vezi că oamenii lui Trosca făceau trageri în fiecare zi, 365 de zile pe an, cu toate tipurile de armament, că simulările lor prevedeau situaţii de pătrundere în obiective puternic apărate, că Trosca însuşi se ocupa de conceperea şi desfăşurarea unor astfel de exerciţii, că deghizarea în uniforme MApN, ale Gărzilor Patriotice sau Miliţiei era rutină, îţi mai schimbi părerea. Mai ales când ştii că militarii în termen ai MApN abia dacă trăgeau trei cartuşe şi apoi erau trimişi restul stagiului militar la porumb. A fost un miracol că nu s-au împuşcat toţi singuri în decembrie 1989. Da. Uslaşii lui Trosca ar fi putut, dacă li se ordona, să intre în MApN. Dar nici tu şi nici Ardeleanu nu mai puteaţi să-i daţi un astfel de ordin şi, în general, nici să-i spuneţi ce să facă. Eraţi izolaţi. Iar Trosca a murit din cauza voastră.
Aţi ambalat apoi frumos povestea în cea a conspiraţiei KGB-iste şi le-aţi vândut-o prietenilor voştri din presă, unor pseudoistorici şi altora, oameni altfel destul de în regulă, dar cu lecturi greşite. Le-aţi băgat-o pe gât şi elevilor de la SRI, care, ajunşi astăzi ofiţeri plini, ar putea să jure că USLA a fost o unitate care se ocupa doar de antiterorism şi că „tradiţia binelui“ durează de 40 de ani. Tu şi Ardeleanu aţi fost, evident, nişte victime.
Mai e ceva. Ai uitat să le povesteşti despre diversiunea electronică. Că asta e într-adevăr o chestie de mare artă. Poţi să spui că nu au existat terorişti, că s-au împuşcat între ei revoluţionarii şi Armata, că au fost diversionişti, că au vrut ruşii şi americanii să dezmembreze România, în fine, orice. Dar ţintele alea electronice de pe radarele Aviaţiei cine le-a generat? Cine putea să imite semnăturile radar ale unor grupuri de elicoptere suficient de bine, încât CAAT (Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului, n.n.) să tragă sute de rachete în aer, avioanele de vânătoare să fie ridicate de zeci de ori de la sol ca să intercepteze ţintele şi toată lumea să creadă că suntem atacaţi din toate părţile? Răspunsul? Voi. Adică tu, Stănculescu şi Guşă. Comandamentul Militar al Revoluţiei. De ce? Păi voi aveaţi nevoie de un nou duşman extern, ca să vă erijaţi în salvatorii Revoluţiei şi să scăpaţi de răspunderea pe care o aveaţi pentru represiunea dinainte de 22 decembrie 1989. Pompierii-piromani. Le-aţi împuiat capul tuturor cu terorişti arabi, comandouri ale lui Ceauşescu şi baze subterane de elicoptere, aţi pus oamenii voştri să sune la Televiziune şi să anunţe otrăvirea apei, bombe şi coloane blindate, ca să nu aibă nimeni timp să vă întrebe ce aţi făcut până atunci. V-aţi negociat supravieţuirea. Pe noi nu ne-a costat decât câteva sute de morţi şi câteva mii de răniţi în plus.
A, da. Nu e doar o supoziţie şi o teorie a mea. Simulările de ţinte aeriene s-au făcut cu ajutorul unor staţii montate pe camioane, care se găseau la detaşamentele de cercetare diversiune de pe lângă marile unităţi ale Armatei şi pe care le aveam de la aliaţii noştri ruşi. Poate vă aduceţi aminte că eram în Tratatul de la Varşovia şi că aveam tehnică de luptă de provenienţă sovietică. Da. Tu, Stănculescu şi Guşă aţi simulat atacurile aeriene, ironia sorţii, cu echipamentul prietenilor sovietici, pe care i-aţi acuzat după aceea că au vrut să atace România.
Ştii bine că aţi şi testat tot scenariul în vara lui 1989, chiar în Dobrogea, ca să vedeţi reacţia CAAT-lui la un posibil atac de desant asupra litoralului. Atunci, Aviaţia s-a confruntat cu aceleaşi ţinte false pe radar, a ridicat (ca şi în decembrie) avioanele de vânătoare şi nu a găsit (iar ca în decembrie) nimic. Aţi văzut că merge. Singurii care v-au observat au fost tot ruşii, care v-au monitorizat comunicaţiile prin staţia lor de ascultare de lângă Chişinău.  
Prietenii tăi sunt însă convinşi că de fapt tu ai salvat Revoluţia. Dar cine sunt totuşi aceşti prieteni?
Prietenii lui Moş Crăciun
N-au fost mulţi la început. Era şi greu. Memoria era încă proaspătă. Atunci, imediat după evenimente, oamenii nu aveau mari dubii referitoare la responsabilii masacrului din decembrie 1989: Armata şi Securitatea. S-au organizat procese şi tu, împreună cu ceilalţi securişti aţi fost judecaţi şi condamnaţi. Nu aţi spus nici un cuvânt atunci despre existenţa unor planuri de dezmembrare a României şi despre turişti sovietici, deşi asta chiar v-ar fi exonerat. Dar nu aţi spus-o. Nu puteaţi produce nicio dovadă. Şi era prea gogonată la ora aia.
Apoi a urmat pasarea responsabilităţii între voi şi Armată. Armata a avut iniţial un avantaj evident, pentru că ieşise din Revoluţie cu ascendentul moral al luptei împotriva „teroriştilor“, dar aţi recuperat rapid. Când s-au mai liniştit apele, v-au graţiat pe toţi şi v-au reintrodus în circuit. Oricum, deja oamenii tăi capturaseră puterea după câteva lovituri bine ţintite cu Mineriada şi evenimentele de la Târgu Mureş, aşa că nu ţi-a fost foarte greu. Ai rămas totuşi în umbră. Era mai avantajos.
Foştii tăi camarazi nu au avut timp să facă istorie în anii ’90, pentru că priorităţile erau altele. Acapararea economiei, a justiţiei, a partidelor politice şi în general a ţării, pe care o considerau moştenirea lor directă de la Ceauşescu, îi ţinea ocupaţi. Singura grijă constantă era ca dosarele la care au lucrat 50 de ani să rămână ferecate, căci de acolo emana esenţa puterii lor. Cu ele se putea şantaja, corupe şi influenţa. Atât timp cât erau în mâinile lor, era bine. Aveau controlul. Cine făcea pe nebunul se trezea deconspirat în presă cu note olografe. Nu a fost nevoie decât în rare ocazii. Majoritatea au înţeles aluziile din start.
Dar unii au vrut să intre în NATO şi UE. Şi de aici ţi s-a tras. Impunitatea de care se bucurase Securitatea după 1990 s-a sfârşit. Cu scrâşnete de dinţi, cu piciorul în uşă, cu „siguranţa naţională“, foştii tăi elevi, ajunşi şefi pe la SRI, au trebuit să dea dosarele. Era ordin de sus şi nu puteau face nimic. Şi când „gloata“ a început să afle ce scrie în ele şi dintre paginile lor s-a ivit adevărata imagine a „patriotismului“ vostru de faţadă, a fost foarte rău. Au început procesele publice, istoricii au început să scrie, ziarele să publice şi televiziunile să facă documentare. Trebuia făcut urgent ceva şi oprită hemoragia. Şi atunci şi-au amintit de tine. Efigia perfectă. Eroul „Securităţii patriotice“. Moş Crăciun.
Ofensiva rescrierii istoriei a început treptat. Mai întâi a trebuit relativizat totul. Nu a existat Revoluţie, nu au existat abuzuri ale Securităţii, toţi românii au fost de fapt turnători, nimeni nu a rezistat cu adevărat comunismului. O ţară în care toată lumea a fost victimă. Nici un călău. De fapt, unul singur: Ceauşescu. Dovezile aduse împotriva acestor susţineri? Invenţii şi manipulări. Apoi aţi revizuit-o şi pe asta pentru că nu mai puteaţi nega chiar totul. Aţi început să spuneţi că abuzuri s-au făcut doar până în 1964-1968. După aia, gata. Iar înainte nu le-aţi făcut voi, că ţara era condusă de ruşi. Tot ruşii au fost vinovaţi. Se potrivea ca o mănuşă cu minciunile despre Revoluţie. Furaţi de ostilitatea lor pentru Ion Iliescu şi regimul lui, oamenii v-au urmat orbeşte în susţinerile voastre fără să-şi dea seama că miza voastră nu era adevărul, ci să vă excludeaţi din lista responsabilităţilor.
Au apărut imediat „tovarăşii de drum“. Fostul informator care aspira să ajungă ofiţer de Securitate (dar nu s-a putut) Alexandru Stoenescu a trebuit să o ia de la Burebista cu loviturile de stat, doar pentru a vă ajuta să dovediţi că în decembrie 1989 s-a întâmplat aşa ceva. Şi de aici a tot scris. A fost promovat de televiziunile controlate de prietenii voştri şi a ajuns „autoritate“ în domeniu. O autoritate în minciună şi manipulare. I-au urmat alţii, care l-au luat drept reper. Din păcate, printre ei, şi Cartianu. Profesorul Troncotă şi-a făcut treaba mai întâi la Academia SRI, unde le-a livrat, generaţie după generaţie, aberaţiile voastre tinerilor care erau selectaţi să vă înlocuiască. I-a nenorocit pe viaţă, convingându-i că între voi şi ei nu este nicio diferenţă. Aţi lucrat cu toţii în Intelligence. Ba nu. Ei urmau să lucreze în Intelligence, voi aţi lucrat la Securitate. Şi nici nu erau criminali cum aţi fost voi şi nici nu erau angajaţi să omoare oameni. Când a considerat că lumea a uitat că a fost ofiţer de Securitate, „Profesorul“ a început şi el să scrie. Tot pe linia lui Stoenescu.
Bătrânii istorici din generaţia lui Giurescu şi Berindei, pe care i-aţi avut pe lista de cheltuieli înainte de 1989, au intrat în joc mai târziu, dar când au făcut-o, au făcut-o cu toată autoritatea lor de monştri sacri ai Istoriei. Greu de explicat publicului că au avut o altă agendă şi că ce au produs pe tema asta este în cel mai bun caz maculatură.
Dar nu toţi au fost din categoria asta. Unii dintre prietenii tăi te-au curtat pentru că le erai util. Ei aveau de fapt nişte meciuri cu justiţia pe partea penală. Ca Voiculescu, ca Vântu sau ca tânărul tău discipol declarat Andronic. Cel din urmă ţi-a pus la dispoziţie ziarul Evenimentul Zilei ori de câte ori avea nevoie de efigia ta pentru a se lupta cu „binomul“. Tu erai cel care gira, cu statura ta patriotică, „dezvălurile“ lui. Acum înţeleg că de fapt cei care te critică pe tine sunt „oamenii lui Coldea“. Ce să faci? Fiecare cu oful lui. Pe Cristoiu nici nu trebuia să-l convingi. Gândeşte doar în conspiraţii. Aproape că nu vă pot distinge.
Toată gaşca asta pestriţă de securişti, penali, pseudoistorici şi aşa-zis jurnalişti te plânge astăzi cu lacrimi amare. Îi înţeleg. Şi-au pierdut efigia. De unde să mai scoată dezvăluiri despre cum seamănă justiţia de astăzi cu abuzurile „Securităţii rele“ din anii ’50? Cine o să-i mai mângâie pe cap înţelegător, când vor spune că sunt totuna cu deţinuţii politici din penitenciarele comuniste? Cine o să le mai dea dreptate că Uniunea Europeană este o dictatură şi democraţia este o prostie? Cine le mai alimentează conspiraţiile?
Că doar nu o să se apuce acum, că nu mai eşti, să citească documentele produse de tine.





Comentariatul


c.g.
+12
Prea multi il vorbesc de bine pe generalul de securitate Iulian Vlad, plecat la cele vesnice la varsta de 86 de ani, iar daca si '' cainele de paza '' al democratiei gazetarul Cornel Nistorescu scoate in evidenta niste lucrari ale respectivului personaj care au zadarnicit se pare anumite scenarii din dec.'89, mai clar asa de la lovitura de stat din data respectiva data de fosta URSS in cardasie cu cozile lor de topor din tara asta din care se remarca Ion si Iliescu, generalul Nicolaie Militaru, Siviu Brucan si altii ! Am urmarit si o emisinue pe sticla mai mult sau mai putin mogulizata A3 in care fostul decan la Facultatea de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informatii Cristian Troncota a dat pe goarna in fata lui Mihai Gadea si fartatul lui Mircea Badea oarece intamplari despre raposatul ... ! Eu nu am prea multa apreciere fata de cel care a fost generalul Iulian Vlad, dar m-a impresionat ca a locuit intr-un apartament de 2 camere ..., unii spun ca in anul 1989 a salvat ROMANIA si ca este un adevarat erou, iar asa cum spune don' Troncota era un om citit, inteligent, modest, devotat poporului roman, Dumnezeu sa il ierte, Dumnezeu sa il odihneasca !
 
Nastratin
+1
Ce sa spun ! Si ce ar trebui sa fac eu acum , sa sar intr-un picior de bucurie ca Vlad si-a salvat securistii ? Nu zau ! Si ca salvatii astia ai lui Vlad sunt la originea dezastrului in care se afla acum Romania ! Domnu' Nistorescu , chiar nu ati observat de 27 de ani ca in toate cazurile in care s-a produs cate o mare potlogarie economica , era prin preajma cel putin un securist ! Din aia ai lui Vlad , nu altii ! Ca sunt peste tot ! Ca au acaparat afacerile cele mai grase ! Nu vedeti astea ? Cum naiba se face ca nora lui Vlad este patroana celui mai mare lant de farmacii ! E desteapta , n'asa ? Ce parere aveti de urmatoarea smecherie : in 1989 toata lumea a fost foarte satisfacuta ca Securitatea a fost trecuta in subordinea Armatei ! ,, Asa le trebuie , sa nu-si mai faca de cap ! ''. Nu zau ! Escrocheria escrocheriilor ! Domnii securisti au beneficiat de pensii ca militari pensionati de la ARMATA ! Nu ca securisti ! Astia au clocit totul ! De la SECURITATE nu-i pensiona nici dracu' ! Au stat cateva luni la Armata si pe urma s-au pensionat ca SRI-isti ! Poti sa zici ceva ? Eu nu spun ca Securitatea a fost 100 % o adunatura de criminali ! Dar nici macar unul ? P.S.: Escrocheria FNI ! Daca imi aduc bine aminte , sefii filialelor FNI din tara au fost cam 51 . Impartiti cam asa : cam 46 fosti ofiteri de Securitate , vreo 3 fosti ofiteri MApN si 2 civili . Si ? Si nimic ? Ati auzit sa fi fost anchetat de Parchet vreunul din astia ? Astia n-au stiut absolut nimic din ce se petrecea acolo ? Nu ! Nu i-a deranjat nimeni cu nimic ! Si noi trebuie sa lesinam de incantare la vrajelile astora doi ! P.S.2: Cum va explicati ca atotstiutoarea si vigilenta Securitate , a lasat cateva zeci de autoturisme LADA , cu cate 4 turisti , sa traverseze Romania de la EST la VEST , fara sa se prinda cine erau ,, turistii '' ! Generalii astia doi sunt eroi ? De ce ? Vlad trebuia acuzat cel putin de incompetenta ! Sau de ceva MULT mai grav !
 
 
Obuz @ Nastratin
+23
Mai nastratine, in general iti apreciez postarile si iti mai dau si plusuri din putinul meu!Unde nu ai dreptate acum este in a judeca situatia global(holistic-pentru tine): Priveste la Siria si la ce inseamna un dictator care se cramponeaza de putere!Daca un om intr-o singura secunda istorica face ce trebuie pentru tara lui ,trebuie toata viata laudat !Daca Securitatea tragea ,si avea cu ce si aveau si oameni pregatiti pentru asta,iesea un razboi civil cum scrie la carte si acum eram impartiti intre vecinii "frati si prieteni"!Vlad (cu gen. Guse-care a si platit cu viata)au actionat ca la sah, au vazut inainte mutarile ocupantilor sovietici ,unguri ,sarbi si ce dreaqu mai erau ,si au actionat genial,altfel acum eram varza!Ca si-au imbogatit copii,este o problema care tine de alte intelegeri ulterioare loviturii de stat, date de tradatorii cominternisti din armata !Romania nu poate fi o tara sigura ,cu patrioti,daca trec rusii Prutul in noaptea asta organizatiile PSD i Bizighesti, fraternizeaza dusmanul...
 
 
nicu cohen
+9
Iulian Vlad a fost un tradator de tara , un agent al serviciilor straine .Filip Teodorescu i-a raportat cu o luna inainte de lovitura de stat ca seviciile straine impreuna cu tradatori locali urmau sa-l lichideze pe Ceausescu . Iulian Vlad l-a tradat nu numai pe Ceausescu , a tradat Romania . Un tradator cinic , un sayanim minabil .
 
Charlie
-2
Scenariul Dvs, Dle Nistorescu, nu corespunde realitatii, in afara faptului ca se confrunta mai departe cele DOUA ARIPI ale SECURITATII despre care nu am obosit sa vorbesc. Ordinul dat de Vlad a fost stabilit de kgb-istii constienti de fanatismul ceausist al ofiterilor avand inalte functii la momentul LOVITURII DE STAT!!! Vlad se afla in stare de arest la...domiciliul crimei impotriva partidului si secretarului sau general PROASPAT REALES!!! Ordinul a fost conexat ordinului oficial de trecere a securistilor, groso modo, in cadrul Armatei!Chiar Vlad recunoaste ca s-a aflat intr-un semiprizonierat! Mai spunea ca celebrul tortionar securist Doicaru s-a aflat in camera unde alaturi de Gusa "dadeau ordine". Doicaru era paznicul kgb-ist al celor doi prizonieri filmati special ca fiind "comandanti supremi". Vlad nu a fost capabil sa recunoasca inscenarea grobiana!Gen.Gusa era succesorul de drept al lui Milea, dar pucistii l-au preferat pe pucistul sef Stanculescu pretins lasat succesor de Ceausescu!? Tortionarul de la Timisoara a fost preferat de complotisti tocmai pentru ca acolo le executase toate ordinele DESTABILIZARII si ASASINARII a SUTE de cetateni nevinovati!!! Stanculescu si-a "rupt" piciorul calcand gresit pe cadavrele timisorenilor si si l-a pus in ghips!? Acesta a fost argumentul suprem pentru Ceausescu, ca nu poate fi pucist cineva atat de...HANDICAPAT !!! Intre piciorul ANTERIOR ghipsat a ROMANOCTON-ului(asasinul de romani! Celebrul kgb-ist bizantinist Teodorescu stie geneza cuvantului) Stanculescu si asasinarea ULTERIOARA a lui Milea exista o LEGATURA LOGICA INTRINSECA !!! Vlad a fost numit sef al DSS in 1987 in plina dementza perestroikista pregatitoare a trecerii la capitalismul kgb-ist de stat!!!Vlad, un ceausist de esenta stalinista extrem de credincios, l-a informat despre LOVITURA DE STAT IN CLAR!!! " Serviciile straine",cum isi bateau joc complotistii si slugile, colaborasera pe fata pentru a forta DECRETAREA STARII DE NECESITATE!!!
 
 
Luminița Arhire MOARTEA AR TREBUI SĂ FIE CA O UȘĂ ÎNCHISĂ; UNEORI, ÎNSĂ, POTĂILE VOR SĂ SE ZGÂIASCĂ LA CEEA CE E DINCOLO ȘI-ATUNCI RÂCÂIE LA UȘĂ ȘI SALIVEAZĂ PE CLANȚĂ…
MOTTO: „Ultimul șef al Securității comuniste, generalul Iulian Vlad a murit la vârsta de 86 de ani.”
…………………………………………………………………………………………….
Ca turnesolul, prieteni, ca turnesolul… în zona aceasta nu veți vedea idei, nu veți vedea nuanțe, nu veți vedea îndoieli… ci numai VISCERE. Și numai sentințe maxime. Veți vedea că „ROBESPIERRII” de mucava și de conjunctură ghilotinează cu încrâncenare oarbă istoria și nu acordă circumstanțe atenuante. Pentru că în tribunalul din sufrageria lor nu se pronunță decât pedepse capitale. Iată:
Vladimir Tismăneanu 27 octombrie 2016 :
„ A-l ridica in slăvi pe Iulian Vlad echivalează cu o pălmuire a tot ceea ce inseamnă istoria rezistenței democratice din România comunizată. Generalul de securitate Iulian Vlad a fost direct implicat in reprimarea miscării de protest anti-totalitar de la Braşov din noiembrie 1987. La fel, in timpul cand el era şeful suprem al Securitătii, a fost ucis inginerul Gheorghe Ursu. Lista fărădelegilor sale este fără capăt…” ( așa spune Vladimir Tismăneanu ; iar lui Vladimir Tismăneanu, Fănuș Neagu, cu două luni înainte de a închiede ochii în eternitate , îi scrie acestea: „…Să tragem răbojul din grindă și să socotim: tatăl dumitale, domnule Vladimir Tismăneanu, cunoscut sub numele de Leon Tisminețchi, zis Ciungul, a fost agent KGB de când a dat în pământ și până a murit. Stabilit în România după 23 august 1944, el raporta periodic Ambasadei sovietice tot ceea ce se întâmpla în cadrul CC al PCR. La cererea expresă a lui Gheorghiu-Dej, Hrusciov a aprobat să fie eliminat din cadrele activului de conducere. A fost trecut lucrător la Editura Politică, sub conducerea lui Walter Roman, unde a tradus, sunt dator s-o spun, în chip excelent, operele lui Vladimir Ilici Lenin. Ani lungi m-am delectat cu scăpărătoarele lui întorsături de fraze. Reproduc, din memorie, o misivă a lui Lenin către un secretar PCUS de gubernie: «Stimate tovarășe N., pentru victoria revoluției împușcă-i imediat pe toți culacii din gubernie, pe toți țăranii mijlocași și ȘI pe șovăielnici.» Acest ȘI adverbial îi dă și astăzi emoții calofilului care sunt….” Asta ca să știm despre cine vorbim…, n.n.)
Cătălin Prisecariu , 30 septembri 2017, pe blog :
„Încet, mult prea încet, Securitatea moare. La propriu. Biologic, prin ultimii ei șefi. Din păcate, securiștii bătrâni – dar încă în putere – au educat tineri care să le ducă moștenirea mai departe. Pe unii nici măcar nu i-au educat, ci doar i-au manipulat ca pe idioți. Printre acești idioți, mulți ziariști…Moștenirea lui Iulian Vlad, ultimul mort din serie, e și genetică. Fiul său, Adrian, îi supraviețuiește ultimului șef al Securității. Și nu pare să o ducă rău. Lucrează la stat. La Corpul de Control al Prim-Ministrului.” ( are vreo relevanță unde lucrează fiul lui Iulian Vlad? nu, nu are, Cătă doar adaugă o pată de grăsime… n.n.)
Mălin Bot, 1 septembrie 2017, din Piața Victoriei , unde – zice el – că se desfășoară un fel de protest :
„Ați văzut televiziunile mafioților câte osanale i-au adus lui Iulian Vlad, care este un criminal , dragii mei… Iulian Vlad este criminal Și s-a văzut foarte clar acum când a murit acest criminal, acest torționar suprem al regimului comunist care sunt televiziunile legate de fosta securitate, de foștii securiști, de grupările mafiote…” ( câte propoziții, tot atâtea imbecilități… n.n.)
Roxana Iordache, 1 septembrie 2017, pe blog:
„PAUL GOMA ÎMPLINEŞTE MÂINE 2 OCT 82 DE ANI! PUTORILE PĂMÂNTULUI ÎL RIDICĂ ÎN SLĂVI PE IULIAN VLAD!”
P.S.1 Cel care se va grăbi să mă considere o ticăloasă de simpatizantă a fostei Securități, bine deghizată , e util să știe că : am dosar de Securitate de la 15 ani, am fost anchetată și am suferit consecințe. Nu m-am dus niciodată să-mi văd dosarul. Nu mă voi duce vreodată să-l citesc pentru că nu mă interesează. M-am împăcat în urmă cu mulți ani cu „denunțătorul” meu – fie iertat, căci nu mai e printre noi. Eu am vrut și eu am făcut asta, în seara când mi-am dat seama că nu mai am nici un fel de resentimente pentru el.
Dar, una-i una , și alta-i alta…
P.S.2 Și, da . „La mulți ani, Paul Goma ! ” Pentru că, la fel ca mai sus, una-i una , și alta-i alta…
 
 

Google
 

Postări populare