Claude Karnoouh
Se poate să fiu constrâns a trăi lipsit de fericire,
Dar nu pot fi determinat să trăiesc fără onoare
(Corneille, Cidul)
Dar nu pot fi determinat să trăiesc fără onoare
(Corneille, Cidul)
Nu sunt neapărat mândru de evenimentele politice ale țării mele, mai ales când i se întâmplă, ca astăzi (ieri sau odinioară) să se comporte într-o manieră nedemnă din punct de vedere etic. Totuși, mi s-a întâmplat câteodată să fiu mândru că sunt francez, atunci când țara, în generalitatea și în diversitatea sa, dădea (este adevărat că rareori) exemple de curaj în împrejurări grele și în nefericire. Astăzi, mișcarea vestelor galbene, începută la sfârșitul lunii noiembrie 2018, îmi dă oarecare speranță în ceea ce privește capacitatea poporului francez, cel puțin a membrilor săi mai puțin privilegiați sau a celor trăind la periferia marilor centre urbane, cum scrie geograful Guilly, de a provoca o mișcare politică și socială de foarte mare anvergură, o mișcare ale cărei practici nonierarhice sunt pe de-a-ntregul noi și originale în peisajul european și care, puțin câte puțin, generează emuli în diverse țări precum Belgia, Germania, Marea Britanie, chiar Australia etc. Cu toate acestea, un loc european rămâne la distanță de marile manifestări de solidaritate, un loc în care mișcarea nu suscită decât puțin interes – Europa de Est. Aici lucrurile merg cu totul altfel. N-am auzit sau citit ca vaste mișcări de opinie înrudite să se fi manifestat în Polonia[1], Ungaria (iar aceasta în ciuda marilor manifestații contra noii legi a muncii a primului-ministru Viktor Orban), în Cehia, Slovacia, Bulgaria, pentru a susține verbal mișcarea. În România tăcerea este aproape generală, atât în mass media, cât și printre intelectualii publici sau mai puțin publici reputați ai stângii, cu excepția lui Alexandru Mamina și a lui Florin Platon. Cei doi sunt singurii care, după știința mea, au scris un material consistent despre această temă în revista on line Argumente și Fapte[2].
Ce concluzii să tragem de aici? Vestele galbene n-ar interesa intelligentsia „de stânga” românească, ce ar gândi fie că este un epifenomen trecător, caracteristic pentru proasta dispoziție cu care francezii ne-au obișnuit de mult timp, fie că este o temă mult prea periculoasă pentru a avansa o opinie, pentru că, o dată în plus, la fel ca în epoca enormelor manifestații franceze împotriva noului cod al muncii (legea El Khomri), intelligentsia „de stânga” românească (sau cei care se pretind așa) a perceput perfect că în astfel de împrejurări tăcerea e de aur. Atenție, nu trebuie să-i contrariem pe potențialii furnizori de burse, de călătorii de studii, de sejururi pentru artiști și de invitații la colocvii. Cât despre statul român, el se păzește bine de orice opinie, păstrând o tăcere atentă pentru a vedea ce va spune Comisia de la Bruxelles, care pentru moment tace, or, după cum se știe, cine tace aprobă. Această tăcere este în stilul diplomației țării, a-l urma pe cel mai puternic, în speță președintele Macron, care în ciuda vestelor galbene rămâne unul dintre cei doi oameni puternici al UE (celălalt este o femeie, doamna Merkel), ajutat în această privință de Brexit și de cvasiruptura relațiilor diplomatice cu Italia.
Nu este prima dată când intelligentsia „de stânga” românească păstrează o tăcere apăsătoare, chiar asurzitoare, asupra unor fenomene de politică externă în care se exprimă cele mai puternice tensiuni și nedreptăți internaționale, care ar trebui totuși să suscite cuvinte de solidaritate, mai precis pentru că ea se intitulează de stânga și se plasează așadar esențialmente pe terenul moralei! În general, atunci când face aluzie, ca acum câțiva ani, la războiul civil din Siria, „stânga” românească se conformează poziției mainstream americane și europene. Cu siguranță, în afara a treizeci de indivizi ușor de reperat, această „stângă” de imagine cvasimondenă, de salon de ceai, de cafenea la modă, de seminarii universitare confidențiale nu stălucește prin curajul angajamentelor sale. Ea cultivă netezimea, șterge asperitățile din toate discursurile sale critice și, câteodată, pentru anumite practici, dublul limbaj: „de stânga” în țară, mai conformă convenționalului în afară. Aceasta dobândește uneori o alură de-a dreptul caricaturală, se critică ceea ce este autorizat de Comisia Europeană sau de orice instituție occidentală, de exemplul primul-ministru ungar pentru catastrofica sa lege a muncii suplimentare, în schimb nu se spune nimic despre vestele galbene franceze, despre operațiunile CIA în Venezuela, despre războiul împotriva Yemenului prin intermediari, despre operațiunile neocolonialismului francez în Africa, despre catastrofa umană din Siria, despre crimele israeliene din Fâșia Gaza sau despre ethnic cleansing-ul din teritoriile ocupate[3]. Privită sine ira et studio, aici nu se găsește decât trăsătura unei inconsistențe politice, o versiune bine ancorată în Weltanschauung-ul politic al intelligentsiei românești, căreia mai demult Eliade îi dăduse o descriere ce avea să fi reluată în anii ’70 de Noica: a se ascunde de istorie. Dar pentru Eliade era vorba de a părăsi planul ontic al evenimentelor politice, ceea ce el numea „tirania istoriei”, pentru a atinge spiritualitatea. Precizăm de îndată că pentru această „stângă” de imagine nu e vorba despre spiritualitate, despre transcendență, deoarece ea o respinge în permanență în beneficiul cultului imanenței în diversele sale ipostaze postmoderne: efemerul artei contemporane, postistoria care șterge politicul în beneficiul efectelor socialului și a tot felul de gadgeturi ideologice postmoderne gândite de-a gata. Or, cum am putea să ne ascundem de istorie și deci de politică? Istoria este întotdeauna aceeași pentru oameni, inclusiv pentru oamenii care caută spiritualul, fiindcă nimeni nu se poate situa în afara timpului său. O înțelesesem de la Heidegger, de la repunerea în cauză radicală a subiectului transcendental husserlian. Deoarece, în ultimă instanță, „chestiunea ființei” este esențialmente chestiunea sensului ființei (mult timp uitat) raportat la omul vorbitor, și nu cu lucrurile care nu vorbesc. Chestiunea ființei este așadar chestiunea Dasein-ului, a-fi-aici al omului, care interoghează faptul că a fi nu este numai simplicitatea adamică a cogito-ului cartezian, ci în mod mult mai radical acest fiind care se întreabă asupra faptului că a fi înseamnă „a fi pe cale de a fi”, interogând așadar temporalitatea lui a-fi-aici. De asemenea, fie că vrem sau nu, istoria, ca singur destin al umanului, ne reține în ochiurile plasei sale, sau mai bine zis ne supune destinului ei. Noi nu ne gândim deloc, este timpul, sau mai degrabă spiritul timpului (Zeitgeist), cel care ne gândește!
Ideea de a se prezerva în fața istoriei este sau naivă sau șireată, prin aceea că permite de a se exonera individual sau colectiv de toate responsabilitățile politice. Un general german, făcut prizonier de români, spunea a doua zi după 23 august 1944: iată, acum patru zile toată lumea era încă progermană, astăzi nimeni nu mai este! Pe 25 decembrie 1989 aproape nimeni nu era comunist! În decembrie 1944, scriitorul și jurnalistul sovietic Ilya Erhenburg scria că o mulțime de intelectuali români făceau coadă la ușa apartamentului pe care-l ocupa la hotelul Athénée Palace[4]. Toți îl informau că nu fuseseră niciodată susținători ai Gărzii de Fier și ai dictaturii mareșalului Antonescu, pur și simplu fuseseră forțați să aplaude pentru a supraviețui. În ianuarie 1990, toți intelectualii, sau aproape toți, își asumau că aderaseră la PCR constrânși și forțați pentru a supraviețui. Cu toate acestea, nu erai obligat să scrii o scrisoare de supunere totală, cum i-a trimis Pleșu lui Nicolae Ceaușescu după scandalul meditației transcendentale, sau cum alții au acceptat să cânte laude conducătorului statului și partidului pentru avantajele oferite de un regim pe care după 1989 l-au blamat în mod public.[5] Dacă a te ascunde de istorie și așadar de politică înseamnă a te apleca după direcția vântului, a cânta în cor laude puterii de moment, fie că sunt sincere sau numai jucate, pentru intelectuali aceasta nu are nici o importanță. Încă din epoca dictaturii regale, din cea a Gărzii de Fier și în cele din urmă a mareșalului Antonescu a existat o foarte mică dar reală opoziție intelectuală, adeseori întemnițată, uneori ucisă… Dar cine a fost aceasta? Mai precis comuniștii și simpatizanții comuniști. Or, în legătură cu evenimentele majore ale politicii internaționale actuale, există o asemenea unanimitate încât, cu excepția celor treizeci de persoane care exprimă într-o manieră sau alta poziții critice, în afara protestelor violente oficializate de mainstream, tăcerea este apăsătoare. Este adevărat că citim pe Facebook protestele micului partid PSR cu privire la Venezuela, dar în ceea ce privește celălalt partid care se afirmă drept noul partid al stângii critice, Demos (ce reunește cam tot atâți membri câți profesori ale câtorva discipline umaniste), se remarcă printr-o tăcere asurzitoare asupra celor mai grave probleme internaționale ale momentului. Este ca și când n-ar avea nici un program de politică internațională, în afara cultului dedicat UE.
Acest abandon al politicii internaționale de către majoritatea orientărilor „de stânga” românești nu poate avea o altă explicație decât un soi de frică de a displace sau de a contraria. Același lucru se observă în domeniul umanist. Nu am citit niciodată critici, opoziții față de diverse teorii sociologice, antropologice, istorice (în afara celor afirmate de istoricii maghiari), chiar filosofice. Ele sunt fie masiv ignorate de profesioniști, precum Foucault de către istorici, Lacan de către diverșii analiști sau Levi-Strauss ori Needham de către antropologi, fie sunt luate ca atare, fără distanță critică, precum mulți de la stânga procedează cu Bourdieu sau cu școala de la Annales. Același lucru se observă în cazul mișcărilor sociale, în care am remarcat deja mutismul profund față de manifestațiile franceze contra legii ce distrugea codul muncii (El Khomri). Intitulat Tăcerea e de aur, mi-a atras solide inamiciții din partea intelectualilor stângii de imagine[6]. Regăsim o situație similară cu vestele galbene. Astfel, în timp ce grupurile feministe românești erau entuziasmate față de mișcarea Me too, atunci când era vorba de a susține starurile hollywoodiene abuzate de producătorii care le recompensau prestațiile sexuale prin cariere strălucitoare, aceleași mișcări rămân într-o tăcere de plumb când este vorba despre vestele galbene, în rândul cărora femeile nu numai că joacă un rol combativ foarte important, dar în care plătesc un greu tribut rănilor, uneori foarte grave (ochi scos, fractură de craniu, contuzii toracice) pentru angajamentul lor. Pentru ce un așa mutism, pentru ce o așa afazie? Oare nu pentru că este vorba esențialmente despre femei proletare sau mici funcționare, așadar despre mult mai puțin glamour decât la Hollywood, ceea ce trimite în consecință, simbolic și practic, la un feminism de salon de ceai, cu declarații vane ce nu angajează de fapt la nimic, nici dur, nici primejdios, și-i mulțumesc pe furnizorii de fonduri ai ONG-urilor? Voi adăuga că tăcerea este la fel de masivă în privința bărbaților, pentru că și printre ei există răniți foarte grav, cel puțin un mort, în timp ce un altul este în comă de trei săptămâni. Dacă președintele Putin ar fi făcut a zecea parte din represiunea dusă de președintele Macron și de poliția sa, am fi auzit urlete și imprecații asurzitoare acoperind toată planeta… Ar trebui să ne gândim că tăcerea în legătură cu una dintre cele mai radical critice mișcări social-politice din Europa de Vest după mai 1968 în Franța și în Italia este o altă manieră românească, fie ea de stânga, de a se proteja de istorie în ceea ce are aceasta tragic și periculos. Las fiecăruia dintre cititorii mei să tragă concluzia pe care o va dori.
—
[1] Cincizeci de membri ai micului sindicat de stânga polonez, sindicatul muncitorilor, au manifestat la 2 februarie în fața ambasadei Franței la Varșovia. În România, PSR (Partidul Socialist Român) a publicat un comunicat de susținere, ici, colo pe Facebook like-uri.
[2] Alexandru Mamina, Revoluție în centrul sistemului, în Argumente și Fapte, 10 decembrie 2018, București. Florin Platon, Noam Chomsky, „vestele galbene” și 100 de ani de luptă de clasă, în Argumente și Fapte, 26 ianuarie 2019, București.
[3] În legătură cu Siria, trebuie lăudăm revista Idea și pe animatorul ei, Alexandru Polgár, pentru faptul de a fi publicat un caiet special despre războiul din Siria, cu contribuția notorie a marelui economist și istoric libanez Georges Corm.
[4] Ilya Erhenbourg, Du Don à la Seine, Paris, 1948.
[5] Aruncați vă rog o privire asupra giganticului Omagiu, e revelator câți dizidenți veți găsi printre intelectualii și artiștii proslăveau șeful partidului unic, Editura politică, București, 1978. Și volumul Omagiu specific pentru Ardeal oferă multe surprize.
[6] Claude Karnoouh, Tăcerea e de aur, în Argumente și Fapte, 13 iunie 2016.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu