Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

27.2.19

Mistificarea istoriei recente de catre detonatorul exploziei economiei romanesti

Întâiul premier al României postdecembriste recunoaște că SRI-ul l-a înlăturat de la Putere și arată cu degetul spre directorul serviciului secret de pe atunci.
Acum 30 de ani aproape toți românii și-au pus speranțele în el. Era un intelectual tânăr, profesor la Politehnică, carismatic – chit că tatăl său fusese în cercurile puterii comuniste – vorbea multe limbi străine și era și un bărbat bine. Unde mai pui că fusese și pe baricada de la Intercontinental, unde și-a riscat viața. A fost primul premier al României de după Revoluție și, cu siguranță, cel mai creditat cu încredere decât toți cei care i-au urmat. Tandemul cu fostul politruc Ion Iliescu l-a ajutat să acceadă în sferele înalte ale Puterii, lucru care l-a costat, politic, ulterior. A guvernat România, de la sfârșitul lui decembrie 1989 până în septembrie 1991, într-o perioadă în care țara era, practic, de neguvernat. Mandatele sale de premier, primul al unui guvern provizoriu și al doilea constituit în urma primelor alegeri libere au fost ca o „shaorma cu de toate”. A avut mineriade, mitinguri gigantice, proteste și un mini-război interetnic. Discursul și programul său liberal i-a deranjat, însă, pe foștii activiști PCR care preluaseră puterea. În urmă cu 200 de ani deviaționismul său l-ar fi costat capul. Politrucii și securiștii care l-ar fi vrut o marionetă n-au putut, atunci, decât să-i tragă de sub fund scaunul de primministru. Astăzi, după trei decenii, ajuns la 72 de ani, Petre Roman, premierul primului guvern democratic al României de după ’89, rupe tăcerea.

Propus premier de Iliescu, la sugestia lui Brucan [uite asa, pur si simplu, de parca Brucan nu era la randul lui un implementator de foaie de parcurs...]
Petre Roman era profesor la Politehnică în 1989. Tatăl său a fost un membru important al PCR și chiar el, Petre Roman, a fost membru de partid. Cum de a ajuns el în anturajul lui Ion Iliescu? Se cunoșteau dinainte de 22 decembrie ’89? Fostul premier neagă și nu prea: „N-am fost în anturajul său... M-am încrucișat cu Ion Iliescu pe 22 decembrie ’89. Ieșeam de la TVR unde citisem o proclamație pe care o scrisesem chiar în încăperea din fostul CC unde Ceaușescu era filmat în aparițiile sale. Ne intersectasem profesional când el era președintele Consiliului Național al Apelor și eu profesor de hidrologie”. Roman mai spune că s-au mai întâlnit și când Iliescu ajunsese director la Editura Tehnică, loc în care publicase trei cărți: „El îl admira pe tata pentru ce făcuse la Editura Politică. L-am mai întâlnit și după ce a murit tata”.
De pe baricada de la Inter, unde a fost alături de alți revoluționari celebri, ca Dan Iosif, Dumitru Dincă „Gogoșaru’”, Romeo Raicu, Niki Dide sau Ionel Popa a ajuns, în numai câteva zile, primministru al României. Cine l-a propus și ce îl recomanda pentru această demnitate? Roman recunoaște, franc: „M-a propus Iliescu, cred că la inițiativa lui Silviu Brucan”. Zice că Brucan nu-l știa, dar îl cunoscuse bine pe taică-său, Valter Roman.
Formarea primului Guvern provizoriu
Petre Roman a fost uluit: „Ei spuneau că mă recomandă trei calități: cunoașterea democrației pe care o cunoscusem în Franța, la Toulouse, unde am stat trei ani pentru doctorat, prestigiul de profesor și legitimitatea dată de prezența mea pe baricada de la Inter”. Dar cum și unde s-a făcut Guvernul? „Executivul s-a format ad-hoc la prima ședință a Consiliului Frontului Salvării Naționale, în 27 decembrie’ 89, la TVR, de unde s-a și difuzat comunicatul către țară. Dumitru Mazilu îl scrisese de două zile”.
Chiar, câți membri a avut primul guvern al României post-comuniste? Roman se foiește, un pic: „Am optat pentru menținerea formulei existente pentru a nu cădea în haos. Erau 60 de membri ai Guvernului, dar nu toți miniștri”. Cine pe cine a impus în ministere „cheie”. Amintirea îi face plăcere: „Când Ion Iliescu m-a propus, Mircea Dinescu a întrebat: «Da’ cine-i ăsta?». Gelu Voican și câțiva «baricadiști» l-au lămurit și a fost de acord. Eu l-am vrut pe Andrei Pleșu la Cultură, care l-a propus pe Mihai Șora la Învățământ. L-am mai dorit și pe Mihai Drăgănescu vice-premier, iar revoluționarii l-au vrut pe Gelu Voican –Voiculescu pe aceeași poziție”.

„Iliescu și-a impus oamenii în ministerele strategice: MapN și MI”
Dar cum a ajuns fostul agent GRU, generalul Nicolae Militaru, ministrul Apărării? Petre Roman și-a impus vreo preferință? Fostul premier povestește: „În acel moment, ministrul Apărării era Victor Stănculescu, care era și el acolo. Dar Ion Iliescu l-a vrut pe Militaru. Nu s-a opus nimeni. S-a dovedit o alegere profund greșită. O altă propunere greșită a fost numirea lui Mihai Chițac la Interne. Stănculescu l-a propus. Eu habar n-aveam că cei doi fuseseră la reprimarea de la Timișoara”. Practic, Iliescu își impusese oamenii în ministerele cheie, MapN și MI. Lui Roman Iliescu i-a lăsat doar posturile din zonele economice și sociale.
FSN-partid politic, dizolvarea CAER și somnul de la Guvern
Foarte repede, ideologul Frontului Salvării Naționale, Silviu Brucan, a anunțat transformarea noii entități interimare de guvernământ într-un partid politic care urma să candideze în mai 1990. Mulți intelectuali și foști dizidenți s-au retras din FSN. El de ce n-a făcut-o? Dă din umeri: „Eu am avut îndoielile mele și trebuie să spun că nici Iliescu nu privea cu ochi buni chestiunea dar, până la urmă, și-a însușit-o, cu motivația că și cei care au făcut Revoluția au dreptul să participe la alegeri și e nevoie de un partid”. Roman zice că el nici nu se gândea să candideze: „Toată energia mea era concentrată pe munca de premier. E greu de explicat cu ce situații m-am confruntat... Pe 11 ianuarie, la Sofia, am participat la dizolvarea CAER. Eram conștient că România pierdea peste 50% din piețele de export. Premierul URSS, Nicolai Rîjkov, ne-a avertizat că, odată cu dispariția CAER, toți foștii membri vor cumpăra materiile prime la prețul pieței. A fost o lovitură extrem de dură”. Nu scapă prilejul să se laude: „În primele 54 de zile, n-am plecat din Guvern. Dormeam într-o cămăruță de șase metri pătrați din spatele biroului. Și n-am băut, deloc, alcool”.
Salvarea lui Corneliu Coposu de la linșaj
Ca premier interimar, pe timpul Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, s-a confruntat cu câteva crize majore. Pri ma a fost cu încercarea de linșare a seniorului Corneliu Coposu, în ianuarie 1990. Roman spune în memoriile sale - „Despre pasiune în vremuri de libertate” - că el l-a salvat pe liderul PNȚCD. Așa a fost? Se mândrește: „Așa a fost! Coposu m-a sunat, pe 29 ianuarie, dimineața, și mi-a spus că viața sa și a camarazilor săi e pusă în pericol de o mulțime agresivă și că trebuie să-mi asum protecția lor. M-am dus și am ieșit în balconul sediului PNȚCD din Piața Rosetti unde, cu o portavoce, am vorbit mulțimii inflamate. Se striga că ei (țărăniștii n.a.) n-au mâncat salam cu soia și să plece de unde au venit. M-am enervat și le-am strigat că domnul Coposu a făcut 17 ani de pușcărie sub comuniști. Coposu era destul de speriat. L-am invitat la Guvern unde l-am dus cu un TAB în care l-am ajutat să se urce”.
Confruntarea inter-etnică de la Târgu Mureș
Târgu Mureș, martie 1990, altă provocare pentru un premier tânăr, fără mare experiență. România nu mai avea un serviciu secret. Securitatea era, teoretic, desfințată, și viitorul SRI nu exista nici măcar în proiect. S-a lăsat cu vărsare de sânge între români și maghiari. Petre Roman își frământă mâinile: „A fost momentul cel mai tensionat din toată viața mea! Situația era explozivă! După incidentele cunoscute cu Suto Andras și Mihai Cofariu, în centrul orașului, se înfruntau cele două tabere: românii și maghiarii. Evenimentul era filmat de o televiziune irlandeză. Dacă urma o vărsare de sânge provocată, după părerea mea, de cercurile revizioniste maghiare din SUA, România putea fi declarată incapabilă să-și protejeze minoritățile naționale și exista riscul declarării unui protectorat ONU asupra Transilvaniei”.
Chemarea Armatei la Tg.Mureș și înființarea SRI
Și, cum a calmat spiritele? Cine a chemat Armata? Petre Roman bate cu pumnul în masă: „Eu am chemat Armata! Era un risc al dezintegrării României!” [pentru unii a fost si ramas pana azi ratiunea lor de a fi]  . Povestește că, la sugestia unui fost rezident al Securității la Tg. Mureș, a găsit de cuviință că singura soluție era intervenția Armatei: „De fapt, nimeni nu voia o încăierare și singura măsură acceptată a fost cea aleasă de către mine”.
România devenise, în primele luni ale anului 1990, o placă turnantă pentru toți spionii Europei și chiar ai lumii întregi. Cum s-a înființat SRI-ul și cine l-a pus șef pe „Șarpele cu ochelari”, dom’ profesor Virgil Măgureanu? Se destinde: „SRI s-a înființat ca urmare a evenimentelor de la Târgu Mureș. Iliescu l-a propus. El îl cunoștea. Măgureanu a reinstalat Securitatea cu aceiași oameni și aceleași structuri!”.
Tripleta politrucilor și mineriada din 13-15 iunie ’90
Cum era să fi premier într-un guvern democrat când șeful statului, Ion Iliescu, și președinții celor două Camere a Parlamentului, Dan Marțian și Alexandru Bârlădeanu, erau niște foști politruci comuniști? Nu i se făcea greață? Oftează: „Greu! Nu tot timpul, dar nu de puține ori, pentru că tripleta mă acuza că sunt prea liberal. Spre exemplu, după ce am avansat, în Parlament, în iulie 1990, prima Lege a Reformei, adică Legea 15 – de transformare a întreprinderilor de stat în societăți comerciale [asta a fost fitilul care a detonat destructurarea prin explozie a economiei si chiar a societatii romanesti] – Bârlădeanu s-a dus la TVR și a făcut-o praf, în aceeași zi!”.
A fost și mineriada din 13-15 iunie 1990. Roman era proaspăt învestit în funcția de premier al primului Guvern democrat al României postbelice. Cine a adus minerii în Capitală? Petre Roman se îmbujorează: „Evenimentele cele mai violente s-au produs în 13 iunie și, atunci, nu exista niciun miner în București! Au fost atacate Poliția Capitalei, MI-ul și TVR-ul cu cocktail-uri Molotov. Aceasta a fost motivația pentru venirea minerilor. Părerea mea, pe care mi-am exprimat-o chiar pe 16 iunie, este că, în esență, incitarea minerilor a fost opera foștilor securiști și ținta era Guvernul!”.
Iliescu, minerii și privatizarea României
Ion Iliescu le-a mulțumit minerilor pentru descinderea lor în Capitală și i-a trimis să planteze flori în Piața Universității. Petre Roman ce făcea în acele clipe groaznice când, sub guvernarea sa, s-a lăsat cu morți și răniți? Roman rememorează: „Eram la Guvern. Pe 14 iunie, la 4 dimineața, m-a trezit Gelu Voican și mi-a zis: «Vin minerii și, de aici poate să iasă o chestie foarte urâtă!». Iliescu trebuia să-i trimită acasă. Așa convenisem. Trimiterea lor în Piață a fost o greșeală și s-a lăsat cu orori”.
Tot în timpul mandatului său au început primele încercări, timide, de privatizare și de îndreptarea țării către o economie de piață. Legea 31, de înființare a societăților comerciale e opera sa. Dar și apariția SIF-urilor. O chestie cam controversată. Se indignează: „Nu, nu-i deloc!! Decretul 54, din martie ’90, a introdus în România economia privată. În câteva luni s-au înființat aproape 100.000 de firme. Ce a rămas la stat au fost Regiile Autonome și FPSul, iar ce urma să se privatizeze au constituit cele cinci FPPuri, pe cele cinci regiuni. Toți salariații dețineau o părticică”. Nu scapă încă o ocazie să se mândrească: „Pentru a se forma și capital românesc am introdus și formula MEBO, ce a permis salariaților să devină acționari unde lucrau” [dpdv institutional, MEBO a fost gaura neagra a economiei].
Izgonirea Regelui care l-a avansat în grad pe colonelul Valter Roman
Regele Mihai a avut câteva tentative de a veni în țară. Prima oară în 25 decembrie 1990. A fost întors, pe A1, din drumul către Mănăstirea Curtea de Argeș, unde mergea la mormântul părinților săi, regi ai României. Cine a luat decizia de a-l expulza? Petre Roman zice că n-a fost o expulzare. „Convenisem cu principesa Margareta ca Regele să vină în țară și să fie primit cum se cuvine de Paști. De Crăciun, am plecat la Predeal și, în lipsa mea, Margareta mi-a lăsat o scrisoare acasă, pe 23 decembrie, în care mă anunța că Regele vine de Crăciun. Am citit-o ulterior. Doru Viorel Ursu, care era ministru de Interne, m-a anunțat că Regele Mihai e pe aeroport, la Otopeni, unde a sosit cu un pașaport danez, dar nu cu numele lui. Eu am aprobat hotărârea ca Regele, cu suita sa, să fie condus înapoi la aeroport, în conformitate cu reglememtările la asemenea situații!”. Replica sa de atunci a rămas celebră: „România nu e un stat fără câini!”. Petre Roman susține că, deși republican convins, avea o părere bună despre Majestatea Sa: „În 1946, tata a fost avansat colonel de către Rege, care i-a recunoscut toate faptele de arme, ca și comandant al Regimentului Român de Artilerie”, și i-a înmânat o spadă și o armă de vânătoare. Le am și acum...”. Fostul prim-ministru insistă să se menționeze că: „Nu uit că Regele Mihai a fost cel căruia îi datorăm actul de la 23 augut 1944”. Regele Mihai a recunoscut și el, într-un interviu, că Petre Roman nu s-a opus venirii sale în țară.
„Mormanul de fiare vechi” și momentul rupturii de Ion Iliescu
Era sau nu industria românească un „morman de fiare vechi”? Că așa s-a acreditat ideea că ar fi spus. Se amuză și nu prea: „Formula a fost inventată de Serviciul de Dezinformare al SRI, după ce nu mai eram premier” [cam tarziu aceasta dezmintire]. Petre Roman susține că era absurd pentru că, în februarie, a lansat proiectul său de retehnologizare a industriei: „Aceasta a dispărut odată cu crearea «Cadrilaterului Roșu»: FDSN – condus de Iliescu, PSM – al lui Ilie Verdeț. PUNR – adjudecat de Funar și PDAR, partidul lui Victor Surdu”.
Și, când au început să se deterioreze relațiile sale cu Ion Iliescu și din ce cauză? Roman își trece mâna prin păr: „A început în toamna lui 1990, când Iliescu era din ce în ce mai influențat de Bârlădeanu și Marțian. Punctul de cotitură, fără întoarcere, a fost în octombrie 1990, când am propus ca întreaga arhivă a Securității să fie preluată de Parlament. Arhiva aceea era o cale a șantajului în politică și nu numai! Măgureanu s-a opus categoric, și Bârlădeanu, iar Ion Iliescu a mers pe mâna lor”.
„Demisia mi-a cerut-o Virgil Măgureanu!”
A venit și momentul Mineriadei din 25 septembrie 1991. Cine i-a adus pe mineri, din nou, la București? Petre Roman destăinuie lucruri pe care nu prea le-a mai spus: „Planul s-a făcut într-o secție a SRI! Acest lucru a fost devoalat în urma cercetărilor istoricului Alex Mihai Stoenescu. Cred că Iliescu nu ar fi fost de acord cu așa ceva dar, în final, a tolerat situația”. Ex-premierul afirmă că toate încercările de a-i opri pe mineri au fost fie neprofesioniste, fie neconvingătoare.
A vorbit cu Ion Iliescu? Dacă da i-a cerut acesta demisia? Roman iar bate cu pumnul în masă: „Demisia mi-a cerut-o Măgureanu, la Cotroceni, de față cu Iliescu! Și a fost anunțată de Bârlădeanu când, de fapt, demisia nu exista!”. Mai adaugă că beneficiarii dărâmării Guvernului Roman s-au văzut după alegerile din 1992: „Puterea a fost acaparată de gruparea neo-ceaușistă coagulată în jurul lui Ion Iliescu”.

19.2.19

Cum să eviți provocările istoriei universale, sau grupurile românești de stânga și politica internațională

Claude Karnoouh




Se poate să fiu constrâns a trăi lipsit de fericire,
Dar nu pot fi determinat să trăiesc fără onoare
(Corneille, Cidul)
Nu sunt neapărat mândru de evenimentele politice ale țării mele, mai ales când i se întâmplă, ca astăzi (ieri sau odinioară) să se comporte într-o manieră nedemnă din punct de vedere etic. Totuși, mi s-a întâmplat câteodată să fiu mândru că sunt francez, atunci când țara, în generalitatea și în diversitatea sa, dădea (este adevărat că rareori) exemple de curaj în împrejurări grele și în nefericire. Astăzi, mișcarea vestelor galbene, începută la sfârșitul lunii noiembrie 2018, îmi dă oarecare speranță în ceea ce privește capacitatea poporului francez, cel puțin a membrilor săi mai puțin privilegiați sau a celor trăind la periferia marilor centre urbane, cum scrie geograful Guilly, de a provoca o mișcare politică și socială de foarte mare anvergură, o mișcare ale cărei practici nonierarhice sunt pe de-a-ntregul noi și originale în peisajul european și care, puțin câte puțin, generează emuli în diverse țări precum Belgia, Germania, Marea Britanie, chiar Australia etc. Cu toate acestea, un loc european rămâne la distanță de marile manifestări de solidaritate, un loc în care mișcarea nu suscită decât puțin interes – Europa de Est. Aici lucrurile merg cu totul altfel. N-am auzit sau citit ca vaste mișcări de opinie înrudite să se fi manifestat în Polonia[1], Ungaria (iar aceasta în ciuda marilor manifestații contra noii legi a muncii a primului-ministru Viktor Orban), în Cehia, Slovacia, Bulgaria, pentru a susține verbal mișcarea. În România tăcerea este aproape generală, atât în mass media, cât și printre intelectualii publici sau mai puțin publici reputați ai stângii, cu excepția lui Alexandru Mamina și a lui Florin Platon. Cei doi sunt singurii care, după știința mea, au scris un material consistent despre această temă în revista on line Argumente și Fapte[2].
Ce concluzii să tragem de aici? Vestele galbene n-ar interesa intelligentsia „de stânga” românească, ce ar gândi fie că este un epifenomen trecător, caracteristic pentru proasta dispoziție cu care francezii ne-au obișnuit de mult timp, fie că este o temă mult prea periculoasă pentru a avansa o opinie, pentru că, o dată în plus, la fel ca în epoca enormelor manifestații franceze împotriva noului cod al muncii (legea El Khomri), intelligentsia „de stânga” românească (sau cei care se pretind așa) a perceput perfect că în astfel de împrejurări tăcerea e de aur. Atenție, nu trebuie să-i contrariem pe potențialii furnizori de burse, de călătorii de studii, de sejururi pentru artiști și de invitații la colocvii. Cât despre statul român, el se păzește bine de orice opinie, păstrând o tăcere atentă pentru a vedea ce va spune Comisia de la Bruxelles, care pentru moment tace, or, după cum se știe, cine tace aprobă. Această tăcere este în stilul diplomației țării, a-l urma pe cel mai puternic, în speță președintele Macron, care în ciuda vestelor galbene rămâne unul dintre cei doi oameni puternici al UE (celălalt este o femeie, doamna Merkel), ajutat în această privință de Brexit și de cvasiruptura relațiilor diplomatice cu Italia.
Nu este prima dată când intelligentsia „de stânga” românească păstrează o tăcere apăsătoare, chiar asurzitoare, asupra unor fenomene de politică externă în care se exprimă cele mai puternice tensiuni și nedreptăți internaționale, care ar trebui totuși să suscite cuvinte de solidaritate, mai precis pentru că ea se intitulează de stânga și se plasează așadar esențialmente pe terenul moralei! În general, atunci când face aluzie, ca acum câțiva ani, la războiul civil din Siria, „stânga” românească se conformează poziției mainstream americane și europene. Cu siguranță, în afara a treizeci de indivizi ușor de reperat, această „stângă” de imagine cvasimondenă, de salon de ceai, de cafenea la modă, de seminarii universitare confidențiale nu stălucește prin curajul angajamentelor sale. Ea cultivă netezimea, șterge asperitățile din toate discursurile sale critice și, câteodată, pentru anumite practici, dublul limbaj: „de stânga” în țară, mai conformă convenționalului în afară. Aceasta dobândește uneori o alură de-a dreptul caricaturală, se critică ceea ce este autorizat de Comisia Europeană sau de orice instituție occidentală, de exemplul primul-ministru ungar pentru catastrofica sa lege a muncii suplimentare, în schimb nu se spune nimic despre vestele galbene franceze, despre operațiunile CIA în Venezuela, despre războiul împotriva Yemenului prin intermediari, despre operațiunile neocolonialismului francez în Africa, despre catastrofa umană din Siria, despre crimele israeliene din Fâșia Gaza sau despre ethnic cleansing-ul din teritoriile ocupate[3]. Privită sine ira et studio, aici nu se găsește decât trăsătura unei inconsistențe politice, o versiune bine ancorată în Weltanschauung-ul politic al intelligentsiei românești, căreia mai demult Eliade îi dăduse o descriere ce avea să fi reluată în anii ’70 de Noica: a se ascunde de istorie. Dar pentru Eliade era vorba de a părăsi planul ontic al evenimentelor politice, ceea ce el numea „tirania istoriei”, pentru a atinge spiritualitatea. Precizăm de îndată că pentru această „stângă” de imagine nu e vorba despre spiritualitate, despre transcendență, deoarece ea o respinge în permanență în beneficiul cultului imanenței în diversele sale ipostaze postmoderne: efemerul artei contemporane, postistoria care șterge politicul în beneficiul efectelor socialului și a tot felul de gadgeturi ideologice postmoderne gândite de-a gata. Or, cum am putea să ne ascundem de istorie și deci de politică? Istoria este întotdeauna aceeași pentru oameni, inclusiv pentru oamenii care caută spiritualul, fiindcă nimeni nu se poate situa în afara timpului său. O înțelesesem de la Heidegger, de la repunerea în cauză radicală a subiectului transcendental husserlian. Deoarece, în ultimă instanță, „chestiunea ființei” este esențialmente chestiunea sensului ființei (mult timp uitat) raportat la omul vorbitor, și nu cu lucrurile care nu vorbesc. Chestiunea ființei este așadar chestiunea Dasein-ului, a-fi-aici al omului, care interoghează faptul că a fi nu este numai simplicitatea adamică a cogito-ului cartezian, ci în mod mult mai radical acest fiind care se întreabă asupra faptului că a fi înseamnă „a fi pe cale de a fi”, interogând așadar temporalitatea lui a-fi-aici. De asemenea, fie că vrem sau nu, istoria, ca singur destin al umanului, ne reține în ochiurile plasei sale, sau mai bine zis ne supune destinului ei. Noi nu ne gândim deloc, este timpul, sau mai degrabă spiritul timpului (Zeitgeist), cel care ne gândește!
Ideea de a se prezerva în fața istoriei este sau naivă sau șireată, prin aceea că permite de a se exonera individual sau colectiv de toate responsabilitățile politice. Un general german, făcut prizonier de români, spunea a doua zi după 23 august 1944: iată, acum patru zile toată lumea era încă progermană, astăzi nimeni nu mai este! Pe 25 decembrie 1989 aproape nimeni nu era comunist! În decembrie 1944, scriitorul și jurnalistul sovietic Ilya Erhenburg scria că o mulțime de intelectuali români făceau coadă la ușa apartamentului pe care-l ocupa la hotelul Athénée Palace[4]. Toți îl informau că nu fuseseră niciodată susținători ai Gărzii de Fier și ai dictaturii mareșalului Antonescu, pur și simplu fuseseră forțați să aplaude pentru a supraviețui. În ianuarie 1990, toți intelectualii, sau aproape toți, își asumau că aderaseră la PCR constrânși și forțați pentru a supraviețui. Cu toate acestea, nu erai obligat să scrii o scrisoare de supunere totală, cum i-a trimis Pleșu lui Nicolae Ceaușescu după scandalul meditației transcendentale, sau cum alții au acceptat să cânte laude conducătorului statului și partidului pentru avantajele oferite de un regim pe care după 1989 l-au blamat în mod public.[5] Dacă a te ascunde de istorie și așadar de politică înseamnă a te apleca după direcția vântului, a cânta în cor laude puterii de moment, fie că sunt sincere sau numai jucate, pentru intelectuali aceasta nu are nici o importanță. Încă din epoca dictaturii regale, din cea a Gărzii de Fier și în cele din urmă a mareșalului Antonescu a existat o foarte mică dar reală opoziție intelectuală, adeseori întemnițată, uneori ucisă… Dar cine a fost aceasta? Mai precis comuniștii și simpatizanții comuniști. Or, în legătură cu evenimentele majore ale politicii internaționale actuale, există o asemenea unanimitate încât, cu excepția celor treizeci de persoane care exprimă într-o manieră sau alta poziții critice, în afara protestelor violente oficializate de mainstream, tăcerea este apăsătoare. Este adevărat că citim pe Facebook protestele micului partid PSR cu privire la Venezuela, dar în ceea ce privește celălalt partid care se afirmă drept noul partid al stângii critice, Demos (ce reunește cam tot atâți membri câți profesori ale câtorva discipline umaniste), se remarcă printr-o tăcere asurzitoare asupra celor mai grave probleme internaționale ale momentului. Este ca și când n-ar avea nici un program de politică internațională, în afara cultului dedicat UE.
Acest abandon al politicii internaționale de către majoritatea orientărilor „de stânga” românești nu poate avea o altă explicație decât un soi de frică de a displace sau de a contraria. Același lucru se observă în domeniul umanist. Nu am citit niciodată critici, opoziții față de diverse teorii sociologice, antropologice, istorice (în afara celor afirmate de istoricii maghiari), chiar filosofice. Ele sunt fie masiv ignorate de profesioniști, precum Foucault de către istorici, Lacan de către diverșii analiști sau Levi-Strauss ori Needham de către antropologi, fie sunt luate ca atare, fără distanță critică, precum mulți de la stânga procedează cu Bourdieu sau cu școala de la Annales. Același lucru se observă în cazul mișcărilor sociale, în care am remarcat deja mutismul profund față de manifestațiile franceze contra legii ce distrugea codul muncii (El Khomri). Intitulat Tăcerea e de aur, mi-a atras solide inamiciții din partea intelectualilor stângii de imagine[6]. Regăsim o situație similară cu vestele galbene. Astfel, în timp ce grupurile feministe românești erau entuziasmate față de mișcarea Me too, atunci când era vorba de a susține starurile hollywoodiene abuzate de producătorii care le recompensau prestațiile sexuale prin cariere strălucitoare, aceleași mișcări rămân într-o tăcere de plumb când este vorba despre vestele galbene, în rândul cărora femeile nu numai că joacă un rol combativ foarte important, dar în care plătesc un greu tribut rănilor, uneori foarte grave (ochi scos, fractură de craniu, contuzii toracice) pentru angajamentul lor. Pentru ce un așa mutism, pentru ce o așa afazie? Oare nu pentru că este vorba esențialmente despre femei proletare sau mici funcționare, așadar despre mult mai puțin glamour decât la Hollywood, ceea ce trimite în consecință, simbolic și practic, la un feminism de salon de ceai, cu declarații vane ce nu angajează de fapt la nimic, nici dur, nici primejdios, și-i mulțumesc pe furnizorii de fonduri ai ONG-urilor? Voi adăuga că tăcerea este la fel de masivă în privința bărbaților, pentru că și printre ei există răniți foarte grav, cel puțin un mort, în timp ce un altul este în comă de trei săptămâni. Dacă președintele Putin ar fi făcut a zecea parte din represiunea dusă de președintele Macron și de poliția sa, am fi auzit urlete și imprecații asurzitoare acoperind toată planeta… Ar trebui să ne gândim că tăcerea în legătură cu una dintre cele mai radical critice mișcări social-politice din Europa de Vest după mai 1968 în Franța și în Italia este o altă manieră românească, fie ea de stânga, de a se proteja de istorie în ceea ce are aceasta tragic și periculos. Las fiecăruia dintre cititorii mei să tragă concluzia pe care o va dori.
[1] Cincizeci de membri ai micului sindicat de stânga polonez, sindicatul muncitorilor, au manifestat la 2 februarie în fața ambasadei Franței la Varșovia. În România, PSR (Partidul Socialist Român) a publicat un comunicat de susținere, ici, colo pe Facebook like-uri.
[2] Alexandru Mamina, Revoluție în centrul sistemului, în Argumente și Fapte, 10 decembrie 2018, București. Florin Platon, Noam Chomsky, „vestele galbene” și 100 de ani de luptă de clasă, în Argumente și Fapte, 26 ianuarie 2019, București.
[3] În  legătură cu Siria, trebuie lăudăm  revista Idea și pe animatorul ei, Alexandru Polgár, pentru faptul de a fi publicat un caiet special despre războiul din Siria, cu contribuția notorie a marelui economist și istoric libanez Georges Corm.
[4] Ilya Erhenbourg, Du Don à la Seine, Paris, 1948.
[5] Aruncați vă rog o privire asupra giganticului Omagiu, e revelator câți dizidenți veți găsi printre intelectualii și artiștii proslăveau șeful partidului unic, Editura politică, București, 1978. Și volumul Omagiu specific pentru Ardeal oferă multe surprize.
[6] Claude Karnoouh, Tăcerea e de aur, în Argumente și Fapte, 13 iunie 2016.
Google
 

Postări populare