Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

6.6.17

Întoarcerea PIB-ului rătăcitor


Cât este de fapt potențialul economic al României? Să încercăm un alt fel de calcul!

Cifrele oficiale le știm: 170 de miliarde de euro Produsul Intern Brut anul trecut, cam 8500 de euro pe cap de locuitor, adică o treime din media UE.

Economiile cu prezență internațională substanțială calculează și un alt indicator – Produsul Național Brut, adică ce mai produc companiile naționale și intern și extern. La noi ăsta ar ieși mai mic decât PIB-ul, dar chiar nu prea contează asta. La nivelul de emigrație pe care îl are România – 3,5 milioane de oameni plecați să muncească în străinătate (adică tot atâția cât numărul angajaților în sectorul privat din țară!) – poate că ar fi mai relevant un altfel de indicator – hai să-i zicem Produsul Etnic Brut.

3,5 milioane de români lucrează în străinătate, pe un salariu mediu care foarte probabil trece bine de 1.000 de euro net pe lună. Asta înseamnă ceva apropiat de salariul minim din țările în care se duc dar dublul salariului mediu din România. Taxarea muncii la nivelul ăsta e undeva pe la o treime (nu 43% ca la noi) iar ponderea muncii în PIB cam jumătate. Deci putem presupune că fiecare contribuie la economia țării unde lucrează cu 12 × 1.000 × 1,5 × 2 = 36.000 de euro. Avem un minimum de 126 de miliarde de euro, contribuție directă la PIB-ul altor țări. Realist, probabil că cifra trece bine de 200 de miliarde, pentru că printre ei sunt și o mulțime de ingineri, medici, programatori, antreprenori.

Și nu doar asta, dar copiii și bătrânii i-au mai lăsat pe acasă, astfel că ponderea populației active acolo este covârșitoare, iar ei contribuie covârșitor la bugetele sociale de acolo.

Bun, și la ce folosește calculul ăsta?

Folosește ca să înțelegem care este potențialul economic al României. De fiecare dată când vreun bezmetic mai spune că românii sunt putoriasistați sociali, că au productivitate mică, că o creștere economică de 5% e prea rapidă, că un salariu minim la un sfert față de media UE o să producă la noi șomaj.

În realitate, potențialul economic este uriaș (și principalul merit tot al apartenenței la UE este!). Motivul pentru care oamenii au plecat este că el nu s-a materializat aici. Sigur că sunt destui, dar totuși o minoritate, care au plecat fie de silă fie pentru oportunități pe care chiar nu le puteau avea la ei în țară. Dar majoritatea au plecat cu lacrimi și regrete, pentru o viață decentă, și s-ar urca mâine în avionul înapoi dacă le-ar da cineva cu 25% mai puțini bani la ei în țară. Sau unii poate chiar cu 50%. La -75% nu prea merge!

Cum ar arăta economia românească în cazul ăsta?

Cifrele sunt o proiecție absolut orientativă, ca să ne facem o idee, dar sunt chiar pentru ziua de azi.

PIB: >300 de miliarde de euro
PIB/capita: >15.000 de euro
Salariul minim net: 500 euro
Salariul mediu net: 1000 de euro
Bugetul asigurărilor sociale: excedentar, la pensii mărite substanțial!
Bugetul de stat: Încasări procentuale similare dar aproape duble în termeni absoluți, din impozite mai decente, deficit zero chiar și după încă 1000Km de autostradă gata.
Prețurile: cu 20-30% mai mari decât acum – între 0% la mâncare / alte mărfuri respectiv 80-100% la servicii. Ați fost prin Vest deci ați văzut foarte clar chestia asta (contabilii îi zic efectul Balassa-Samuelson).

Cine are de suferit? Există trei categorii de perdanți.

Companiile care au nevoie de muncă ultra-low cost, de exemplu fabricile de cusut nasturi (că ălea de *îmbrăcăminte* pot să plătească salarii europene). O să-i plângem cum i-am plâns și pe Nokia când au plecat în China. S-a văzut apoi de ce a plecat – pentru că era deja cu un picior în groapă – dar Clujul a rămas hub tehnologic și fără ei. Tot aici intră firmele de pază sau curățenie ținute de securiști ieșiți la pensie la 40 de ani și pentru care orice alt model de afaceri s-a dovedit prea complicat, deci falimentar.

Micile businessuri „de familie", cu unu-doi angajați care muncesc pe nimic pentru ca familia să șadă aibă timp de „manageriat". Buticuri etc. Prin Vest, în genul ăsta de afaceri proprietarii chiar muncesc (câte trei generații simultan) și chiar nu își permit să plătească vreun angajat. Va trebui să o facă și aici, și va fi o mai bună utilizare a forței de muncă disponibile.

În fine, un micuț upper-middle class mai năzuros, care nu-și va mai permite menajeră, bonă, șofer, asistentă, personal trainer și alte mici plăceri de acest tip, pe care diferențialul de venituri îl face deocamdată posibil în țări care se zbat în middle-income trap. (în Europa de Vest e fezabil doar pentru clasele sociale bogate).

„Vaaai, dar oamenii ăștia vor rămâne pe drumuri", zbiară ei preventiv. Nu, nici vorbă. O să-i plătească cineva cu atât cât merită, că doar e economie de piață, se întâlnește cererea cu oferta, exact cum scrie la manualul de Economi-OanOuOan, nu-i așa băeți? (și doamne!)

Deja asta se întâmplă, de vreme ce pleacă atât de mulți în Vest, se poate întâmpla la fel de bine și aici. Chiar nu mai ține vrăjeala că „la noi productivitatea e mai mică", uite că acolo aceiași neproductivi au putut fi plătiți de patru ori mai bine. Mai degrabă voi – plătitorii de salarii mici – sunteți ăia neproductivi! Și poate că ar trebui să ieșiți din antreprenoriat, pentru a acoperi deficitul de pe piața forței de muncă. Îhîm, deficitul, îl simțiți nu? Ce vă zice asta despre unde ar trebui să fie salariile, despre „cerere și ofertă" și alte chestii din care ați înțeles voi doar ce v-a convenit?

Sigur că e o discuție separată despre salariul minim în contextul ăsta. Lași lucrurile să se întâmple natural sau le forțezi administrativ?

Păi până acum s-a văzut: salariul minim s-a dublat din 2008 până acum iar numărul locurilor de muncă a crescut totuși cu jumătate de milion (felicitări ZF pentru linia editorială lucidă pe care o țin constant de câțiva ani buni, chiar și dacă îi stânjenește direct pe mulți dintre cei care le plătesc publicitate!).

Știm, „corelația nu înseamnă automat cauzalitate". Dar când bocitoarele salariului minim profețeau că așa se vor pierde milioane de locuri de muncă, corelația însemna cauzalitate – nu?

Hai atunci să rafinăm conceptul: „Corelația înseamnă cauzalitate atunci când facem prognoze infirmate rușinos de realitate, dar nu mai înseamnă cauzalitate atunci când nu învățăm absolut nimic din chestia asta!".

Sigur, e greu pentru cei care au doar un ciocan să vadă dintr-odată altceva decât cuie. Dar barem când își dau cu ciocanul peste dește poate mai au o șansă.

Așteptarea fundamental eronată este că economia funcționează după mecanisme predictibile, ca o știință exactă. Or, nu este chiar așa, merge mai degrabă după interacțiuni între elemente atât de complexe încât aceleași inputuri pot să dea output-uri complet diferite în funcție de circumstanțe care scapă complet calculelor. Sau două lucruri care luate separat sunt dăunătoare pot să meargă bine împreună etc. Toată treaba asta nu poate fi prinsă într-o ecuație – sau în fine, ar fi una atât de complexă că n-ai capacitate, nici măcar teoretică – atomi în univers! – să o procesezi sau să o stochezi (cam ca jocul de șah). Îs muult mai utile intuiția, bunul-simț și testul empiric. Dar mai ales învățatul din erori.

Nu există „specialiști", ăia care se pretind sunt escroci. Lămuritoare este pe bursă noțiunea de „alpha" – e demonstrat pe date că majoritatea managerilor de fond, plătiți cu multe milioane, „reușesc" să scoată randamente mai mici decât media de pe indice. Adică dacă te duci și îți pui banii singur, proporțional pe fiecare acțiune dintr-un indice, e foarte probabil că o să câștigi mai mult decât unul care se presupune că e „expert" și că știe mai bine decât gloata.

În cazul ăsta concret, salariul minim chiar a ajutat, chiar dacă într-un mod complet neintuitiv.

În sistem închis, poate că funcționa ceva mai bine teoria. Doar că nu vin doar banii dinspre UE încoace, pleacă și forța de muncă de aici acolo. Și asta cam strică din start orice fel de calcule.
Teoretic ai piață liberă, cu actori raționali, care își urmăresc interesul cât pot de bine. Ceea ce-i adevărat. Dar în practică: inerții, fricțiuni, blocaje, teoria jocurilor, asimetrie informațională.

Deci dacă vorbești cam cu orice manager obișnuit de companie (cam 80%), o să-ți zică următoarele chestii:

1. Nu găsesc oameni să angajez, ăștia care acceptă ce le dau sunt neserioși, ăia pe care i-aș lua cer nesimțit de mulți bani.
2. Mă cocoșează costurile dar… aici sunt muuuuuuult mai mici decât de unde am venit.
3. Asta este piața, nu am cum să plătesc în plus.

Paradoxuri grămadă în abordarea asta, deja e greu să mai fi actor rațional oricât te-ai strădui.

Dar punctul 3 este decisiv în „ecuație". Ca manager ai totuși alt gen de constrângeri decât aia de a urmări interesul angajatorului tău pe termen lung, măcar că nu poți să-i faci bine cu forța.
Deci România este o piață cu salarii încă mici, din inerție. Cum îi explici tu acționarului că altul care a venit acum 5 ani încă își ține angajații pe 1000 de lei și tu nu găsești nici cu 2000? Păi o să creadă că ești putoare și incompetent! E mai simplu și mai sigur să scoți oferta în piață, să angajezi orice să găsește, apoi să spui – „ce vrei șefu' asta-i situația, aici au salarii mici dar sînt și cam putori, stau pe ajutoare sociale, chiulesc, își dau demisia după două luni. Facem și noi ce putem, da' uite eu sunt atât de competent că profit tot ți-am adus".

Faza nasoală e că, în momentul în care comportamentul ăsta se generalizează, oamenii buni încep să emigreze, iar din România au emigrat masiv. Și s-au dus la salarii de 4 ori mai mari. Și au ieșit din forța de muncă de aici. Și ar fi ieșit mai mulți, nu mai puțini, dacă nu erau mărite administrativ salariile minime.

Ei, pe unul d-ăsta, care a plecat că te-ai zgârcit la vremea aia să-i dai 1500 de lei în loc de 1000 acum nu prea mai poți să-l aduci înapoi nici cu 2000. Că el s-a dus la 1000 de euro. Aaa, și e productiv al dracului – ce să vezi! – brusc nu mai e „putoare". S-a stricat toată jucărica economică aia în care totul merge uns și își găsește echilibrele fine dacă o lași în pace. Aia e la nivelul de complexitate al fizicii de clasa a 6-a – „forța de frecare e neglijabilă, ignorați-o". Nop, forța de frecare e decisivă pe pământ, pe când „legile economice" funcționează predictibil cel mult în spațiul cosmic.

Nu înseamnă totuși că trebuie ignorate complet!

Mai riguros vorbind, salariul minim este o discuție complicată, riscuri există etc. Din fericire, ea e mai mult teoretică – un „lux teoretic", ca să parafrazăm un alt soi de „expert"). Pentru că în România el este atât de mult sub potențial încât încă posibilele efecte negative sunt încă prea departe. Exemplu scurt: În Turcia, cu un PIB/cap comparabil cu al României (20% în plus), fără să fie membră efectivă a UE, salariul minim brut este de aproape 500 de euro pe lună. 500 de euro pe lună. 500 de euro pe lună.

Corelația nuuu înseamnă cauzalitate, dar absolut întâmplător economia lor a crescut așa de repede în ultimii 20 de ani că ne-a ajuns din urmă și ne-a depășit.

Când o să ajungă și la noi salariul minim pe la 2000 de lei, poate că va fi vremea să discutăm despre riscurile de a îl mări și mai mult. Doar că economia va arăta cu totul altfel decât o știm acum – nu doar ca proporții ci și structural.

Diferența o face nu doar venitul efectiv ci mai ales venitul disponibil: cu cât rămâne o familie după ce își acoperă cheltuielile esențiale dintr-o lună. În momentul ăsta, pentru majoritatea covârșitoare a populației venitul disponibil nu există. Sau este practic negativ, pentru cei care trebuie să renunțe la lucruri esențiale, să nu mănânce sau să se împrumute până la salariu. În momentul în care pragul ăsta este depășit, viteza de creștere a venitului disponibil este mult mai rapidă decât a venitului efectiv și asta face să apară și să se dezvolte rapid sectoare economice care până atunci aproape că nu existau. Asta este de fapt diferența dintre economiile dezvoltate, printre care vrem și noi să ajungem.

Dar oricum, nu salariul minim este mecanismul principal prin care să ajungi acolo – nici pe departe. Iar miza e mai degrabă creșterea venitului mediu/median, care oricum nu se poate rezolva administrativ. Pentru asta este nevoie de capital, național și străin deopotrivă. Nu neapărat bani – ăștia vin azi ca să plece mâine cu ceva randament, capital – ăsta vine ca să stea pe termen nedefinit.

O parte vine natural și va continua să vină pe măsură ce se dezvoltă piețele de care vorbeam mai sus. Pentru mai mult, este de muncă.

Iar munca începe de la coborâtul cu picioarele pe pământ, și la figurat și la propriu

Printre clișeele azvârlite de fostul ministru de finanțe despre care povesteam în articolul de ieri a fost și ăla cu „evaziunea uriașă din agricultură". Asta este o chestie bine-înfiptă în mentalul colectiv dar care nu are susținere în realitate aproape deloc. Agricultura mare este bine-fiscalizată, chiar și numai de vreme ce fermierii nu-și pot lua subvențiile de la UE decât în măsura în care își plătesc impozitele la Fisc. Tot aici mai găsești și salarii de două-trei mii de euro la nivel de tractorist, care în industrie ar fi de neconceput pentru același nivel de calificare. Agricultura mică este scutită de taxe sau prinsă în variante simplificate după aceleași formule în care intră toți micii comercianți (nu, țăranul de la piață nu trebuie să dea bon, nici măcar nu i-ar servi cuiva la ceva de vreme ce este scutit de TVA și nu are de ce să țină bilanț de profit/pierdere la PFA). Au mai fost câte unii care făceau „mare-evaziune" cu cereale, dar chiar și aia era relativ mică față de totalul general, iar dacă încă mai există este acolo unde a fost favorizată politic de toate guvernele.

Cui îi servește acest tip de demonizare? Păi poate altor foști miniștri de finanțe, al căror singur merit care i-a dus pe post este că au fost trezorieri de bani ciordiți ai politicienilor. Serios, pare scenariu de lumea a treia, dar chiar așa s-a întâmplat – „hai băi să-l punem pe ăsta acolo, că le știe cu offshore-urile, ce dacă umblă tot timpul tras pe nas". (Sper să mă dea în judecată și ăsta, înseamnă că se recunoaște în poză!). Ăștia nu prea au făcut „optimizări fiscale" pentru companii agricole, de-aia le e la îndemână să arate cu degetul într-acolo.

În realitate, agricultura poate să devină catalizatorul principal de dezvoltare economică a României. Nu ca „procent din PIB", obsesia contabililor, ăsta tot pe la 5% va rămâne și nici nu-i nevoie de mai mult, dar ca motor de oportunitate antreprenorială. Este o afacere la îndemână pentru oricine are niște bănuți strânși și mult chef de muncă pe cont propriu (experiența muncind „neproductiv" pentru alții prin Vest a strâns-o deja). Colateral, s-ar dezvolta o mulțime de afaceri: industria alimentară, energia din biomasă, construcțiile, logistica, absolut orice!

Când jumătate din țara asta – zona rurală – va ieși definitiv din sărăcie, asta ar putea să antreneze un cerc virtuos economic care să facă posibile cifrele de mai sus.

Iar costurile pentru bugetul public ar fi chiar mici, uneori aproape de zero. Nu doar în agricultură, în multe alte locuri,dar ăsta este un exemplu cu masă critică mare și relativ ușor de înțeles chiar și pentru politicienii sau „experții" care catadicsesc să mai iasă din birouri și din automatismele de gândire.

Din nou, dincolo de clișeele stupide, e în zona rurală o masă critică uriașă de oameni care nu votează PSD sau o face cu lehamite, doar pentru că alții nici măcar atât nu-i bagă în seamă. S-a văzut asta la alegerile din 2014, când nici Facebook și nici măcar diaspora n-au fost decisive în alegerea lui Klaus Iohannis ci ruralul din toată țara, inclusiv din Giurgiu și Teleorman!

Și de fapt și asta este general-valabil. Alegerile din 2020 le va putea câștiga partidul care vine de acum (fie că este deja la putere fie că se pregătește temeinic din opoziție, chiar și ne-parlamentară) cu un program de dezvoltare ambițios, care să-și propună recuperarea în ritm accelerat a decalajelor de dezvoltare.

Care să vină cu un plan de creștere economică (sau, și mai bine, de creștere a veniturilor) cât mai apropiată de două cifre pe an. Și care să și propună să aducă înapoi cât mai mulți dintre cei 3,5 milioane de români care muncesc afară, cu tot cu PIB-ul rătăcit pe care ei îl produc, fie pe salarii bune fie ca investitori. Nu cu prostii de genul celor 20.000 de euro à la Geoană, că n-ai de unde scoate atâția bani. Nici cu clișee despre economie înghițite pe nemestecate de „experții" FMI și regurgitate în dispreț către „mahalaua ineptă", nici cu dat cu fundul de pământ că de ce a crescut economia cu 5%.

Să vină cu un program minuțios care presupune – în primul rând din partea lor – muncă, răspundere, muncă, empatie, muncă, competență, muncă, curaj și multă, multă muncă.

5.6.17

Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali

„Nu am primit Transilvania cadou!


4 iunie 1920, Palatul Marele Trianon de la Versailles. Atunci și acolo a fost semnat bine cunos­cutul tratat care stabilește până azi granițele multor state europene. Prin acest act, României i-au fost recunoscute ca părți integrante ale teritoriului ei Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, consfințind realitatea existentă pe teren. Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj, ne vorbește, pornind de la Tratatul de la Trianon, despre națiune, identitate românească și europenism.
 

Domnule rector, se împlinesc astăzi 97 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate, învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria. Ce stipulează acest tratat? Ce a reprezentat el pentru statele europene și mai ales pentru România de la semnarea lui până astăzi?

Tratatul este un document foarte detaliat și greu de rezumat aici, dar esența sa este următoarea: Ungaria, țară învinsă în Marele Război, revenea la granițele sale etnice, adică recunoștea - silită de puterile aliate și asociate (Anglia, Franța, SUA, Italia, Japonia și multe altele) - că o mare parte din fostele sale „provincii istorice", cu majorități altele decât cea maghiară, aveau să facă parte din Croația, Cehoslovacia, România, Austria. Prin urmare, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul deveneau din punctul de vedere al dreptului internațional părți integrante ale României, așa cum hotărâseră românii înșiși, în mod democratic, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Prin urmare, Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman). Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest. Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați. Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați. Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.

Se vorbește în zilele noastre despre Departamentul Trianon 100, înființat de Ungaria. La ce se referă acesta?

De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine. Este, de drept, un departament de „cercetare", intitulat modest „grup de lucru" sau „echipă de cercetare", plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant" guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100". Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării". Uniunea Europeană nu se amestecă în asemenea chestiuni, pentru că problemele de acest fel – bine gândite – nici nu vizează în mod oficial propaganda ostilă cuiva. Dar noi, care nu ne-am născut ieri, știm care este poziția de fond a Ungariei în ultimul secol: de a nu accepta apartenența Transilvaniei la România, de a vorbi mereu de drepturile sale „istorice" asupra Transilvaniei, de a susține emigrarea târzie a românilor din Balcani, ca păstori necivilizați etc. Eu însumi am participat la multe întâlniri de acest fel în Europa și SUA, după 1989, în care istorici și oameni politici din țara vecină prezentau lucrurile în acest fel. Or, ceea ce s-a întâmplat la Trianon în 1920 este un fapt foarte simplu și fără ambiguități: marile puteri de atunci au recunoscut ceea ce românii deciseseră în acord cu dreptul internațional; este clar că, dacă românii ar fi greșit, comunitatea interna­țională nu ar fi făcut Transilvania cadou României! Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947 și în alte câteva împrejurări, instanțele interna­ționale acceptate și legiuite au recunoscut același lucru, anume apartenența Transilvaniei la România. Prin urmare, cercetarea împrejurărilor în care s-a adoptat Tratatul de pace de la Trianon – deși tema este foarte bine cunoscută – se poate face oricând (mereu ies la iveală noi surse și se pot propune noi linii interpretative, în limitele adevărului), dar nu în scopuri revizioniste, de reorientare a opiniei publice inter­na­ționale. Până acum, din păcate, asemenea inițiative ale țării vecine, ale unor organizații și persoane din țara vecină au utilizat adesea datele istoriei în chip interesat, ca să lovească în România. Cea mai elocventă dovadă este directiva dată de guvernul ungar, prin MAE de la Budapesta, ca diplomații maghiari să nu participe la evenimentele legate de celebrarea Zilei Națio­nale a României. Or, Ziua Na­țională a României se sărbă­torește la 1 Decembrie tocmai în amintirea unirii Transilvaniei cu România! Dacă acest eveniment îi jignește pe oficialii unguri, cum să ne așteptăm la o tratare obiectivă din partea ungară a deciziei democratice luate la Alba Iulia acum un secol și ratificate pe plan internațional de Conferința Păcii de la Paris, din 1919-1920?

Tipuri de națiuni în Europa

Care sunt elementele constitutive ale unei națiuni? Limba, o credință religioasă, o populație, un spațiu comun, o cultură, sângele, atașamentul față de anumite valori?

Și în teoretizarea națiunilor sunt mai multe interpretări. Unii consideră națiunile drept alcătuiri politice statale recente, formate prin voința deliberată a oamenilor. Pentru aceștia, statul se confundă cu națiunea. Alți exegeți văd evoluția îndelungată a comunităților etnice până la stadiul de națiune, adică privesc națiunile ca unități organice, născute de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu sau chiar cu Antichitatea, și bazate pe limba, originea, credința, obiceiurile, tradițiile comune. Primul set de opinii invocate fac parte din viziunea modernistă, care consideră națiunile drept realități limitate și temporare, aflate acum pe cale de disoluție, într-o lume globală. Celălalt set de teorii se bazează pe primordialism sau perenialism, susținând că na­țiunile s-au născut dincolo de voința unor indivizi și că au o existență îndelungată, care nu poate fi decisă de organele statelor sau de cele suprastatale. De exemplu, Franța este prototipul sta­tului-națiune, în care toți locuitorii care au documente oficiale de francezi sunt consi­derați „de naționalitate franceză". Cu alte cuvinte, aici cetă­țenia și națio­nalitatea se confundă. În multe alte locuri de pe pământ, na­țiunea se leagă de stat, dar nu se confundă cu acesta. De exemplu, în cazul României, este corect să se spună că circa 90% dintre cetățenii săi sunt români, circa 6% sunt maghiari, 2,5% romi (țigani), cam 1,5% slavi. În definirea unei națiuni de tip organicist nu predomină un singur element, ci se iau în considerare mai multe, de la limbă și origine până la credință și cultură. „Sângele", adică originea biologică, nu are, practic, nici o importanță fără educație, iar absolutizarea acestei caracteristici conduce, de regulă, la teorii rasiale. De aceea, anumite întrebări vulgarizatoare („Cât la sută suntem daci, sau romani, sau cumani, sau slavi?) nu au nici o legătură cu realitatea și nu trebuie puse. Toate națiunile din lumea asta sunt amestecuri etnice și nu există nici o „națiune pură". Dacă azi iau un copil român de doi ani - care spune „mamă" și „tată" în românește - și îl duc în Spania, încredințându-l unei familii de spanioli să-l crească și să-l dea la școală, la douăzeci de ani, el va fi un bun spaniol; iar dacă nu-i va spune nimeni că s-a născut român, nu va avea nimic de-a face vreodată cu România și cu națiunea sa de origine. Altfel spus, sentimentul apartenenței naționale se dobândește prin educație, nu automat, prin naștere, deși există cele mai mari șanse ca, dacă te naști român, să rămâi și să fii de naționalitate română. Teritoriul are mare importanță în teoriile organiciste, dar nu neapărat teritoriul organizat politic drept stat, deși statul național este principalul instrument de organizare, de protecție și de conservare a unei națiuni. De ce spun asta? Pentru că un român din Ucraina de azi se simte, de regulă, membru al națiunii române și nu al celei ucrainene, așa cum un maghiar din Slovacia sau România se consideră membru al națiunii maghiare, nu al celei slovace sau, respectiv, române. Eu consider că viziunea perenialistă asupra națiunilor - dacă nu este exagerată și absolutizată - definește mai bine comunitățile despre care vorbim aici.

O națiune antagonizată este ușor manipulabilă

De ce a ajuns națiunea română să fie stigmatizată, ba chiar desființată de unii „intelectuali" români?


Intelectualii și politicienii (elitele) nu sunt „făcători" de na­țiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor, în orientarea lor, în formarea profilului național al unor grupuri din cadrul națiunilor. Românii au fost un popor vitregit de soartă în această parte de Europă, nu au ajuns niciodată să formeze o mare putere, nu au dobândit sentimentul de stăpâni care să le confere o anumită siguranță, o aroganță sau o prestanță în raport cu alții. S-au tot zbătut să existe ca națiune egală cu altele și să aibă și ei un stat al lor. Au reușit până la urmă, dar cu mare greutate, și au rămas, poate, copleșiți de ideea națională, de reușita ei, de afirmarea ei, de recunoașterea ei de către alții. Chiar sub comunism, după circa un deceniu rușinos, când am trăit sub „interna­țio­nalism proletar", de fapt sovietic, și când aproape toate valorile românești erau prohibite, am avut alt deceniu de oarecare echilibru, pentru ca, strânși cu ușa tot dinspre Răsărit, să alunecăm încet spre acel „naționalism comunist" care ne-a făcut mult rău și pentru care ni s-a pus în Occident un stigmat greu de eliminat chiar și azi. După căderea comunismului, mulți intelectuali au crezut că este de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română, din pricina căreia - chipurile! - se produseseră multe crime, nedreptăți etc. Faptul s-a petrecut, pe de o parte, pe fondul luptei sincere pentru „integrare europeană și euroatlantică" (majoritatea românilor voiau să scape de capcana comunismului, a URSS, a Rusiei, a Estului), iar pe de alta, al intervenției copioase a unor ONG-uri interna­țio­naliste, globaliste din Occident și Orient, dornice să submineze rapid statele naționale și na­țiunile ca forme de coeziune. Aceste organizații, aparent nevinovate, umaniste, democratice, au venit și cu bugete generoase, cu fundații și asociații, cu burse grase, cu idei de reviste și de școli înalte, în care limba țării să nu mai fie acceptată. Era, până la urmă, normal ca intelectualii care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din aceste fonduri globalizatoare „dezinteresate" să fie globaliști, să-i condamne pe români ca fiind nemernici, leneși, gregari. O națiune cu o coeziune puternică este ea însăși o entitate puternică și demnă, greu de clintit, pe când una slăbită, antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit. Acești intelectuali despre care vorbiți se pretează la acest joc foarte serios, majoritatea din interes bine alimentat periodic, puțini din naivitate și spirit de frondă, din teribilism adolescentin, din dorința de a fi în vogă. Pe măsură ce se ridică „edificiul" lor globalizator, se surpă marea unitate și admirabila coeziune a națiunii române. În tot acest timp, în lume, din Regatul Unit și până în SUA și din Polonia până în Olanda se întăresc națiunile, se fortifică sentimentele de solidaritate și de opoziție față de integrări forțate și de internaționalisme prost gândite. Ca să construiești bine Uniunea Europeană ai nevoie de subiecți, de entități pe care să le pui laolaltă, iar aceste entități valabile sunt, în acest moment, națiunile și statele care adăpostesc câte o națiune sau mai multe națiuni. Nu poți desființa națiunile prin decret prezidențial sau prin hotărâre de guvern!

Demnitatea de a fi român

Ce rol mai are națiunea azi, într-o lume globală?

În lumea noastră, care se vrea globală, națiunile sunt entitățile care ar putea alcătui globalitatea, dacă am ști cum s-o facem. Din păcate, nu știm destul de bine! Lumea globală previzibilă va fi formată tot din națiuni, convinse că este bine să alcătuiască un concert și să trăiască într-o lume simfonă. Altminteri, tot efortul va fi de prisos. Dacă lumea globală viitoare va fi imaginată din simpli atomi fără personalitate și fără voință, atunci trebuie să ne emendăm ima­ginația, fiindcă nu conduce la nimic fezabil sau conduce la utopii. Națiunile ne fac mai siguri de noi, mai umani, mai compatibili cu lumea. Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali.

La ce se referă identitatea națională? Doar la partea culturală, istorică, civiliza­țională, sau și economică?

Identitatea națională românească sau felul de a fi român „în cuget și-n simțiri" se referă la aspecte foarte complexe, care nu sunt mereu identice și nici imuabile. Mulți români se simt români fiindcă vorbesc româ­nește, alții fiindcă se roagă românește și merg în biserici ortodoxe românești, alții fiindcă se consideră urmașii romanilor, alții fiindcă doinesc și jelesc ca pe la noi, alții pentru „codrii verzi de brad și câmpurile de mătasă" etc. Partea economică a iden­tității noastre a fost absolutizată de comuniști - sub impulsul URSS -, care vorbeau de „piața națională unică", dar ea există. Cultivatorii de pământ și păstorii noștri și-au menținut identitatea românească arând, semănând, săpând, cosind, culegând, mergând la seceră și la coasă, crescând animale, adică „vite mari și mici". Omul este singura ființă care muncește, adică desfășoară o activitate conștientă, ca să aibă din ce să trăiască. Dar și munca se face după obiceiurile grupului, ale comunității și poate deveni o marcă a identității.

Poate exista identitate fără suveranitate?

Categoric! Identitatea românească s-a format în timp, încă din finalul etnogenezei românilor, adică de prin secolele al IX-lea și al X-lea încoace, în vremuri când foarte mulți români trăiau sub stăpâniri străine. Cu alte cuvinte, identitatea noastră s-a manifestat și atunci când elita dominantă, instituțiile statului și bisericile oficiale nu erau românești. Să ne gândim la românii din Transilvania care, exceptând scurta perioadă de domnie a voievodului Gelou, „un anumit român" (care a domnit peste o regiune mică din zona Cluj, Dăbâca, Sălaj), s-au aflat sub suveranitatea Regatului Ungariei, apoi în vremea principatului autonom, sub suveranitate otomană, în exterior și sub dominația celor „trei națiuni și patru religii" neromânești, în interior, apoi sub habsburgi etc. Să ne gândim la românii din cetățile de la Dunăre, din Dobrogea, din Cetatea Albă și Tighina, din Banat, care s-au aflat sub turci; la cei din Bucovina, de sub habsburgi, din Basarabia, de sub ruși. Cu toții au rămas români, s-au purtat ca români și au transmis mai departe românitatea, fără să aibă avantajul unei clase politice românești respectate și puternice. Pentru mulți dintre ei, singura instituție rămasă românească a fost biserica, iar preoții și diecii le-au fost singurii învățători și susținători ai na­țio­nalității. Dar asta nu înseamnă că se poate trăi la nesfârșit așa. Fără suveranitate, națiunile se împuținează, iar oamenii ajung, în parte, să se rătăcească pe căi abătute. Toate națiunile s-au luptat, de-a lungul vremii, pentru libertate națională și pentru stat național suveran și independent. Firește, suveranitatea și independența sunt relative, ca orice lucru omenesc, dar s-a tins mereu spre ele.

Ce trebuie să fim mai întâi: români sau europeni?

După cum v-am spus, nu văd o incompatibilitate între cele două calități sau apartenențe. Ba, aș zice că, spre a putea fi un bun european, este necesar să fii mai întâi român, francez, german, polonez. Europa nu este formată din vid sau din indivizi amorfi, ci din varii comunități de oameni, între care, de departe, predomină națiunile și statele naționale. Când România a fost acceptată, acum zece ani, în UE, ea nu a fost un subiect anonim, ci o țară cu cetățeni români și cu etnici români (circa 90% dintre cetă­țenii României sunt de națio­nalitate română). Prin urmare, am devenit europeni (în sens de membri ai UE) ca români și nu ca cetățeni ai universului. Și nici nu ne-a cerut Bruxelles-ul și Strasbourg-ul - până în prezent - să ne autodes­ființăm, să ne aneantizăm, să ne facem altceva decât români. Dar lipsindu-ne unora dintre noi demnitatea de a fi români, ne lipsește și calitatea de europeni. Este evident că sunt și păreri opuse, adică sunt oameni și forțe care pretind să ne lepădăm de neamul nostru, ca să devenim europeni, să ne uităm limba, stirpea, credința, țara. Dacă am avea cultura necesară, dacă am mai acumula cunoștințe, dacă am mai avea spirit critic, dacă am discerne și dacă am putea distinge valoarea de nonvaloare și adevărul de minciună, ne-ar fi simplu. Așa însă plutim mulți dintre noi în ape tulburi, amăgiți de aparențe și de primul venit.


Augustin Păunoiu, 04 Iunie 2017

30.5.17

S-a schimbat ordinul pe unitate

Frânturile unei spovedanii mult prea târzii

Silviu Manastire


În anii formării mele ca jurnalist am beneficiat de o bursă la prestigioasa publicație The Guardian mijlocită de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație – CRJI. Centrul a fost înființat de câțiva jurnaliști inimoși care au ales sa părăsească publicațiile la care patronatul le impunea linia editorială, dincolo de propria conștiința. Nu am avut ocazia sa le mulțumesc public dar o fac acum. O parte dintre ei știu cât de mult ii prețuiesc, chiar dacă anii și conjuncturile ne-au dus pe drumuri separate.

În acele vremuri generația mea de jurnaliști a fost sprijinită de o serie de ONG- uri care militau pentru independența jurnaliștilor și dreptul la libera exprimare. Erau anii de sfârșit ai regimului Năstase și era nevoie de un astfel de ajutor pentru jurnaliștii din presa locală (mereu cenzurați, fără resurse, prost plătiți). Cu ajutorul CRJI am fost la Amsterdam la primul congres al ICIJ – un consorțiu global ce reunea sute de jurnaliști de investigație. Venit din Cluj Napoca, de la o mică publicație locală, a fost o experiența ce îmi va rămâne puternic fixată în minte. ONG -urile care în anii aceia (de după 2001) încercau să agrege o comunitate de jurnaliști independenți și profesioniști erau finanțate din surse externe, din zona mult hulitului Soroș dar și pe filiera ambasadelor (în special cea a Marii Britanii) sau a unor centre de jurnalism din Danemarca și Statele Unite. Îmi aduc aminte cu plăcere de jurnaliștii de la agenția SCOOP, un centru danez de investigații foarte profesionist și dedicat sprijinirii cauzei jurnalismului independent în Europa de Est. Așadar, banii și principiile veneau din afară. Cu amendamentul ca mentalitățile unor șefi din ONG- uri erau puțin cam… dâmbovițene, de ce sa ne mințim… Per ansamblu inițiativa era extrem de necesară. Nu pot să nu recunosc acum ca de abia mai târziu m-am întrebat cine plătește accesul nostru la independența jurnalistica și de ce.

Toate bune și frumoase. Printre noi plutea un entuziasm militant dar și resurse financiare și relaționale (întâlniri cu ambasadori, finanțatori externi, diverși lobbyisti pentru democrație, libertate de expresie). Se punea accent pe justiție și jurnalism independent fata de factorul politic; ultimele doua mergeau la pachet in acele vremuri! Țin minte și acum întâlnirea stângace cu ambasadorul Marii Britanii Quinton Quayle venit la Cluj printre altele sa ma cunoască după ce ambasada îmi acordase un premiu de investigație. Quayle avea toată compasiunea și înțelegerea pentru niște tineri care făceau jurnalism cu mijloace precare dar care indirect făceau și opoziție unui partid- stat PSD pus pe băgat pumnul în gura presei. La un moment dat aveam peste zece procese de calomnie cu diverși politruci aflați la putere in  județul Cluj. Compasiunea ambasadelor era direct proporțională cu înverșunarea noastră împotriva puterii politice. Faptul ca ai putut stat la masa cu ambasadorul Marii Britanii era în sine o injecție de adrenalina și determinare. Eram convinși ca suntem pe drumul cel bun. O parte din finanțarea proiectelor din extern a încetat după anul 2008, odată cu integrarea in U.E. Au început însă finanțările europene, Soros a rămas pe poziții, s-au dat apoi drumul banilor de la stat, cu alte cuvinte granturi directionate eminamente politic sau pe linia serviciilor de informații. O sa discut despre acestea altădată. După 2007, pentru mine cel puțin, aventura „traingurilor ONG" a cam încetat.

In acei ani nu exista un lider formal al cauzei jurnalismului de investigație dar nici al presei independente. O figura aparte faceau Mircea Toma sau actualii patroni (in acte) de la Hotnews. Publicația militanta pro DNA și SRI a fost înființata inițial printr-un grant european care avea menirea de a sprijini presa locală independenta (o revista a presei locale). După ce au mimat „ajutorul pentru jurnaliștii locali" initiativa a devenit o afacere privată de succes. Țeparul Sima a avut beneficii frumoase de pe urma Hotnews. Așa este deontologia la noi. Însă liderii ONG-urilor se raportau, aproape toți, la direcția de gândire imprimată de Monica Macovei de la APADOR- CH. Nimeni nu bănuia atunci ca va ajunge ministrul Justitiei. Când a ajuns ministru noi toți cei care gravitam mai direct sau indirect in jurul miscarii jurnalismului independent am văzut-o ca pe o victorie personală, ca pe o rasplata data noua pentru anii de prigoana din regimul PSD. Eram naivi.
Activistul civic Monica Macovei de atunci era infinit mai digerabil decât politicianul Macovei de după anul 2012. In ciuda unor rivalități cele câteva ONG-uri de jurnaliști și activiști media erau, cum va spuneam, unite clar de o adversitate declarata fata de PSD, fata de Adrian Nastase, simbolul de atunci al cenzurii mass media, și in general fata de politicieni, fata de baronii locali, fata de corupția politica.

Fundamental este urmatorul fapt: in acel creuzet de ONG- uri s-a născut o Ideologie cu I mare. Ideologia Statului de Drept. O Ideologie pe care după anul 2012 am ajuns sa o recunosc in PR-ul procurorilor anticorupție; in celebrele comunicate de presa sau in abordările de presa privind corupția politica. Eu personal am fost unul dintre promotorii acestui tip de discurs. Pot spune cu mâna pe inima ca am facut-o din convingere și in baza ideilor pe care mi le-am însușit in anii in care am beneficiat de training alături de ONG -uri. Repet, a fost o școala de presa foarte buna. Dar și o școala ideologica. Erai învățat sa gândești intr-un mod anume. Nu o spun defel intr-un sens negativ, dar cu siguranța generația mea a fost prelucrata intr-un sistem de valori de tip ONG adus din exterior. Principala confuzie ideologica care ne-a fost predata era amestecul voit sau nu între jurnalism și militantism civic. Era o Operațiune soft de modelare a modului de gândire. Se observa și acum militantismul pregnant in scriitura unor jurnaliști scoliti in acei ani. In modul in care își scriu textele sau își justifica opiniile. Nu știi ce sunt in principal: jurnaliști, activiști civici, ONG – isti sau „filozofi sociali", profesori de morala publica? Sau toate la un loc. Problema cu moralitatea este al naibi de complicata, mai ales ca majoritatea jurnaliștilor școliți de ONG uri in acei ani au fost fost susținători expliciți ai regimului lui Traian Basescu. Dan Tapalaga este simbolul generatiei jurnalismului militant, pe filiera ideologica a ONG -urilor.

Mai mult, Ideologia la care fac referire vizează o abordare și o metoda de a investiga corupția clasei politice. In ce consta ea? Pot sa va spun cu sinceritate ca in orice subiect de investigații de la care se pleca in acei ani (așa ni se părea firesc) premisa era ca politicianul (baronul) era vinovat in sine (per se). Erau niște hoți, noi jurnaliștii urma doar sa îi dovedim. Sa căutam informațiile și dovezile care sa susțină ideea preconceputa de la care plecam. In sute de cazuri Ideologia a funcționat. Metodele de furat și modul de organizare al rețelelor politice corupte au fost constante indiferent de partid sau alternanța la putere. Cu cât investigam mai mult și mai temeinic vedeam ca Ideologia se confirma și prejudecățile noastre sunt valide. Întreaga mea generația de jurnaliști, și mulți după mine, scolita de ONG -uri, a fost crescută in acest spirit. Era așadar și o metoda de lucru, o tehnica de investigație sa ii spun la modul impropriu, dar era mai presus de asta, cum va spuneam, un mod de gândire. O ideologie anticlasa politica, antisistem, cu precădere anti- PSD.

Ce s-a întâmplat mai departe? A urmat fractura. În timp ce prejudecățile jurnaliștilor se confirmau, campania antibaroni căpăta amploare în societate, „colegii" noștri procurorii câștigau și ei independența și putere. Va spuneam ca nu întâmplator finanțările ONG urilor erau direcționate cu precădere pentru sprijinirea Justiției și a mass media independente. Procurorii școliți la catedra ONG- urilor au început sa facă dosare. De multe ori pornind de la anchetele din media. Era un sistem biela- manivela. La un moment dat, anii 2009 – 2010, in ecuația Justiție – Mass Media s-au introdus în forța băieții de la SRI încât acum nu mai știi ce este articol de presa, ce este dosar penal făcut la comanda, ce este munca serviciilor sau investigația unui procuror onest? Este O ceață totală! După ce SRI a desfășurat ca o plasa câmpul tactic în Justiție au început în forța arestările. În anumite redacții jurnaliștii aplaudau la fiecare reținere televizata. Devenise un spectacol al catușelor. „Colegii" procurori confirmau munca „colegilor" jurnaliști. „Ai văzut, am avut dreptate și cu golanul asta" șopteau unii cuprinși de o fericire lăuntrică.

Întrebare fundamentala: cine a decis din conducerea SRI ca Serviciul sa preia și sa coordoneze campania ideologica anticorupție? Sa o confiște din mâinile mass media și ale societății civile. Si sa o conducă efectiv apoi prin înființare echipelor mixte SRI – DNA? Acela a fost un baiat deștept sau bine antrenat? SRI a preluat o Ideologie născuta din dorința de reforma a Statului și a transformat-o intr-un joc operativ cu ajutorul DNA. Așa s-a născut câmpul tactic, așa s-au prelucrat prin inginerie socială alegerile din ultimii ani. Se creeaza emoția, statul este in pericol, ne ataca corupții, sa luptam și sa rezistam! Dacă lucrurile acestea s-ar fi născut in mod natural in societate ar fi fost in regula dar acum vedem ca aceasta conștiința civică este activata și întreținută cu „telecomanda Facebook" doar in „momentele operative", doar când este nevoie… Faptul ca ieși in strada sa protestezi, pentru ca ești tânăr și nu mai suporti prostia și corupția politicienilor, NU scuza faptul ca ești manipulat ca un guguștiuc. Cum va spuneam: generația mea și-a primit și ea la timpul potrivit portia de „educație ONG". Deci, ii pot înțelege pe TFL – isti.

Sa va dau un exemplu sugestiv.
Țin minte ca in vara anului 2004 am participat la primul desant media din România, in care peste 20 de jurnaliști de investigație din țara am fost relocați pentru o luna la Constanta pentru a ancheta „clanul Mazăre". A urmat o investigație fluviu, atenție, nepublicata de niciun ziar central, din motive de cenzura in mod evident. A fost o munca extraordinara, cu rezultate spectaculoase, multe dintre informațiile culese atunci transformându-se in dosare penale peste ani. Dar când? După aproape 10 ani de la ancheta de presa !!! SRI, DNA știau exact cu ce se ocupa „clanul Mazăre". I-au tolerat și i-au protejat, alta explicație nu exista. Privind retrospectiv, după atâția ani, nu trebuie sa ma amăgesc, fusesem trimiși la Constanta blindați ideologic „sa îl facem pe Mazăre". Cam așa gândeam toți cei din echipa de investigație condusă printre altele de un actual șef de ziar național. Cel care a hotărât ca trebuie sa mergem la Constanta, nu in alt judet baronizat, era intamplator un apropiat al Monicăi Macovei. Repet, toți jurnaliștii implicați in proiect am crezut in ceea ce faceam. Acum însă, după 13 ani de la acele întâmplări, cred sincer ca am fost intr-un fel manipulați, dar ca am crezut cu sinceritate in corectitudinea și validitatea demersului nostru – in investigația noastră jurnalistica. Pe care am făcut-o ca la carte, cu mijoace moderne pentru acea data, profesionist și cu entuziasm. Repet, ce am descoperit noi a fost folosit apoi de către instituții in anchetele oficiale abia după ani și ani, din motive evidente. Adică, reglaje politice.

Am prezentat toate acestea in mod deliberat in amănunt, cu nuanțele de rigoare, cu explicatiile și exemplele de context. Este un fel de spovedanie, fara alte conotatii. Este o bucățică, într-adevăr subiectiva, din realitatea bulversanta pe care am trăit-o și care privește mass media, Justitia și serviciile de informații in ultimii cincisprezece ani. Sunt lucruri, repet, pe care le-am văzut și le-am trăit.

Acum, văzând efectele sociale din acești ultimi ani ale acestei Ideologii pot spune ca ea este profund greșita, în însăși fundamentul ei. Un efect vizibil: zeci de jurnaliști și-au părăsit redacțiile pentru a participa la proteste de strada, au devenit militanți cu discurs politic. Redacții întregi se comporta ca niște partide politice. Barierele dintre comentatorii pe FB, jurnaliștii militanți, ONG- isti sau lobbysti mascati ai unei cauze politice sau civice s-au disipat. Mi-e greu sa denumesc noua specie: majoritatea se declara jurnaliști newmedia, bloggeri, vloggeri etc Jurnaliștii de rit vechi care nu imita comportamentul acestora sunt taxați drept „manipulatori". Cine nu se alătura corului newmedia este un ticălos și vândut politicienilor corupți. Oare de ce nu se întreabă acești băieți și fete dacă, in ce fel, cât și cum sunt manipulați? Dubitația este prima arma a jurnalistului. Când ai doar certitudini drumul spre indoctrinare este deja deschis. Exista corupție și intenția penalilor de a scapă de dosare și condamnări? Evident DA! Exista manipulare cu scop politic în „campania anticorupție", exista abuzuri, exista servicii băgate în Justiție, la fel de hotărât putem spune DA!

Un alt exemplu sugestiv, cel mai important lider al USR din Senat este un fost jurnalist de „rit vechi" care in paralel și-a construit o cariera de activist de mediu, dar care își primea banii însă de la o publicație finanțata de un ONG anticorupție, de altfel respectabil. A fost plătit in paralel ca jurnalist și in diverse proiecte ONG. In paralel scria cărți angajante și făcea politica explicita. A ajuns astfel lider al partidului lui Nicușor Dan. A ieșit in strada pozând in continuare ca activist/ jurnalist (omul scrie pe un blog un jurnal de Parlament) deși este deja senator al României, demnitate pe care demonstrează ca nu o respecta dar încasează senin indemnizația și beneficiile ce rezida din funcția de vicepreședinte al Senatului. Ești politician sau ONG-ist, jurnalist sau activist? Cauti sa impui Adevarul suprem sau ești demnitar, informezi publicul sau îl atragi intr-o cauza pentru care ești plătit sau in care crezi? E o nebunie !!! Ca el sunt sute de exemple: de consultanți, analiști pe diverse teme (chiar și in servicii secrete și anticorupție) activiști, politicieni- tehnocrati, pretinși lideri de opinie, trend setteri, pretinși jurnaliști, militanti- activiști, etern ONG- isti… I-am văzut in guvernul Cioloș dar și pe la PSD mai nou.

Ce-i de făcut? Mai nimic din păcate. Procesul de transformare al mass media, al modului în care societatea funcționează în baza stimulilor rețelelor de socializate este ireversibil. Cei care dețin tehnologia și resursele financiare pentru a controla și disemina informația dețin adevărata putere. Cei care controlează eterul Internetului. Aceste resurse se afla DOAR la mâna serviciilor de informații, prin prisma bugetelor de sute de milioane de euro. Mass-media tradițională de abia mai poate respira.

Viitorul nostru stă ascuns într-un smartphone.

17.5.17

Ambasada Romaniei in SUA, trecut si prezent

Ambasada Romaniei in SUA, trecut si prezent

9.5.17

„N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș...”

Interviu cu scriitorul și academicianul Nicolae Breban 
13-16 minutes

Evenimentul zilei: Cum v-ați simțit, ca scriitor, în comunism?

Nicolae Breban: Ce să zic, eu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana eram celebri. Acum, nu mă mai cunoaște nimeni, nu mă mai invită nimeni la televizor... Am o carte acum, dar n-am editor. A vrut cineva să mi-o publice, dar fără bani. Păi, cum fără bani? Am lucrat trei ani la ea. Dacă mie nu-mi dați bani, ce fac tinerii? Sunt zeci de scriitori buni care mor de foame. Deci, cultura, de douăzeci și ceva de ani, nici un om politic nu ia cuvântul ăsta în gură - cultura. În ultimii ani, s-a vorbit mult de educație și de sănătate.

- Educația la ce nivel e?

- Și Educația e praf! Au făcut tot felul de reforme, iar Guvernul ăsta de diletanți, de tehnocrați a vrut să ne imbecilizeze total. A vrut să scoată istoria din manuale, limba latină. Păi, dacă scoți limba latină e ca și cum i-ai tăia unui stejar rădăcinile. Limba română e o limbă romanică. Dacă nu știi latina, nu știi limba. Ungurii, care-s huni, studiază latina în școli. Și noi, care avem o limbă latină - corpul principal al limbii noastre e latina - nu se mai vorbește? Sau să tai istoria? Au făcut praf! Un tânăr nu mai are în cap ce s-a întâmplat cu adevărat. N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș, să facă un Ardeal autonom, adică să-l treacă la unguri.

Moralitate, imoralitate, amoralitate

- Există și ideea potrivit căreia un popor imbecilizat este mai ușor de condus...

- E o diferență între dictatură și democrație. Chiar și în democrația asta românească. În dictatură trebuie să conduci, în democrație trebuie să vinzi. În dictatură ai nevoie de un aparat coercitiv și de o ideologie - și asta e invenția secolului XX. Cele trei regimuri de extremă dreaptă și stângă - nazist, fascist și comunist - au inventat, alături de violența polițistă, ideea politică. Dar n-am respect pentru ideea - să ucizi în numele unei idei. De altfel, tot secolul XX a stat sub efigia unei idei, unei idei a unor regimuri exterminatoare, extreme. O idee pe care a exprimat-o un personaj al unui roman rusesc. Îl chema Raskolnikov...

- „Crimă și pedeapsă"...

- Așa. Și, acolo, Raskolnikov vorbește de faptul că poți să transgresezi limita morală, dacă vrei un destin de excepție. În aceeași perioadă, 1860-1861, era un tânăr filosof din Germania, dat afară din facultăți, care are o carte - „Dincolo de bine și de rău" (n.r. - Nietzsche) - în care vorbește de relativitatea criteriilor tablelor lui Moise. Așa a apărut conceptul de amoralitate, care n-are legătură cu imoralitatea. Imoralitatea înseamnă să omori sau să furi. Amoral, însă, ce înseamnă?

-Spuneți dumneavoastră, e limpede că vă place la catedră...

- Aha, tot eu. Înseamnă să transgresezi legea morală, dar nu în sens penal. De aceea spuneam că aceste regimuri dictatoriale, polițiste s-au înarmat și cu ideologie. Ceea ce mulți occidentali și tineri de azi n-au înțeles că puterea comunistă sau nazistă nu se baza numai pe Securitate, ci și pe ideologie. Enorm pe ideologie, care venea cu idei, de altfel, foarte atractive la început: egalitate, muncă și mâncare tuturor. Într-adevăr, și naziștii, și comuniștii dădeau de mâncare la toată lumea. Egalitatea, egalitatea, dar în jos... Și în ziua de azi vedem că tinerii nu mai suportă inegalitatea, adică de ce unii au zece Lamborghini? Pentru că tatăl lui are nu știu câte miliarde de dolari, iar mulți n-au un leu în buzunar - acesta este capitalismul românesc. Dar capitalismul acceptă inegalitatea, în condițiile de regim al justiției, al învățământului, al meritocrației etc.

„Românii nu sunt proști, dar..."

- Dar care dintre aceste două sisteme - comunism și capitalism - promovează mai mult imbecilitatea maselor?

- Nu, nu imbecilitate, e mult spus, deoarece pentru norod au luptat generațiile acestea pașoptiste și-n România, și-n Rusia, și-n Europa. Primele forme de manifestare ale prozei au fost populare, pentru luminarea poporului, pentru că era principiul fundamental - că educația te face liber. Poporul nu este imbecilizat în România. Românii nu sunt proști, dar românii au căzut, total nepregătiți, într- o altă zonă a unei organizări sociale, în libertate totală, cum a fost după Revoluție. Dar ce creează o libertate într-o societate nepregătită? Anarhie! Așa au apărut grupuri de inși care s-au strâns și au pus mâna pe frâie, noii lideri.

- Cine sunt noii lideri ai României acum?

- În România nu mai există lideri. E grav că Parlamentul e corupt de instanțele partinice, de influența prea mare a partidelor în alegeri, iar justiția, pentru că unii procurori încă ascultă de indicații laterale, nu aplică legea în puritatea ei. De accea, în ultimii zece ani, s-a putut fura cu japca din bugetul național sute și sute de milioane de euro, în timp ce se tăiau salariile, se desființau spitalele, în timp ce lumea murea de foame. Mai lipsește ceva României și nu se observă: lipsește reacția populară, ieșirea în stradă. Trebuie să se întâmple asta des, mult mai des.

„Soroș - un parazit al ultimei forme de existență a capitalului"

Cine este, în viziunea lui Nicolae Breban, George Soroș? „Soroș e un mare financiar american, de origine maghiară evreiască. El speculează cu diverse valori foarte mari - acum douăzeci și ceva de ani era să pună în dilemă francul francez. Tipul e foarte tare, e un parazit tipic al ultimei forme de existență a capitalului. Ce înseamnă asta? Capitalul nu mai produce mărfuri, nici locuri de muncă, nici investiții, ci este o pură speculație de credite, de bunuri, de oameni, de încredere, de grupuri. Or, grupurile finanțate de Soroș în România, stipendiate foarte serios, au mers pentru o societate deschisă, au mers pe niște ideologii - Karl Popper, Smith și alții - au mers spre o dizolvare a națiunii, a identității naționale. O perspectivă de unghi închis. Nu s-a mers pe grupurile reprezentative pentru un popor, ci pe individ. Pe individul care n-ar fi avut nici o forță singur, ci doar susținut din spate - un spate care nu se vede niciodată - de două instituții esențiale: serviciile și mas-media".

Premiul Nobel, la schimb cu pădurile și mineralele României

Ce mai înseamnă Premiul Nobel acum? Mai este un etalon de recunoaștere a valorii? Nicolae Breban e ironic: „Pentru români, da. E o traumă veche, o nevroză a scriitorilor. Li se pare că, dacă primește un român Premiul Nobel, toată Europa se va năpusti în librăriile din Occident după cărțile românești. Eu am fost la Paris, când a luat Premiul Nobel un grec - Elytis. A apărut două minute pe postul național și o editură micuță, care deținea drepturile lui, a vândut câteva mii de cărți. Apoi, a dispărut cu totul Elytis. Asta în timp ce doi inși care n-aveau să ia Nobelul erau pe buzele tuturor: argentinianul Borges și românul Ionesco. Ăștia doi nu aveau nevoie de Nobel ca să facă tiraje enorme".

Străinii decid, noi executăm

În continuare, Breban e tranșant: „La noi, probabil că cel care va lua Nobelul, dar și editorul lui, vor primi mulți bani. Atât. Nu-i va citi nimeni pe Cărtărescu, pe Blandiana sau pe Manea (n.r. - Norman). Doar că, la fel ca în economie, așteptăm rezolvarea de undeva din afară. Nu putem decide singuri nici acest lucru. Așa că așteptăm, cu pălăria în mână, pe la o poartă străină, la Bruxelles, în America... Să ne dea ăia această recunoaștere, iar la schimb să ne ia pădurile, mineralele, bogățiile".

Țările comuniste au salvat Apusul de o criză economică

Ce mai înseamnă în România noțiunea de patriot? „România e într-o criză difuză. Înainte, în comunism, era o criză clară. Noi și încă zece state eram ocupați de un imperiu brutal din Est. Am încercat să supraviețuim, era o criză a supraviețuirii. La ora asta e o criză a adaptării. Noi, în 45 de ani, am creat o industrie, o economie a unui stat ultracentralizat, care era angrenat în CAER, organism din care mai făceau parte state asemănătoare României. Era o economie medie, dacă nu joasă de-a dreptul. Până și nemții făceau o porcărie de mașină - Trabantul. Bine, nemții comuniști, pentru că ceilalți, din Vest, defilau cu Mercedes. Eh, la ora asta, la noi, e o criză a adaptării care va dura câteva generații, pe care Occidentul, mai avansat tehnic și organizatoric, o folosește bine, ca să-și deverseze mărfurile sale la mâna a doua", consideră Nicolae Breban.

Suntem, a - șa dar, piață de desfacere? Răspunsul scriitorului e fără echivoc: „Da. De altfel, noi, când a căzut comunismul, am salvat Apusul de o criză. Aveau stocuri enorme de mărfuri, pe care cele zece state ieșite din comunism le-au cumpărat".

„Religia mea e și națiunea română"

Este scriitorul Nicolae Breban un om religios? Omul de litere nu stă pe gânduri: „Nu. Religios în sensul că am religia valorii, a culturii... Dar nu merg la biserică, deși sunt fiu, nepot și strănepot de preot". Atunci, în ce crede Nicolae Breban? „Cred în valorile umane, în creație, în roman, în muzică, în filosofie, în pictură. În pictură, maestrul meu e Gauguin. În muzică, maestrul meu e Brahms, un mare constructor de simfonii. De la el am învățat să fac roman. În filosofie, am mai mulți maeștri: Nietzsche, Hegel, Kant și Fichte. Asta-i religia mea. Religia mea e și națiunea română, credința în necesitatea acestei construcții, pentru că o spun - în ciuda celor care se fac că uită -, România e o națiune tânără, cu toate bolile tinereții. Eu am o carte - Istoria dramatică a prezentului - în care compar trei state: România, Germania și Italia. Toate sunt state care s-au format foarte târziu și au trăit aceeași boală - extremismul de dreapta. Spre deosebire de state cu veche structură legislativă, care au edificat democrația modernă".

„Cărțile mele nu sunt primite în librăriile lui Liiceanu"

Evenimentul zilei: Ce părere aveți despre așazisa politică corectă a Europei, despre tendința de uniformizare a valorilor, de comunizare a individului?

Nicolae Breban:

Este una din formele recente de influențare a opiniei publice, o formă dogmatică. Este un nou catehism al comportamentului ideatic și social. Se vrea o nouă formă de înregimentare, care și reușește prin intermediul acestor ONG-uri. Acestea apar pe fondul anumitor crize sociale. Tot atunci se și manifestă. Este un fel de dictatură a acestor ONG-uri, cum este și GDS-ul, care, de douăzeci și ceva de ani, funcționează pe un tip de opinie dictatorial, impus. Își impun doar propriile lor valori, excluzând cu mână forte pe oricine nu este de acord cu ei. De exemplu, revista mea - Contemporanul - , pe care o conduc de 26 de ani, nu e acceptată în librăriile Humanitas, ale domnului Liiceanu. Nici cărțile

semnate de mine nu sunt în librăriile lui din țară, deși acest om, când era tânăr, nepublicat, venea aici și stătea cu lacrimi în ochi și mă asculta...

-Liiceanu?

Da, el. În ultimul text trimis de mine de la Paris și apărut în Viața Românească, în 1988, laud o carte a lui splendidă – Epistolar -, apărută după Jurnalul de la Păltiniș. Apoi, el a început să mă înjure pe mine și pe Nichita. A făcut praf toată generația '80, pe care Manolescu încerca s-o umfle, a ras-o și l-a scos pe unul singur, pe Cărtărescu. Cu el a început să facă bani. Așa avem astăzi un singur scriitor cunoscut în România - Cărtărescu - care face tiraje de zeci de mii, un scriitor bun. De nivelul lui Cărtărescu, un poet bun scoate 500-700 de exemplare și nu primește nici un leu. Cărtărescu și-a făcut o vilă și el este geniul care așteaptă Premiul Nobel. Care, mă rog, întârzie...

„L-au ales pe Carol, pe care l-au adus în țară pe șest, în travesti"

Evenimentul zilei: Sunt respectate în România valorile democrației?

- Nicolae Breban: La noi, Justiția ascultă de Partid sau de Serviciile secrete. La noi e o aberație ideea potrivit căreia Justiția trebuie să fie autonomă sau Parlamentul să fie autonom. Se moare de râs când spui asta...

- Are sau va avea România puterea să fie pe picioarele ei vreodată?

- Nu știu. A fost pe picioarele ei în câteva momente, sub Ștefan, sub Mircea...

- Dar atunci nu era România!

- Ai răbdare... Sub Cuza, ajutat de Brătianu, care avea relații cu francezii, cu Napoleaon al III-lea... El ne-a ajutat să ne unim.

Transilvania, cea mai bogată provincie

- Dar aveau și francezii un interes. Să tempereze avântul Imperiului Țarist, să mențină un echilibru în zonă, pentru că otomanii nu mai erau ce fuseseră odată...

- Voiau să ajungă la gurile Dunării. Aici erau turcii și englezii... Brătianu s-a dus la Napoleon, să-l întrebe ce să facem. „Uniți-vă!", le-a spus ăsta. „Păi cum, că se supără turcii și englezii?!". „Nu contează! Găsiți-vă un om, puneți-vă de acord și uniți-vă!". Și așa au făcut. Moldovenii l-au ales pe Cuza, pe atunci un mic căpitan, muntenii l-au ales tot pe Cuza, șmecherind voturile, și asta a fost. Au sărit turcii, englezii, dar francezii ne-au susținut, ne-au recunoscut. Numai că Alexandru Ioan Cuza n-a putut să țină în mână partidele boierești… Și, atunci, s-au dus românii iar la Napoleon, care le-a spus să pună un prinț străin, din Casa de Hohenzollern. L-au ales pe Carol, pe care l-au adus în țară pe șest, în travesti, pe la Turnu Severin, cu o corabie. L-au pus într- o trăsură, I. C. Brătianu a aranjat voturile în Parlament, să aibă majoritate, și așa a ajuns principele Carol I de Sigmaringen și Hohenzollern principele României. Peste zece ani am câștigat războiul cu turcii și așa am ajuns la vechiul regat românesc. Iar peste alți ani, nepotul său, Ferdinand, sfătuit de nepotul lui Brătianu, a mers contra țării lui… Ferdinand nici nu știa românește, dar, pentru că a mers împotriva Germaniei, a fost scos din toate cataloagele Casei de Hohenzollern, cea mai veche familie princiară germană. Apoi, nemții au ocupat rapid România, au ajuns până la ruși… Iar noi, spre uimirea noastră, ne-am pomenit la Trianon față-n față cu ungurii, am primit Transilvania, cea mai bogată provincie, după care plânge acum domnul Soroș.


5.5.17

Lectii si pentru romani

Adults in the Room by Yanis Varoufakis review – one of the greatest political memoirs ever?

Paul Mason

Yanis Varoufakis once bought me a gin and tonic. His wife once gave me a cup of tea. While dodging my questions, as finance ministers are obliged to, he never once told me an outright lie. And I’ve hosted him at two all-ticketed events. I list these transactions because of what I am about to say: that Varoufakis has written one of the greatest political memoirs of all time. It stands alongside Alan Clark’s for frankness, Denis Healey’s for attacks on former allies, and – as a manual for exploring the perils of statecraft – will probably gain the same stature as Robert Caro’s biography of Lyndon B Johnson.
Yet Varoufakis’s account of the crisis that has scarred Greece between 2010 and today also stands in a category of its own: it is the inside story of high politics told by an outsider. Varoufakis began on the outside – both of elite politics and the Greek far left – swerved to the inside, and then abruptly abandoned it, after he was sacked by his former ally, Greek prime minister Alexis Tsipras, in July 2015. He dramatises his intent throughout the crisis with a telling anecdote. He’s in Washington for a meeting with Larry Summers, the former US treasury secretary and Obama confidant. Summers asks him point blank: do you want to be on the inside or the outside? “Outsiders prioritise their freedom to speak their version of the truth. The price is that they are ignored by the insiders, who make the important decisions,” Summers warns.
Elected politicians have little power; Wall Street and a network of hedge funds, billionaires and media owners have the real power, and the art of being in politics is to recognise this as a fact of life and achieve what you can without disrupting the system. That was the offer. Varoufakis not only rejected it – by describing it in frank detail now, he is arming us against the stupidity of the left’s occasional fantasies that the system built by neoliberalism can somehow bend or compromise to our desire for social justice.
In this book, then, Varoufakis gives one of the most accurate and detailed descriptions of modern power ever written – an achievement that outweighs his desire for self-justification during the Greek crisis. He explains, with a weariness born of nights in soulless hotels and harsh-lit briefing rooms, how the modern power network is built. Aris gets a loan from Zorba’s bank; Zorba writes off the loan but Zorba’s construction company gets a contract from Aris’s ministry. Aris’s son gets a job at Zorba’s TV station, which for some reason is always bankrupt and so can never pay tax – and so on.
The key to such power networks is exclusion and opacity,” Varoufakis writes. As sensitive information is bartered, “two-person alliances forge links with other such alliances … involving conspirators who conspire de facto without being conscious conspirators”. In the process of telling this story, Varoufakis not only spills the beans but beans of the kind the Greeks call gigantes – fat ones, full of juice.
The first revelation is that not only was Greece bankrupt in 2010 when the EU bailed it out, and that the bailout was designed to save the French and German banks, but that Angela Merkel and Nicolas Sarkozy knew this; and they knew it would be a disaster.
This charge is not new – it was levelled at the financial elite at the time by leftwing activists and rightwing economists. But Varoufakis substantiates it with quotes – some gleaned from the tapes of conversations and phone calls he was, unbeknown to the participants, making at the time.
Even now, two years after the last Greek election, this is of more than academic interest. Greece remains burdened by billions of euros of debt it cannot pay. Because of the actions taken in 2010-11 – saving private banks by saddling north European states with massive debts – it is French and German taxpayers who will pay the price when the Greek debt is inevitably written off.
The second revelation is that close members of Varoufakis’s family were threatened with violence when, with the masses in control of the streets and squares, he began to line up with those denouncing the initial bailout as unworkable. It was in response to these threats – delivered via an anonymous phone call with oligarchic calm – that Varoufakis says he left Greece for the US.
As a result, on his return, as he swung towards active support of the radical left party Syriza, Varoufakis experienced the unfolding crisis as an outsider in a different sense. When asked to speak to the crowd occupying Syntagma Square in May-June 2011, he recalls: “The last time I addressed a demonstration was in Nottinghamshire, at a picket line during the 1984 miners’ strike.”
He was about to join a cadre of leftwing political operatives – headed by Tsipras, flanked by his Glasgow-educated chief of staff Nikos Pappas – in a fight to the finish with neoliberalism. But he had scant experience of the organised Greek left and was viewed by many among them as a neoliberal himself.
Varoufakis’s academic achievements had been in the application of game theory to economics. So when he designed Syriza’s confrontation strategy, he was explicit: the enemy had to believe Syriza was prepared to default, or cut loose from the euro system – enough to persuade the EU powers to roll over loans that were coming due, and to deter them from triggering the collapse of the Greek banking system.
This worked – although at the price of a big rhetorical climbdown and retreat on Syriza’s domestic programme in February 2015. It failed in July because, having fought and won an emotional referendum campaign, Tsipras chose compromise over the prospect of a rerun of the Greek civil war.
I interviewed Varoufakis on the night of that referendum victory. He seemed stunned by its size (he admits in the book he expected to lose) and certain that it would hand Tsipras the ammunition to face down the so-called troika of lenders. It is now clear, however, that both men miscalculated. Varoufakis understood – on the authority of the German finance minister, Wolfgang Schäuble – that Germany would not try to force Greece out of the euro. By the time it did exactly this, two weeks of closed banks and collapsing growth had made the stakes of the game all or nothing.
Getting sacked left Varoufakis with a clean skin – although the price has been self-imposed exile once again from active politics in Greece. If, as is possible, the situation spirals towards economic doom, his voice – together with those of veteran anti-euro communists who split from Syriza – may be all that remains to rally the left for a last-ditch fight against fascism and dictatorship.
But I continue to believe Tsipras was right to climb down in the face of the EU’s ultimatum, and that Varoufakis was at fault for the way he designed the “game” strategy. For Tsipras – and for the older generation of former detainees and torture victims who rebuilt the Greek left after 1974 – staying in power as a dented shield against austerity was preferable to handing power back to a bunch of political mafiosi backed by a mob of baying rich-kid fashionistas.
In the end, Tsipras’s government proved a not very effective shield for the Greek working class, but an effective protection for the million-plus Syrian migrants who landed on Greek shores in the weeks following the economic surrender. The Greek armed forces, judiciary and riot police are replete with people who would have gladly seen the rubber dinghies sunk, their surviving occupants rounded up, interned on landing and deported en masse.
Though Syriza’s handling of the mass migration has been at times inept, at the crucial moment – from July to December 2015 – left-led Greece provided a conduit and a haven for people fleeing terror and destruction. A right-conservative government would have given a very different and much nastier welcome to the Syrians.
In this context, Varoufakis’s version of the Tsipras story needs to be challenged. Varoufakis alleges that Tsipras is prone to frivolity, melancholy and indecision, and that he is determined to prove he is “no shooting star”. But unlike Varoufakis, Tsipras built a party capable of crushing the elite politicians who have drained Greece of wealth and credibility for a generation, and of governing. Tsipras – together with his aide Pappas, whom Varoufakis describes correctly as a major influence on events – built something that he calculated could survive defeat.
Varoufakis built a reputation, but not a party. Indeed the world of parties – of activists huddled against the rainy windows of suburban cafes, of leaflet drops, of strikes and anti-fascist demos – is absent from this memoir.
If the global left – which was on a roll during 2011-2013 – is to regain momentum, it needs leaders like Tsipras to find thinkers and doers like Varoufakis, and to nurture them. But above all it needs to talk to the mass of people in language born out of the years of toil it takes to build a party and a movement.
Adults in the Room: My Battle with Europe’s Deep Establishment is published by Bodley Head.

30.4.17

Dainuirea Romaniei

INTERVIU. Valer Simion Cosma, inițiatorul Școlii de Vară de la Telciu. „Copiii sunt socializați într-o lume în care slujba e tot mai importantă"



Copiii și adolescenții nu mai visează, ca pe vremuri, să devină aviatori, doctori sau astronauți. Pentru ei, a avea bani, a deține anumite obiecte de valoare, reprezintă condiția ideală, care atestă că nu sunt niște ratați. Gândirea acestei generații pare să fie mai degrabă pragmatică decât idealistă. Sunt doar câteva dintre observațiile lui Valer Simion Cosma, cel care s-a încumetat ca în inima unui sat în care mulți copii au părinții plecați în străinătate, muncesc de mici și idealul lor este să producă venituri rapid, să înființeze o școală de vară pentru elevi și tineri, cu vizionări de film, ateliere de creație, întâlniri și discuții cu diverși intelectuali. Prima ediție, de anul trecut, a fost un „experiment" interesant și reușit așa că, anul acesta, Școala de Vară de la Telciu revine în perioada 13-20 august 2017, cu noutăți și surprise. Cum se va desfășura, ce însemnătate are acest eveniment și care este obiectivul lui, ne spune Valer Simion Cosma într-un amplu interviu.
1. Cum a încolțit această idee… a unei școli de vară la Telciu?

Ideea a răsărit din șirul de conferințe organizate la Telciu din 2012 încoace. Mai precis, după ediția din 2015, cînd mi s-a alăturat în munca de organizare colega Manuela Boatcă, profesoară la Universitatea din Freiburg și directoare a Institutului Sociologic al aceleiași universități. Tot la acea ediție s-au purtat primele discuții pe această temă cu Ovidiu Țichindeleanu, Matei Costinescu și alți participanți. Cred că e o dezvoltare firească a unui astfel de proiect. În 2012 nu mi s-ar fi părut posibil așa ceva sau cel puțin nu m-aș fi simțit în stare să imaginez și să coordonez așa ceva. Datorită conferințelor am reușit să cunosc o mulțime de oameni minunați, mulți dintre ei deveniți colaboratori și colegi de echipă în cadrul școlii de vară. Conferințele merg înainte, ajungînd deja la a 6-a ediție și căpătînd o vizibilitate și o apreciere tot mai mare în mediul academic autohton și internațional, iar școala de vară este menită să faciliteze o deschidere mult mai mare către comunitatea locală și să determine implicarea tot mai multor oameni ai locului în diferitele activități.
De ce la Telciu? Opțiunea mea a fost cît se poate de subiectivă și pragmatică. E satul meu natal, de care sunt vizibil legat și, pe de altă parte, aici am găsit sprijin și interes pentru așa ceva din partea autorităților și instituțiilor locale. Dar mai intervine un aspect, deloc neglijabil. Și acesta a contribuit profund la atragerea unui număr tot mai mare de universitari români și străini, artiști, scriitori și activiști în jurul acestui proiect. Teoria și practica decolonială, care pun un accent puternic pe regîndirea/reevaluarea periferiilor (și lumea rurală e o periferie a urbanului mare, pe lîngă faptul că România, ca și toată Europa de Est, e o periferie/semi-periferie a Lumii Occidentale) și pe importanța locului în care trăim, activăm și interacționăm în procesul de producere a cunoașterii, a formelor artistice și a modurilor de înțelegere și asumare a locului și rolului nostru în lume. Telciu a reușit să spargă monopolul urbanului mare (centre universitare în special) asupra producției de cunoaștere și teorie, atrăgînd un număr semnificativ de persoane în acest proces prin cele două evenimente în derulare și, sperăm, că și prin viitoarea revistă, pe care plănuim să o lansăm în viitorul apropiat. La fel, a devenit și un spațiu de promovare, performare și producere a unei arte angajate, cu mesaj, menită nu doar să răsfețe/relaxeze publicul sau să-i perie orgoliul de minoritate luminată și rafinată, ci să-l împingă la reflecții, evaluări și re-evaluări critice. Acestea petrecîndu-se, cel puțin parțial, prin conlucrarea cu oameni ai locului. Lucrurile se vor profila și decanta cu timpul, când or să apară volumele, spectacolele și alte cele ce se vor produce la Telciu. Și cred că și atunci cînd unii dintre elevii de gimnaziu ce vin acum la ateliere vor ajunge pe băncile facultăților.

2. Ai identificat nevoia unor activități creative și recreative pentru copiii și tinerii din mediul rural?

Desigur. Cred că e foarte ușor de observat că elevii și în general tinerii din mediul rural au un mare dezavantaj față de cei din mediul urban cînd vine vorba de acces la astfel de activități și la infrastructura necesară. O zic în primul rînd din proprie experiență. Îmi dau seama că prin cîteva ateliere de teatru, arte plastice, filmare documentară, niște proiecții de filme și spectacole de teatru, concentrate în cîteva zile/săptămîni, nu suplinesc necesitatea de a avea acces constant la așa ceva. Dar e un început și poate oferi o minimă deschidere celor care participă. Atelierul de teatru forum de anul trecut, susținut de Lorand Maxim și Ani Mărincean (bistrițeancă de-a noastră) a fost un succes total și a deschis copiilor apetitul pentru așa ceva, de aia anul ăsta facem tot posbililul să țină o lună atelierul. Pentru a se putea face mai multe și mai des este nevoie, în primul rînd, de infrastructură și dotări. Acum ne descurcăm cum putem, cu spațiile puse la dispoziție de Liceul Tehnologic, Primăria Telciu sau Barul Hovrea (unde anul trecut s-a jucat un spectacol de teatru). Cînd va fi gata căminul cultural, cu o sală de spectacole și repetiții adecvată, cu sală de proiecții și bibliotecă, cu spații de cazare pentru invitați (regizori, actori, artiști) o să încerc să dezvolt și alte programe care să aducă astfel de activități și în restul anului. Cînd vor fi preluate de autoritățile locale fostele tabere, apoi reabilitate și repuse în funcțiune, se vor putea face și mai multe, mai ales că avînd astfel de posbilități de cazare s-ar scuti mult din bugetul alocat cazărilor și s-ar redinamiza viața satului.

3. Nu pot să-mi scot din minte un reportaj TV de acum câțiva ani în care era prezentată situația adolescenților din mediul rural din România și concluzia principală era că fetele sunt ușor de „cumpărat" cu un suc și o pizza, iar principalul miraj al băieților sunt banii făcuți ușor și mașinile scumpe. Crezi că, în prezent, „trend-ul" s-ar putea îndrepta mai mult spre valori educaționale?

Înainte să răspund la întrebare, trebuie să-mi exprim rezerva față de prima parte a concluziilor avansate de acel reportaj. Îmi pare o prejudecată grosolană și nefondată faptul că fetele de la țară ar fi „ușor de cumpărat cu un suc și o pizza". Mi-am petrecut adolescența la țară, în ultimii 7 ani am avut un contact constant cu mediul rural (am și locuit aproape 5 ani la Bonțida, lîngă Cluj) și din cîte am observat eu nu se verifică această observație peiorativă. În această privință lucrurile nu sunt foarte diferite de ceea ce se întîmplă la oraș, mai ales că ultimii ani au adus o uniformizare culturală tot mai vizibilă în lumea adolescenților de pretutindeni. Și acum răspunsul. Nu cred că trendul poate fi întors, poate doar îmblînzit pe alocuri. Mirajul banilor făcuți ușor și al mașinilor scumpe e unul universal, promovat prin toate mijloacele media și prin intermediul multor produse de divertisment. Reușita se validează prin sumele cîștigate și prin ceea ce consumă și etalează fiecare, adult sau adolescent. Ești ceea ce consumi. Comodificarea pare de neoprit, totul pare că se cumpără, pînă și fetele, de la oraș sau de la țară, cică nu se mai cuceresc, ci se cumpără/vând. Numai dacă ne uităm la limbajul folosit, profund amprentat de termeni economici și financiari, ne putem da seama cît de profund s-a transformat societatea din jur și universul nostru cultural. S-a înrădăcinat și la noi, în special la generațiile mai tinere, un individualism dur și o falsă mistică a meritocrației, care împarte lumea în oameni de succes și ratați. Și ca să nu fi ratat, trebuie să faci cumva bani. Cît mai repede, rapiditatea fiind și un semn că-ți merge mintea. Așa că cine să-și mai piardă vremea cu nu știu ce preocupări care nu-ți oferă șansa îmbuibării? Poate doar cîțiva dintre cei care au avut noroc să se nască în locul și stratul social potrivit și cîțiva idealiști sau refractari/inadaptați la spiritul vremurilor. Și zic că trendul nu poate fi întors pentru că ideologia asta a succesului, competiției și a managementului existențial a devenit chiar una dintre coordonatele principale ale sistemului educațional, desigur, nu în forma asta vulgară cum reiese în acel reportaj. Trendul poate fi doar ameliorat și prin astfel de proiecte se pot oferi copiilor și tinerilor perspective mai largi și mai nuanțate asupra lumii în care trăiesc și asupra rostului lor. Să priceapă măcar că nu sunt născuți pentru piață, nici ca forță de muncă pregătită strict în funcție de nevoile unor sectoare aflate pe moment în expansiune, nici în calitate de consumatori fără discernămînt.

4. Ești un bun observator social. Ce crezi că s-a schimbat în mentalitatea copiilor de la țară în ultimii 15-20 de ani?

În categoria schimbări pozitive aș introduce faptul că mulți dintre ei sunt mult mai deschiși și mai conectați față de lumea din afara satului. Pentru că sunt copii care știu cum să folosească și în scop util tehnologia la care au acces. Și sunt curioși și dornici să comunice cu oameni/tineri din alte orizonturi. Am sesizat asta în diferite ocazii.
Pe de altă parte, nu pot să nu observ efectele cauzate de migrația muncii. Copii crescuți fără părinți, familii destrămate, copii care au bani și cele necesare unui trai decent, dar nu au părinții aproape în perioade fundamentale pentru formarea lor. Sunt traume cu efecte profunde și complexe. Pînă și în tragicul accident petrecut de Paște la Telciu, una dintre cauze rezidă în acest fenomen, dacă e să vedem biografiile și situațiile familiale ale celor implicați. Că nu erau copii de bani gata, dotați de un părinte iresponsabil cu o mașină de fiță. Un alt aspect, pe care l-am constatat recent prin centralizarea unor chestionare aplicate elevilor din Telciu, e că aceștia devin preocupați de muncă, profesie și situație socială la o vîrstă la care, cel puțin în generația mea, încă mai aveam naivitatea să visăm să fim cosmonauți, medici, profesori, poeți, inventatori etc. Acum foarte puțini au dat un astfel de răspuns, majoritatea avînd o judecată foarte „pragmatică" și de un realism dezarmant: în străinătate, muncind pentru o viață bună sau diferite joburi în sat sau în zonă. Semn că sunt socializați într-o lume în care slujba e tot mai importantă și semn că le e greu să se vadă făcînd altceva decît părinții lor sau cei mai mari din jur care „au reușit" într-un fel sau altul. Nici ei, nici lumea din jur nu mai are răbdare să investească într-o carieră ale cărei roade financiare vin tîrziu și, de multe ori, sunt nedrept de mici în raport cu munca depusă și responsabilitatea presupusă. Totuși, m-a bucurat să constat la un număr destul de mare dorința de a se implica și de a ajuta pe cei din jur, mai puțin norocoși. Semn că solidaritatea și bunătatea încă mai au șanse să se dezvolte și să-i izbăvească, măcar în parte, de nebunia obsesiei de sine, care sucește atîtea minți.

5. Cum a fost primită prima ediție într-o lume în care mulți copii încă mai muncesc la câmp sau străbat câțiva kilometri buni până la școală?

Eu zic că a fost primită foarte bine, cu nițel entuziasm pe alocuri, atît în rîndul copiilor, cît și al părinților sau altor adulți care au participat. Mai ales că la proiecțiile de filme au participat copii și adulți din toate straturile sociale. Din păcate nu știu să fii putut veni copii care au de mers kilometri buni pînă la școală. Și nici nu știu cum s-ar putea face ca aceștia să vină, mai ales că vara părinții au nevoie de ei la muncile domestice. Poate doar la activitățile de duminică sau din sărbători. Facem cumva și ducem o caravană cinematografică și-n acele locuri.

6. Ce noutăți/surprize aduce această ediție a Școlii de Vară de la Telciu?

Sunt cîteva. În primul rînd, anul ăsta vom avea 4 ateliere dedicate copiilor și tinerilor din Telciu și din localitățile învecinate. Un atelier de teatru coordonat de Lorand Maxim și Silvana Rîpeanu, adresat elevilor 1-8 și care va dura mai bine de o lună și se va încheia cu un specatol prezentat satului și oaspeților. Un atelier de teatru adresat tinerilor (14-24 ani), coordonat de regizoarea Gianina Cărbunariu, care ne onorează anul acesta cu prezența sa. Va dura 3 zile și va fi extrem de dinamic și incitant, după cum sugerează și titlul ales; „3 zile de poveste la Telciu". Un atelier de desen narativ și modelaj în lut adresat copiilor și tinerilor interesați, susținut de artiștii Maria Brudașcă și Tiberiu Bleoancă. Un atelier de introducere în fotografie și filmare documentară susținut de regizorul bistrițean Vlad Petri, de asemeni adresat tuturor celor interesați din Telciu sau din alte localități. Trebuie să adaug că pentru tinerii din Telciu care nu au o cameră foto sau telefon cu cameră, un telcean plecat de ceva vreme peste hotare se pregătește să doneze 4 camere foto bibliotecii Liceului Tehnologic, spre a fi închiriate (gratis) elevilor. Vor fi 5 seri se proiecții de filme asigurate de Tudor Baciu și al său Cinemobil. 4 în Telciu și una la Bichigiu. 2 spectacole de teatru: „Între Granițe" (2016, regia David Schwartz) și "Provizoriu" (2015, regia Raul Coldea și Petro Ionescu) și 12 cursuri susținute de profesori din România și străinătate. Vor mai fi lansări de cărți și reviste, discuții la ceas de seară, sesiuni de storytelling nocturn coordonate de Ovidiu Țichidndeleanu, cu focus pe legende locale/populare. Plus cel puțin 2 party-uri, unul de deschidere, unul de închidere.
Toate atelierele, spectacolele de teatru, proiecțiile de filme și cursurile vor fi gratis, atît pentru telceni, cît și pentru alți cojudețeni care vor să participe. Indiferent de vîrstă.

7. Poate mulți părinți din Telciu te-ar putea întreba care este rostul acestei școli de vară, la ce le folosește copiilor lor. Ce le-ai putea răspunde?

Cred că mulți părinți au realizat deja că e util copiilor lor să aibă parte de activități precum ateliere de teatru, proiecții de filme și întîlniri cu mari scriitori conteporani. Le mai deschide orizontul, îi mai pune în contact cu alte lumi, alte preocupări, alte moduri de a vedea și percepe lumea, alte valori. Cred că au văzut că au fost efecte benefice asupra copiilor, alimentîndu-le curiozitatea și ajutîndu-i să depășească, fie și doar parțial, complexul de inferioritate față de urbanii care au acces la așa ceva. De spus le-aș spune doar că le oferă ceea ce sistemul educațional, cel puțin deocamdată, nu le poate oferi. Ceva ce pe net nu găsești dacă nu afli că există și ceva ce mulți copii din multe orașe și sate din România ar visa: contactul cu o lume mai diversă, mai vie și mai complexă decît cea pe care o experimentează ei în viața lor cotidiană. Plus niște idei și instrumente critice care le pot fi de mare folos în anii viitori, indiferent încotro o vor apuca.

8. Programul acestei școli de vară ar putea să atragă, pe viitor, un public mai vast… să devină un eveniment de referință la care să vină public din localitățile învecinate, din Bistrița și, de ce nu, chiar din alte orașe?

Școala nu e gîndită ca un festival și dată fiind infrastructura limitată, nu mă pot gîndi la o prea mare expansiune. Și, sincer, nici nu visez să devină un festival, un eveniment mamut, pe modelul escapismelor narco-electro gen Untold, Electric Castle etc., pentru că aici ideea centrală nu e divertismentul, ci educația, contactul, dialogul, cunoașterea. Ceea ce, în mod normal, funcționează în comunități mai restrînse. Mie mi se pare că a devenit deja un eveniment de referință, mai ales că, deși e doar la a doua ediție, are o vizibilitate națională și internațională destul de mare. Desigur, în cercurile academice, studențești și activiste. Dovadă că și-au anunțat dorința de participare cîteva zeci de cursanți străini. Am avut și anul trecut cîțiva, din Filipine, Tadjikistan, UK, Egipt și Republica Moldova, dar marea majoritate (peste 50) au fost autohtoni (Cluj, București, Arad, Bistrița, Petroșani etc.). Și din România numărul celor interesați să vină e în creștere. Mă aștept ca și din localitățile învecinate să vină mai multă lume, deși nici anul trecut nu au lipsit, nici de la cursuri, nici de la filme. A fost o surpriză plăcută să văd cadre didactice, elevi și studenți, din Romuli, Năsăud sau Rebrișoara venind la cursuri și la proiecțiile de filme. Nu știu cîte școli de vară din România sau din alte părți se pot lăuda cu așa participare și vizibilitate după doar o ediție. Și e vorba de școli de vară cu bugete imense față de ce am avut noi la dispoziție. În mai urmează anunțul pentru înscrieri, deși, ca și anul trecut, cei din județ pot să vină liniștiți și fără înscriere, atîta timp cît își gestionează singuri chestiunile legate de cazare, mese etc. Înscrierile sunt necesare din punct de vedere organizatoric pentru a avea o idee despre cîtă lume o să vină și pentru a putea pregăti tot ceea ce înseamnă călătorie spre Telciu, cazare, mese etc. pentru cei care nu sunt familiarizați cu zona.

9. În legatura cu barul Hovrea, pe care îl menționai mai devreme și care era pe vremuri punctul central al „emancipării" în Telciu… acum ai reușit să aduni câțiva oameni interesanți acolo, să faci niște activități deosebite. Are asta vreo însemnătate specială pentru proiectul tau legat de Telciu?

Are. Și încă din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, colaborarea cu Barul Hovrea nu s-a limitat doar la servirea meselor și la serile de stat la terasă. Ca și alți localnici, proprietarul localului, Victor Hovrea s-a implicat activ pe durat școlii, inițiind drumeții, organizînd mese prin curțile gospodarilor din sat și facilitînd contactul cu producători locali pentru cei care doreau să cumpere jinars, miere și altele. Apoi, localul a devenit, în mod informal, cartierul general al școlii de vară. Avînd la dispoziție restaurantul, barul, terasele, era normal ca serile să se petreacă pe acolo, fiind și spațiul potrivit pentru facilitarea interacțiunii dintre cursanții veniți la Telciu și tinerii din sat. Că tot ai pomenit de funcția emancipatoare a acestui bar în anii `90-2000, se poate zice că, cel puțin pe durata școlii de vară, barul își recapătă acea funcție. Doar că pe cu totul alte coordonate și cu alte efecte.

Google
 

Postări populare