Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

30.6.19

D'ale sistemului...

Sub înaltul patronaj. O ștafetă a răului

Domnul Liiceanu în cârje literare

Gabriel Liiceanu



Studiu de caz
.
„Selecția inversă nu se obține doar prin avansarea mediocrilor pe bază de dosar, ci şi prin umilirea valorilor. Aceasta s-a practicat pe toată durata regimului [comunist], sistematic, de către unii cu un fel de satisfacție josnică şi rămâne răspunzătoare de multe din gravele noastre neîmpliniri şi eșecuri.“
Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat
.
Avertisment
„Studiul de caz” (revin acum la subiect pentru a patra oară!), departe de a fi unul izolat, e doar fanta prin care se străvede ecuația lumii în care trăim. Pericolul cel mai mare în care ne-am instalat deja, care ne angajează viitorul și, până la urmă, pune în cumpănă (faptic, și nu patetic vorbind) însăși existența acestei țări, este selecția inversă sau contra-selecția. Sunt convins că aceasta este sursa răului românesc actual. Și că așa ni se năruiește țara. Desigur, „pila”, „relația”, „cumetria”, „lanțul slăbiciunilor” n-au apărut de ieri-de azi în România. Într-o măsură, ar putea observa cineva, acestea toate țin de însăși natura umană: suntem înclinați „să ținem aproape”, trăgând după noi în spațiul public confortul relațiilor private. Nu e oare plăcut să știi că la Universitatea la care ești rector sau la facultatea unde ești șef de catedră s-a pripășit și soția, un fiu sau o fiică? Să te simți la serviciu ca în familie? Nu e oare plăcut să știi că șoferul tău, și garda ta de corp totodată, este singurul doctor în filozofie din SPP? (Ce pedigree!) Sau, ca general cu patru stele, după ce ți-ai făcut-o secretară, nu e oare plăcut să-i poți oferi iubitei în dar, de ziua ei, „Steaua României”?
Până după război, „relațiile” nu lezaseră încă drastic și cu sistemă inteligența, priceperea și caracterul, onorând exclusiv imbecilitatea, analfabetismul și ticăloșia extremă. Or, de șaptezeci de ani încoace, noi respirăm în lumea pe dos. Și de aceea ne e viața grea și otrăvită și de aceea pierdem an de an, de treizeci de ani de când granițele s-au deschis, tot ce apare mai de soi „sub partea noastră de cer”. Câtă vreme poate oare să rămână în istorie o societate care își face regulă de viață din selecția inversă? Asta e întrebarea patriotică pe care ar trebui să ne-o punem cu toții. Cum să scăpăm de pecinginea imposturii care, când apare, pustiește totul în jur?
Altfel spus, povestea Facultății de Filozofie căreia i-am dedicat patru episoade pe platforma Contributors se distribuie la scara întregii țări. E scenariul de funcționare al Universități bucureștene, al sistemului de învățământ universitar, al instituțiilor bugetare din România în care lucrurile se rezolvă pe clanuri, pe rubedenii, pe relații de slujire, de vasalitate, pe orice altceva, dar, pentru nimic în lume, pornind de la criteriul excelenței. Totul e aranjat în așa fel încât inșii obscuri, pegra, potlogarii să câștige iar societatea să piardă și să bată pasul pe loc sau să intre în recesivitate.
Ce am descris în aceste pagini nu reprezintă o văicăreală în plus, menită să amplifice starea de rău a unui popor care suferă de depresie. Dimpotrivă, dincolo de descrierea unei falange a ticăloșiei în acțiune, obișnuită să se recompună după orice obstacol apărut în cale, parabola acestei fabule este simplă: din timp în timp, lumea are nevoie, vorba lui Musil, „de oameni care nu pot să fie înregimentaţi minţind laolaltă cu ceilalţi.“ La timpul potrivit apare, de pildă, un om dispus să nu accepte că titlul de doctor pe o temă de etică poate fi obținut prin furt de către un ministru al Culturii și sub coordonarea unui profesor de etică. Înarmat cu caracter, inteligență și tenacitate, straniul personaj neînregimentabil descoperă și denunță plagiatul după zece ani de la susținerea doctoratului măsluit, dislocând complicitatea grupului profesoral și declanșând procedura de retragere a titlului. Numele acestui franctiror apare mai jos și acest text îi este de fapt dedicat. E frumos când un om ne propune să primenim aerul și când, deschizând firesc fereastra, ne arată că se poate. Atunci ni se face rușine și ne trezește și pe noi, ceilalți, din lehamite, depresie și lașitate. Și din aerul puturos în care respiram.*
____________________
Începe al patrulea episod al unei novele cu demnitari de stat, miniștri plagiatori, turnători, fenomenologi, tot soiul de doctoranzi, postulanți și alte specii care aparțin faunei universitare românești. Vine vorba chiar și de o străveche specie academică din Olanda sau Regatul Unit. În decor apar fursecuri, sticluțe de apă minerală, Coca Cola, flori.
Când s-a mai bucurat filozofia de atenția și interesul înalților demnitari ai României, ca în zilele noastre?

Figura 1
În imaginea de mai sus – suntem în anul 2008 – îl putem observa pe fostul președinte al României, Ion Iliescu, într-una din noile săli ale fostei cantine a Căminului Grozăvești de pe Splaiul Independenței nr. 204. Acolo se mutase Facultatea de Filozofie cu câțiva ani în urmă, după ce fusese izgonită de la etajul I al Facultății de Drept. Dl. Iliescu urmărește cu atenție prezentarea tezei de doctorat în filozofie pe care un candidat o face în fața unui public numeros. Este firesc ca dl. președinte să fie oaspete de onoare la această ceremonie universitară: candidatul, un tânăr de 32 de ani, nu e un oarecare. A intrat în slujba președinției încă de la vârsta de 24 de ani. A slujit cu credință mai întâi ca expert la Departamentul de Cultură – Culte din cadrul Administrației Prezidențiale, apoi, pentru scurt timp, a fost consilier prezidențial în același domeniu.
De ce la „Culte“? ne putem întreba. Pentru că tânărul candidat a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității din București. Iar acum, în 2008, își susține lucrarea Etica între teologie și filozofie. Analiză comparativă asupra valorii morale a muncii în ethosul creștin. Și, dat fiind că lucrarea „surprinde“ etica muncii între teologie și filozofie și, în plus, studiază valoarea morală a muncii, este cât se poate de firesc să fie propusă la Filozofie sub îndrumarea unui profesor care predă virtutea, Holocaustul și etica afacerilor – pe scurt, etica – în cadrul acestei facultăți.
.
Iată-l, așadar, pe candidatul Ioan Vulpescu (figura 2), prezentând rezultatul muncii lui de ani de zile. E de presupus că, în mod cu totul și cu totul remarcabil, dată fiind funcția extrem de solicitantă de la Cotroceni, apoi aceea de secretar executiv al PSD însărcinat cu strategiile politice, candidatul a studiat și și-a scris teza cu precădere pe timpul nopții și în weekenduri (dacă o fi avut vreunul liber). Câți tineri, asemenea lui, s-ar încumeta să descâlcească după o zi de muncă puzderia de fire care leagă, într-o fericită complementaritate, teologia și filozofia? Căci așa pare că și-a petrecut viața candidatul Ioan Vulpescu în anii care au precedat susținerea doctoratului, încununată de succes.
Figura 2
Vorbind, dl. Vulpescu pare relaxat (figura 2). Stă aproape lipit de primul rând de bănci, cu mâinile adunate pudic în față. Se simte ușurința comunicării, intenția de a-și cuceri publicul prin ținuta destinsă și, implicit, buna stăpânire a materiei despre care vorbește. O încredere încapsulată în sine, liniștită precum un lac de munte.
Ce e real și ce e aparență în această imagine? În ce măsură o fotografie este replica exactă a obiectului fotografiat? Ce altceva ar putea fi văzut aici dacă nu un tânăr care se deplasează cu desăvârșită grație între filozofie și teologie? Care-și prezintă teza doctorală cu o temă extrem de interesantă (etica muncii) în fața unui public select și a unei comisii ai cărei membri sunt unu și unu: un rector, un academician, un decan, doi profesori universitari… ? Pe scurt, fotograful a surprins o ceremonie academică desfășurată în sala unei facultăți de filozofie. Ce ar putea fi aparență în toate astea? Ei bine, totul.
În filozofie, când spui „aparență“, spui și „fenomenologie“. „Fenomenul“ cu care operează fenomenologia și cu care noi ne întâlnim în mod frecvent în viața curentă este ceea ce apare ascunzându-se. Asta înseamnă că mai nimic din ce apare nu este ceea ce pare să fie. Că totul, în primă instanță, e aparență. Că noi trăim într-o lume de măști, de trucaje. Iar fenomenologia nu e altceva decât o metodă a dibăciei mentale, care dibuiește în fiecare lucru tehnicile lui de ascundere, de obturare, de disimulare. Așadar, „punerea lor în lumină“.
Ce ar spune un fenomenolog care s-ar apleca asupra imaginilor de mai sus cu scopul de a ilustra felul în care fenomenologia înfrânge viclenia originară a fenomenelor? Dacă ar lua ca exemplu fenomenul „teza de doctorat a dlui Vulpescu“, el ar fi vorbit pesemne cam așa:
„Dacă vă uitați la lucrarea legată în coperți albastre de pe prima bancă, imediat în fața candidatului, veți constata că ea nu este de fapt ceea ce – în sala de la Filozofie de la Universitatea din București, într-o zi sărbătorească, cu un auditoriu ales, cu doamne platinate și frumos coafate, cu o comisie de domni respectabili și cu un fost președinte de republică asistând la ceremonie – pare să fie; ea nu e ceea se apare în axul privirii noastre, părând că dezvăluie spontan, în toată splendoarea ei, «lucrarea de doctorat» ca atare. Adevărul fenomenului «lucrarea de doctorat a dlui Ioan Vulpescu» stă în culise (la periferia vederii), în discreția însăși a nearătării sale, a ascunsului său.
Dar, ar continua el, ce anume, ca «fenomen», arată ascunzând teza de doctorat a lui Ioan Vulpescu? Un plagiat! Lucrarea e un trucaj și, odată cu ea, totul, în imagine, devine un trucaj: susținerea doctoratului cu atmosfera ei festivă; candidatul; comisia; felicitarea călduroasă a dlui Ion Iliescu, cu zâmbetul lui larg (figura 3). Dar ceea ce este extraordinar, fenomenologic vorbind, la o privire și mai atentă este că și imaginea din figura 2 (aceea cu sala ascultând prezentarea lucrării de către candidat) înfățișează un trucaj! Cine se poate lăuda că a văzut vreodată fotografia unui trucaj (în speță imaginea acestui doctorat plagiat), fără ca ea însăși să fie un trucaj? Trucajul înfățișat de fotografia care, ea însăși, nu e un trucaj este doctoratul trucat. Ceea ce se obține este o formidabilă butaforie. Și este cu atât mai remarcabilă cu cât suportul ei intim și nevăzut este rabaterea în lucrarea însăși a trucajului: lucrarea vorbește despre etica muncii (deci de onestitatea muncii și de toată aura de valori născută prin vrednicie și trudă) într-o lucrare plagiată, obținută, deci, prin opusul muncii, adică prin furt, «pe scurtătură». Rezultă că sala în care vibrează o atmosferă festivă, specifică încununării unui efort academic deosebit, adăpostește o ceremonie a furtului. Bucuria sărbătorii ascunde de fapt doliul comunitar al hoției.“
Și fenomenologul nostru ar încheia pesemne cam așa:
„Propun ca, pentru această rafinată mise en abyme din inima însăși a tezei, să i se acorde domnului candidat titlul de doctor în filozofie.“

Figura 3 – Ion Iliescu: ”Ma bucur că s-a remarcat calitatea susținerii tezei de doctorat în filozofie de către Ionuț Vulpescu, teză apreciată de toți membrii juriului  și calificată cu Magna cum laudae (sic!)” – „Ionut Vulpescu se dovedeste un tânar cu calități deosebite – profunzime, seriozitate, modestie, decență, simt al umorului. Îi doresc succes în noua sa “intreprindere” – lansarea în campania de alegeri pentru Camera Deputatilor !“  (sursa)
Acest travaliu de dez-văluire fenomenologică (Ent-hüllung) pe teza lui I.V., în urma căruia ea a ieșit la iveală „în adevărul ființei ei“, a fost făcut însă între timp de unul dintre cei doi traducători ai tratatului heideggerian de fenomenologie Ființă și timp: dl. Cătălin Cioabă, el însuși cadru didactic la Facultatea de Filozofie. Teza de doctorat a dlui Vulpescu, adică „fenomenul“ care, pe parcursul susținerii – și apoi încă unsprezece ani –, a rămas acoperit, obturat, disimulat, încă ne-descoperit și care, ca atare, era apt să devină prin excelență obiectul cercetării fenomenologice, investigat de dl. Cioabă în bibliotecă și acum dez-văluit în ființa lui, „de-periferizat“ din câmpul privirii, arată acum ca în figura de mai jos:
Figura 4
Pasajele colorate, încercuite, marcate etc. reprezintă tot ceea ce, la prima vedere, apărea ascunzându-se. Adevărul e că, aruncând în lume un fenomen atât de intens fenomenologic ca lucrarea sa plagiată, dl. Vulpescu i-a târât pe toți ceilalți în trucajul lui, adică, așa cum se exprima dl. Cătălin Cioabă la sfârșitul cercetării sale (vezi De ce ne-ai batjocorit?, în Contributors, 11 martie 2019 ), în bătaia lui de joc: și-a bătut joc în primul rând de coordonatorul tezei (care, coordonând un trucaj academic, și-a bătut joc, la rândul lui, de noi, lăsând să se înțeleagă că undeva, într-un colț de lume, a mai apărut un laureat academic, demn de respect și admirație), apoi și-a bătut joc de întreaga comisie, care a ridicat în slăvi teza plagiată (pesemne că mai toți referenții s-au grăbit să salute originalitatea tezei), și-a bătut joc de cei din sală, invitându-i să aplaude o cacialma, și-a bătut joc de dl. ex-președinte Iliescu pe care candidatul l-a lăsat să-l felicite, radiind de bucurie, pentru un furt, și-a bătut joc de tema lucrării („etica muncii“), și-a bătut joc de toți doctoranzii cinstiți, și-a bătut joc, în sfârșit, de Facultatea de Filozofie, ba chiar de bunul Dumnezeu pe care, ca absolvent de teologie, și l-a luat ca aliat într-o lucrare plagiată.
Dar și comisia (figura 5)! Biata comisie! Comisia nu e una oarecare! (Ar fi însă bine să știm că, până în clipa de față, componența ei e secretă. La cererea repetată a dlui Cătălin Cioabă de a i se comunica componența comisiei și conținutul referatelor, Universitatea, sub semnătura rectorului, dl. Mircea Dumitru, și a directorului CSUD („Consiliul pentru studii universitare de doctorat“), dl. Bogdan Murgescu, a decretat că atât compoziția comisiei doctorale, cât și referatele membrilor ei nu sunt informații de interes public.)
Figura 5
Așa stând lucrurile, nu am voie deocamdată să rostesc nici numele profesorului-coordonator din stânga fotografiei, nici pe cel al profesorului de la Arad de lângă el, nici pe cel al rectorului Universității din București (în picioare), care prezidează comisia, nici pe cel al domnului academician de lângă el (ușor de păcălit de către candidat, pentru că vine dinspre istoria artei și deloc dinspre filozofie – dar ce o fi căutând atunci în comisie?), nici pe cel al decanului din extrema dreaptă a imaginii, personajul cel mai degajat vestimentar, un adevărat filozof post-modern din zona balcanic-europeană.
Dar să lăsăm acum „analiza fenomenologică“ a fotografiilor și să schimbăm perspectiva de interpretare. La începutul deceniului al patrulea al secolului trecut, a apărut, sub numele lui Erwin Panovsky, o metodă revoluționară de interpretare a operei de artă: iconologia. Un tablou, de pildă, dincolo de semnificația sa factuală (ce anume reprezintă „semnul plastic“), dincolo de cea expresivă (de stil, de compoziție, de simboluri folosite, de context cultural), are absorbită în ea, spune Panofsky, fără ca autorul să fi fost conștient de acest lucru, un spirit obiectiv al epocii. Părintele iconologiei îl numește habitus, termen pe care, în varianta germană a operei sale, îl traduce cu Weltanschauung („viziune despre lume“), iar în cea anglo-saxonă, cu basic attitude. Aici nu mai e vorba de stilul particular și inconfundabil al autorului, ci de un stil prezent în toate produsele culturale ale unei epoci, pe care opera (artistul) îl exprimă în mod inconștient. Alături de semnificația transmisă intenționat de artist în operă, mai există, așadar, și un surplus meaning, o semnificație care transcende opera și care aparține ideologiei integratoare a epocii, constituind ceea ce Panofsky a numit semnificația documentară a imaginii. Altfel spus, imaginea devine simbolică dincolo de elaborarea de către artist a unui program simbolic idiomatic: în ea se află mai mult decât a pus, cu bună știință, creatorul ei. Sau, cum spunea Alexandru Dragomir la interpretarea pe care a făcut-o la O scrisoare pierdută: „Oricine creează cu adevărat spune mai puțin decât ar vrea să spună și mai mult decât crede că spune. Acesta e Spielraum-ul, «spațiul de joc», al interpretării“.
Privitor la fotografiile prezentate mai sus, putem acum să ne referim, jucându-ne puțin și „de-a iconologia“, la semnificația lor documentară, la „duhul“ care răzbate din ele. Ca să nu mai lungim vorba, dacă ne uităm la ele ca „documente culturale“, aș numi acest „duh“, adică aerul pe care îl respiră ele – duhul reciclării. În fotografia auditoriului (figurile 1 și 2), ne izbește vârsta celor care asistă la susținere. Toți vin „de dinainte“ și toți sunt „reciclați“. Fostul secretar de partid comunist, Ion Iliescu, s-a reciclat ca primul președinte român de republică democratică de după 1990 (a trecut formal de la „idealurile nobile ale comunismului“ și de la tehnicile comuniste de păstrare a puterii – a mai avut scăpări cu diversiuni teroriste și cu câte o mineriadă-două – la multipartitism, alegeri libere, piață liberă, alianță NATO etc.). Fostul profesor de etică socialistă, coordonatorul tezei, s-a reciclat după 1990 și predă, cum spuneam, Holocaustul, etica afacerilor și componentele teologice ale moralei laice. Fostul profesor de materialism dialectic și istoric la „Liceul Industrial de Petrol“ din Videle s-a reciclat și a devenit decan la Filozofie. Cum s-ar zice, la vremuri noi, oameni vechi, dar scăldați în apa tranziției, botezați în ea și renăscuți din ea.
Să ne aruncăm o clipă privirea asupra fotografiei comisiei de doctorat (figura 5), dar de astă dată nu asupra personajelor care o compun, ci asupra mesei la care sunt așezate. Să poposim, așadar, o clipă și la „semnificația factuală“ (Sach-Sinnfactual meaning), a imaginii cu pricina. Masa comisiei are stilistica metamorfozei post-decembriste a meselor de prezidat ședințe de pe vremuri. A dispărut fața de masă de catifea roșie. A apărut apa minerală îmbuteliată în sticle mici „Dorna“. Fiecare membru al comisiei are în față o sticluță cu dop alb și alta cu dop albastru, în așa fel încât să poată opta între apa minerală plată și cea cu bule. În schimb, la cinci persoane, există doar trei farfurii cu fursecuri. Nu se văd pe nicăieri șervețele și nici farfurioare pe care membrii comisiei să poată mânca fursecul ales, fără să rămână cu degetele unsuroase. Unul dintre membrii comisiei, cel din extrema dreaptă (decanul?), a băut apă, dar a uitat să pună dopul la sticlă. Toți ceilalți l-au pus. Domnește aici o atmosferă ușor neglijentă, neatentă la detalii și ornamente, oarecum austeră, specifică unui spațiu „viril“.
Însă cel mai semnificativ personaj din această micro-interpretare iconologică este, neîndoielnic, candidatul însuși, dl. Vulpescu (figurile 2 și 3). În analiza „semnificației documentare“ a fotografiilor, el nu face parte din „generația reciclată“, ci din urmașa acesteia, pe care aș numi-o „generația clonată“ (sau „de transfer“). Această generație e extrem de importantă: ea asigură generației reciclate o perenitate. Misiunea ei este conservarea, în forme adaptate la prezent, a trecutului comunist al României. N-ar fi fost păcat să se piardă tot ceea ce poporul român a deprins, cu atâtea sacrificii și trudă, vreme de vreo patru decenii? Descurcăreala, furtul, corupția, delațiunea, relația de cumetrie, fentarea legii, duplicitatea – cum să lași toate aceste delicatesuri ale „vieții-laolaltă” să se piardă pentru totdeauna? Nu era firesc ca reciclații să-și dorească urmași? Nu era normal să apară o generație care să se înfrupte și ea din tehnicile de disimulare și minciună aducătoare de serioase profituri care „au făcut istorie“ atâta amar de ani?
În decembrie ᾽89, Ionuț Vulpescu avea 14 ani. N-a trăit ca om matur comunismul. Evacuarea conținuturilor etice ale conștiinței, furtul practicat cu dezinvoltură, cățărarea la vârf pe linie de partid, toate acestea nu le putea deprinde decât printr-o dotare naturală adecvată, dublată de întâlnirea la timp a maeștrilor potriviți. Căci altfel, cum să fi descoperit el singur, atât de fraged fiind (la 24 de ani era deja în solda Cotroceniului), acea lume veleitară care simulează lumea excelenței fără să plătească prețul accesului la ea? Lumea contorsioniștilor în care totul e fals, aparență, zbatere tenace pentru izbânzi impure, lumea patimilor viscerale, lumea ahtiaților de putere care nu stau pe gânduri să nenorocească un popor când e vorba de binele propriu. Aceste fotografii din arhiva candidatului, puse cu mândrie pe pagina personală de Facebook, respiră „duhul“ blocajului istoric în care trăim de trei decenii. Unul realizat prin transferul răului pe celălalt mal al istoriei. Prezența în sală a „înaltului demnitar“, dublată de compoziția comisiei aflate la catedră semnifică transferul operat de generația reciclată. Iar autorul tezei plagiate despre „etica muncii“ semnifică și simbolizează generația de transfer.
Asta e! Cu generațiile „reciclate“ și cu cele „clonate“ nu te poți pune. Există în istorie și o ștafetă a răului.
***
Afirmarea statornică a generației de „transfer“ este probată și de alt eveniment, survenit cu zece ani mai târziu. Suntem în 2018. E vorba tot de susținerea unui doctorat (figura 6).

Figura 6.
Unele figuri din imaginile anterioare se regăsesc în scenografia noului doctorat, altele au dispărut și au fost înlocuite. Astfel, de astă dată demnitarul care asistă la susținerea doctoratului nu mai e Ion Iliescu, ci Petre Roman. El nu mai e așezat, precum era Iliescu, ci în picioare în banca întâi, și nu mai ascultă, cum făcea acesta, ci pune întrebări, prezumate a fi de estetică, deși formația lui e de inginer. Candidatul nu mai e un tânăr, ci o tânără de 26 de ani, dra Oana Șerban, originar poetă din Buzău. Teza ei e redactată în engleză (deși comisia e eminamente autohtonă) și are titlul The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity. În mijlocul comisiei nu mai e rectorul Universității din București, ci fostul rector al Universității Babeș-Bolyai, filozof și, împreună cu soția, informatori ai Securității cu acte în regulă de la CNSAS.
Aceiași ca la doctoratul lui Ionuț au rămas: decanul, în partea stângă a imaginii, îmbrăcat la fel ca în 2008. Și coordonatorul, aflat însă de această dată nu în calitatea de profesor de etică, ci de estetică. Pe care – zic foștii lui studenți răutăcioși – a deprins-o după 1990, citind împreună cu ei din manualul de estetică a lui Nicolai Hartmann, apărut în traducerea lui Constantin Floru în 1974 la editura Univers. Profesorul venea la curs cu foi îngrijit transcrise, de mână, pe foi studențești, pe care le debita de la catedră. (Se știe de altfel că cel mai bine înveți când înveți împreună cu alții.)
Spre deosebire de atmosfera austeră de la doctoratul domnului Vulpescu, aici se simte cum o prezență feminină și-a pus amprenta peste tot, inclusiv asupra mesei la care stă comisia, înviorată de două splendide buchete de flori, dintre care unul iese dintr-o uriașă cutie de bomboane. Și membrii comisiei sunt mai răsfățați aici. Sticlelor de apă minerală (cu un design deosebit) li s-au adăugat doze de Coca Cola, o cutie mare de suc așteaptă la marginea mesei și, alături, un vas cu cafea. Lipsesc fursecurile, ceea ce îi scutește pe membrii comisiei de tentația de a molfăi în timpul susținerii tezei.
.
Epilog. La doar câteva luni după acest doctorat încununat de succes, în ianuarie 2019, la Facultatea de Filozofie, departamentul de istoria filozofiei și filozofia culturii scoate la concurs un post de asistent. Judecând după bibliografia de concurs, se pare că postul este dedicat drei Oana Șerban. Spre neșansa ei, dar mai ales a comisiei, la concurs au apărut în ultima clipă încă trei concurenți. Și toți, judecând după CV-urile lor, cu o instrucție filozofică de înalt nivel. Unul cu trei doctorate în filozofie (2009- Central European University, Budapest, 2011- Universitatea București, 2017- University of Texas at Austin), altul cu un doctorat în filozofie la Universitatea din Leiden, Olanda (2017), altul cu un doctorat în filozofie la Universitatea din București și cu multe ediții și traduceri ale unor mari gânditori moderni.
Să nu ne pierdem însă cu firea! Or fi ei grozavi, dar n-au cum să răzbească cu o bibliografie și o tematică, cum spuneam, inspirate din lucrarea de doctorat a candidatei noastre. Apoi, câțiva membrii ai comisiei de concurs sunt co-autori cu candidata noastră în volume colective. Ce dacă la punctul 6 b al Regulamentului de concurs se vorbește de „înlăturarea oricărei forme de discriminare și asigurarea unui acces echitabil la funcțiile didactice din cadrul Facultății“? Ce dacă „experiența profesională a candidatei/candidatului în alte instituții decât Universitatea din București“, care face parte dintre criteriile de calitate ale evaluării (art.9 g), a fost ignorată, de vreme ce parcursul a doi dintre candidați prin marile universități occidentale nu a jucat nici un rol în evaluarea finală?
Dar nu e firesc să fie așa? Nu e firesc să rămânem noi-cu-ai-noștri-între-ai-noștri-pentru-ai-noștri? Regulamentele sunt făcute ca să le invocăm când nu le respectăm. Trăiască selecția inversă! De fapt, făcându-și studiile în lumea largă, ceilalți candidați s-au înstrăinat între timp de noi. Iar noi, după cum se știe, „nu ne vindem țara“ și nu încurajăm o compoziție pestriță a membrilor unei comisii de doctorat ca, de pildă, aceea de la Universitatea din Leiden care i-a acordat doctoratul lui Răzvan Ioan, unul dintre candidații respinși la București. Auziți ce nume au: Prof. dr. Susan James – Birkbeck College London; Prof. dr. Simon May – King’s College, London; Prof. em. dr. Piet Steenbakkers – Utrecht University; Dr. M. van der Schaar – Leiden Unviersity; Dr. V. Gijsbers – Leiden University! Și priviți-i! (figura 7).

Figura 7.
Un doctorat la care participanții sunt îmbrăcați în togă, iar candidatul în redingotă cu papion! Poate că și vechimea Universității (fondată în 1575) e de vină pentru ritualurile ei învechite. Nu e mai de încredere o comisie pământeană, oficiind în fosta cantină de la Grozăvești și alcătuită din „reciclați“ și turnători ai fostei Securități?
Nu știm. Istoria ne va lămuri. Răspunsurile la aceste întrebări depășesc orice demers fenomenologico-iconologic, după cum realitatea lasă adesea în urmă închipuirea.
__________________________
* Înțeleg că după darea pe față a colcăielii de la Filozofie din București, s-a trezit și „Liga Studenților“ din Iași, care a venit cu colindul sub ferestrele rectorului. Întors acasă, în capitala moldavă, inenarabilul Tudorel Toader, după ce, înainte de a-și lua în primire portofoliul Justiție, îi făcuse rost fiului de un loc în Facultatea de Drept schimbând regulamentul de concurs, s-a grăbit să țină, odată revenit, o conferință „despre statul de drept“! Asta îmi amintește de Adrian Severin care, prins cu mita în Parlamentul Europei, ajuns la București a conferențiat „despre corupție“. 

Romulus Brâncoveanu


26-32 minutes

După ce a renunțat la războiul său care nu se mai termina cu foști colegi alături de care a gravitat în jurul personajelor de vază ale marxismului autohton din anii șaizeci și șaptezeci ai secolului trecut, Gabriel Liiceanu se războiește acum cu Facultatea de Filosofie și cu mine, decanul ei. Discursul cunoscutului editor, traducător și filosof se află în pierdere accelerată de atractivitate, de relevanță ideologică, de influență culturală și de capacitate instituțională, într-un cuvânt, de autoritate. După treizeci de ani de la căderea comunismului, generațiile s-au reînnoit, publicul cititor s-a schimbat, iar stilurile de filosofare nu mai au nicio legătură cu moralismul practicat de el. Acum, după numeroasele demisii ale unor membri fondatori și apropiați ai săi, Grupul pentru Dialog Social e pe cale să-i scape de sub control. Mai mult, unele dintre personajele politice și culturale pe care le-a servit sau în care a investit, Traian Băsescu și Lucian Boia, se dovedesc a fi fost colaboratori de nădejde ai Securității. Consecvența în acțiuni i-ar fi impus lui Liiceanu să-și regăsească de îndată vorbele grele pe care le-a turnat vreme îndelungată în capul altor informatori, activiști și securiști, și care, prin comparație cu personajele pe care le-a cultivat și promovat, par, astăzi, fără pată. În loc să se tânguie asemenea Hecubei pentru pierderile casei sale și să-și revizuiască inconsistențele în aprecierile și pozițiile publice, el a ales, în schimb, cu frica irelevanței în sân, să pună la cale un tărăboi publicistic fără precedent împotriva Facultății de Filosofie. Articolele sale denigratoare la adresa instituției unde a fost student, ani de zile profesor, și din care a plecat, mai demult, fără să se uite în urmă, sunt de fapt o diversiune jurnalistică. Prin intermediul ei și al amenințărilor pe care le proferează, el speră să acopere, pentru moment măcar, eșecul său în cauzele celor pe care i-am amintit și să-și mai învioreze discursul elitist, vetust și parohial, din care și-a hrănit ani de zile succesul intelectual și puterea.
De ani buni, Liiceanu încearcă să se facă plăcut celei mai tinere părți a intelectualității și a publicului cititor, dar mai ales acelei părți ce nu se sfiește să se arate atrasă de valorile post-materiale, de stânga culturală și de noile stiluri de viață, să militeze și să vizeze leadership-ul discuției publice în numele acestora. El nu mai poate face loc cu ușurința din trecut temelor sale pe agenda generației noi, interesată cu precădere de subiecte precum egalitatea de gen, feminism, încălzire globală, dezvoltare, migrație, etica roboților și altele, probleme reale, dar care intră toate, după el, în sfera a ceea ce cataloghează a fi doar „corectitudine politică”. Neavând nici interesul și nici răgazul unei înnoiri, Liiceanu ar vrea să preia cu totul subiectele integrității academice și plagiatului, aflate la loc de cinste pe agenda generației noi, și să le arunce în blenderul moralist al intereselor sale. Așa se face că și-a scos de la naftalină roba academică, și-a pus toca și cheamă la luptă cu Răul. Universitar! Cu tot viitorul în față, ca om venit ieri pe lume, neatins în vreuna dintre vârstele sale, a tinereții, a maturității și a senectuții, nici de comunism, nici de păcatele tranziției, și care se tratează pe sine și se înfățișează celorlalți asemenea unui personaj de Bildungsroman, Liiceanu și-a găsit drept primă țintă un „reciclat” ca mine, tânăr profesor de filosofie în ultimii ani ai comunismului într-un Liceu industrial de Petrol, astăzi decan al facultății, și mă arată și altora, tuturor celor dispuși să-l urmeze, pentru a mă suprima, chiar fizic, așa cum o spune cu claritate, într-un comentariu pe care îl face el însuși pe contributors.ro sub ultimul său articol. Gabriel Liiceanu este nemulțumit că „reciclatul” ce-i stă în cale n-a pierit încă „pe cale biologică“ și, trecându-și în patrimoniu dreptul de viață și de moarte asupra lui și al altora ca el, se întreabă ce s-ar putea face dacă nu „scăpăm …de ‘reciclați’, prin moartea lor bună?” Cu această amenințare, gonflând iarăși și iarăși adjectivele care în scrisul său au proptit întotdeauna conceptele, Liiceanu se ascunde din nou în spatele așa-zisului său „stil literar”, despre care declară că n-a reprezentat pentru el niciodată „mai mult decât o cârjă pentru o idee”, pentru a ataca. Chiar dacă o face stând în cârje literare, îi iau amenințarea în serios. Totuși, dacă eu sunt un reciclat din vremuri comuniste, atunci cu siguranță el trebuie văzut ca o relicvă.
Într-adevăr, după terminarea facultății, câțiva ani, am fost profesor de filosofie într-un liceu de petrol, și nicidecum cercetător într-un institut de filosofie marxistă, aflat sub îndrumarea Partidului Comunist Român, așa cum a fost Gabriel Liiceanu. De altfel, acesta ar putea oricând alcătui un volumaș cu paginile sale net marxiste pe care le-a înlăturat din scrierile pe care și le-a retipărit după 1990. Oricine a trăit epoca știe însă că, măcar la repartiția de la terminarea facultății, filtrele ideologice pentru a preda filosofie, istorie și ce se mai învăța pe atunci în sfera științelor sociale și umaniste în licee, adică pentru a deveni profesor de liceu, erau practic inexistente. Dacă ar fi existat vreunele, ele nu se puteau compara cu selecția ideologică severă prin care trecea oricine era angajat într-un institut de filosofie marxistă pentru a o „dezvolta creator”, singura manieră de a practica instituțional filosofia în toată perioada comunistă. Filosofia marxistă era nu doar doctrina PCR, baza ideologiei și a propagandei acestuia, ci și a statului. Cred că nu-și închipuie nimeni că pentru a deveni cercetător într-un asemenea institut, la sfârșitul anilor șaizeci ai secolului trecut, nu aveai nevoie de aprobarea explicită din partea partidului. Dar nu doar Institutul de Filosofie era unul comunist. Și celălalt institut, de artă, la care știu că a ajuns cunoscutul filosof, era tot unul marxist. Marxismul era fundamentul oficial al oricăror studii în domeniul științelor sociale și umaniste, iar cercetarea în domeniul artei nu făcea excepție de la această regulă în comunism. Este adevărat că într-o vreme, dar nu în anii în care Liiceanu și-a început cariera de cercetător marxist în filosofie, ci mai târziu, în anii optzeci ai secolului trecut, atunci când istoria națională devenise ingredientul de bază al doctrinei și propagandei partidului, filosofia marxistă părea să-și fi pierdut rolul de principal instrument de control intelectual al societății, iar unii dintre cei care o practicau au profitat și s-au bucurat de aceasta. Nu trebuie să-i spun eu unui cercetător cu o experiență de decenii în institute de filosofie și științe umaniste marxiste, fie că se revendică sau nu ca aparținând acestui curent filosofic, așa cum este Gabriel Liiceanu, că în etapele sale târzii comunismul își perfecționase metodele de coerciție ideologică. Mai blânde, dar nu mai puțin constrângătoare! Libertatea de expresie de care a profitat el și din care își face acum un merit moral propriu pentru a elimina, cică, „reciclații” și „clonele”, a fost, de fapt, rezultatul și elementul unei strategii de control intelectual mai sofisticat, mai eficient și mai adânc decât represiunea ideologică și culturală pe care partidul o practicase până atunci. Privind retrospectiv, trebuie spus că activitatea filosofică a lui Gabriel Liiceanu nu s-a desfășurat nici în afara, nici împotriva acestei strategii de control intelectual.
Astfel, începând cam de la mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut, strategii PCR au decis înlocuirea represiunii ideologice și culturale comuniste, bazată pe marxismul revoluționar și pe o cultură propagandistică de masă, cu o mașinărie de control intelectual și de propagandă aptă să utilizeze în paralel naționalismul și elemente preluate din cultura occidentală, înaltă și populară. Naționalismul și așa-zisa deschidere către Occident au mers aproape mână în mână, de la Declarația din aprilie 1964 a PMR, care a marcat o anumită desprindere de Moscova și renunțarea la internaționalismul proletar ca valoare ideologică centrală, până la Teze din iulie 1971, de unde începe epoca de cult deșănțat al personalității lui Ceaușescu. Începând cu Tezele din iulie, a existat o asimetrie tot mai evidentă între creșterea în intensitate a naționalismului, revenirea culturii de masă propagandistice de tip comunist (Cântarea României), pe de o parte, și reducerea deschiderii către cultura occidentală, dar mai ales către unele forme liberale indezirabile pentru ideologia comunistă pe care le luase cultura înaltă și de masă, populară, dincolo de Cortina de fier. Prin această forfecare ideologică, PCR a căutat să oprească, iar acolo unde nu a fost posibil, să domesticească sau să autohtonizeze, toate acele componente ale culturii occidentale considerate prea atrăgătoare și periculoase pentru construirea socialismului și edificarea omului nou – începând cu muzica rock și terminând, de exemplu, cu filosofia politică renăscută în forme liberale la începutul anilor șaptezeci și care luase locul central, deținut până atunci de filosofia științei, în dezbaterea filosofică internațională. Această mașinărie de forfecare ideologică a funcționat în așa fel încât a lăsat întotdeauna un spațiu mai larg de intrare elementelor culturale practic inofensive, dar a închis robinetele, uneori până la refuz, față de acelea pe care le considera un pericol prea mare pentru regim. Astfel, în ultimii ani ai comunismului, cultura populară și simbolurile stilului de viață occidental ajunseseră să pătrundă în România aproape exclusiv în mod clandestin (discuri, casete, receptarea de programe de televiziune străine, blugi și țigări), în timp ce Editura Politică, editura Partidului Comunist Român, îi alătura, în 1988, în același plan editorial, pe Nicolae Ceaușescu și pe Martin Heidegger. Cum a fost posibil?
În sfera proprie de interes, de fapt sfera cea mai sensibilă pentru perpetuarea puterii, ideologia, partidul comunist a îngăduit o anumită dezghețare în unele domenii cum ar fi istoria filosofiei și epistemologia și a permis anumite exerciții filosofice în forme nu neapărat marxiste, dar irelevante ideologic, cum ar fi cele de tip literar, asigurând în același timp cadrul și resursele pentru dezvoltarea și întărirea prestigiului cultural al unora dintre ele. Partidul comunist a permis o asemenea evoluție nu de dragul dezbaterii de idei, căci marxismul a rămas până la sfârșit singura formă de filosofare permisă, ci cu scopul de a ocupa dinainte locul ce revenea filosofiei în discursul public, atât cât era și cât se întindea pe atunci, cu teorii filosofice lipsite de relevanță politică, și de a abate privirea de la ceea ce se întâmpla cu adevărat în lumea occidentală a ideilor: emergența și proliferarea noilor filosofii politice ce arătau că viitorul politic va fi liberal, și nu comunist. Îmi aduc aminte că în colecțiile Editurii Politice erau combătute toate așa-zisele curente filosofice nemarxiste, dar ignorate noile orientări din filosofia politică, inclusiv din cadrul marxismului. Partidul nu dorea nici măcar să aducă la cunoștința unui public mai larg existența lor. Așa se face că atât cei însărcinați cu „dialogul de idei” cu așa-zisele curente contemporane nemarxiste din filosofie, cum au fost profesorii de filosofie combătuți ulterior de Liiceanu, cât și cei care au încercat să le promoveze fără a plăti un tribut ideologic prea mare, cum făcea el cu traducerile sale din Heidegger, au ignorat ce se întâmpla în lumea filosofiei politice de limbă engleză. Rawls și Nozick, deja niște clasici la începutul anilor optzeci din secolul trecut, când eram student, erau nume practic necunoscute în mediul academic și în discuția publică de idei. În locul unei cărți precum Societatea deschisă și inamicii săi, din Popper s-a tradus atunci Logica cercetării, iar în vreme ce de Leo Strauss nu părea să fi auzit cineva, Heidegger ajunsese pe buzele tuturor. Ca să nu ne mai aducem aminte că lucrări clasice cum ar fi Despre libertate sau Al doilea tratat despre guvernare erau intruvabile, chiar în biblioteci. Aceasta explică, de fapt, misterul publicării lui Heidegger la Editura Politică a PCR.
Cineva ar putea spune că aprecierea de mai sus este rău intenționată. În vremuri complicate, Liiceanu a făcut „cultură adevărată” nu neapărat prin traducerile la care a contribuit, valoroase în sine și oricum având un impact cultural independent de rațiunile celor care au permis publicarea lor, ci mai ales prin Jurnalul de la Păltiniș, o carte-cult, cum cei mai de pe urmă admiratori ai săi nu se sfiesc să-i întoarcă laudele primite în avans. Nu contest intențiile generoase și nici meritele acestui volum. Știu foarte bine eforturile acelora, inclusiv ale lui Liiceanu, care au făcut ca atmosfera culturală, filosofică, din acei ani, să devină mai respirabilă prin mutarea accentului de pe filosofia marxistă oficială pe teme mai îndepărtate de nucleul dur, revoluționar și ideologic al acesteia. Și nici nu-mi trece prin cap să susțin că aceia care nu aveau interese profesionale și culturale în filosofia politică ar fi trebuit să contribuie la difuzarea unei asemenea filosofii! Dimpotrivă, gândindu-mă la cât de îngrădită era filosofia atunci, cred că trebuie prețuiți toți aceia care au putut face ceva valoros și onest în acel context, și nu au fost puțini, neapărat. Ar fi absurd ca privind în urmă să vedem, de exemplu, traducerea celei mai mari părți din opera lui Hegel drept o concesie făcută politicii partidului, de exemplu.
Într-adevăr, în ultimii ani de comunism, Jurnalul de la Păltiniș a reprezentat pentru mulți adolescenți și tineri o carte-cult, dar cultul ei, ca fenomen social, nu se deosebea, în esență, de cultul Cenaclului Flacăra. Dacă ar fi să le comparăm strict ca forme-cult, păstrând proporțiile în primul rând în privința numărului aderenților, amândouă ofereau adolescenților și tinerilor modele normative vii de selectare și filtrare a influenței occidentale din cultura înaltă și populară. Ambele, prin felul de configurare a narațiunii sau a scenariului din centrul lor, fixau norme paternaliste și anti-pluraliste de receptare, preluare și înțelegere a culturii occidentale și atașau elementelor pe care le lăsau să treacă dincolo de pâsla filtrelor și supapelor pe care le conțineau instrucțiuni severe de folosire. Ți se arăta nu doar ce e bun și poate fi ales din Vest, ce ni se potrivește, ce ne-ar face rău, ce trebuie respins și ce trebuie aprobat, ce cărți trebuie citite, ce muzică ascultată, ci și cum trebuie trăite adevărata cultură, ca și adevărata muzică hard rock, și până unde se poate merge în plan individual cu asimilarea și cu practicarea acestora. Cineva ar putea spune că, la scara lor, ambele forme de cult au avut un rol important în ruperea sigiliului de pe anumite canale de preluare a culturii occidentale, poate și de pe anumite circuite ale tradiției naționale, că au contribuit la o anumită sincronizare culturală cu Occidentul și chiar la un fel de progres cultural fără de care societatea românească ar fi fost mai puțin pregătită să evolueze după prăbușirea comunismului. Cei care le-au trăit și au rămas legați de ele, care le mai păstrează gustul, ar putea adăuga că Jurnalul de la Păltiniș n-a fost un instrument de propagandă, cum a fost Cenaclul Flacăra, și că, în definitiv, acea carte a fost percepută de toată lumea ca având ceva subversiv, împotriva regimului.
Nu i-aș contrazice pe cei nostalgici. Aș adăuga doar că, încă de la apariția cărții, unii cu mai multă experiență politică decât adolescenții și tinerii acelor vremuri, cum ar fi N. Steinhardt, într-un articol celebru atunci, Catarii de la Păltiniș, întrezăreau multe dintre elementele ei instrumentalizate politic. Partizanii Jurnalul de la Păltiniș ar trebui să accepte că, în fond, concepțiile din paginile acelei cărți aveau o legătură chiar mai mică decât o avea Cenaclul Flacăra cu imaginea libertății specifică stilului de viață occidental al tinerilor, dar mai ales cu acele valori, poate nu înalte în ordinea unei filosofii ce vizează absolutul, dar tipice pentru societatea liberală: o înțelegere a libertății individuale ca non-interferență și independență exersată în contextele cotidiene ale vieții. Noi „nu am avut un Havel”, așa cum nu încetăm nici acum a ne plânge, nu pentru că nu s-ar fi putut întâmpla ca cineva să-și asume un asemenea rol, ci pentru că mașinăria ce forfeca ideologic influențele culturii occidentale, mai sus amintită, a fost una de continuă parohializare culturală în plină modernitate nu doar la nivel simbolic. Prin intermediul acestei mașinării și al modelelor furnizate de ea s-au croit tipare paternaliste și non-pluraliste pentru orice formă de viață publică în care libertatea indivizilor și-ar fi putut găsi loc, de la cenaclurile literare de sector, grupurile filosofice și admiratorii muzicii de jazz, până la Academie și s-au creat eroi locali ai occidentalizării de uz ideologic imediat. Acest mecanism proiectat, poate doar îngăduit, sau poate doar preluat și perfecționat de comunism (dacă vom socoti cauzele sale culturale mai adânci) a delegitimat din capul locului apariția unor forme de viață publică neaflate sub protecția unui tutor. Libertatea intelectuală în comunism nu a existat decât sub tutela cuiva. Acest mediu n-a favorizat, ca să nu spun că a îngrădit, apariția unui tip de intelectual public înzestrat în mod firesc cu simțul și vocația libertății, așa cum a fost Havel. La noi, căutare a avut numai tutorul, uneori un erou local al occidentalizării (poate și al anti-occidentalizării), și adeseori, în comunism, ca și acum, unul și același cu insurgentul de serviciu.
În Epoca de Aur, acest tip de tutor și erou public a fost ilustrat nu doar de Păunescu, sau de figuri emblematice din sfera literaturii, istoriei etc., ci și de mulți alți „șefi de mici” ca el. „Șefii de mici” din anii comunismului, cum spune Ion Cristoiu, incluzându-se (adică oamenii care au primit sau au fost lăsați să se bucure de tineri de autoritate instituțională și culturală, să tutoreze bula de viață publică ce li se lăsa pe mână, în mod formal sau informal, fie că au condus ziare și reviste, fie că au fost iubitori de muzică pop sau universitari), au fost partea cea mai consistentă a establishment-ului intelectual din perioada comunistă ce s-a reprodus, aproape fără pierderi, după 1989. Faptul că Liiceanu a rămas singur la tribuna societății civile și că nu se mai lasă dus de acolo e un rezultat al acestui proces.
Reproducerea establishment-ului, inclusiv a celui cultural, și demantelarea statului comunist au lăsat să se vadă mai bine formula de tip sultanist a exercitării autorității, în toate formele, în toate locurile și la toate nivelurile în anii comunismului, de la conducătorul suprem la președintele de CAP: legitimarea puterii prin norme generale și exercitarea ei după bunul plac. Mai ales în viața intelectuală, faptul că mulți „șefi de mici” își legitimaseră autoritatea prin discursuri de natură profesională și culturală, neasociate direct cu politica PCR, a făcut ca, după căderea comunismului, „șefii de mici” să-și păstreze statutul și rețelele. Modul în care s-au capitalizat, și-au refăcut resursele de autoritate, le-au extins, le-au „modernizat” și le-au dat ștaiful cerut de o societate democratică și de piață are în el ceva definitiv, insurmontabil. Îi înțeleg bine pe cei care sunt sufocați de acest proces, sunt revoltați de urmări și ar dori o schimbare. Nu-l prea înțeleg însă pe Gabriel Liiceanu. Discursul său nu este parte din soluție, ci parte din problemă. Căci prin modul de exercitare a autorității intelectuale cu care a venit din comunism și pe care a avut grijă să și-o rotunjească, cunoscutul filosof a jucat un rol, de la un punct încolo nu mic, în menținerea mentalităților și depinderilor parohiale în viața publică și intelectuală de după revoluție, caracterizate de câțiva, înainte ca eu să fi îndrăznit să o fac, drept sultanism.
Așa cum îl definește Weber în teoria sa a dominației, sultanismul este o formă de autoritate patrimonială. Și patrimonialismul și varianta sa, sultanismul, sunt forme de autoritate caracteristice societăților tradiționale. În patrimonialism, asociații inițial egali sunt transformați în supuși de către acela dintre ei care își aproprie puterea ca pe un drept personal. Dreptul de a conduce trece în proprietatea sa, în patrimoniul său, poate fi moștenit, transmis etc. Din acest drept derivă și autoritatea ce revine aparatului, birocrației, cu ajutorul căreia o administrează. În societățile tradiționale, atunci când normele autorității înstăpânite prin tradiție, și în care oricum bunăvoința și favorul joacă un rol important, sunt nesocotite și înlocuite în totalitate de bunul plac al deținătorului ei ne aflăm în sultanism. Sultanismul tutorilor mai mari sau mai mici din societatea noastră nu reprezintă, desigur, o formă de patrimonialism în sensul tare al acestui termen – deși tipul nostru de societate cu infrastructuri arhaice pronunțate îl face, până la urmă, posibil -, ci un derivat ciudat al eforturilor și procesului de democratizare și modernizare. Aceste procese au creat condițiile ca unii oamenii să-și treacă în patrimoniu dreptul exclusiv asupra unor domenii întregi din politică, din economie, din cultură și din învățământ. Sursa legitimității acestui tip de sultanism rezultat din tranziție nu se mai află însă în norme tradiționale nescrise, moștenite, ci în valorile și normele de tip rațional (liberal) concretizate în legi, în statute ale organizațiilor și în valorile societății democratice și de piață. Așa cum noul sultanism nu a avut nimic eroic în geneza sa, nici rezistența sa în timp n-a decurs și nu decurge din natura umană superioară sau din virtuțile acelor ce îl practică. Secretul persistenței se află în instrumentalizarea discursivă de către anumiți intelectuali publici, tutori mai vechi sau mai noi, a normelor și valorilor liberale care, deși proclamate cu tărie, sunt fluidizate, ignorate, redimensionate, reașezate etc., cu scopul de a constitui o bază pentru administrarea arbitrară a propriei autorități.
Unii deținători de autoritate culturală din comunism, scriitori, critici literari, profesori universitari, filosofi și lume bună, cărora Liiceanu li s-a alăturat, au fost maeștrii timpurii ai acestui tip de discurs. În 1990, dintr-o dată, autoritatea lor de scriitori, filosofi, profesori căpătase o pronunțată legitimitate politică. Dintre aceștia s-au ales primii critici radicali ai realităților sociale, economice și culturale de după revoluție. Cei mai vehemenți dintre ei nu au fost niciodată interesați de circumstanțe, de ceea ce nu se putea și de ceea ce trebuia într-adevăr făcut din punct de vedere politic în perioada aceea. Dimpotrivă, ei s-au dedicat din capul locului, și întotdeauna de atunci încolo, zugrăvirii de obiective ideale, în toate domeniile, unele dintre ele practic de neatins pe termen scurt și mediu, poate și cu scopul de a-și hrăni discursul din neatingerea lor și din muștruluirea celorlalți pentru incapacitatea de a o face. Orientați întotdeauna către idealuri și niciodată către realitate, cei mai inspirați dintre ei, din prima clipă a revoluției, și-au trecut în patrimoniu discursul moral. Gabriel Liiceanu și-a apropriat și el cu dibăcie acest discurs prin celebrul său Apel către lichele. Dar pe lângă inspirație, a avut și noroc. El a dat greș foarte devreme în politică, lista de oameni de cultură pe care a participat la primele alegeri în 1990 strângând un număr neînsemnat de voturi. Eșuând atât de repede în politică (cum ar fi arătat Liiceanu ca politician de tranziție?), a reușit să descopere, un pic mai târziu decât o făcuseră alții, farmecul profitabil al luptei de partea și din interiorul societății civile, căreia i se dedică, iată, și astăzi.
Cum știu cei care au trăit vremurile, după revoluție, în primele luni, unii lideri intelectuali marcanți din perioada comunistă au ezitat să intre în politică și chiar au fost îngăduitori cu noua putere instalată. Alții au descifrat curând natura noii puteri și au intrat în politica reală, mai întâi prin intermediul Alianței Civice, iar mai apoi al Partidului Alianței Civice. Nu au reușit să se descurce în jungla politică a tranziției, iar cei mai mulți au revenit cu timpul în sfera lor de activitate profesională și culturală. Discursul lor mai pragmatic, dorința lor mai sinceră de a se implica în politica reală, de zi cu zi, dar mai ales liberalismul pe care l-au promovat tot timpul și contribuția pe care au avut-o la dezvoltarea unui cadru liberal de bază pentru societatea și cultura noastră par astăzi să nu mai fie apreciate de nimeni. Liberali sau mai liberali fiind, ei au renunțat la calitatea de tutor pe care o aduseseră cu ei din comunism. Au rămas aproape cu toții figuri publice, dar și-au pierdut adepții, iar discursul lor curge, din păcate, fără prea multă rezonanță politică.
În schimb, inspirații, cei care au monopolizat discursul moral de pe poziții conservatoare, iliberale pe termen lung, se aud și astăzi vorbind de schimbare, democrație, libertate și Europa. În mijlocul acestora și al publicului său, Liiceanu se bucură încă de o autoritate întreagă, dar ofilită, și speculează la nesfârșit inerția gramaticii unui discurs pe care îl mânuiește ca nimeni altul. Cu această gramatică a narațiunilor sale, el se pune pe sine în ordinea cristalină a Binelui, Adevărului și Frumosului, și îi coboară pe toți ceilalți în ordinea incertă a unei lumi în care cei care nu primesc favorul său ar fi sortiți pieirii. Pentru ca aburcarea sa din ce în ce mai vertiginoasă în sferele cele mai de sus să nu-i sperie pe apropiați și să nu-i izgonească adepții, chemând iară și iară la oficierea excelenței lui filosofice și a naturii sale umane incoruptibile, Liiceanu le mai arată din când în când și fața sa umană. Pentru aceasta, scrie jurnale în care le mărturisește cum își botează mașinile, care este locul unde a scris prima sa poezie, ce gel de duș și-a mai cumpărat, dar mai ales nu lasă pe vreunul dintre aceia care nu-i ies din cuvânt neîmbrățișat și nemângâiat. Printre atâtea îmbrățișări și mângâieri, Liiceanu n-a uitat, totuși, de Facultatea de Filosofie. La toamnă, sunt alegeri pentru toate organismele și pozițiile de conducere în universitate (directori de departament, consiliile facultăților, decani, senat, rector) și „trebuie făcut ceva cu această facultate”, cum a declarat recent într-un interviu.

În pofida lipsurilor sale, Facultatea de Filosofie din Universitatea din București a rămas singura din țară, poate chiar din această parte a Europei, care funcționează de sine stătător, fără să fie o anexă a facultăților de teologie, de comunicare, de sociologie sau de istorie. Față de multe alte facultăți similare, Facultatea de Filosofie nu este doar un alt nume pentru științe umaniste și puțină metafizică. Aici se regăsesc aproape toate orientările și stilurile de filosofare care înfloresc în cultura română de astăzi, de la filosofia analitică și filosofia continentală, filosofia limbajului și fenomenologie, la istoria filosofiei și filosofia aplicată. În ultimii douăzeci de ani, facultatea a dezvoltat domeniile filosofiei politice și eticii, făcându-le relevante pentru societatea românească. Facultatea de Filosofie este pluralistă, liberală și ține pasul cu vremurile. Peste această facultate de filosofie vrea Gabriel Liiceanu să-și reverse grația din care a dispărut noblețea.
http://www.contributors.ro/cultura/sub-inaltul-patronaj-o-%C8%99tafeta-a-raului http://www.contributors.ro/cultura/drept-la-replica-romulus-brancoveanu-domnul-liiceanu-in-carje-literare/

28.6.19

The liberal idea cannot be destroyed either; it has the right to exist and it should even be supported in some things. But you should not think that it has the right to be the absolute dominating factor.


Lionel Barber: Mr President, you head for Osaka shortly as the senior statesman at the G20. Nobody has been to so many international meetings of this grouping and the G7 over the last 20 years while you have been in charge of Russia. Before we talk about the G20 agenda and what you hope to achieve, we know that there are rising tensions between America and China in trade, the risk of conflict in the Gulf. I would be very grateful if you could talk a bit about how you have seen the world change over the last 20 years while you have been in power.

President of Russia Vladimir Putin: First, I have not been in power for all these 20 years. As you may know, I was Prime Minister for four years, and that is not the highest authority in the Russian Federation. But nevertheless, I have been around for a long time in government and in the upper echelons, so I can judge what is changing and how. In fact, you just said it yourself, asking what has changed and how. You mentioned the trade wars and the Persian Gulf developments. I would cautiously say the situation has not changed for the better, but I remain optimistic to a certain extent. But, to put it bluntly, the situation has definitely become more dramatic and explosive.

Lionel Barber: Do you believe that the world now has become more fragmented?

Vladimir Putin: Of course, because during the Cold War, the bad thing was the Cold War. It is true. But there were at least some rules that all participants in international communication more or less adhered to or tried to follow. Now, it seems that there are no rules at all. In this sense, the world has become more fragmented and less predictable, which is the most important and regrettable thing.

Lionel Barber: We will return to this theme of the world without rules, fragmentation, more transactional. But first, Mr President, tell us what you want to achieve in Osaka, in terms of your relationships with these other parties? What are your main goals for the summit?

Vladimir Putin: I would very much like all the participants in this event, and the G20, in my opinion, is a key international economic development forum today, so I would like all the G20 members to reaffirm their intention – at least an intention – to work out some general rules that everyone would follow, and show their commitment and dedication to strengthening international financial and trade institutions.
Everything else is details that complement the main topics one way or another. We certainly support Japan’s Presidency. As for the development of modern technology, the information world, the information economy, as well as our Japanese colleagues’ attention to matters such as longevity and the environment – all this is extremely important, and we will certainly support it and will take part in all these discussions. Even though it is hard to expect any breakthroughs or landmark decisions in the current conditions; we can hardly count on it today. But in any case, there is hope at least that during these general discussions and bilateral meetings we will be able to smooth out the existing disagreements and lay a foundation, a basis for positive movement forward.

Lionel Barber: You will have a meeting with Mohammad bin Salman in Osaka. Can we expect an extension of the current agreement on oil production? Limitations?

Vladimir Putin: As you know, Russia is not an OPEC member, even though it is among the world’s largest producers. Our daily production is estimated at 11.3 million barrels, I believe. The United States has surged ahead of us, though. However, we believe that our production stabilisation agreements with Saudi Arabia and OPEC in general have had a positive effect on market stabilisation and forecasting.
I believe both energy producers, in this case, oil producing countries, and consumers are interested in this, because stability is definitely in short supply at present. And our agreements with Saudi Arabia and other OPEC members undoubtedly strengthen stability.
As for whether we will extend the agreement, you will find out in the next few days. I had a meeting on this issue with the top executives of our largest oil companies and Government members right before this interview.

Lionel Barber: They are a little bit frustrated. They would like to produce more. Is that correct?

Vladimir Putin: They have a smart policy. It is not about increasing production, although that is a major component in the work of large oil companies. It is about the market situation. They take a comprehensive view of the situation, as well as of their revenues and expenses. Of course, they are also thinking about boosting the industry, timely investments, ways to attract and use modern technology, as well as about making this vital industry more attractive for investors.
However, dramatic price hikes or slumps will not contribute to market stability and will not encourage investment. This is why we discussed all these issues in their totality today.

Lionel Barber: Mr President, you have observed four American presidents at close quarters and will maybe five, you have had direct experience. So, how is Mr Trump different?

Vladimir Putin: We are all different. No two people are the same, just like there are no identical sets of fingerprints. Anyone has his or her own advantages, and let the voters judge their shortcomings. On the whole, I maintained sufficiently good-natured and stable relations with all the leaders of the United States. I had an opportunity to communicate more actively with some of them.
The first US President I came into contact with was Bill Clinton. Generally, I viewed this as a positive experience. We established sufficiently stable and business-like ties for a short period of time because his tenure was already coming to an end. I was only a very young president then who had just started working. I continue to recall how he established partner-like relations with me. I remain very grateful to him for this.
There have been different times, and we had to address various problems with all other colleagues. Unfortunately, this often involved debates, and our opinions did not coincide on some matters that, in my opinion, can be called key aspects for Russia, the United States and the entire world. For example, this includes the unilateral US withdrawal from the Anti-Ballistic Missile Treaty that, as we have always believed, and as I am still convinced, was the cornerstone of the entire international security system.
We debated this matter for a long time, argued and suggested various solutions. In any event, I made very energetic attempts to convince our US partners not to withdraw from the Treaty. And, if the US side still wanted to withdraw from the Treaty, it should have done so in such a way as to guarantee international security for a long historical period. I suggested this, I have already discussed this in public, and I repeat that I did this because I consider this matter to be very important. I suggested working jointly on missile-defence projects that should have involved the United States, Russia and Europe. They stipulated specific parameters of this cooperation, determined dangerous missile approaches and envisioned technology exchanges, the elaboration of decision-making mechanisms, etc. Those were absolutely specific proposals.
I am convinced that the world would be a different place today, had our US partners accepted this proposal. Unfortunately, this did not happen. We can see that the situation is developing in another direction; new weapons and cutting-edge military technology are coming to the fore. Well, this is not our choice. But, today, we should at least do everything so as to not aggravate the situation.

Lionel Barber: Mr President, you are a student of history. You have had many hours of conversation with Henry Kissinger. You almost certainly read his book, World Order. With Mr Trump, we have seen something new, something much more transactional. He is very critical of alliances and allies in Europe. Is this something that is to Russia’s advantage?

Vladimir Putin: It would be better to ask what would be to America’s advantage in this case. Mr Trump is not a career politician. He has a distinct world outlook and vision of US national interests. I do not accept many of his methods when it comes to addressing problems. But do you know what I think? I think that he is a talented person. He knows very well what his voters expect from him.
Russia has been accused, and, strange as it may seem, it is still being accused, despite the Mueller report, of mythical interference in the US election. What happened in reality? Mr Trump looked into his opponents’ attitude to him and saw changes in American society, and he took advantage of this.
You and I are talking ahead of the G20 meeting. It is an economic forum, and it will undoubtedly have discussions on globalisation, global trade and international finance.
Has anyone ever given a thought to who actually benefited and what benefits were gained from globalisation, the development of which we have been observing and participating in over the past 25 years, since the 1990s?
China has made use of globalisation, in particular, to pull millions of Chinese out of poverty.
What happened in the United States, and how did it happen? In the United States, the leading US companies –the companies, their managers, shareholders and partners – made use of these benefits. The middle class hardly benefitted from globalisation. The take-home pay in the US (we are likely to talk later about real incomes in Russia, which need special attention from the Government). The middle class in the United States has not benefited from globalisation; it was left out when this pie was divided up.
The Trump team sensed this very keenly and clearly, and they used this in the election campaign. It is where you should look for reasons behind Trump’s victory, rather than in any alleged foreign interference. This is what we should be talking about here, including when it comes to the global economy.
I believe this may explain his seemingly extravagant economic decisions and even his relations with his partners and allies. He believes that the distribution of resources and benefits of globalisation in the past decade was unfair to the United States.
I am not going to discuss whether it was fair or not, and I will not say if what he is doing is right or wrong. I would like to understand his motives, which is what you asked me about. Maybe this could explain his unusual behaviour.

Lionel Barber: I definitely want to come back to the Russian economy. But what you said is absolutely fascinating. Here you are, the President of Russia, defending globalisation along with President Xi whereas Mr Trump is attacking globalisation and talking about America First. How do you explain this paradox?

Vladimir Putin: I don’t think that his desire to make America first is a paradox. I want Russia to be first, and that is not perceived as a paradox; there is nothing unusual there. As for the fact that he is attacking some manifestations of globalisation, I made that point earlier. He seems to believe that the results of globalisation could have been much better for the United States than they are. These globalisation results are not producing the desired effect for the United States, and he is beginning this campaign against certain elements of globalisation. This concerns everyone, primarily major participants in the system of international economic collaboration, including allies.

Lionel Barber: Mr President, you have had many meetings with President Xi, and Russia and China have definitely come closer. Are you putting too many eggs in the China basket? Because Russian foreign policy, including under your leadership, has always made a virtue of talking to everybody.

Vladimir Putin: First of all, we have enough eggs, but there are not that many baskets where these eggs can be placed. This is the first point.
Secondly, we always assess risks.
Thirdly, our relations with China are not motivated by timeserving political any other considerations. Let me point out that the Friendship Treaty with China was signed in 2001, if memory serves, long before the current situation and long before the current economic disagreements, to put it mildly, between the United States and China.
We do not have to join anything, and we do not have to direct our policy against anyone. In fact, Russia and China are not directing their policy against anyone. We are just consistently implementing our plans for expanding cooperation. We have been doing this since 2001, and we are just consistently implementing these plans.
Take a look at what is written there. We have not done anything that transcends the framework of these accords. So there is nothing unusual here, and you should not search for any implications of the Chinese-Russian rapprochement. Of course, we assess the current global developments; our positions coincide on a number of matters on the current global agenda, including our attitude towards compliance with generally accepted rules in trade, the international financial system, payments and settlements.
The G20 has played a very tangible role. Since its inception in 2008, when the financial crisis flared up, the G20 has accomplished many useful things for stabilising the global financial system, for developing global trade and ensuring its stabilisation. I am talking about the tax aspect of the global agenda, the fight against corruption, and so on. Both China and Russia adhere to this concept.
The G20 has accomplished a lot by advocating quota changes at the International Monetary Fund and the World Bank. Both Russia and China share this approach. Considering the major increase in the global economic share of emerging markets, this is fair and right, and we have been voicing this position from the very beginning. And we are glad that this continues to develop and to proceed in line with changes in global trade.
Over the past 25 years or so (25, I believe), the share of G7 countries in the global GDP has declined from 58 percent to 40 percent. This should also be reflected in international institutions in some way. That is the common position of Russia and China. This is fair, and there is nothing special about this.
Yes, Russia and China have many coinciding interests, this is true. This is what motivates our frequent contacts with President Xi Jinping. Of course, we have also established very warm personal relations, and this is natural.
Therefore, we are moving in line with our mainstream bilateral agenda that was formulated as far back as 2001, but we quickly respond to global developments. We never direct our bilateral relations against anyone. We are not against anyone, we are for ourselves.

Lionel Barber: I am relieved that this egg supply is strong. But the serious point, Mr President, is, you are familiar with Graham Allison‘s book, The Thucydides’s Trap. The danger of tensions or a military conflict risk between a dominant power and a rising power, America and China. Do you think that there is a risk of a military conflict in your time between you, America and China?

Vladimir Putin: You know, the entire history of mankind has always been full of military conflicts, but since the appearance of nuclear weapons the risk of global conflicts has decreased due to the potential global tragic consequences for the entire population of the planet in case such a conflict happens between two nuclear states. I hope it will not come to this.
However, of course, we have to admit that it is not only about China’s industrial subsidies on the one hand or the tariff policy of the United States on the other. First of all, we are talking about different development platforms, so to speak, in China and in the United States. They are different and you, being a historian, probably will agree with me. They have different philosophies in both foreign and domestic policies, probably.
But I would like to share some personal observations with you. They are not about allied relations with one country or a confrontation with the other; I am just observing what is going on at the moment. China is showing loyalty and flexibility to both its partners and opponents. Maybe this is related to the historical features of Chinese philosophy, their approach to building relations.
Therefore I do not think that there would be some such threats from China. I cannot imagine that, really. But it is hard to say whether the United States would have enough patience not to make any rash decisions, but to respect its partners even if there are disagreements. But I hope, I would like to repeat this again, I hope that there would not be any military confrontation.

Lionel Barber: Arms control. We know that the INF agreement is in grave jeopardy. Is there any place, from Russia’s point of view, for future arms control agreements or are we in a new phase when we are likely to see a new nuclear arms race?

Vladimir Putin: I believe there is such a risk.
As I said already, the United States unilaterally withdrew from the ABM Treaty, and has recently quit the Intermediate-Range Nuclear Forces Treaty as well. But this time, it did not just quit but found a reason to quit, and this reason was Russia. I do not think Russia means anything to them in this case, because this war theatre, the war theatre in Europe is unlikely to be interesting to the US, despite the expansion of NATO and NATO’s contingent near our borders. The fact remains, the US has withdrawn from the treaty. Now the agenda is focused on theStrategic Arms Reduction Treaty (New START). I hope that I will be able to talk about it with Donald if we happen to meet in Osaka.
We said that we are ready to hold talks and to extend this treaty between the United States and Russia, but we have not seen any relevant initiative from our American partners. They keep silent, while the treaty expires in 2021. If we do not begin talks now, it would be over because there would be no time even for formalities.
Our previous conversation with Donald showed that the Americans seem to be interested in this, but still they are not making any practical steps. So if this treaty ceases to exist, then there would be no instrument in the world to curtail the arms race. And this is bad.

Lionel Barber: Exactly, the gloves are off. Is there any chance of a triangular agreement between China, Russia and America on intermediate nuclear forces or is that a dream, pie in the sky? Would you support such an end?

Vladimir Putin: As I said at the very beginning, we will support any agreement that can advance our cause, that is, help us contain the arms race.
It should be said that so far, the level and the development scale of China’s nuclear forces are much lower than in the United States and Russia. China is a huge power that has the capability to build up its nuclear potential. This will likely happen in the future, but so far our capabilities are hardly comparable. Russia and the United States are the leading nuclear powers, which is why the agreement was signed between them. As for whether China will join these efforts, you can ask our Chinese friends.

Lionel Barber: Russia is a Pacific power as well as a European and Asian power. It is a Pacific power. You have seen what the Chinese are doing in terms of their buildup of their Navy and their maritime strength. How do you deal with those potential security problems, territorial disputes in the Pacific? Does Russia have a role to play in a new security arrangement?

Vladimir Putin: You mentioned the build-up of naval forces in China. China’s total defence spending is $117 billion, if memory serves. The US defence spending is over $700 billion. And you are trying to scare the world with the build-up of China’s military might? It does not work with this scale of military spending. No, it does not.
As for Russia, we will continue to develop our Pacific Fleet as planned. Of course, we also respond to global developments and to what happens in relations between other countries. We can see all of this, but it does not affect our defence development plans, including those in the Russian Far East.
We are self-sufficient, and we are confident. Russia is the largest continental power. But we have a nuclear submarine base in the Far East, where we are developing our defence potential in accordance with our plans, including so that we can ensure safety on the Northern Sea Route, which we are planning to develop.
We intend to attract many partners to this effort, including our Chinese partners. We may even reach an agreement with American shippers and with India, which has also indicated its interest in the Northern Sea Route.
I would say that we are also primed for cooperation in the Asia Pacific region, and I have grounds to believe that Russia can make a considerable, tangible and positive contribution to stabilising the situation.

Lionel Barber: Can we just turn to North Korea? How do you assess the current situation and do you believe that in the end, any deal or agreement will have to accept the fact that North Korea has nuclear weapons and that total dismantling is just not possible? If I could just add, Mr President, I ask you this because Russia has a fairly small but still a land border with North Korea.

Vladimir Putin: You know, whether we recognise North Korea as a nuclear power or not, the number of nuclear charges it has will not decrease. We must proceed from modern realities, which are that nuclear weapons pose a threat to international peace and security.
Another pertinent question is where this problem stems from. The tragedies of Libya and Iraq have inspired many countries to ensure their security at all costs.
What we should be talking about is not how to make North Korea disarm, but how to ensure the unconditional security of North Korea and how to make any country, including North Korea feel safe and protected by international law that is strictly honoured by all members of the international community. This is what we should be thinking about.
We should think about guarantees, which we should use as the basis for talks with North Korea. We must be patient, respect it and, at the same time, take into account the dangers arising from this, the dangers of the nuclear status and the presence of nuclear weapons.
Of course, the current situation is fraught with unpredictable scenarios, which we must avoid.

Lionel Barber: You have obviously thought of this as an experienced foreign policy and security analyst and a strategist. How do you see the North Asia security situation over the next five to ten years, given you have Russia, you have China, you have Korea and Japan?

Vladimir Putin: You have said correctly that we have a common border, even if a short one, with North Korea, therefore, this problem has a direct bearing on us. The United States is located across the ocean, and the UK is located far away, while we are right here, in this region, and the North Korean nuclear range is not far away from our border. This why this concerns us directly, and we never stop thinking about it.
I would like to return to my answer to your previous question. We must respect North Korea’s legitimate security concerns. We must show it respect, and we must find a way of ensuring its security that will satisfy North Korea. If we do this, the situation may take a turn nobody can imagine today.
Do you remember what turn the situation took after the Soviet Union adopted the policy of détente? Do I need to say anything else?

Lionel Barber: Mr President, you have been in power or very close to power. I think in Davos I said to you when we met – you were not in power but still calling all the shots. After 20 years at the top or near the top, has your appetite for risk increased?

Vladimir Putin: It did not increase or decrease.Risk must always be well-justified. But this is not the case when one can use the popular Russian phrase: “He who doesn’t take risks, never drinks champagne.” This is not the case. Quite possibly, risks are inevitable when one has to make certain decisions. Depending on the scale of any decision, risks can be small or serious.
Any decision-making process is accompanied by risk. Before taking one’s chances, one has to meticulously assess everything. Therefore, risk based on an assessment of the situation and the possible consequences of the decisions is possible and even inevitable. Foolish risks overlooking the real situation and failing to clearly comprehend the consequences are unacceptable because they can jeopardise the interests of a great number of people.

Lionel Barber: How big was this Syria risk in terms of your decision to intervene?

Vladimir Putin: It was sufficiently high. However, of course, I thought carefully about this well in advance, and I considered all the circumstances and all the pros and cons. I considered how the situation around Russia would develop and the possible consequences. I discussed this matter with my aides and ministers, including those in charge of law enforcement agencies and other senior officials. In the long run, I decided that the positive effect from our active involvement in Syrian affairs for Russia and the interests of the Russian Federation would far outweigh non-interference and passive observation of how an international terrorist organisation grows ever stronger near our borders.

Lionel Barber: What has the return been like on the risk taken in Syria?

Vladimir Putin: I believe that it has been a good and positive return. We have accomplished even more than I had expected. First of all, many militants planning to return to Russia were eliminated. This implies several thousand people. They were planning to return to Russia or neighbouring countries with which we do not maintain any visa regime. Both aspects are equally dangerous for us. This is the first thing.
Secondly, we have managed to stabilise the situation in a nearby region, one way or another. This is also highly important. Therefore, we have directly strengthened Russia’s domestic security. This is the third thing.
Fourthly, we have established sufficiently good business-like relations with all regional countries, and our positions in the Middle East region have become more stable. Indeed, we have established very good, business-like, partner-like and largely allied relations with many regional countries, including Iran, Turkey and other countries.
Primarily, this concerns Syria, we have managed to preserve Syrian statehood, no matter what, and we have prevented Libya-style chaos there. And a worst-case scenario would spell out negative consequences for Russia.
Besides, I would like to openly speak of the mobilisation of the Russian Armed Forces. Our Armed Forces have received such practical experience that they could not have obtained during any peace-time exercises.

Lionel Barber: Are you committed to Mr al-Assad remaining in power or can we see, at some point, the transition in Syria that Russia would support, which would not be Libya?

Vladimir Putin: I believe that the Syrian people should be free to choose their own future. At the same time, I would like the actions of external players to be substantiated and, just as in the case of the risks you have mentioned, predictable and understandable, so that we can consider at least our next moves.
When we discussed this matter only recently with the previous US administration, we said, suppose Assad steps down today, what will happen tomorrow?
Your colleague did well to laugh, because the answer we got was very amusing. You cannot even imagine how funny it was. They said, “We don’t know.” But when you do not know what happens tomorrow, why shoot from the hip today? This may sound primitive, but this is how it is.
Therefore, we prefer to look at problems thoroughly from all possible angles and not to be in any hurry. Of course, we are perfectly aware of what is happening in Syria. There are internal reasons for the conflict, and they should be dealt with. But both sides should do their bit. I am referring to the conflicting parties.

Lionel Barber: Mr President, does that same argument apply to Venezuela? In other words, you are not prepared to see a transition in Venezuela and you are absolutely committed to President Maduro.

Vladimir Putin: Oh, and it seemed we had started so well. Please do not take offence to what I am going to say next. You won’t, will you? We were off to such a terrific start, talking seriously, and now you have moved back to the stereotype views on Russia.
We have no nothing to do with what is happening in Venezuela, if you know what I mean.

Lionel Barber: What are those advisors doing then in Caracas?

Vladimir Putin: I will say this now, if you just let me finish. There is no problem with that.
Back under [President] Chavez we sold weapons to Venezuela, without any limits and problems. We did this absolutely legally just as it is done all around the world and as every country does, including the United States, the UK, China and France. We did this too – we sold weapons to Venezuela.
We signed contracts, which say what we have to do when it comes to servicing this military equipment, that we must train local specialists, ensure that this equipment is maintained in combat readiness, and so on. We provide maintenance services for this equipment. I have already said this many times, including to our American partners: there are no Russian troops there. Do you understand? Yes, there are Russian specialists and instructors there. Yes, they are working there. Only recently, I believe it was a week ago, a group of our advisers and specialists left the country. But they can return.
We have an agreement that our aircraft fly there from time to time to take part in exercises. And this is it. Are we regulating the rebels’ actions as some of our partners are doing, or the actions of President Maduro? He is the president, why should we control his actions? He is in control. Whether he is doing well or not, this is another matter altogether. We do not make any judgments.
I believe that many things could have been done differently there when it comes to the economy. But we do not meddle in things; it is none of our business. We have invested billions of dollars there, mostly in the oil sector. So what? Other countries are doing the same as well.
It looks like everything is preserved only by Russian weapons. This is not true. It has nothing in common with reality. Where are the self-proclaimed presidents and opposition leaders? Some of them have taken refuge in foreign embassies and others are in hiding. What do we have to do with this? This problem should be sorted out by the Venezuelan people themselves. This is all.

Lionel Barber: I was just applying your theory and your experience of seeing what happened in Libya and Iraq to Venezuela. And therefore, logically, you would say, “We are committed to Mr Maduro because we do not want to see regime change from outside.” Is that the Russian position? Or might you be willing to say, “We will support Guaido because we have important oil interests in Venezuela”?

Vladimir Putin: We are prepared for any developments in any country, including Venezuela, if they are taking place in accordance with internal rules and the country’s legislation, its Constitution, and in line with the people’s will.
I do not think that Libyan or Iraqi statehood would have been wrecked if there had been no intervention there. It would not have happened in Libya, the situation was absolutely different there. Indeed, Gaddafi wrote his books there, set forth his theories, and so on, which did not meet specific standards, and his practical work did not meet European or American perceptions of democracy.
Incidentally, the President of France said recently that the American democratic model differs greatly from the European model. So there are no common democratic standards. And do you, well, not you, but our Western partners want a region such as Libya to have the same democratic standards as Europe and the United States? The region has only monarchies or countries with a system similar to the one that existed in Libya.
But I am sure that, as a historian, you will agree with me at heart. I do not know whether you will publicly agree with this or not, but it is impossible to impose current and viable French or Swiss democratic standards on North African residents who have never lived in conditions of French or Swiss democratic institutions. Impossible, isn’t it? And they tried to impose something like that on them. Or they tried to impose something that they had never known or even heard of. All this led to conflict and inter-tribal discord. In fact, a war continues in Libya.
So why should we do the same in Venezuela? Do we want to revert to gunboat diplomacy? What do we need it for? Is it necessary to humiliate Latin American nations so much in the modern world and impose forms of government or leaders from the outside?
By the way, we worked with President Chavez because he was president. We did not work with President Chavez as an individual, but we worked with Venezuela. That is why we channelled investments in the oil sector.
And where did we plan to deliver Venezuelan oil while investing in the oil sector? As you know, Venezuela has unique oil that is mostly delivered to US refineries. What is so bad about that? We wanted the Venezuelan oil and gas sector to operate steadily, predictably and confidently and to make deliveries to those US refineries. I do not understand what is so wrong with this.
First, they faced economic problems, followed by domestic political problems. Let them sort things out by themselves, and these leaders will come to power by democratic means. But when a person enters a square, raises his eyes to the sky and proclaims himself president? Let us do the same in Japan, the United States or Germany. What will happen? Do you understand that this will cause chaos all over the world? It is impossible to disagree with this. There will be pure chaos. How could they act like this? But no, they started supporting that person from the very outset.
He may be a very good person. He may be just wonderful, and his plans are good. But is it enough that he entered a square and proclaimed himself president? Is the entire world supposed to support him as president? We should tell him to take part in elections and win them, and then we would work with him as the state leader.

Lionel Barber: Let us talk about another democracy in Europe, my own country. You are going to have a meeting with Mrs May, which is going to be one of her last meetings before she steps down as Prime Minister. Do you think that there is a possibility of some improvement in Anglo-Russian relations and that we can move on from some of these issues that are obviously of great sensitivity, like the Skripal affair? Or do you think that we are going to stay in a deep freeze for the next three or five years?

Vladimir Putin: Listen,all this fuss about spies and counter-spies, it is not worth serious interstate relations. This spy story, as we say, it is not worth five kopecks. Or even five pounds, for that matter. And the issues concerning interstate relations, they are measured in billions and the fate of millions of people. How can we compare one with the other?
The list of accusations and allegations against one another could go on and on. They say, “You poisoned the Skripals.” Firstly, this must be proved.
Secondly, the average person listens and says, “Who are these Skripals?” And it turns out that Skripal was engaged in espionage against us [Russia]. So this person asks the next question, “Why did you spy on us using Skripal? Maybe you should not have done that?” You know, these questions are infinite. We need to just leave it alone and let security agencies deal with it.
But we know that businesses in the United Kingdom (by the way, I had a meeting with our British colleagues in this same room), they want to work with us, they are working with us and intend to continue doing so. And we support this intent.
I think that Mrs May, despite her resignation, could not help but be concerned that these spy scandals made our relations reach a deadlock so we could not develop our ties normally and support business people, who are doing what? They do not only earn money, this is what is on the outside. They create jobs and added value, plus they provide revenue at all levels of the tax system of their countries. This is a serious and multifaceted job, with the same risks you mentioned, including risks related to business operations. And if we add an unpredictable political situation, they will not be able to work at all.
I think that both Russia and the United Kingdom are interested in fully restoring our relations. At least I hope that a few preliminary steps will be made. I think it would be easier for Mrs May, maybe, because she is leaving and is free to do what she thinks is right, important and necessary and not to bother about some domestic political consequences.

Lionel Barber: Some people might say that a human life is worth more than five pennies. But do you believe, Mr President that whatever happened…

Vladimir Putin: Did anybody die?

Lionel Barber: Oh yes. The gentleman who had a drug problem and he died after touching the Novichok in the car park. I mean somebody did that because of the perfume. It was more than one person that died, not the Skripals. I am just…

Vladimir Putin: And you think this is absolutely Russia’s fault?

Lionel Barber: I did not say that. I said somebody died.

Vladimir Putin: You did not say that, but if it has nothing to do with Russia… Yes, a man died, and that is a tragedy, I agree. But what do we have to do with it?

Lionel Barber: Let me just ask this and I really want to talk about the Russian economy. Do you believe that what happened in Salisbury sent an unambiguous message to anyone who is thinking of betraying the Russian state that it is fair game?

Vladimir Putin: As a matter of fact, treason is the gravest crime possible and traitors must be punished. I am not saying that the Salisbury incident is the way to do it. Not at all. But traitors must be punished.
This gentleman, Skripal, had already been punished. He was arrested, sentenced and then served time in prison. He received his punishment. For that matter, he was off the radar. Why would anybody be interested in him? He got punished. He was detained, arrested, sentenced and then spent five years in prison. Then he was released and that was it.
As concerns treason, of course, it must be punishable. It is the most despicable crime that one can imagine.

Lionel Barber: The Russian economy. You spoke the other day about decline in the real wages in the Russian workforce and Russian growth has been less than expected. But at the same time, Mr President, you have been accumulating foreign exchange reserves and international reserves at some 460 billion. What are you saving for? What is the purpose? Can’t you use some of this money to ease up on the fiscal side?

Vladimir Putin: Let me correct a few very small details. Real wages are not in decline in Russia. On the contrary, they are starting to pick up. It is the real household disposable income that is falling.
Wages and income are two slightly different things. Income is determined by many parameters, including loan servicing costs. People in Russia take out a lot of consumer loans and interest payments are counted towards expenses, which drags down real income indicators. Also, the shadow economy is undergoing legalisation. A substantial part of self-employed people – I believe, 100,000 or 200,000, have already legalised their business. This, too, affects real incomes of the population, disposable incomes.
This tendency has persisted for the past four years. Last year we recorded a small increase of 0.1 percent. It is not enough. It is still within the margin of error. But it is one of the serious problems that we need to deal with and we are dealing with it.
Real wages started to grow recently. Last year there was an 8.5-percent increase. This year, the growth rate of real wages has significantly decreased due to a whole range of circumstances. I mean that last year we saw a recovery growth and there are some other factors involved. However, it continues. And we really expect that it will have an effect on real household disposable incomes.
Even more so because lately we have adopted a number of measures to speed up the growth of retirement pensions. Last year the inflation rate was 4.3 percent and, based on these results, in the beginning of this year pensions were adjusted for inflation by 7.05 percent. And we set ourselves a goal, a task – which, I am certain, will be achieved – to adjust pensions by a percentage that is above the inflation rate.
Now, real incomes were also affected because we had to increase VAT from 18 to 20 percent, which affected people’s purchasing power because the inflation rate exceeded 5 percent.
In other words, we expected that the negative impact of the VAT increase would be short-term, which is exactly what happened. Fortunately, it worked out and our calculations proved right. Now the inflation rate is going down, the macroeconomic situation is improving; investment is rising slightly. We can see that the economy has overcome those difficulties that were caused by internal and external shocks. The external shocks were related to restrictions and slumping prices on our traditional export products. The economy has stabilised.
The macroeconomic situation in the country is stable. It is not accidental and all rating agencies registered it. The three major agencies raised our investment rating. Economic growth last year was 2.3 percent. We do not think it was enough but we will, of course, work on speeding up the pace. The growth rate in industrial production was 2.9 percent and even higher, up to 13 percent in some industries (light industry, processing and garment industries and several others). Therefore, overall, our economy is stable.
But the most important task we need to achieve is to change the structure of the economy and secure a substantial growth of labour productivity through modern technologies, Artificial Intelligence, robotics and so on. This is exactly why we increased VAT, to raise budget funds for performing a certain part of this job that is the state’s responsibility, in order to create conditions for private investment. Let us take transport and other infrastructure development. Hardly anybody besides the state is involved in it. There are other factors related to education and healthcare. A person who has health problems or has no training cannot be efficient in the modern economy. The list goes on.
We really hope that by starting this work on key development areas, we will be able to increase labour productivity and use this basis for ensuring an increase in the incomes and prosperity of our people.
As concerns the reserves, you are not exactly correct here, either. We have over 500 billion in gold and foreign currency reserves, rather than 460 billion. But the understanding is that we need to create a safety net that would let us feel confident and use the interest on our existing resources. If we have 7 percent more, we can spend those 7 percent.
This is what we plan for the next year and there is a high probability that we will succeed. Do not think that this money is just sitting on the shelf. No, it creates certain guarantees for Russia’s economic stability in the midterm.

Lionel Barber: The Central Bank has done a very good job in helping to secure macroeconomic stability even if some of the oligarchs complain about banks being closed.

Vladimir Putin: You know, first of all, we do not have oligarchs anymore. Oligarchs are those who use their proximity to the authorities to receive super profits. We have large companies, private ones, or with government participation. But I do not know of any large companies that get preferential treatment from being close to the authorities, these are practically non-existent.
As for the Central Bank, yes, it is engaged in a gradual improvement of our financial system: inefficient and small-capacity companies, as well as semi-criminal financial organisations are leaving the market, and this is large-scale and complicated work.
It is not about oligarchs or large companies; the thing is that it affects, unfortunately, the interests of the depositor, the average person. We have relevant regulatory acts that minimise people’s financial losses and create a certain safety net for them. But each case should be considered individually, of course.
In general, the work of the Central Bank, in my opinion, deserves support. It is related to both the improvement of the financial system and the calibrated policy regarding the key interest rate.

Lionel Barber: Mr President, I would like to go back to President Xi and China. As you know, he has pursued a rigorous anticorruption campaign in order to clean up the party, maintain the legitimacy and strengthen the party. He has also read the history of the Soviet Union, where Mr Gorbachev essentially abandoned the party and helped to destroy the country – the Soviet Union. Do you think that Mr Xi is right in his approach that the party is absolutely crucial? And what lessons do you draw for Russia? If I can just add, you said something interesting a few years ago about the breakup of the Soviet Union being the greatest geopolitical tragedy of the 20th century.

Vladimir Putin: These two issues are not connected. As for the tragedy related to the dissolution of the Soviet Union, this is something obvious. I meant, first of all, the humanitarian aspect of it. It appears that 25 million ethnic Russians were living abroad when they learned from the television and radio that the Soviet Union had ceased to exist. Nobody asked their opinion. The decision was simply made.
You know, these are issues of democracy. Was there an opinion poll, a referendum? Most (over 70 percent) of the citizens of the USSR spoke in favour of retaining it. Then the decision was made to dissolve the USSR, but nobody asked the people, and 25 million ethnic Russians found themselves living outside the Russian Federation. Listen, is this not a tragedy? A huge one! And family relations? Jobs? Travel? It was nothing but a disaster.
I was surprised to see the later comments on what I said, in particular, in the Western media. They should try to live through seeing their father, brother or any other close relative finding themselves living in a different country, where a whole new life has started. I assure you.
As for the party and the party state building in China, this is for the Chinese people to decide; we do not interfere. Today’s Russia has its own principles and rules of life, and China with its 1.35 billion people has its own. You try to rule a country with such a population. This is not Luxembourg, with all due respect to this wonderful country. Therefore, it is necessary to give the Chinese people the opportunity to decide how to organise their lives.

Lionel Barber: Again a big picture question. I talked at the beginning of our conversation about fragmentation. Another phenomenon today is that there is a popular backlash against elites and against the establishment and you have seen that – Brexit in Britain. Perhaps you were speaking about Trump’s America. You have seen it with the AFD in Germany; you have seen it in Turkey; and you have seen it in the Arab world. How long do you think that Russia can remain immune to this global movement of backlash against the establishment?

Vladimir Putin: You should look at the realities in each particular case. Of course, there are some trends, but they are only general. In each particular case, when looking at the situation and how it unfolds, you should take into account the history of the given country, its traditions and realities.
How long will Russia remain a stable country? The longer the better. Because very many other things and its position in the world depend on stability, on internal political stability. Ultimately, the wellbeing of the people depends, possibly primarily, on stability.
One of the reasons, the internal reason for the Soviet Union’s collapse was that life was difficult for the people, whose take-home wages were very small. The shops were empty, and the people lost the intrinsic desire to preserve the state.
They thought that it could not get worse no matter what happened. It turned out that life became worse for very many people, especially at the beginning of the 1990s when the social protection and healthcare systems collapsed and industry was crumbling. It could be ineffective, but at least people had jobs. After the collapse, they lost them. Therefore, you should look at each particular case separately.
What is happening in the West? What is the reason for the Trump phenomenon, as you said, in the United States? What is happening in Europe as well? The ruling elites have broken away from the people. The obvious problem is the gap between the interests of the elites and the overwhelming majority of the people.
Of course, we must always bear this in mind. One of the things we must do in Russia is never to forget that the purpose of the operation and existence of any government is to create a stable, normal, safe and predictable life for the people and to work towards a better future.
There is also the so-called liberal idea, which has outlived its purpose. Our Western partners have admitted that some elements of the liberal idea, such as multiculturalism, are no longer tenable.
When the migration problem came to a head, many people admitted that the policy of multiculturalism is not effective and that the interests of the core population should be considered. Although those who have run into difficulties because of political problems in their home countries need our assistance as well. That is great, but what about the interests of their own population when the number of migrants heading to Western Europe is not just a handful of people but thousands or hundreds of thousands?

Lionel Barber: Did Angela Merkel makea mistake.

Vladimir Putin: Cardinal mistake. One can criticise Trump for his intention to build a wall between Mexico and the United States. It could be going too far. Yes, maybe so. I am not arguing about this point. But he had to do something about the huge inflow of migrants and narcotics.
Nobody is doing anything. They say this is bad and that is bad as well. Tell me, what is good then? What should be done? Nobody has proposed anything. I do not mean that a wall must be built or tariffs raised by 5 percent annually in the economic relations with Mexico. This is not what I am saying, yet something must be done. He is at least looking for a solution.
What am I driving at? Those who are concerned about this, ordinary Americans, they look at this and say, Good for him, at least he is doing something, suggesting ideas and looking for a solution.
As for the liberal idea, its proponents are not doing anything. They say that all is well, that everything is as it should be. But is it? They are sitting in their cosy offices, while those who are facing the problem every day in Texas or Florida are not happy, they will soon have problems of their own. Does anyone think about them?
The same is happening in Europe. I discussed this with many of my colleagues, but nobody has the answer. The say they cannot pursue a hard-line policy for various reasons. Why exactly? Just because. We have the law, they say. Well, then change the law!
We have quite a few problems of our own in this sphere as well. We have open borders with the former Soviet republics, but their people at least speak Russian. Do you see what I mean? And besides, we in Russia have taken steps to streamline the situation in this sphere. We are now working in the countries from which the migrants come, teaching Russian at their schools, and we are also working with them here. We have toughened the legislation to show that migrants must respect the laws, customs and culture of the country.
In other words, the situation is not simple in Russia either, but we have started working to improve it. Whereas the liberal idea presupposes that nothing needs to be done. The migrants can kill, plunder and rape with impunity because their rights as migrants must be protected. What rights are these? Every crime must have its punishment.
So, the liberal idea has become obsolete. It has come into conflict with the interests of the overwhelming majority of the population. Or take the traditional values. I am not trying to insult anyone, because we have been condemned for our alleged homophobia as it is. But we have no problems with LGBT persons. God forbid, let them live as they wish. But some things do appear excessive to us.
They claim now that children can play five or six gender roles. I cannot even say exactly what genders these are, I have no notion. Let everyone be happy, we have no problem with that. But this must not be allowed to overshadow the culture, traditions and traditional family values of millions of people making up the core population.

Lionel Barber: Does that include – this is very important, like you say – the end of this liberal idea, because – what else did you say – uncontrolled immigration, open borders, definitely, as you say, diversity as an organizing principle in society? What else do you think is just finished over in terms of the liberal idea? And would you say – if I could just add – that religion therefore must play an important role in terms of national culture and cohesiveness?

Vladimir Putin: It should play its current role.It [religion] cannot be pushed out of this cultural space. We should not abuse anything.
Russia is an Orthodox Christian nation, and there have always been problems between Orthodox Christianity and the Catholic world. This is exactly why I will now say a few words about Catholics. Are there any problems there? Yes, there are, but they cannot be over-exaggerated and used for destroying the Roman Catholic Church itself. This is what cannot be done.
Sometimes, I get the feeling that these liberal circles are beginning to use certain elements and problems of the Catholic Church as a tool for destroying the Church itself. This is what I consider to be incorrect and dangerous.
All right, have we forgotten that all of us live in a world based on Biblical values? Even atheists and everyone else live in this world. We do not have to think about this every day, attend church and pray, thereby showing that we are devout Christians or Muslims or Jews. However, deep inside, there must be some fundamental human rules and moral values. In this sense, traditional values are more stable and more important for millions of people than this liberal idea, which, in my opinion, is really ceasing to exist.

Lionel Barber: So religion, religion is not the opium of the masses?

Vladimir Putin: No, it is not. But I get the impression that you are detached from religion because it is already 12.45 am Moscow Time, and you continue to torture me. As we say here, there is no fear of God in you, is there? (Laughter)

Lionel Barber: This is history. I have waited a long time for this. I have got one last question. And thank you for your – go on please.

Vladimir Putin: Please, go ahead.

Henry Foy: Mr President, would you say – I was reflecting on what you just said: some of the themes you were referring to would echo in people such as Steve Bannon, and Mr Trump himself, and the groups in Europe who have come to power. Do you think if the end of the liberal idea is over, is now the time of the ‘illiberals’? And do you see more and more allies growing around the world to your way of seeing the human existence at the moment?

Vladimir Putin: You know, it seems to me that purely liberal or purely traditional ideas have never existed. Probably, they did once exist in the history of humankind, but everything very quickly ends in a deadlock if there is no diversity. Everything starts to become extreme one way or another.
Various ideas and various opinions should have a chance to exist and manifest themselves, but at the same time interests of the general public, those millions of people and their lives, should never be forgotten. This is something that should not be overlooked.
Then, it seems to me, we would be able to avoid major political upheavals and troubles. This applies to the liberal idea as well. It does not mean (I think, this is ceasing to be a dominating factor) that it must be immediately destroyed. This point of view, this position should also be treated with respect.
They cannot simply dictate anything to anyone just like they have been attempting to do over the recent decades. Diktat can be seen everywhere: both in the media and in real life. It is deemed unbecoming even to mention some topics. But why?
For this reason, I am not a fan of quickly shutting, tying, closing, disbanding everything, arresting everybody or dispersing everybody. Of course, not. The liberal idea cannot be destroyed either; it has the right to exist and it should even be supported in some things. But you should not think that it has the right to be the absolute dominating factor. That is the point.
Please.

Lionel Barber: You really are on the same page as Donald Trump. Mr President, you have been in power for almost 20 years.

Vladimir Putin: For eighteen years.

Lionel Barber: You have seen many world leaders. Who do you most admire?

Vladimir Putin: Peter the Great.

Lionel Barber: But he is dead.

Vladimir Putin: He will live as long as his cause is alive just as the cause of each of us. (Laughter). We will live until our cause is alive.
If you mean any present-day leaders from different countries and states, of the persons that I could communicate with, I was most seriously impressed by former President of France Mr Chirac. He is a true intellectual, a real professor, a very level-headed man as well as very interesting. When he was President, he had his own opinion on every issue, he knew how to defend it and he always respected his partners’ opinions.
In modern-day history, taking a broader view, there are many good and very interesting people.

Lionel Barber: Peter the Great, the creator of the Greater Russia. Need I say any more? My last question, Mr President. Great leaders always prepare succession. Lee Kuan Yew prepared succession. So please share with us what would the process be by which your successor will be chosen.

Vladimir Putin: I can tell you without exaggeration that I have always been thinking about this, since 2000. The situation changes and certain demands on people change, too. In the end, and I will say this without theatrics or exaggeration, in the end the decision must be made by the people of Russia. No matter what and how the current leader does, no matter who or how he represents, it is the voter that has the final word, the citizen of the Russian Federation.

Lionel Barber: So the choice will be approved by the Russian people in a vote? Or through the Duma?

Vladimir Putin: Why through the Duma? By means of direct secret ballot, universal direct secret ballot. Of course, it is different from what you have in Great Britain. We are a democratic country. (Laughter)
In your country, one leader has left, and the second leader, who is for all intents and purposes the top figure in the state, is not elected by a direct vote of the people, but by the ruling party.
It is different in Russia, as we are a democratic country. If our top officials leave for some reason, because they want to retire from politics like Boris Yeltsin, or because their term ends, we hold an election through universal direct secret ballot.
The same will happen in this case. Of course, the current leader always supports someone, and this support can be substantive if the person supported has the respect and trust of the people, but in the end, the choice is always made by the Russian people.

Lionel Barber: I cannot resist pointing out that you did take over as president before the election.

Vladimir Putin: Yes, this is true. So what? I was acting president, and in order to be elected and become the head of state, I had to take part in an election, which I did.
I am grateful to the Russian people for their trust back then, and after that, in the following elections. It is a great honour to be the leader of Russia.

Lionel Barber: Mr President, thank you for spending time with the Financial Times in Moscow, in the Kremlin.

Vladimir Putin: Thank you for your interest in the events in Russia and your interest in what Russia thinks about the current international affairs. And thank you for our interesting conversation today. I believe it was really interesting.
Thank you very much.
Google
 

Postări populare