Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

29.12.16

Despre clarviziune în geopolitică. Remarci adresate politicienilor și ziariștilor români



Claude Karnoouh


Înțeleg prea bine de ce acea parte a populației conectată permanent la Facebook, Twitter, Instagram, televiziuni etc., care îi bagă în aceeași oală, la grămadă, pe politicieni, pe consilierii acestora, pe ziariști și pe intelectuali (câteodată găsind toate preocupările acestea în pielea unui singur personaj) a luat foc mai întâi prezentând, apoi comentând, rezultatele alegerilor parlamentare din 11 decembrie 2017. Victoria zdrobitoare a PSD-ului, ca de altfel și reciproca ei, adică înfrângerea istorică a PNL-ului, urmate apoi, după numai două zile, de începutul destructurării interne a USR-ului, acest partid de „bobo” * urbani privilegiați fără nici un fel de ancorare în populația mai largă și crescut din nimic așa cum cresc plantele artificiale în ghivecele lor de plastic, a dat naștere unui potop de discuții una mai goală decât alta. Astăzi, la ora la care scriu aceste rânduri, speculațiile sunt pe cale să ia sfârșit odată cu numirea primului-ministru, în această republică în care președintele aparține partidului care a pierdut alegerile. Într-o țară precum Franța sau Germania așa ceva se numește „coabitare” și e o luptă la baionetă disimulată în ochii publicului prin intermediul ipocrit al bunelor maniere burgheze. Aici, în România, ai impresia zi de zi că politica e o chestie de negoț și târguială și că relațiile dintre instituții vor interzice o minimă colaborare între ele ducând, încă o dată, la tentative mai mult sau mai puțin grotești de demitere a președintelui.

Totuși, e nevoie să privim și să măsurăm aceste evenimente politice interne în raport cu realitatea restului lumii. România nu doar că face parte din această lume, la fel ca oricare altă țară, dar participă, chiar dacă după puterile sale modeste, în chestiunile politice internaționale, de pildă trimițând soldați în Afganistan și Irak sau autorizând Statele Unite, în cadrul NATO, să instaleze pe teritoriul ei două baze militare, una dintre ele găzduind rachete îndreptate către Rusia. Ceea ce frapează în toate discursurile electorale ale partidelor de azi e absența surprinzătoare a unei poziții precise legate de politica externă a României. Țara apare, astfel, ca un fel de provincie a unui stat federal mai larg, a cărui politică externă nu o interesează deloc, exceptând dimensiunea culturală a acesteia. În ciuda unei tradiții foarte vechi de supunere față de suveranul cel mai puternic al momentului (ceea ce a fost deseori desemnat drept „caracterul fanariot al politicii românești”) atitudinea rămâne una surprinzătoare, neliniștitoare, în orice caz de neașteptat într-o țară în care, cu excepția partidelor servile în mod explicit unor interese străine, naționalismul este manifest, pe alocuri chiar agresiv, și întotdeauna foarte zgomotos. Excepție face cazul în care vocalizele naționaliste nu ar fi decât un simulacru disimulând incapacitatea politicienilor și a unei majorități a intelectualilor de a propune un patriotism ferm și non rasist, capabil să sugereze măsuri de politică externă capabile să apere interesele minimale ale țării, adică să apere populația în ansamblul ei și în totalitatea diversității sale sociale, naționale și religioase – ceea ce filozofia politică clasică numește „binele comun” și „buna guvernare”. Această indiferență față de politica externă se poate dovedi dăunătoare, de pildă, în cazuri precum schimbarea sau refacerea alianțelor, reorientarea politicii externe sau, mai rău, dacă puterile dominante în cadrul NATO ar rupe pactul.

Astfel, în timpul săptămânii care a urmat alegerilor, în Orientul Mijlociu s-a produs un eveniment de o importanță majoră care a influențat foarte rapid ansamblul relațiilor internaționale. Este vorba de victoria zdrobitoare de la Alep a armatei naționale siriene și a aliaților săi (Rusia, Iran, luptătorii kurzi, palestinieni și Hezbollah) asupra diverselor trupe de rebeli teroriști dirijate de ofițeri străini, cetățeni ai unor țări membre NATO (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania) sau aliați (Israel, Arabia Saudită, Qatar, Iordania). Evenimentul este enorm dacă avem în vedere fenomenalele mijloace financiare puse la bătaie, cantitățile de armament consumate de pretinșii „revoluționari cu pieptul gol” și gestionarea hipertehnicizată a informațiilor prin satelit utilizate pentru a bombarda armata siriană și spitalele rusești. Nu doar o înfrângere militară ci o înfrângere morală. Cum vor justifica puterile occidentale (căci de monarhiile corupte din Golf, ale foștilor crescători de cămile și tăietori de capete wahabiști, transformați în administratori ai petrolului din zonă, nu e cazul să ne pese) față de cetățenii lor, pe lângă trimiterea masivă de ofițeri ai serviciilor secrete într-o țară căreia nu i s-a declarat niciodată război, un asemenea eșec major politico-militar? Cum vor proceda ca să le închidă gura văduvelor și orfanilor care nu vor putea fi tratați ca văduve de război și orfani de război? Prevăd deja recurgerea la diverse șmecherii întortocheate. Dar să nu ne preocupăm acum de aceste efecte particulare. Oare cetățenii țărilor NATO nu au decât ceea ce merită, de vreme ce prin votul lor ajung la putere politicienii care propun aceste politici criminale?

Evenimentul este enorm deoarece e a doua oară când, în acest debut de secol XXI, Statele Unite și NATO, dar și Israelul, suferă o înfrângere militară și politică în cadrul proiectului lor de politică imperială unipolară reprezentată până azi de îmblânzirea Rusiei și de remodelarea forțată a Orientului Mijlociu. Reversul a început în Ucraina, se continuă în Siria. De fiecare dată, un eșec. Există mai multe maniere de a-l interpreta. Oare e cazul să vedem aici, pur și simplu, efectul ezitărilor președintelui Obama prins între diverșii lobiști cu interese contradictorii și opinia publică din ce în ce mai puțin favorabilă intervențiilor externe care costă atât de mult Statele Unite, în timp ce nu doar că o parte importantă a populației se pauperizează, dar și infrastructura internă se degradează? Sau trebuie să vedem în aceste eșecuri începutul declinului global al imperiului american devenit incapabil să-și mai plătească el singur războaiele imperiale și obligat, de aceea, să se târguiască permanent cu servitorii săi occidentali care îl ajută, dar cu eforturi minime (Franța, de pildă, nu mai are suficiente bombe ca să-și înarmeze propriile avioane sau ca să-și permită un al doilea portavion!)? De aceea președintele ales a declarat că va cere fiecărei țări NATO să-și plătească singură cheltuielile de apărare. De fapt, alegerea lui Donald Trump, dincolo de latura un pic insolită, temperamentală, chiar grosolană a acestui candidat, readuce în actualitate un anumit izolaționism american care urmărește mai degrabă rezolvarea problemelor interne și stabilirea de relații comerciale bilaterale avantajoase, decât să facă din America un jandarm universal. Un fel de Real Politik de tipul New Deal care nu interzice câtuși de puțin apărarea pe plan internațional a intereselor minimale ale țării. Or, această reorientare a politicii americane dorită de jumătate dintre alegătorii americani, în ciuda reacțiilor violente de ostilitate din partea democraților neoconi și a ecologiștilor, va schimba cu siguranță politica Statelor Unite. Sigur, președintele Obama semnează acum cu toată viteza diverse decrete permițând trimiterea în Europa a unui număr cât mai mare de soldați și de echipamente militare, ceea ce ar necesita redeschiderea vechilor baze din perioada Războiului Rece, dar ele oare nu vor putea fi revocate de noul președinte?

Într-o situație în care viitorul apropiat pare atât de fluid, atât de greu de ghicit, chiar instabil, ar fi trebuit ca toată clasa politică din România, în ansamblul ei, plus ziariștii și zecile de intelectuali care trăncănesc toată ziua pe marginea cancanurilor politice locale, să emită câteva propoziții serioase pentru a expune populației, pe de o parte, datele problemei, și, pe de altă parte, potențialele poziționări politice, eventual explicate în funcție de înclinațiile politice ale fiecărui partid. Nimic legat de așa ceva, și politica externă, sau mai bine zis absența politicii externe, a rămas la discreția și în domeniul secret al executivului (nici măcar al legislativului) care, după cum știm cu toții la București, răspunde cu docilitate ordinelor NATO și SUA – adeseori acestea confundându-se. Or, experiențele istorice din a doua jumătate a secolului precedent ne-au învățat cât de mult sunt capabile marile puteri de un cinism total atunci când aliații lor nu le mai sunt utili sau când, cu prilejul unei schimbări de paradigmă, mai precis atunci când își schimbă alianțele, aceștia le-au devenit o povară. Românii par să fi uitat că Statele Unite și-au abandonat aliatul din Vietnamul de Sud atunci când au negociat soarta războiului, la presiunea opiniei publice de acasă, cu Vietnamul de Nord. Românii, în anticomunismul lor primitiv, uită felul în care rușii i-au abandonat pe comuniștii egipteni, iranieni (Tudeh) și irakieni, preferând, din considerente geopolitice, o alianță cu state dirijate de partidul Baas sau de mullahi unei solidarități internaționale cu partidele „frățești”. Românii sunt orbi atunci când vine vorba de maniera în care autoritățile franceze (Sarkozy), după ce l-au primit cu mare pompă pe Gadaffi la Paris și au luat de la acesta fonduri importante pentru alegeri, l-au lichidat doi ani mai târziu, nemaiavând nici un interes politico-economic să-l vadă în fruntea statului libian, jefuindu-i apoi petrolul și depozitele financiare din băncile europene. Or, putem paria că după sosirea la putere a președintelui Trump datele geopolitice se vor schimba nițel și că României îi va fi mai bine dacă se va supune vrând-nevrând schimbării, din moment ce nu are o politică de rezervă, adică din moment ce specialiștii și politicienii nu au elaborat dinainte o soluție de echilibru între marile puteri de pe urma căreia țara ar fi avut numai de câștigat. Căci dacă „a guverna” înseamnă să prevezi, așa cum ne învață manualele de științe politice, atunci unui guvern român serios îi va conveni mai mult să elaboreze diversele scenarii posibile ale unui echilibru abil și echidistant între Statele Unite, Europa de Vest, Rusia și China. În fapt România, sub guvernul comunist al lui Ceaușescu, deținea o poziție interesantă în Orientul Mijlociu și Maghreb în calitate de furnizor de specialiști și tehnicieni pentru diverse activități industriale, medicale sau de învățământ (foraje petroliere, mecanica automobilelor, mașinilor grele și tractoarelor, agricultură, construcții, medicină) în cadrul unui veritabil ajutor plătit acordat țărilor în curs de dezvoltare. Această poziție – sursă de beneficii geopolitice – a fost complet pierdută după ce țara s-a transformat ea însăși într-un soi de colonie de Lumea a Treia ascultând orbește de ordinele stăpânului occidental și dirijată de politicieni compradores. Or, în cazul unor mutații geopolitice și geoeconomice rapide, statele occidentale nu vor face nici un cadou pe piețele care se vor redeschide (Irak, Iran, Rusia și mai ales Siria care va trebui reconstruită de la A la Z). A găsi poziționarea din care să fie recuperate  vechile poziții geoeconomice, iată o sarcină care nu duce lipsă de anvergură în această lume în schimbare, chiar și pentru o țară al cărei potențial industrial a fost scos la mezat. Vor ști câștigătorii alegerilor din noiembrie 2016 să se achite de această sarcină? Din păcate, mă îndoiesc. Aceștia sunt deja nerăbdători să le dovedească stăpânilor lor că sunt bine ancorați în moda multiculturală (in the mood) și fini cunoscători ai trăncănelilor culturaloide. Par să uite că politica nu e totuna cu enunțarea bunelor sentimente, nici spectacolul acțiunilor de caritate, nici al gadgeturilor la modă, ci, în esența ei, descifrarea momentului adecvat (kairos) însoțită de curajul deciziei (fortuná) oamenilor politici, kairos și fortuná ale responsabililor politici fără de care popoarele nu sunt altceva decât niște lachei ai celor puternici.

Așteptând, vă urez „la mulți ani” în 2017 !

* bobo = „bourgeois boheme”, „burghez boem” expresie în lb. franceză care se referă la tineretul hipster care e ancorat economic în clasa medie-superioară dar se crede la stânga și e preocupat de ultimele mode culturale.
 

Despre autor

Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).


21.12.16

Tractorul Brașov – uzina care DERANJA la nivel MONDIAL-fabrica ce aducea 25% din veniturile Romaniei...


In 1990 modelul de tractor ar fi fost foarte modern, aparatura care a fost adusa pentru modernizare a fost dusa direct la fier vechi, in tipla, asa noua cum era. De aici a pornit declinul, fabrica deranja la nivel mondial, iar la nivel european era dusmanul fabricii Lamborghini, Italia si Germania. O uzină mamut în jurul căreia s-a construit un oraș. În epoca de glorie era al doilea producător de tractoare din lume. Până în 1989 a adus venituri de 500 de milioane de euro, bani cu care s-au plătit datoriile țării. Uzina avea 26.000 de angajați. După 1989, guvernele […]

In 1990 modelul de tractor ar fi fost foarte modern, aparatura care a fost adusa pentru modernizare a fost dusa direct la fier vechi, in tipla, asa noua cum era. De aici a pornit declinul, fabrica deranja la nivel mondial, iar la nivel european era dusmanul fabricii Lamborghini, Italia si Germania.

O uzină mamut în jurul căreia s-a construit un oraș. În epoca de glorie era al doilea producător de tractoare din lume. Până în 1989 a adus venituri de 500 de milioane de euro, bani cu care s-au plătit datoriile țării. Uzina avea 26.000 de angajați. După 1989, guvernele au avut interesul ca Tractorul să nu dispară pe durata propriului mandat. Rețeta a fost aceeași – s-au șters datorii, s-au acordat credite și s-au elaborat programe, fabrica fiind ținută în viață în mod artificial. Pentru voturi, pentru o guvernare liniștită.


Ponta spre mai mare rusine a sa, taia deunazi panglica la fabrica Mercedes in Sebes, in timp ce industriile noastre de masini si utilaje au fost pur si simplu distruse si facute praf si pulbere. Brasoveni care au lucrat in aceasta fabrica pana la inchidere sunt martori cum li se impunea sa nu vanda piese pentru export caci altfel riscau sa fie concediati fara nicio discutie si toti stiu ca s-a vrut neaparat demolarea acestei industrii care prezenta un pericol urias, o concurenta la nivel mondial, doar in scopul de a fi falimentata intentionat. Egiptenii cand aud de Brasov intreaba de tractoare, nemtii la fel, comenzile rulau pana la daramarea ei, insa solcitarile ramaneau neonorate.
În 1925, la Brașov se deschide uzina de avioane IAR. Visul oamenilor de la poalele Tâmpei de a produce mașini zburătoare are însă o viață scurtă, pentru că, după terminarea celui de-al doilea război mondial, o mare parte din utilaje, dar și proiectele bombardierelor și aparatelor de vânatoare sunt luate de ruși. Sunt o parte din prada lor de război. Tot ei îi croiesc un alt viitor uzinei. Decid ca Brașovul trebuie să devină un mare producător de tractoare.
După un an, primul tractor, IAR 22, produs sub licență nemțească, iese pe poarta fabricii, unde muncesc 15.000 din cei 82.000 de locuitori ai Braşovului, adică jumătate din populația aptă de muncă.
loading...
Proaspăt proprietar a milioane de hectare de teren în urma naționalizării, Partidul Comunist face prima comandă la Brașov – 5.000 de tractoare, 5.000 de pluguri și 2.000 de semănători. 1946 este și anul în care primul tractor IAR 22 pleacă la export. După numai cinci ani, mașinile agricole de la Brașov ajung în China, India şi Egipt, dar și înZambia, Rusia, Congo ori Brazilia. Banii câștigați de uzina brașoveană sunt folosiți pentru plata datoriilor externe.
Un tractor la fiecare 9 minute
În 1970, uzina se extinde: casele de pe 10 hectare de teren sunt dărâmate iar, în locul lor, conducerea de partid înalță hale pentru turnarea de aliaje și montează linii pentru macarale imense. Se fac noi angajări. Conducătorii uzinei conving statul că trebuie să investească în cel mai exportat produs românesc pentru a cuceri și piețele europene.Tractorul Brașov cumpără o licență de la Fiat. Se naşte astfel Universal 650, produsul premium al fabricii. „Țării cât mai multe tractoare” nu mai este doar un slogan.
Atât de mare este cererea, încât la fiecare 9 minute pe poarta uzinei de la poalele Tâmpei iese un tractor. Din cei 190.000 de locuitori ai oraşului, 26.000 muncesc acolo. Pentru ei, comuniștii construiesc cartiere de blocuri, policlinică, spital, stație de salvare, cantină și sală de spectacole.
1987 este anul în care muncitorii din Brașov își demonstrează forța socială. Izbucnită la fabrica de autocamioane, revolta care anunța moartea iminentă a comunismului adună în jurul ei lucrătorii de la principalele fabrici din oraș. Oamenii iau în stăpânire străzile și mărșăluiesc către sediul comitetului județean de partid. Scandează lozinci anti-comuniste fără să se gândescă o clipă la consecințe. Au o singură dorință – să scape deCeaușescu. Alături de protestatari sunt și muncitorii de la Tractorul. Manifestația îi trimite pe brașoveni în istorie, dar le creează și renumele de răzvrătiți. Curajul lor nu este uitat de cei care ajung la putere în România capitalistă.
Necunoașterea rigorilor economiei de piață
În 1990, uzina produce 50.000 de tractoare, anual. Mai mult de jumătate dintre ele sunt destinate exportului. Nimeni nu își imaginează declinul ce are să urmeze. Lovitura vine din Iran, unde ajunge anual 40 la sută din producție. Afacerea considerată extrem de avantajoasă fusese perfectată de Nicolae Ceaușescu și de şahul Mohammad Reza Pahlavi. În schimbul a 20.000 de tractoare, România primea petrol și bumbac. Democratizarea nu este însă pe placul statului persan și înțelegerea pică. În ciuda eforturilor, conducerea uzinei, care nu cunoaște rigorile economiei de piață, nu reușește să găsească alți clienți.
„Așa numitele combinate de utilaj greu erau o invenție din anii 80, și pentru care în mod evident nu exista piață pentru produsele lor”, afirmă Petre Roman, fost prim-ministru.
Fără a mai avea suportul statului pentru negocierea contractelor pentru fabrica, în doar șase ani producția scade de la 50.000 la 6.000 de tractoare. Deși lucrurile nu merg într-o direcție bună, guvernanții îi liniștesc pe angajați. Finanțează găurile fabricii și le promit găsirea unui investitor.
„Prima tentativă de privatizare a fost în 1996 cu New Holland”, își amintește Gheorghe Apostu, fost lider de sinidcat.
„Tentativele de privatizare nu au reușit datorită faptului că erau prea mari datoriile, nimeni nu dorea să cumpere o afacere care, dacă băgai foarte mulți bani în retehnologizare, putea produce un profit care era înghițit pe următorii câțiva ani buni buni, chiar zeci de ani, de datoriile pe care le avea societatea”, spune Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS.
Victor Ciorbea acordă primul credit în 1997
În 1997, în plin scandal la vârful guvernului, când tot mai multe voci cer alegeri anticipate, Guvernul, sub semnatura lui Victor Ciorbea, acordă fabricii un credit de 3,8 milioane de dolari, cu o dobândă de un procent. Condiția este ca banii să fie folosiți pentru retehnologizarea liniilor de productie și cumpărarea de materii prime. Planul arăta că, în total, uzina va fabrica 6.000 de tractoare destinate piețelor din Egipt, Turcia și SUA.
De pe liniile de producție ies însă numai 1.000 de tractoare. în 1998, uzina rămâne fără curent și gaze. E momentul în care angajații și familiile lor nu se mai mulțumesc cu promisiuni și cer fapte. Ies în stradă în speranța că vor declanșa o reacție salvatoare.
Alte credite și proteste în ani electorali
Aparent, protestele își ating scopul. Tractorul primeste încă un credit. De data aceasta de la Guvernul Radu Vasile, care îi dă 3,5 milioane de dolari fără dobândă pentru plata restanțelor la gaz și curent.
Pacea socială durează doar un an. În lipsa contractelor, în 1999, 80 la sută din cei 10.500 de angajați care reușiseră să supraviețuiască celor 10 ani de tranziție sunt trimiși în șomaj tehnic. Oamenii ies în stradă, iar guvernul CDR – condus de Radu Vasile – acordă un alt credit, de 3,2 milioane de dolari. De data aceasta dobânda este de 30 la sută, iar banii trebuie folosiți pentru relansarea producției și plata datoriilor.
Guvernanții promit și un plan pentru salvarea Tractorul, iar angajații se liniștesc. Uzina este împărțită în șase companii – Frimut UTB, Rentcom UTB, Prorem UTB, AWE-HD, MUM-UTB, Scudiver UTB, iar secțiile care nu sunt implicate direct în producția de tractoare sunt scoase la privatizare.
„Privatizarea asta la Tractorul a avut un singur scop: să mai ia din datoriile de la fabrica mamă și să le împingă la aceste făbricuțe, în speranța că fabrica mamă se va putea salva. S-a demonstrat că a fost o gândire foarte proastă. Când s-a cumpărat, s-a cumpărat cu datorii imense. Nu a fost doar MUM-ul meu, a fost și Scudiverul, și Reucomul. Toate au avut același lucru: datorii istorice”, spune Emil Niță, director companie desprinsă din Tractorul Brașov.
Majoritatea firmelor rupte din Tractorul Brașov intră în insolvență, iar statul nu își recuperează datoriile.
Frimut UTB – Rafturi metalice și Grilaje – 700.000 de dolari
Prorem UTB – piese de schimb – 6,4 milioane de dolari
AWE-HD – producția de autovehicule – 2 milioane de dolari
Scudiver UTB – freze de disc – 7,5 milioane de dolari
Datoria crește cu 12.000 de dolari pe zi
Cum relansarea mult dorită e un eșec, în 2000 – an electoral – oamenii ies din nou în stradă. Protestele încetează abia când prim-ministrul Mircea Ciumara șterge 1,7 milioane de dolari din datoriile Tractorul Brașov. Dar muncitorii brașoveni nu se mulțumesc cu atât și ies din nou în stradă. Începutul anilor 2000 conturează ideea că toate ajutoarele de stat date de guverne au fost doar simple paliative. Datoriile Tractorul ajung să crească în fiecare zi cu câte 12.000 de dolari, doar din dobânzi și penalități.
„Tractorul Brașov face parte din marile entități economice ale României, care prin dimensiunile lui, 134 de hectare, 26 de hale, făcea imposibilă gestionarea și realizarea unui profit operațional”, declară Mircea Ursache, fost președinte AVAS.
Pentru a calma furia socială, Guvernul Năstase împrumută fabrica cu 400.000 de dolari bani pentru salarii. Datoriile totale ajung la peste 52 milioane de dolari.
Presiunile din rândul angajaților continuă în anul prelectoral 2003, iar guvernul condus de Adrian Năstase decide că tractoarele produse la Brașov vor beneficia de noi subvenții de 17 milioane de dolari. Guvernul se afișează chiar și cu un investitor: concernul Landini – parte a grupului Fiat.
„Condițiile de acord social au fost îndeplinite, condițiile contractuale au fost îndeplinite, s-a semnat și contractul. Statul român trebuia să îndeplinească niște condiții trecute în contractul de privatizare, anume subvenționarea utilajelor agricole pe o perioadă de cinci ani”, spune fostul lider de sindicat Gheorghe Apostu.
În schimbul datoriilor, statul se angajează să îi subvenționeze pe producătorii agricoli care vor cumpăra tractoare de la Brașov.
Alegerile, aer pentru angajați
Noi învățam italiană, ne-am oprit cam repede din asta pentru că urma să se finalizeze privatizarea cu Landini, până la sfârșitul anului, pe 31 decembrie. De Crăciun au plecat în Italia, am băut împreună un pahar de șampanie, s-au dus și nu s-a prezentat nimeni din România să semneze privatizarea cu Landini. Era vorba de Guvernul Năstase”, își amintește Ion Bucur Constantinescu, fost director al fabricii.
Greșeala statului e răscumpărată în ochii angajaților înainte de alegerile parlamentare cuun alt împrumut de aproape un million de dolari. Dobânda cerută e de 18,75 la sută. Dar banii sunt folosiți tot pentru salarii. între timp, Guvernul găsește un alt investitor strategic.
„După Fiat s-au purtat discuții foarte avansate cu Daewoo. A existat un moment când blocurile motor, axele cu camere și chiuloasele Daewoo se turnau la Brașov, în Uzina Tractorul. A apărut căderea părții Daewoo Automobile. Au plecat, nu au mai discutat privatizarea cu noi”, mai spune Ion Bucur Constantinescu.
Împrumuturile de la  guvern, miză preelectorală
În 2005, angajații ies din nou în stradă și cer bani. Primesc un nou plan de redresare.
„Ideea era să se restâangă activitatea în jur la 30 de hectare, restul să se vândă și din banii aceia să înceapă o activitate nouă, fără datorii, lucru care era fezabil. Nu l-a dorit atunci Guvernul. În 2005 am avut primele discuții în contradictoriu cu Tăriceanu”, spuneNicolae Vlad Popa, senator.
Călin Popescu Tăriceanu vrea să subvenționeze Tractorul Brașov cu 8,7 milioane de dolari, dar ministrul Economiei, Ionuț Popescu, se opune și este schimbat din funcție. Astăzi, fostul ministru, spune că împrumutul avea doar miză preelectorală.
„Tot nu îi mai puteai salva, erau prea în groapă, asta vă spune Ionuț Popescu. Avea dreptate, lucrurile erau deja de vreo zece ani în situație foarte proastă. Când începi să acumulezi datorii și pe urmă începe să vină bulgărele – care se adună cu majorități și penalități – ajungi într-o situație din care iar nu mai poți să ieși”, mai spune Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS.
„Domnul Popescu nu are nicio expertiză în domeniul privatizării, nu cred că poate emite judecăți de valoare”, spune Mircea Ursache, fost președinte AVAS.
Fostul ministru Ionuț Popescu a ieșit din viața publică și nu mai vrea să dea declarații despre disputa cu fostul premier. Nici Călin Popescu Tăriceanu nu mai vrea să-și amintească de Tractorul Brașov.
Discuție reporter Digi24-Călin Popescu Tăriceanu:
„-Un minut vă reţin, despre Tractorul Braşov.
-Nu vorbesc în timp ce merg.
-Despre privatizare vrem să vă întrebăm?
-Ar fi fost bine să fie o privatizare.”
Fără împrumut, pentru binele electoratului din Brașov, statul găsește un alt investitor.
„Alt contract cu care s-a ajuns până aproape de finalizare a fost Mahindra. Am avut negocieri pe vreo patru luni, aici la sediul societății, după care am făcut parte din delegația guvernamentală care a mers în India, să vedem situația de acolo. S-a ajuns la încheierea acordului social. Cred că acolo nu s-a vrut, pentru că ei, nefăcând parte din Europa, vroiau să aibă cap de pod pentru intrarea în UE”, mai spune fostul lider de sindicat Apostu.
Tractorul Brașov, concurența la importuri
Sindicatele dau vina pe firmele din străinătate, despre care spun că nu voiau nici concurență indiană, dar nici românească.
„Cei care importau în România, vedeau în Tractorul, ca în orice firmă cu capital de stat, inamicul principal”, susține Dumitru Costea, președinte Blocul Național Sindical.
După eșuarea privatizării, datoriile acumulate la Tractorul Brașov sunt de 243 de milioane de euro. Cu promisiunea că nu va rămâne fără utilităţi, în ciuda datoriilor imense, în 2007, fabrica lansează o nouă gamă de tractoare. Nu sunt produse decât prototipurile, pentru că fabrica rămâne, din nou, fără current electric, iar angajații ies încă o dată stradă. Speră să aibă câștig de cauză. AVAS decide însă că fabrica nu mai are viitor.
„O vină mare o are Răzvan Orășanu. A dispus sistarea curentului și gazului pentru o datorie de 14 miliarde de lei vechi, era o datorie curentă. Ăsta a fost un motiv. A amenințat salariații din Tractorul că dacă nu vor pleca cu plăți compensatorii, vor pleca fără. Și atunci, i-au speriat pe oameni, oamenii au venit către sindicate și au spus că mai bine să lichideze, pentru că vor să plece cu plăți compensatorii”, spune Gheorghe Apostu.
„Au obținut programe guvernamentale, scutiri de TVA, chiar eu am reușit în 2006 să obțin o scutire de TVA. Am făcut maximul posibil să nu ajungă în faliment, dar totuși când produci și ai o pagubă de 1.000 de euro la fiecare tractor produs nu ai cum să fi profitabil și să reziști”, spune Răzvan Orășanu, fost președinte al AVAS.
În vara lui 2007, în schimbul a 82 de milioane de euro, cele 125 de hectare cu hale pline de tractoare și piese de schimb sunt scoase la vânzare.
„120 de hectare înseamnă 1.200.000 de mp pătrați, iar la vremea respectivă nu era criză, era un boom imobiliar, în Brașov un metru pătrat se vindea cu cel puțin 100 de euro”, subliniază senatorul Nicolae Vlad Popa.
Noul proprietar e SC Flavus Invest SRL București. Compania e deținută de fondul britanic de investiții Centerra Capital Partners, iar pe locul uzinei se anunță ridicarea unui mall, a unui centru commercial și a mai multor blocuri.
„A fost lichidată nejustificat, asta e părerea mea, la fel ca alte multe înterprinderi din economia românească. Au fost mulți neprofeșioniști”, spune Constantin Niță, ministru al Economiei.
La șapte ani distanță de la ultimul tractor produs la Brașov, cei care și-au legat destinele de fabrica de la poalele Tâmpei se uită în urmă și își regretă propriile decizii.
„E o nerealizare a mandatului meu, una majoră, faptul că nu am reușit ca țară să păstrăm această fabrică de tractoare”, declară Răzvan Orășanu.
„Au câștigat în primul rând firmele concurente de afară, au omorât concurența, au câștigat piața”, spune liderul de sindicat.
Lipsește documentația
Dar nu a dispărut numai uzina. În 2014, plan

12.12.16

Europa își etalează atuurile în fața juriului lui Donald Trump


Răzvan Ciubotaru
În primele luni ale anului 1992, pe când guvernul României era preocupat de conflictul militar ce se ițea în Transnistria și de diverse formule de asociere propuse cu „Estul sălbatic“ din care făcea parte – Turcia, Bulgaria sau Iugoslavia ce tocmai începea să se destrame –, Comunitatea Economică Europeană se transforma în Uniunea Europeană de astăzi.
Cu trei ani înainte de „consensul“ din pădurea Snagovului, la Maastricht se puneau bazele structurii care astăzi este acuzată că a „colonizat“ România, iar unii dintre marii beneficiari ai acelor negocieri la care România nu a luat parte au fost britanicii.


Cârcotașii britanici mizează pe Trump
Mereu cârcotași, nemulțumiți de politicile ce nu aveau nimic de-a face cu thatcherismul urmat de Londra, critici duri ai politicilor financiare, ai monedei unice în facere și ai Politicii Agricole Comune (reformate în interes francez pentru ultima dată de premierul actual al României, Dacian Cioloș), britanicii au știut să-și tragă spuza pe turta lor printr-un drept stabilit prin Tratatul de la Maastricht în 1992, pe care acum îl detestă și din cauza căruia au și decis să iasă din UE – libera circulație. Negustorii britanici din piață (financiară) și de la guvernare se fac că uită ce au semnat și separă cât se poate de clar libertatea de circulație a cetățenilor europeni (deveniți între timp și instalatorul polonez, și faianțarul român) de libertatea de circulație a serviciilor (în special cele financiare – cea mai mare și profitabilă industrie britanică).

La 30 de ani de la introducerea tehnicii computerizate care a revoluționat bursa de la Londra, centrul de afaceri din capitala britanică (City-ul londonez, de departe cel mai important din Europa), este în egală măsură șantajistul și obiectul de șantaj creat de referendumul surprinzător din iunie 2016, prin care cetățenii au decis ieșirea Marii Britanii din UE. Iar aici noua administrație Donald Trump va avea un cuvânt greu de spus.


Acolo unde se neguțează munca „pălmașilor“ de pe continent
Miza este uriașă. Pe lângă veniturile de miliarde de euro (circa 30 de miliarde de euro provin doar de pe urma „pașapoartelor“ financiare pentru UE) pe care le generează activitatea City-ului londonez, vorbim despre pârghiile de influențare politică a piețelor, pe care le oferă concentrarea mare de furnizori de servicii financiare și grupuri de lobby. Este limpede că pentru orice finanțist inima Occidentului nu bate la Amsterdam sau Paris și nici măcar la Frankfurt, ci la Londra și pe Wall Street. Însă votul pentru părăsirea UE de către Marea Britanie amenință să rupă centrul financiar din Londra de cel din Frankfurt sau Paris și de „clăcașii“ care sunt marile întreprinderi și IMM-urile de pe continent, reducând astfel influența Marii Britanii.

Miza o reprezintă „pașapoartele“ financiare de care se bucură negustorii din Londra pe continent, de la Paris la București și Sofia. Ele sunt similare vizelor Schengen de care au scăpat cetățenii români, cu diferența că aduc Londrei mult mai multe miliarde decât cele transferate prin remitențe de simplii muncitori români și, pe de altă parte, că aceeași Londră dorește să le mențină în vigoare și după părăsirea Uniunii.


Defilare pe podiumul lui Donald Trump
Ei bine, celelalte mari economii care au semnat Tratatul de la Maastricht se opun și găsesc în Brexit oportunitatea de a-și trage spuza pe turta lor, așa cum au făcut-o britanicii în 1992. În acest moment, pentru birocrații și politicienii din Paris, Berlin, Haga sau Roma, lupta pentru a pune mâna pe hălci din City-ul londonez contează mult mai mult decât soarta Republicii Moldova, a Siriei sau a locurilor de muncă din România. Iar pentru asta, deși președintele lor Jean-Claude Juncker spunea că Donald Trump trebuie învățat ce este și cum funcționează UE, marile puteri ale vechiului continent se grăbesc să-și etaleze nurii în fața noului președinte ales al SUA.

Așa se face că exact în aceste zile ministrul de Finanțe al landului Hesse (acolo unde se află Frankfurtul) a plecat la New York pentru a discuta cu marile bănci americane despre cum Germania este gata oricând să ofere accesul pe piața UE pe care Londra nu îl poate garanta decât până în momentul pronunțării divorțului de UE, cel mai repede în 2019. Potrivit Bloomberg, la New York au intrat în vrie și lobby-iști din Franța și din paradisurile fiscale Luxemburg, Irlanda și Liechtenstein, pentru a susține cauza respectivelor state. „Este ca un concurs de frumusețe în care pășim pe podium“, spune Marc Coleman, director la Ibec Financial Services din Irlanda. Frankfurt se prezintă pe podiumul din New York cu stabilitatea și seriozitatea fiscală a Germaniei, pentru a nu mai vorbi că orașul este centrul monedei euro și reprezentantul celei mai puternice economii euro. Centrul financiar parizian apelează la metode mai latine și în cartierul La Defense se pot observa afișaje în limba engleză care îmbie firmele londoneze să se mute în Paris. „Odată ce se mută un investitor în Ile-de-France, îi vom facilita demersul prin simulări fiscale, ajutându-l să-și găsească sediu și resurse umane, să se conecteze la electricitate și ajutându-i pe angajați să găsească școli și grădinițe pentru copii“, spune directorul pentru dezvoltare economică al regiunii pariziene. Presa britanică apreciază însă că Europa continentală nu poate oferi, cu asemenea demersuri „pompieristice“ cu iz socialist, condiții pentru relocarea a circa 400.000 de finanțiști de vârf care locuiesc acum în Londra.


Guvernul încropit de premierul britanic Theresa May după Brexit nu are un plan concret pentru ieșirea din UE, scrie presa britanică, după ce a intrat în posesia unor documente „scurse“ de la executiv. Guvernul britanic „nu are o strategie economică limpede“, iar „prioritatea guvernului rămâne supraviețuirea politică, nu economică“, arată documente citate de New Statesman. Înalta Curte de la Londra a decis că guvernul nu poate lua decizia ieșirii din UE în baza referendumului din iunie, fără consultarea Parlamentului. Un verdict similar al Curții Supreme este echivalent cu alegerile anticipate, la rândul lor, un nou referendum pentru Brexit în cursul anului viitor.

Încotro se îndreaptă ochii Marii Britanii în asemenea incertitudine? Nu către Europa, ci către Statele Unite. Alegerea lui Donald Trump, socotită o surpriză cel puțin la fel de mare ca și Brexitul din iunie 2016, este un balon de oxigen pentru guvernul conservator de la Londra, mai cu seamă dacă este lipsit de un răspuns în fața Europei ce vrea să pună mâna pe centrul financiar britanic.

Din punct de vedere economic, în campania electorală, Donald Trump a fost el însuși un om de afaceri, un adept al reducerii masive a taxelor pentru corporații și al dereglementării puternice a piețelor financiare, adică un lider care va continua politicile anterioare crizei financiare din Statele Unite. Bursa de la Londra și cea de pe Wall Street au reacționat pozitiv la alegerea sa. Financial Times scria că marii câștigători imediați ai alegerii lui Trump vor fi GlaxoSmithKline, BAE Systems și, mai în glumă, mai în serios, CRH, ca furnizor de ciment pentru mari infrastructuri anti-imigrație.


România, ca întotdeauna, între Est și Vest
La noua administrație Donald Trump, în negocierile dintre Londra, UE și Washington, se află cheia viitorului City-ului londonez. Președintele ales al SUA s-a declarat un izolaționist, însă acest lucru este contrazis de nominalizările preconizate pentru înaltele funcții din administrația sa. Un exemplu este Steven Mnuchin, fost bancher la Goldman Sachs și angajat al companiilor lui George Soros, nominalizat pentru funcția de secretar al Trezoreriei Statelor Unite. Nu are loc, din nou, România la masa bogaților occidentali, sau a întârziat din motive electorale?

În ziua alegerii lui Donald Trump, pentru minerii mexicani a fost „doliu“ financiar, peso s-a prăbușit. Însă câțiva directori financiari ai minelor de aur aparținând companiei Fresnillo s-au bucurat, pentru că acțiunile lor au săltat cu 11% la bursa de la Londra, spune Financial Times. Este de luat aminte pentru România, pentru că nu ne sunt străine nici afacerile cu aurul de la Roșia Montană, nici BAE Systems, nici CRH (irlandezii care au preluat fabricile de ciment Lafarge din Medgidia și Hoghiz). Și mai e de luat aminte pentru că, în această chestiune a complicatului Brexit, spre deosebire de anii consensului de la Snagov, în acești ani ai „consensului“ tehnocratic România are un vot în Consiliul Uniunii Europene care este mai puternic decât al Olandei, Belgiei sau Suediei, pe care îl poate folosi pentru securitatea și buzunarul cetățenilor. În timp ce noi numărăm cu amar voturile prezidențiale de la Chișinău, iar presa europeană face scenarii pentru continentul american, vorbește despre războiul informațional al Rusiei și numără morții din Levant, granițele economice ale UE și larghețea buzunarului contribuabilului european (român) se decid acum la Bruxelles, Londra și Washington.



Felix
0
Concursul de frumusete in fata lui Trump se desfasoara intre Paris, Frankfurt, Amsterdam... dar FARA Londra. ENglezii ar fi vrut ca EU sa fie doar pentru firme nu si pentru muncitori. Ei bine, nu o sa fie asa.

Etalarea etolelor de bal @ Felix
+2
Dupa alegeri D.Trump a declarat ca relatiile privilegiale intre SUA si UK se vor mentine fara cusur, din acest motiv inspecteaza restul tarilor interesante din UE, fiind impotriva tratatului de liber schimb cu UE, ca entitate, dupa cum a afirmat.In aceste conditii si ale Brexit-ului astea vom vedea mai mult interes britanic pentru R. acasa la noi si in alte tari de unde vor putea obtine un avantaj economic in lipsa relatiilor simplificate si mai putin costisitoare cu UE, e adevarat ca nu acasa la ei.O situatie de inceput de secol XX.


Conu Leonida fata cu reactiunea @ Felix
+2
Gresesti, britanicii au vrut sa decida ei singuri, si nu un Junker sau alt " pulitician"daca primesc sau nu mameluci care nu au nici un fel de tangenta cu azilul politic. Ei au oferit intotdeauna adapost persoanelor care au avut intr-adevar nevoie, si nu bandelor de tilhari care ati vazut bine de ce au fost capabile pe autostrazi si la granitele tarilor din UE. Britanicii au refuzat sa mai primeasca persoane pe care altcineva i-a chemat la el acasa, ca apoi sa incerce sa ii bage pe gitul altora, si bine au facut. UE nu este Uniunea Sovietica sa dicteze altor tari cum ii place ei.

Ileana Rollason
0
@Conu Leonida : gresesti. Marea Britanie a fost Uniunea Sovietica a U.E. I-a impus decizii (politice, inclusiv) care au si adus-o, economic, la ruina. Cel mai fidel aliat al SUA, a caror politica anti-europeana e bine-stiuta (data fiind concurenta de toate felurile, de la economica, la militara). UE fara Marea Britanie va avea prilejul, daca statele continentului stiu sa-si aleaga lideri puternici, de caracter, nu de felul unui Hollande al Frantei, al unui Matteo Renzi care-o si impune pe catastrofa criminala de Mogherini, la destinele externe ale UE, al liderilor Letoniei, Olandei, si României (ultimul, printr-o frauda strigatoare la cer, "voturile 'diasporei'"! sa mori de râs), UE fara Marea Britanie, spuneam, va avea prilejul sa-si afirme vocatia de mare putere mondiala, INDEPENDENTA. Pâna acuma, n-a fost decât vocea altora (citeste "a Marii Britanii, foarte agresive, vezi Cameron, si restul locatarilor santajisti ai lui 10, Downing Street, si-a diferitelor lobbyinguri de peste ocean").

Daca habar n-aveti de dedesubturi, da, de tine-i vorba "Conu Leonida", nu va mai vârâti (ca musca-n zar). De obicei scrii bine, dar, de data asta, Coane, o dai rau în bara. Mai uita-te si la analizele vesticilor, fiindca de-asta-i vorba, de centralismul democratic traditional Washington-Londra. Ma stupefiezi. Ce-am scriu eu sunt locuri deja comune-n presa vestica. Numai ca prostu' (aia 3) si incultul, daca nu-i si fudul, parca nu-i prost (si incult) destul.

Ileana Rollason
0
@Razvan Ciubotariu : admirabil articol. Marii din UE si-au frecat si ei mâinile de Brexit, numai c-au pierdut. Mai ales ca Trump, în ce-l priveste, a si transat, deja (a laudat Brexit-ul, si-a pronuntat axioma ca "Franta nu mai e ce-a fost") : colonia emula de peste ocean si Marea Britanie ramân împreuna. Restu-i chesiune de pasapoarte personale. Filialelor de pe continent ale intreprinderilor britanice de orice fel, date fiind interesele, nu li se schimba statutul, financiar, inclusiv, iar britanicii, ca persoane fizice, mai ales c-au proprietati imobiliare-n "Europa", au drept la sedere, la beneficiile cartii de sejur. Nu uita nici ca "Europa"-i de multa vreme plina si de proprietari (individuali) americani. De ... vilegiaturisti.

18.11.16

Din culisele Revoluţiei române din 1989

peromaneste:  A mai cazut unul stramb, ca si pana acum, pe o cauza minora, asaincat romanii sa nu cumva sa inceapa a le pune cap la cap si intelege in sfarsit cum s-a ajuns aici--in felul asta, se pune de o reluare a ciclului, de la capat, cu toate excesele caci nu se invata lectia istoriei.  Este vorba de Adrian Severin, aventurierul care a inceput procesul violent de destructurare economica a Romaniei, aruncand milioane de salariati romani in disperare.  Acesta este intemnitat pe o cauza minora, ceea ce-l face de facto candidat la martiraj politic.  Asa s-a vrut sau chiar nu mai conteaza?  Iata un articol din anul 2012 trimis de un cititor pentru a-l pune pe Adrian Severin, impreuna cu alti cativa, in cadrul istoriei inceputului de ani 1990.

„Timp de peste 20 de ani, a existat un interes major din partea autorilor războiului secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea cu orice preţ a socialismului la nivel global, de a-l ascunde, atât cât a fost posibil sau de a se confecţiona măcar o imagine idilică, de epopee, a câtorva aspecte esenţiale ale evenimentelor din decembrie 1989, considerate punctul zero al startului României spre democrație. Prin urmare, rămâne şi azi de actualitate menținerea poporului român şi a armatei sale în minciună, pentru protejarea celor 2 mascote (Iliescu şi Constantinescu), emanate pentru a facilita ducerea Războiului Secret împotriva ţării lor. (Vezi: România, ţinta celei mai mari operaţiuni de spionaj economic din ultimii 40 de ani).
Ar fi bine să reamintesc că pentru legitimarea aparentului proces revoluţionar şi al emanaţilor din decembrie 1989 (ambele fiind creaţii ale Războiului Secret purtat prin operaţiuni sub acoperire împotriva ţării noastre, prin care s-a reuşit distrugerea inamicului - poporul român la el acasă) au fost necesare 5.205 victime, dintre care 1.116 de morţi (663 dintre aceştia fiind militari) şi 4.089 de răniţi. Din cei 1.116 de morţi, pe 22 decembrie, la ora 12:09, când Ceauşescu a fugit din sediul CC, erau înregistrați 126, toţi civili.
Pentru necunoscători, trebuie să spun că orice Hotărâre a comandantului de la cel mai mic eşalon tactic până la cel strategic nu se lua înainte de 1990 şi nu ia nici azi în orb, urmărind programul Televiziunii Române Libere, ci în baza unui algoritm introdus pentru prima dată în manualul de ştiinţă şi artă militară numit ”Vom Kriege” - Despre război) de generalul prusac Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz (1780-1831), valabil ad-litteram şi în zilele noastre. Această Hotărâre are formă grafică, adică se reprezintă prin semne convenţionale şi tabele justificative pe o hartă militară, aşa cum prevedeau regulamentele operativ-strategice AN-1 şi AN-2, întrucât era şi este un act juridic, care te trimite direct în faţa plutonului de execuţie. Pe hartă apar, plasate cu precizie, poziţiile de luptă, zonele de foc sau dispozitivele de marş ale tuturor unităţilor şi subunităţilor proprii. Regulamentele prevedeau ca poziţiile respective să fie actualizate permanent de către echipele de stat major, pe timpul derulării operaţiei. Una din primele probleme de rezolvat înaintea elaborării Hotărârii era stabilirea structurii Conducerii în care sunt stabilite fluxurile de transmitere a ordinelor, dispoziţiilor şi informaţiilor, în mod obligatoriu în formă secretizată, pe cale ierarhică şi în concordanță doar prin mijloacele de telecomunicaţii de tip militar, existente în înzestrare.
Orice om cu puţină experienţă în domeniu îşi dă seama că sediul Comitetului Central nu asigura condiţiile minime exercitării atribuţiilor de comandă. Cu ocazia transmisiei aşa-zisei revoluţii în direct n-am văzut decât un general de operetă, fără stat major, dotat cu un simplu telefon şi care teoretic avea sub comanda sa: 4 armate de arme întrunite ca forţe terestre, 2 mari unităţi de Apărare AA, 2 divizii de aviaţie cu peste 20 de baze aeriene, 2 divizii de marină militară, una la litoral şi cealaltă de-a lungul fluviului Dunărea. Aşadar, piesa de teatru jucată în sediul CC de către generalul-maior Ştefan Guşe, șeful Marelui Stat Major, în noaptea de 22/23.12.1989, n-are nimic comun cu arta militară şi nu poate fi numită conducere militară.
În vara anului 1988, armata a 2-a română a organizat şi executat o aplicație demonstrativă de forţare a cursului fluviului Dunărea cu efectivele unei divizii mecanizate la Stelnica (lângă Feteşti). Circa 250 de TAB-uri şi MLI-uri au traversat fluviul Dunărea prin 4 sectoare de forţare amenajate genistic, susţinute cu foc de un divizion de nave blindate, 1 batalion de paraşutişti a fost lansat din avioane în spatele ”inamicului” pentru învăluirea dispozitivului advers, 3 escadrile de elicoptere au executat sprijin cu foc şi transportul unui batalion de desant aerian, 2 escadrile de aviaţie vânătoare au acoperit aerian zona operaţiilor, angajând lupta aeriană cu ”inamicul”. Pontonierii au asamblat contra-cronometru 2 poduri de pontoane peste fluviu, 1 regiment de tancuri şi alte categorii de tehnică grea, fiind transportate cu portiţe (un fel de bacuri). Pentru comparaţie, după 1990, nici o aplicaţie n-a mai depăşit eşalonul companie, iar forţări de cursuri de apă nu au mai avut loc, toate unităţile de pontonieri fiind desfiinţate, portiţele fiind „împrumutate” de generalul Eugen Bădălan omului de afaceri Tărâţă Culiţă pentru exploataţia sa agricolă din balta Brăilei.
Prin urmare, în decembrie 1989 nu a fost vorba despre înfruntarea unui inamic, superior pregătit în guerilă urbană şi dispunând de mijloace performante de diversiune radio-electronică, aşa cum se afirmă. Pentru că în acei ani, trupele româneşti erau bine organizate, înzestrate şi pregătite pentru a respinge o agresiune externă. Însă erau total descoperite în cazul trădării lor, comise cu cinism, de o mulţime de oameni, de mult angajaţi în obţinerea victoriei împotriva României în războiul secret, colonei şi generali, numiţi să le conducă în luptă".
Din dispoziţia general-maiorului Gheorghe Negoşanu, șeful de stat major al comandamentului Apărării AA a teritoriului, pe 22 decembrie 1989 de la orele 19:00 nici o aeronavă militară sau civilă nu mai era autorizată să decoleze de pe teritoriul României. Simultan cu aceasta, comandamentul Aviaţiei militare şi a apărării AA a Teritoriului, a creat o echipă de luptă din care a făcut parte şi colonelul Magdalena Ion – şeful artileriei AA, care a condus supravegherea şi apărarea spaţiului aerian al României din punctul de comandă principal al Forțelor aeriene (PCP). Colonelul Magdalena Ion a fost, alături de alţi ofiţeri şi generali, la originea multor ordine care s-au soldat cu victime din rândul militarilor români, el nefiind niciodată anchetat, ba mai mult decât atât, fiind avansat de preşedintele Emil Constantinescu la gradul de general de brigadă şi numit în funcţia de secretar al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT). În cei 8 ani de mandat (2004-2012) preşedintele Traian Băsescu a avansat 715 generali, printre ei numărându-se şi Magdalena Ion (de 2 ori), acesta ieşind la pensie cu epoleţii încărcaţi de 4 stele de general. Echipa de luptă a lui Magdalena, îşi exercita actul de conducere dispunând de toate elementele de comandă şi informare ale modernului sistem automatizat ALMAZ-2. Rolul lui ALMAZ-2 fiind acela de interfaţă de monitorizare a componentelor sale aflate în dotarea tuturor unităților şi marilor unităţi de aviaţie şi de apărare A.A. a Teritoriului.
Mai trebuie ştiut că planificarea unui zbor al unei aeronave militare, precum cel al elicopterelor din decembrie 1989, urma un algoritm obligatoriu. Echipa de luptă din punctul de comandă principal al Forţelor aeriene (PCP) fiind responsabilă de planificarea şi coordonarea tuturor zborurilor aeronavelor militare şi civile în spaţiul aerian al României. Prin urmare, dispunând de echipamentele necesare, PCP răspundea de înştiințarea propriilor unităţi de artilerie şi rachete AA, precum şi ale celorlalte categorii de forţe armate (unităţile aparţinând trupelor de uscat şi marinei militare), despre situaţia aeriană existentă. Informaţiile acestea fiind vitale pentru asigurarea securităţii zborurilor aeronavelor proprii. Mai mult decât atât, dreptul de a da ordinul de deschidere a focului de nimicire, aparţinea echipei de luptă din PCP. Putea da un astfel de ordin, în cazul unei aeronave militare, căreia i-a repartizat tot el o misiune de întrebuințare în luptă, doar un nebun sau unul care fusese racolat de partea războiului secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire şi avea drept sarcină să-i omoare pe proprii săi subordonați.
Pe 23 decembrie, orele 11:30 Valentin Voicilă, șeful Comitetului Revoluţionar Arad l-a informat pe omologul său de la Deva, judeţul Hunedoara că şeful Inspectoratului General al Miliției române, general-locotenent Constantin Nuţă, (fostul şef al Direcției a IV-a - Contrainformaţii Militare) şi adjunctul său, general-maior Velicu Mihalea, se aflau în rapidul Pannonia 22, de la Timişoara în drum spre Bucureşti, fiind transmise telefonic şi vagonul şi numerele locurilor pe care erau aşezaţi cei doi. Generalii au fost arestaţi în gara Deva, reţinuți câteva ore în UM 01719-Deva, de unde Ion Iliescu a decis transportarea lor la Bucureşti, cu un elicopter al MApN. În acest scop a fost destinat elicopterul IAR-330 nr. 72 de la regimentul 58 Elicoptere de la Sibiu, având echipajul format din: maior Nicolae Tudor, pilot-comandant, căpitan Victor Motica, pilot-secund şi maistru militar clasa a III-a Nicolae Galaftion, mecanic de bord. Elicopterul a decolat de la Deva în jurul orelor 19:40, în zbor comunicându-se echipajului să urmeze cursul râului Mureş până la Alba Iulia şi de acolo să se îndrepte spre Sibiu, unde urma să aterizeze. În același timp, au fost alertate unităţile din garnizoana Alba Iulia, militarii primind ordin să doboare orice aparat de zbor ce se apropie de oraş, întrucât era vorba de ”terorişti”. La câteva minute după ce elicopterul nr. 72 a survolat UM 01496-pontonieri asupra sa au fost trase câteva rafale scurte, de câte 3-5 proiectile de diferite calibre, de la sol. 12 proiectile calibru 7,62 mm au atins aparatul, avariind instalaţia de alimentare cu combustibil şi pe cea a comenzii hidraulice, elicopterul prăbuşindu-se şi luând foc. Toţi cei din elicopter au murit arşi.
Ancheta în cazul elicopterului IAR-330 nr. 72 a fost condusă de procurorul Ilie Botoş, de la Parchetul Militar Cluj, dosarul fiind soluţionat de acesta în 1994, ca fiind un accident de muncă provocat de echipajul elicopterului. Potrivit jurnalistei Ondine Gherguț, Ilie Botoş a fost parașutat peste noapte ca magistrat militar de către unchiul său, general-maior Ioniţă Botoș, șeful comandamentului Serviciilor Armatei în 1990. Ioniţă Botoş a fost cel care a primit pe 14 iunie 1990, de la Ion Iliescu, ordinul de a încazarma și hrăni circa 990 de mineri în două unităţi militare ale MApN de pe şoseaua Olteniţei din Bucureşti. Ofiţerii de intendenţă ale celor 2 unităţi care au dus la bun sfârşit această misiune erau locotenenţii majori Gabriel Oprea (președintele UNPR) şi Eugen Bejinariu, ambii parlamentari USL. Potrivit actelor judiciare din dosarul ”Mineriadei”, cei aproape 1.000 de mineri au fost selectaţi din grupurile venite de la minele din Valea Jiului de către Bogdan Niculescu Duvaz (deputat din 1990 şi până azi) şi de alte persoane străine, posibil militari din forțele speciale. Minerii au fost echipați cu uniforme militare kaki şi urmau să fie instruiţi în cele 2 unităţi militare, devenind formaţiunea paramilitară „Poliția Minerească".
În 2002 procurorul militar Ilie Botoş a devenit el însuși expert în operaţiuni speciale, fiind atestat de forţele speciale americane „Delta Force” şi numit procuror șef-adjunct la Parchetul Naţional Anticorupţie. În 2003, la vârsta de 38 de ani, a fost avansat la gradul de general de brigadă (fără să fi urmat măcar cursurile unei şcoli militare de ofiţeri) şi numit procuror General al României, funcție pe care a ocupat-o până în 2006, când a fost demis, odată cu ”fuga” teroristului Omar Hayssam din ţară. În 2007 şi 2011, preşedintele Traian Băsescu l-a avansat pe Ilie Botoş la gradul de general-maior (cu 2 stele) şi general-locotenent (cu 3 stele), iar în august 2012 Corneliu Dobriţoiu, în calitatea sa de ministru al Apărării, l-a numit şef al Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării (DGIA).
În ziua de 24 decembrie 1989, la orele 07:30 echipajele elicopterelor nr. 82 şi 89, aparținând Regimentului 59 Elicoptere - Tuzla, au primit misiunea de cercetare aeriană şi vânătoare liberă, în condiţii de interdicţie a utilizării echipamentelor radio, în zona Adamclisi - Ioan Corvin, unde fusese semnalată prezenţa unui elicopter neidentificat. La orele 08:05 au decolat în formaţie şi după o patrulare de 30 minute, fără a constata nimic suspect, piloţii celor 2 elicoptere au luat decizia să ia înălţime şi să se întoarcă la bază. După ce a trecut deasupra unui deal, echipajul elicopterului nr. 82 a auzit o explozie şi a avut senzaţia că se trage asupra lui. Încercând imediat să ia legătura radio cu echipajul elicopterului nr. 89, aflat în spatele dealului, acesta n-a răspuns. În schimb, la sol a apărut un incendiu şi, apropiindu-se de acel loc, s-a putut identifica elicopterul cu nr. 89, care ardea. Echipajul elicopterului nr. 89, era format din: locotenent-colonel Serghei Eftimie, pilot-comandant, 43 ani; căpitan Enache Mihai, pilot-secund, 37 ani; maistru militar Deleanu Gheorghe, 38 ani şi maistru militar Petrea Ștefan, 35 ani. Ancheta a concluzionat că elicopterul a fost doborât de către o rachetă necunoscută, lansată asupra sa (fie sol-aer de tip KUB de la divizionul AA de la Medgidia, fie una aer-aer, de pe un avion MIG-21 aparţinând regimentului 86 de la Feteşti, decolat cu aceeaşi misiune de PCP). Şi acest caz a fost considerat, de către colegii lui Ilie Botoş, de la Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, conduşi de colonelul Mihai Popov, drept un accident de muncă, fără nici un vinovat.
Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Petre Bănică (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Cursa charter fusese cerută de Ion Iliescu, în numele noii conduceri a FSN, care a motivat că era nevoie să se aducă din Iugoslavia, sânge pentru răniţii din revoluţie. În avion se mai afla şi Ian Henry Perry (24 de ani) fotoreporter la ziarul britanic Sunday Times. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul Revoluţiei, dar şi alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini. La scurt timp după decolare, deşi zborul era autorizat iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o racheta AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA - Boteni.
Pe 23 decembrie 1989, 3 elicoptere IAR 330-Puma, de la UM 01901 Boteni, înarmate cu proiectile reactive, au primit misiunea să decoleze, urmând ca obiectivul să le fie comunicat în zbor. În jurul orelor 10:30 elicopterul IAR 330 nr. 87, cu echipajul format din maiorul Militaru Mircea - pilot comandant, căpitan Iordache Constantin - pilot secund şi maistru militar Târnă Florică - mecanic de bord, la câteva minute după decolare, a luat legătura radio cu PCP al Aviației Militare, de unde i s-a transmis ordinul care specifica obiectivul care trebuia atacat. Cu aproximativ 30 de minute înainte, regimentul 57 aviaţie, de la baza aeriană Mihail Kogălniceanu, înzestrat cu avioane MiG 23, înarmate cu tunuri şi bombe de 250 kg primise ordinul să atace cimitirul militar Ghencea. Piloţii MIG-urilor au făcut câteva treceri la verticală şi au constatat că cimitirul era plin de civili care nu aduceau a terorişti şi au refuzat să lanseze bombele în mulţime, întorcându-se pe bază.
Obiectivul indicat elicopterului IAR 330- Puma nr. 87,a fost același cimitir militar Ghencea, unde s-ar fi găsit transportoare amfibii teroriste. Categoria de armament, indicată prin ordin, a fost PRND (proiectile reactive nedirijate) cal. 57 mm, atacul trebuind executat din direcţia nord-est (dinspre MApN spre cimitir), înălţimea de intrare la atac: 700 m. Ulterior, transportoarele amfibii teroriste s-au dovedit TAB-uri ale unei unităţi militare de infanterie din Focşani, introdusă la ordin, în dispozitivul de apărare din spatele sediului ministerului Apărării Naționale. Infanteriştii, fiind la rândul lor intoxicaţi pe linie ierarhică că urmează să fie atacaţi de elicoptere cu terorişti, au ripostat cu focul mitralierelor.
După prima intrare asupra obiectivului, când a executat foc cu PRND, echipajului elicopterului IAR 330 i s-a ordonat să execute şi al 2-lea atac, din aceeaşi direcţie şi de la aceeaşi înălţime. La angajarea pe obiectiv, asupra elicopterului IAR 330 s-a deschis focul cu muniţie de cal. 12,7 mm și 7,62 mm, atât din curtea M.Ap.N, cât şi din zona cimitirului militar Ghencea. După degajarea din atac, pilotul-comandant a constatat că mecanicul de bord era grav rănit, fiind lovit în cap de un proiectil cal. 7,62 mm ( rămânând cu infirmitate permanentă). În plus, instalația de ungere a fost avariată, rezervoarele de combustibil ciuruite, roţile de la jamba dreaptă şi panouri din celula elicopterului au fost smulse. Rezoluţia din 08.11.1994, emisă de adjunctul şefului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, a închis dosarul 867/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare pe motiv de eroare de fapt, adică cel care dăduse ordinele criminale atât echipajului elicopterului cât şi companiei de TAB-uri nu şi-ar fi dat seama ce făcea.
În 1995, procurorul militar Mihai Popov, cunoscut mai degrabă ca soţul judecătoarei Valerica Popov de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în calitate de adjunct al şefului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, a dat următoarea soluţie : "nu se începe urmărirea penală - lipsa elementelor constitutive a infracţiunilor de omor şi vătămare corporală deosebit de gravă ” în dosarul 1059/P/1991 privind 16 morţi şi 19 răniţi, produşi ca urmare a „incidentelor” din perioada 22–24 decembrie 1989 din zona Ministerului Apărării Naţionale. Printre aceştia se aflau şi cei 7 militari din celebra unitate USLA (singura unitate anti-teroristă a României ), în frunte cu locotenent-colonelul Trosca, victimele unui asasinat premeditat, comis în noaptea de 23/24 decembrie. Chemat în apărarea sediului MApN, din apropierea acestuia, Trosca a observat că de fapt armata era cea care trăgea în propriul sediu (o coloană de 7-8 TAB-uri, 2 camioane cu militari şi 2 ARO), fapt pe care l-a transmis prin staţie atât la sediul USLA, cât şi conducerii MApN.
Surpriza cea mai mare a fost aceea că ulterior, deşi uslaşii au transmis parola corectă, tancurile aflate în faţa ministerului au primit ordin să nu ţină cont de ea şi să deschidă foc fără somaţie asupra ABI-urilor (Autovehicul Blindat pentru Intervenţie). După ce 2 ABI-uri ale USLA au fost spulberate de mitralierele de pe tancurile şi TAB-urile din jurul MApN, persoane rămase până azi necunoscute, animate de un sadism extrem, au întors ABI-urile cu faţa spre minister ca şi când ele s-ar fi aflat în poziții de luptă şi au scris cu creta pe ele „terorişti”. Capul lui Trosca a fost detaşat de restul corpului şi arborat pe post de trofeu, înfipt pe osia unui ABI, iar trupurile celor 7 uslaşi ucişi, îmbrăcați în uniforma armatei române, au fost lăsate zile în șir să putrezească pe caldarâm, cu plăcuțe „terorişti” pe piept, ca lumea să le scuipe şi să urineze pe ele. Ca un avertisment adresat actualilor şi viitorilor ofiţeri români care nu erau dispuși să trădeze, trecând de partea războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României. Scena de coşmar, care n-avea corespondent în istoria modernă a armatei române, a fost transmisă zile în şir de TVR în decembrie 1989, urmând un scenariu parcă deprins din manualele ilustrate ale compartimentului de război psihologic și propagandă militară, ale forţelor pentru operaţiuni speciale ale SUA din Vietnam şi cele destinate instruirii luptătorilor Contras din America Latină (Lesson Plan 643, Armed Psyop; Field Manual 30-104, Handbook on Aggressor Insurgent War).
Bomboana pe colivă a fost pusă pe 28 februarie 2011, când preşedintele Traian Băsescu (devenit robotul preferat al responsabililor cu războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României în aşa-zisa etapă de Tranziţie ), a semnat Decretul privind retragerea titlului de Erou-martir al revoluţiei române din decembrie 1989 lui Trosca Gheorghe, pe motiv că, din poziţia de ofiţer de contrainformaţii militare al Diviziei 57 tancuri, ar fi făcut poliţie politică.
Aşadar, colonelul magistrat Mihai Popov a fost campionul închiderii tuturor dosarelor de crimă, săvârşite împotriva subordonaţilor lor de comandanţii militari români, recrutaţi pentru ducerea Războiului Secret, în decembrie 1989. Tot Popov era cel care ar fi trebuit să se sesizeze și să ancheteze faptele de subminare a capacităţii de apărare a ţării, prin scoaterea ilegală din înzestrare a categorii întregi de arme româneşti pentru a fi utilizate în contrabanda în zone supuse embargoului internaţional.
Pentru că n-a făcut nimic din ceea ce intra în competenţa unui procuror militar dintr-o ţară cu adevărat democratică, pare firesc să i se fi încredinţat tocmai lui ancheta ŢIGARETA II (în colaborare cu generalul Magdalena Ion, secretar al CSAT - oare ce atribuţiuni funcţionale îi dădeau acest drept?) pe care, dintr-o operaţiune specială cu armament, comandată de la cel mai înalt nivel al statului român de preşedintele Emil Constantinescu, să o transforme cu nonşalanță într-o inexistentă contrabandă cu ţigări, muşamalizând majoritatea probelor din dosarul Ţigareta II şi distrugând destinele unor militari competenţi și patrioţi.
Pentru "faptele sale de vitejie", Mihai Popov care n-a petrecut nici 5 minute în vreo instituţie de învăţământ a Sistemului Naţional de Apărare şi care nu a făcut nici o secundă de instrucţie militară, dar a servit pe tavă interesele demolatorilor României, a fost avansat la gradul de general şi a ieşit în 2009 în rezervă, cu o pensie de 200 de milioane de lei vechi. Reamintesc faptul că spre deosebire recalcularea în minus de până la 50% (cu care guvernul Boc i-a lovit pe militari), pensiile magistraților se calculează la fel de 15 ani, adică 80% din salariul ultimului an de muncă, fără ca ei să fi contribuit la sistemul de asigurări sociale şi fără a se ţine cont de punctul de pensie.
A dezamăgit profund şi Corneliu Dobriţoiu, actualul ministru al Apărării, într-atât încât pe blogul filialei 1 a Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate - Curtea de Argeș a apărut un articol cu titlul: ”Pe 9 decembrie, USL va primi de la noi exact ceea ce USL ne-a oferit nouă: IGNORARE!”. Dezamăgirea militarilor are la bază încheierea unui protocol de colaborare USL-SCMD, semnat de Victor Ponta, Crin Antonescu, Daniel Constantin şi col. Mircea Dogaru, pe 18 iulie 2012, prin care, până la debutul campaniei electorale parlamentare, guvernul Ponta se angaja să se concentreze pe un set de obiective, menite să repare cât se poate din ce au stricat guvernele anterioare. Printre acestea amintesc doar: anularea avansărilor acordate pe criterii politice cadrelor militare în rezervă și în retragere; abrogarea Legii 165/2011 referitoare la pensionarii din sistemul de apărare ordine publică şi siguranţă naţională; revenirea la prevederile Legii 164/2001; restabilirea statutului de militar în rezervă; anularea promovărilor şi numirilor în funcție în MAI şi MApN pe filiera ”indirectă”; anchetarea cazului locotenentului (r.) Alexandru Gheorghe, anularea abuzivei treceri în rezervă, anchetarea vinovaţilor şi reactivarea ofiţerului. Practic, până în prezent Dobriţoiu n-a iniţiat nimic în sensul rezolvării doleanțelor militarilor.
Mai mult decât atât, presa militară subordonată lui Dobriţoiu, a difuzat ştirea că foştii preşedinţi Ion Iliescu (singurul şef de stat român care n-a făcut armata) şi Emil Constantinescu, au primit din partea ministrului Apărării, Corneliu Dobriţoiu, distincţia ”Emblema de Onoare a Armatei României”, în semn de apreciere pentru activitatea în slujba poporului român. Evenimentul s-a înscris în seria manifestărilor organizate cu prilejul sărbătoririi zilei armatei României.
De menţionat un moment interesant. Pe 30.10.2009, Mark Gitenstein ambasadorul SUA la Bucureşti, s-a declarat îngrijorat că urmează provocări extrem de mari, care este posibil să dezbine poporul român. O astfel de provocare a fost, din punctul său de vedere, numirea noului procuror general şi a noului procuror-şef al DNA, precizând că pentru SUA, acest proces de selecţie va fi un criteriu foarte important care va influenţa percepţia asupra parteneriatului strategic cu România. Mai pe direct spus, dacă se strică orânduiala stabilită în decembrie 1989 şi nu sunt numiţi indivizi după chipul şi asemănarea lui Popov, e de rău, pentru că SUA ne ameninţă că ne ia boii de la bicicletă”.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2012_11_03/93358286/
 "În episoadele anterioare cred că am lămurit cine a tras şi cine n-a tras în decembrie 1989, mai rămânând să vedem cine a comandat tragerea şi în folosul cui. Un rol mai puțin important în declanşarea evenimentelor din decembrie 1989, dar crucial în stabilirea traiectului urmat de România după debarcarea lui Ceaușescu de la putere, l-a avut primul grup de profitori, anume Grupul de la Trocadero. El a fost denumit astfel după braseria-restaurant aflată în apropierea Institutului de Economie Mondială din zona Universităţii, unde aveau loc reuniunile informale ale unor cercetători de la ADIRI (Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaționale), ISPSPN (Institutul de Ştiințe Politice şi Studiere a Problemei Naţionale, cu sediul la etajul 7 al Academiei Ştefan Gheorghiu), IEM (Institutul de Economie Mondială).
În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, tehnocraţia comunistă din care făceau parte cercetători economişti, specialişti în ştiinţe sociale şi elita juridică avea ca sarcină de serviciu înțelegerea mecanismului capitalist, funcționarea angrenajului politic și economic, cu scopul descoperirii slăbiciunilor și exploatării lor în favoarea statului socialist român. Tocmai pe această elită (compusă din oameni între 30 și 45 de ani), grupată în câteva instituții cheie, ce aveau acces nelimitat la informații, la literatura de specialitate și la dezbaterile de ultimă oră din Occident, Securitatea a constituit-o și a dirijat-o, ca să devină un potențial de nucleu de putere în sfera deciziei politice și economice, în viitor.
De exemplu, Institutul de Economie Mondială, coordonat de serviciul de informații externe din cadrul Securităţii (DIE/CIE), cu regim de unitate militară, a fost creat special pentru a corespunde acestei funcțiuni. În afară de academicianul Costin Murgescu, director general și o autoritate profesională de necontestat, majoritatea personalului aparținea Securității. Adjunct al directorului Institutului de Economie Mondială era Gheorghe Marcu, ofițer DIE sub acoperire, coordonator al operațiunii de vânzare a evreilor derulată sub supravegherea lui Nicolae Ceauşescu.
Liderul grupului de la Trocadero era Silviu Brucan (Saul Bruckner), fost un nomenclaturist din perioada stalinistă, responsabil cu propaganda CC PCR, poziție din care în anii `50-`60 a reformat radioul și a creat televiziunea română. A avut privilegiul de a-şi desemna înlocuitorul în persoana lui Ion Iliescu. Ion Iliescu a deținut funcțiile de membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru deplin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), deputat în MAN (din 3 februarie 1957 până în 1985) etc. Beneficiind de deschiderea survenită în anii `70, Ion Iliescu a regândit televiziunea română, prin introducerea emisiunilor de divertisment cu actori îndrăgiți precum Amza Pelea alias nea Mărin, Octavian Cotescu și Coca Andronescu (Tanța și Costel) sau a reportajelor lui Tudor Vornicu și comentariile sportive ale lui Cristian Ţopescu. Toți directorii, șefii de departamente și redacții din 1989 fuseseră aduși în televiziune de Ion Iliescu. Brucan a fost apoi ambasador al României în Statele Unite și la ONU, de unde a fost eliberat din funcție și a căzut în dizgrația lui Ceaușescu pentru suspiciunea că ar fi fost racolat de CIA. Odată sosit în țară a devenit șef de secție la Academia de învățământ social-politic Ştefan Gheorghiu. În 1988 Securitatea îi facilitează lui Brucan plecarea pentru 6 luni în Statele Unite, pentru a se întâlni cu funcționari ai Departamentului de Stat/Biroul pentru Europa Orientală, moment care s-a dovedit esențial pentru evenimentele ce aveau să urmeze. În decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, premierul Petre Roman susținând în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel.
Un alt membru al grupului a fost Mugur Isărescu (Institutul de Economie Mondiala). Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost trimis de Consiliul Frontului Salvării Naționale diplomat la Ambasada României din Statele Unite ale Americii. Din septembrie 1990 este guvernatorul Băncii Naționale a României, după o mică întrerupere în 2000, când a fost premier.
Victor Babiuc fusese anterior consilier juridic şef la ministerul Comerţului Exterior, de unde a fost mutat cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială, îndeplinind și funcția de consilier la Consiliul Legislativ. În perioada martie-iunie 1990 a fost expert la Comisia Constituţională a CPUN, 1990-1991 ministru al Justiţiei, 1991-1992 ministru de Interne. A devenit deputat PD și în perioada 1997-1999 a fost numit ministrul al Apărării (deși nu făcuse armata).
Eugen Dijmărescu, secretarul PCR pe Institutul de Economie Mondială, urmase seminarul de Studii Americane din Salzburg în 1973, un stagiu la Brookings Institution în 1981 și la Universitatea de Stat Tempe din Arizona, în 1985. În martie-iunie 1990 funcționează ca ministru secretar de Stat și președinte al Agenției de coordonare a asistenței Externe, în iunie 1990 devenind ministrul economiei și finanțelor în guvernul condus de Petre Roman. În perioada 1994-1999 a fost ambasador al României în Japonia, pentru ca în 2003 Dijmărescu să devină membru al guvernului Adrian Năstase, în calitate de ministru-delegat pentru Comerț. Din 2004 îndeplinește funcția de viceguvernator al Băncii Naționale a României.
Daniel Daianu (Institutul de Economie Mondială), lucrase în perioada 1976-1978 la Direcția de Informații Externe (DIE) a Departamentului Securității Statului. A devenit ministru adjunct al finanțelor în 1992 și ministru al finanțelor între anii 1997-1998.
Adrian Năstase (ADIRI) este căsătorit cu Dana Miculescu, fiica lui Angelo Miculescu, fost ministru și vicepremier în România socialistă. Între 1990-1992 a fost ministru de externe al României, președinte al Parlamentului între 1992-1996 și 2004-2006 şi premier al României și preşedinte al PSD între 2000-2002. În anul 2012 Securitatea s-a răzbunat, fiind condamnat la doi ani de închisoare pentru corupție, fără ca împotriva sa să existe vreo probă.
Adrian Severin (ADIRI) a fost lector la Academia de învățământ social-politic Ştefan Gheorghiu. A devenit vice prim-ministru și ministru pentru Reformă și Relațiile cu Parlamentul (1990-1991), președinte al Agenției Naționale pentru privatizarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (1991-1992), viceprim-ministru şi Ministru al Afacerilor Externe (1996-1997) din partea PD. În prezent este europarlamentar PSD.
Teodor Melescanu (ADIRI) a urmat cursuri postuniversitare la facultatea de științe economice și sociale a Universității din Geneva și la Institutul Internațional de Înalte Studii Internaționale din Geneva obținând titlul științific de doctor în științe politice și drept internațional. Între anii 1978-1985, a fost secretar II la misiunea permanentă a României de pe lângă Organizația Națiunilor Unite, între 1985-1989 a lucrat în centrala Ministerului Afacerilor Externe, îndeplinind funcțiile de secretar I la departamentul Securitate Internațională și Dezarmare şi subsecretar de stat. În perioada 1991-1992 a devenit secretar de stat, iar între 1992-1996 a fost ministru al Afacerilor Externe în guvernul PDSR condus de Nicolae Văcăroiu. În 2002 Meleșcanu a devenit prim-vicepreședinte al PNL, în 2004-2008 senator al Alianței D.A, în 2007-2008 a fost ministru al Apărării în guvernul Tăriceanu. Din 2012 îndeplinește funcția de director al Serviciului de Informații Externe.
Teodor Stolojan a funcționat ca director adjunct și director al Departamentului Relații Valutare și Financiare Internaționale din Ministerul de Finanțe (1988–1989). După revoluție a fost ministru adjunct la ministerul Finanțelor până în aprilie 1990, apoi ministru al Finanțelor, în cabinetul Petre Roman II (în perioada iunie 1990–aprilie 1991). În mai 1991 a devenit președinte al Agenției Naționale de Privatizare, lucrând la elaborarea primului proiect al Legii privatizării și la înființarea Fondului Proprietății de Stat (FPS). A fost prim-ministru (octombrie 1991-noiembrie 1992), a lucrat la New York, la Banca Mondială, a devenit membru al PDSR și consilier al lui Ion Iliescu în campania prezidențială din 1996. În perioada 2002-2004 a fost președinte al Partidului Național Liberal, iar din 2004 a devenit consilier pe probleme economice al președintelui Traian Băsescu. A trecut la PDL, devenind europarlamentar.
Ioan Mircea Pașcu era secretarul PCR al Institutului de Știinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale din cadrul academiei Ştefan Gheorghiu. El a urmat seminarul pentru Studii Americane de la Salzburg (1973), a primit bursa Fundației Ford (1979-1981), a lucrat ca cercetător rezident la Institutul pentru Studii de Securitate Est-Vest din New York (1988-1989). A fost membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, consilier Prezidențial (1990-1992), secretar de Stat la MApN (1993-1996), ministru al Apărării (2000-2004). În prezent este europarlamentar PSD.
După absolvirea facultății, Virgil Măgureanu (Ştefan Gheorghiu) a ajuns cadru universitar de psihosociologie la academia „Ştefan Gheorghiu” din București (1969-1989), devenind totodată colaborator al Securității interne în februarie 1972, fiind apoi încadrat în DIE cu grad de căpitan (1972-1978). Din 1984 a devenit mâna dreaptă a lui Ion Iliescu în activitățile complotiste pentru debarcarea lui Ceaușescu, devenind la Revoluție membru al CFSN și CPUN și participând la procesul soților Ceaușescu de la Târgoviște (26 decembrie 1989). În martie 1990 a fost numit în funcția de director al Serviciului Român de Informații, funcție deținută până în aprilie 1997.
Dorel Șandor (Ştefan Gheorghiu) coleg de birou cu Virgil Măgureanu, a fost anterior profesor de socialism științific la școala de ofițeri a Securității de la Băneasa. Revoluția l-a prins în poziția de secretar II la MAE. A fost numit secretar de stat la Ministerul Reformei, în guvernele Roman, Stolojan și Văcăroiu. Din 1992 și până în 2000 a fost consilierul personal al lui Petre Roman, președintele PD. În perioada 2004-2008 a fost consilier al prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu.
Sergiu Verona a fost redactor la Agerpres, ziarist la Lumea, apoi cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale (specialistul în „dezarmare") unde a cunoscut-o poate mult prea bine pe documentarista Rodica Culcer. Ca urmare a fugii lui Sergiu Verona în SUA, din vara lui 1986, Ceaușescu a ordonat desfiinţarea Institutului și acest lucru s-a resimțit în componența grupului de la Trocadero. Oricum, Rodica Culcer n-a rămas pe drumuri, fiind angajată imediat la Ambasada SUA, pe bază de recomandare. În următorii ani, Verona a lucrat la biblioteca Congresului SUA, colaborând uneori cu postul de radio Europa Liberă.
Domeniul militar a avut și el câţiva reprezentanți de marcă. Locotenent colonel Ioan Talpes (cercetător la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) a lucrat și la editura Militară, cunoscându-l din 1987 pe Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice. În 22 decembrie 1989 i-a luat locul generalului locotenent Ilie Ceaușescu la șefia Consiliul Politic Superior al armatei. În perioada 1990-1992 a fost consilier prezidențial, apoi director al Serviciului de Informații Externe (1992–1997). În perioada 1997-1998 a fost ambasador al României în Bulgaria. Odată cu revenirea lui Ion Iliescu la Cotroceni, devine consilier prezidențial, șef al Departamentului Securității Naționale, șef al administrației prezidențiale (21 decembrie 2000-10 martie 2004). O scurtă perioadă de timp (până pe 28 decembrie 2004) a fost ministru de stat pentru coordonarea activităților din domeniile Apărării Naționale, Integrării Europene și Justiției. În perioada 2004-2008 a fost senator PSD.
Căpitanul Cornel Codita (cercetător la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) după 1989 a fost consilier prezidențial în primele mandate ale lui Ion Iliescu, apoi consilier principal al ministrului Apărării Naționale, Victor Babiuc. Vasile Secares (Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară și profesor la Academia Ștefan Gheorghiu) a fost consilier prezidențial, șef al departamentului de analiză politică al Președinției (1990-1992), vicepreședinte EXIMBANK până în 1997, fondatorul și rectorul Școlii Naționale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), creată în 1991 pentru a înlocui titulatura Academiei Ştefan Gheorghiu. În 2002, în cadrul SNSPA înfiinţează Centrul de Studii NATO, împreună cu Cornel Codiţă (vicepreşedinte).
Creierul grupului de la Trocadero, Silviu Brucan, în calitatea sa de preşedinte al secţiei de Relaţii internaţionale, l-a adus în 1987 pe un director din MAE, numit Corneliu Bogdan, cel care i-a succedat la şefia ambasadei României de la Washington. În 26 decembrie 1989, Corneliu Bogdan a fost numit ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor externe.
Pe lângă Corneliu Bogdan a apărut şi un personaj cheie numit Mircea Răceanu, cel care conducea direcţia America de Nord din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Mircea Răceanu era fiu de foşti demnitari comunişti cu funcţii importante în PCR, prieteni ai lui Brucan. Numai că la data de 31 ianuarie 1989 Răceanu a fost arestat, chiar în apropierea reşedinţei ambasadorului SUA, asupra sa găsindu-se o notă informativă şi o xerocopie a informării organelor superioare privind rezultatul şedinţei grupei multilaterale de informare re­ciprocă a reprezentanţilor statelor par­ticipante la Tratatul de la Varşovia, din zilele de 17-18 ianuarie 1989. Imediat Ceauşescu i-a impus lui Brucan domiciliul forţat în Dămăroaia. Răceanu a fost judecat şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989, pedeapsa fiind comutată la 20 de ani închisoare, fiind eliberat pe 22 decembrie 1989 şi expediat de Brucan, 6 luni mai târziu în SUA. Răceanu fusese racolat de serviciile secrete americane (CIA) în 1974, când lucra ca secretar principal în Ambasada României de la Washington. Ancheta a stabilit că în perioada 1981—1988 Răceanu a fost recompensat cu 400 USD lunar, cu peste 60 de bijuterii din aur şi cu alte sume suplimentare în raport de informaţiile furnizate. La ultima întrevedere avută cu spionul CIA Tom Hajivey, în 1988, Răceanu avea depusă în bancă suma de peste 180.000 USD. În perioada 1984-1988 a mai primit de la diplomaţii-spioni cu care ţinea legătura, suma totală de 400.000 lei, astfel: în 1984 de la James Bruha 30.000 lei; în 1985 de la Eleonor Pazdral 100.000 lei; în 1986 de la Eric Carlson 120.000 lei şi în 1988 de la Edwin Ulmer 150.000 lei. Din adresa nr. 9/00718 a Ministerului Afracerilor Externe, rezultă că în perioada 1984-1988, Răceanu s-a deplasat în SUA de 7 ori.
„Scrisoarea celor şase” a fost un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol şi semnat de alţi cinci foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea a fost difuzată de posturile de radio BBC şi Europa Liberă pe data de 11 martie 1989. Ea a apărut la circa o lună după arestarea lui Mircea Răceanu şi ca urmare a indicaţiilor transmise de CIA lui Silviu Brucan, în încercarea de a prezenta acţiunea contraspionajului românesc drept o măsură de răspuns împotriva tatălui adoptiv, semnatar al acelei scrisori".
"În episoadele anterioare cred că am lămurit cine a tras și cine n-a tras în decembrie 1989 și cine a comandat tragerea, indicând şi primul grup de beneficiari. În paralel cu constituirea grupului elitelor de tehnocrați de la Trocadero, despre care am vorbit anterior, Comitetul Politic Executiv al PCR a dispus generarea unei alte dizidențe de fațadă, în jurul lui Gheorghe - Gogu Rădulescu, şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, considerat “eminenta cenuşie” din spatele Elenei Ceaușescu. Acesta a primit misiunea să creeze și să canalizeze mișcările de disidență din rândul intelectualității pentru a forma la rândul lor elemente pentru noul eșalon al conducerii. Rădulescu a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la gospodăria C.C. multor scriitori şi artişti reuniți în „cenaclului de la Comana" (din 1969 acolo fiind casa de vacanţă a familiei Rădulescu), reușind să atragă un număr de reprezentanți ai intelectualității, cu predilecție, fii sau gineri ai kominterniștilor evrei din epoca stalinistă, căzuți în dizgrația lui Ceaușescu, fiind sprijinit în această activitate de numeroși ofițeri de Securitate (precum colonelul Vasile Mălureanu de la Direcţia I). Grupul de intelectuali din jurul lui Rădulescu era compus din Mihnea Berindei (racolat în 1968 de Securitate, nume de cod: Sandu), Andrei Pleșu (soțul agentei DIE, Catrinel Pleșu, ministru al Culturii în perioada 1989-1991 și 1997-1999, consilier prezidențial al lui Traian Băsescu 2004-2005 ), Gabriel Liiceanu (a cărui mamă fusese directoare în Ministerul de Externe pe vremea Anei Pauker, director al editurii Politice, din 1990 devenită Humanitas), Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Dan Hăulică, Ion Caramitru (autor al sintagmei “Mircea fă-te că lucrezi” cu care a început revoluția în direct la TVR), Mircea Dinescu (ginerele Liudmilei Loghinovskaia şi al lui Albert Kovács, animator al revoluției în direct la TVR, din 22 decembrie 1989 membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, președintele Uniunii Scriitorilor, membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității - CNSAS).
În ”Pamfletul Negru” filozoful craiovean Constantin Barbu, un fidel discipol al lui Noica, relatează că pe 27 decembrie 1989, când pseudo-elita tehnocrată acapara deplin puterea, Silviu Brucan împreuna cu Andrei Pleşu și Ion Iliescu s-au întâlnit acasă la fostul kominternist Ascanio Damian, cumnatul și vecinul lui Pleșu din strada Paris, pentru a stabili ce rol urma să i se încredințeze grupului de intelectuali din jurul lui Gogu Rădulescu, lăsat pe dinafară (drept recompensă, în anul 2000 aceiași “intelectuali” semnau și mărșăluiau pentru “salvarea democrației” cerând poporului să voteze în turul 2 al prezidențialelor cu Ion Iliescu, în detrimentul lui Corneliu Vadim Tudor). Aici s-a hotărât ca pe 30 decembrie 1989 să aibă loc o conferință de presă la hotel Continental, unde să se anunțe înființarea Grupului de Dialog Social (GDS). Printre membrii fondatori se numărau Gabriel Liiceanu, Mariana Celac (sora lui Sergiu Celac, celebrul traducător al lui Ceauşescu, devenit ministru de Externe în guvernul Roman și soția lui Mihai Botez, numit ambasador al României în SUA și la ONU), Mircea Dinescu, Stelian Tănase (activist UTC până în decembrie 1989, fiu de vice-preşedinte al Consiliului Judeţean), apoi deputat Alianța Civică 1992-1996), Alin Teodorescu (informator al Securității și agent al serviciului secret AVO al Republicii Populare Ungare, din 1991 fondator și director al institutului de sondare de opinie - IMAS, șef al Cancelariei Guvernului Năstase, deputat PSD din 2004 și până în prezent), informatorul Securității - Alexandru Paleologu (devenit în 1990 ambasador la Paris), Andrei Cornea (fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948-1954, cel care l-a dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate pe George Că­li­nescu pentru a-i lua locul) și alții. Ca o ironie a sorții, Gogu Rădulescu a fost arestat în 23 decembrie 1989, la vârsta de 76 de ani, generalul Diamandescu de la Miliţie s-a mutat imediat în casa lui, la începutul lui 1991 Rădulescu decedând în închisoare. Pe 5 ianuarie 1990, la invitația lui Silviu Brucan, a aterizat pentru prima oară la București la bordul avionului personal, miliardarul american de origine maghiară George Soros, împreuna cu o femeie, cu acoperire diplomatică. El a mers direct la sediul GDS, sediu repartizat de Brucan în numele FSN în fostul local UTC al lui Nicu Ceaușescu din Calea Victoriei 120, numindu-l pe Alin Teodorescu director al GDS și al nou înființatei fundații Soros, filiala România (al cărei buget inițial a fost de 1 milion USD). El a susținut totodată crearea unui săptămânal numit revista 22, avându-l ca redactor-șef pe Stelian Tănase și pe Dan Pavel redactor sef adjunct și înființarea pe lângă fundația Soros de ONG-uri satelit, intitulate apărătoare ale drepturilor omului.
Practic manipularea a fost principala armă folosită de acest grup anti-românesc, trecut în subordinea lui Soros, pentru a-şi ascunde scopurile reale şi pentru a controla publicul din România. Pentru a accede și apoi a-și menține puterea, pseudo-elita intelectuală a GDS avea nevoie de un număr suficient de mare de indivizi formați pe un anumit tipar care să le servească interesele, evident cu viziuni, aspiraţii impuse și limitate. De aceea, primul obiectiv trasat GDS-ului a fost acela de a fabrica lideri de opinie în mediile intelectuale, profitând de dorința acestora de după 1989 de a se lansa în acțiuni practice cu orice preț, acceptând să lanseze astfel în spaţiul social mesaje nocive pentru poporul român. Teoria dezinformării se referă la orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional, cu scopul cultivării unui anume tip de reacții, atitudini și acțiuni ale receptorilor, (denumiți în mod generic ținte), dorite de un anumit agent social. Acest tip de acțiuni sunt create în mod obişnuit de organizații specializate, militare sau paramilitare. În mod normal, SRI și MApN, instituții capabile să sesizeze acest tip de război psihologic dus împotriva populației neprotejate, ar fi trebuit să intervină, dar n-au făcut-o.
Următorul obiectiv propus de GDS a fost acela de a crea ”releele”, adică indivizii sau instituțiile utile (în principal presa) în amplificarea și programarea mesajelor GDS care constituiau conținutul dezinformării. În jargonul GDS, împrumutat de la experții americani ai lui Soros, tehnicile de influenţare şi manipulare s-au numit "profilare". Profilarea realizată plecând de la nivel de individ, extinsă la grupuri mari de oameni, pe toate nivelurile ierarhice, a avut ca rezultat inducerea unor reflexe condiţionate. Sistemul educațional și social format în jurul idiotului și nu al omului inteligent responsabil a transformat generațiile de copiii români de după 1989 în oameni obedienți care vor căuta îndrumători pentru tot restul vieții lor, incapabili să-şi ia propriile decizii, oameni pregătiţi pentru a fi conduși, oameni iresponsabili dacă sunt lăsați de capul lor. Realitatea o demonstrează azi că populația României, supusă de 2 decenii acestei profilări, a ajuns să reacţioneze exact aşa cum a fost programată, nefiind capabilă să reacționeze când se face o nedreptate, nici când cele mai elementare drepturi îi sunt călcate în picioare, dar negând în continuare existenţa programării ca rezultat al ”profilării”.
La ordinul lui Soros, pentru a-și ascunde originile, conducerea GDS-ul s-a lipit de partidele istorice reînfiinţate după 1989 (PNȚ, PNL și PSDR), reunindu-le în anul 1991 într-o alianță politică și electorală numită Convenția Democratică. În 1996 această alianță penetrată și dirijată de GDS a distrus din partidele istorice, aducându-l la preşedinția României pe secretarul PCR al Universității București - Emil Constantinescu. Numeroşi membri ai GDS şi ai Reţelei Soros au beneficiat din nou de favoruri înalte, începând din 2004 când președinte a ajuns Traian Băsescu, conform alternanței la putere decisă de la Washington. Andrei Pleşu şi fosta şefă a Fundaţiei Soros, Renate Weber, au fost numiţi consilieri la Cotroceni, Vladimir Tismăneanu (fiul lui Leon Tismineţchi zis Ciungul, stabilit în România după 23 august 1944, demnitar în cadrul CC al PCR ) şi Horia Roman Patapievici (din 1999 membru al CNSAS, șef al Institutul Cultural Român în perioada 2005-2012, fiul lui Dionis Patapievici traducător al Armatei Roșii, devenit director al Direcției Circulație Monetară la BNR și reprezentat al RPR la CAER), au ajuns în fruntea unor instituţii guvernamentale (ICCMER şi ICR). Monica Macovei a fost și ea pusă ministru al Justiției, Cristian Preda, fost consilier prezidenţial şi la Băsescu şi la Constantinescu a ajuns europarlamentar PDL, fostul membru al CC UTC, Mihai Răzvan Ungureanu, bursier Soros, dar şi al controversatului afacerist mondial Marc Rich, a fost numit ministru de Externe, șef la SIE și premier. Astăzi școala GDS își prezintă permanent viziunea asupra societății prin Cristian Pîrvulescu, Andreea Pora, Traian Ungureanu (redactor Europa Liberă, post coordonat de CIA, în prezent eurodeputat PDL), Alina Mungiu-Pippidi, Emil Hurezeanu ( fost director al departamentului românesc al Europei Libere), iar canalele media îi servesc maselor ca pe niște oracole supreme.
Privind înapoi în timp, observăm că reformele acestor 2 pseudo-elite au produs desființarea a 80% din capacitățile industriale clădite de români în socialism, lăsând fără loc de muncă peste 3 milioane de oameni, obligați în cel mai fericit caz, să-și câștige existenta lucrând în străinătate. Tot ce au creat pseudo-elitele postdecembriste a fost doar cârpăceală și improvizație, cosmetizată propagandistic după modelul școlii noi occidentale. În rest, a fost vorba doar de acea cale simplă de înlocuire unor oameni cu alții mai slab pregătiți, dar mai lacomi decât ei și obedienți Casei Albe, pentru a pune bazele corupției generalizate în România. Ideea centrală fiind cine nu fură sau nu se căpătuiește este un prost. Corupția s-a transformat astfel din simpla găinărie și ciubucăreală a epocii Ceaușescu într-o adevărată industrie, cu un întreg păienjeniș al intereselor de clan, grup și cumetrii. Acesta fiind matricea impusă României de SUA încă din 1989 și care aduce la putere invariabil rebuturi umane, indiferent de partid. De aceea ne este așa de greu să ne identificăm cu clasa politică aflată la putere, prin rotație în România în ultimii 22 de ani.
Nu pot să nu remarc și spiritul de autoconservare de care a dat dovadă Securitatea. Ea fiind cea care a creat, a dirijat, protejat cele 2 pseudo-elite profitoare și le-a facilitat contactele cu reprezentanții autorilor războiului secret dus prin operații sub acoperire împotriva economiei socialiste.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2012_11_06/93578610/
 Valentin Vasilescu


Domnul Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992.


Google
 

Postări populare