Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

24.11.19

Poporul este cretinizat pentru a bătători calea spre dictatură




În recenta sa carte, „Teoria dictaturii”, Michel Onfray prezintă opera lui George Orwell ca pe o perfectă prefigurare a lumii contemporane. Pe baza celor două lucrări fundamentale ale britanicului, „Ferma animalelor” și „1984”, Onfray distinge șapte principii ale oricărei dictaturi:
– distrugerea Libertății;
– sărăcirea și pervertirea Limbii;
– abolirea Adevărului;
– suprimarea Istoriei;
– negarea Naturii;
– propagarea urii;
– aspirațiile imperialiste.
Criticile lui Michel Onfray la adresa societății contemporane, asfixiate de curentele și efluviile neo-marxiste sunt cu atât mai interesante cu cât vin din partea unui gânditor de stânga și ateu declarat pe deasupra. Atenție, însă, el prețuiește capitalismul și, spre deosebire de Cațavencu, nu vrea „progresul cu orice preț”.
Iată mai jos excepționalul interviu acordat publicației belgiene L’Echo:

O putere fără chip exercită un control total asupra oamenilor

  • Afirmați că George Orwell este un uriaș gânditor politic. A descris toate dictaturile secolului XX și a anticipat epoca noastră. Care sunt semnele de totalitarism ale zilelor noastre? Nu este puțin exagerat? Am intrat cu adevărat într-o nouă formă de dictatură?
Nu, nu este exagerat, deoarece eu nu spun că ne-am întors la nazism sau la stalinism. Ce mă interesează, nu este cum funcționa totalitarismul odinioară, ci cum funcționează el în vremea internetului, a digitalizării și a telefoanelor mobile. Acest totalitarism contemporan nu poartă cască sau cizme. În schimb, trăim într-o societate a controlului: faptul că putem fi ascultați în permanență, faptul că se strâng date despre noi etc. Această societate a controlului se află într-un punct de criză nemaiatins până acum.
  • Așadar, noile tehnologii nu ne aduc nici un avantaj?
Ne aflăm într-un fel de servitute voluntară față de noile tehnologii. Însă uneori situația este foarte perversă. De exemplu, pentru asigurarea confidențialității, ți se cere să accepți anumite lucruri… Însă, acceptându-le, dai unele informații către GAFA (inițialele celor patru coloși a internetului Google – Amazon – Facebook – Apple n.r.). Poți accepta dispozitivul de control, dar îl poți și refuza. Însă dacă îl refuzi, nu te mai poți deplasa cu avionul, trenul etc.
  • Orwell a anticipat asta?
Orwell își exprimă gândirea cu ajutorul unui roman. Folosește ficțiunea. Dar SF-ul său nu mai este ficțiune; a devenit ștință. Acel tele-ecran care ne supraveghează în permanență există astăzi în realitate. Orwell a inventat lucruri legate de controlul și invizibilitatea puterilor. Exact asta deosebește vechiul totalitarism de cel de astăzi. Înainte, puterea avea un chip identificabil. Dar, astăzi, cine decide? Unde sunt oamenii care fac posibile aceste lucruri? Eu sunt convins că tipii de pe Coasta de Vest americană au un proiect de dominare a lumii și un proiect transhumanist.
  • Responsabil de această situație este capitalismul scăpat de sub control?
Capitalismul nu va dispărea; el este consubstanțial cu omul. Astăzi, nu mai există nici un inamic în fața lui. După căderea blocului sovietic, capitalismul a crezut că poate triumfa. Unii, precum Fukuyama, au afirmat chiar că este sfârșitul istoriei, victoria totală a liberalismului. Totuși, lumea nu este făcută doar din capitaliști și comuniști. Există și puteri spirituale, ca Islamul. Am văzut la 11 septembrie 2001.

„Populicizii” și moartea democrației reprezentative

  • Credeți că democrația reprezentativă a murit?
Da. Nu mai există nici o legătură între popoare și reprezentanții lor. În adunări și parlamente există o supra-reprezentare a profesiilor liberale: avocați, profesori etc. Puțini sunt ciobani, șoferi de taxi sau studenți. Ceea ce înseamnă că există o parte a societății care pur și simplu nu este reprezentată. În plus, pentru a spera să fii ales, trebuie să ai bani, să te conformezi cerințelor unui aparat, să treci prin sita unui partid. Democrația reprezentativă este de domeniul trecutului. Referendumul pe tema Tratatului de la Maastricht („Imperiul mastrichtian” este subtitlul cărții „Teoria dictaturii” a lui Onfray – n.r.) a fost o perfectă întruchipare a limitei sale: aleșii acționează împotriva poporului.
  • Cum definiți populismul față de care există atâta teamă astăzi, dumneavoastă, care aveți încredere în popor pentru renașterea democrației?
Nu am nici o problemă să mă definesc ca populist. Totuși, eu fac diferența între populiști și „populicizi”. Aici rezidă problema; și nu, cum ne fac să credem, între populiști și democrați. Macron, Chirac și Mitterand sunt niște „populicizi”. Acești oameni nu vor să guverneze pentru popor. Referendumul pentru inițiativa cetățenească (Aceasta este principala revendicare a mișcării Vestelor Galbene. Ea propune instaurarea unui fel de democrație directă, prin care, un anumit număr de cetățeni poate convoca un referendum, fără a fi necesar acordul parlamentului sau președintelui. Referendumul ar avea puterea de a revoca o lege aprobată de Parlament sau un tratat, de a modifica constituția sau a revoca un demnitar ales – n.r.) este o idee foarte interesantă. Ideea de a exista niște aleși revocabili este un lucru bun.
Evident, în contextul actual, cretinizarea progresivă a poporului reprezintă o adevărată problemă. Și aici am să vă surprind prin raport cu ceea ce am spus mai înainte: marele avantaj al internetului este că poporul poate să meargă să caute informații alternative. Faptul ca un text de lege să fie conceput și criticat de popor reprezintă o idee splendidă.

Greta Thunberg este confiscată de „capitaliștii verzi”

  • Ce credeți despre mișcările de nesupunere civică pe care le vedem apărând?
Când Thoreau vorbea de nesupunere civică, el se referea la războiul împotriva Mexicului. Când Martin Luther King și-a însușit acest concept, a făcut-o pentru a lupta împotriva rasismului. La fel și Gandhi, când a dorit independența Indiei. Astăzi, toată lumea consideră că nesupunere civică trebuie să funcționeze permanent. Întrebarea ce se ridică în legătură cu toate aceste mișcări este următoarea: care este marea cauză ce trebuie apărată? Suntem nevoiți să constatăm că adesea este vorba despre o cauză personală. De exemplu, un profesor va ajunge să refuze să dea o dictare elevilor sau să organizeze un examen pentru că nu este de acord cu o lege a ministrului educației… A refuza să dai o dictare nu te va transforma într-un Jean Moulin (unul dintre liderii Rezistenței Franceze – n.r.). Am o părere excepțională despre Rezistență. Nesupunerea civică trebuie să rămână rezervată marilor cauze comune.
  • Cum ar fi urgența climatică?
Nu, marea cauză comună ar fi victoria Vestelor Galbene. Urgența climatică este o mască în spatele căreia se ascund interese comerciale. De pildă, mașinile electrice, care ne sunt prezentate ca fiind ecologiste, în realitate nu sunt. Se dorește să ni se vândă un capitalism verde, așa-zis „eco-responsabil”. Astăzi, când doresc să ne facă să cumpărăm un produs, ne spun că este „bio”. Ecologia adevărată, pe care mi-o doresc, este confiscată de această ecologie urbană aflat în mâinile companiilor de publicitate. Este folosită încălzirea globală, care nu poate fi negată, respingându-i-se cauzele științifice veritabile.
  • Greta Thunberg, despre care ați scris un text foarte polemic, este în concepția dumneavoastră o întruchipare a acestui capitalism verde?
Această fată se află în mâinile capitalismului verde, care folosește ecologia ca pe un bun argument de vânzări. La vârsta ei, oricât de inteligentă ar fi, nu îmi pot imagina că poate dispune de argumentele necesare care să îi permită să stăpânească ansamblul mizelor științifice aflate în spatele chestiunii ecologice.

Popoarele s-au săturat

  • Cum percepeți diferitele mișcări sociale de pe tot cuprinsul planetei? Există ceva care, mai presus de toate diferențele, să le unească?
Astăzi, nu mai este posibil să scoți armata în stradă, pentru că toată lumea îți sare în cap grație – și în acest caz – a circulației informațiilor. Totuși, mă tem că toate aceste mișcări nu sunt decât o mare convulsie democratică. Pleacă un dictator și un altul îi ia locul… Și credem că s-a schimbat ceva. Or, dându-i papucii lui Macron și punând-o în locul lui pe Muriel Penicaud (actualul ministru al Muncii, a fost membră în conducerea unor mari corporații precum Dassault, Danone, Business France, Orange etc.) nu înseamnă o mare revoluție democratică.
Toate aceste mișcări sunt semnul că popoarele s-au săturat. Nu mai suportă să vadă că există niște averi nesimțite și că există niște tipi care fac războaie cu scopul unic de a se îmbogăți. Ca Trump, care, cu un incredibil cinism, declară, după ce l-a ucis pe Baghdadi, că a făcut-o pentru a asigura securitatea petrolului…
Astăzi, grație rețelelor sociale, oamenii pot ieși în stradă foarte rapid. Această ridicare a popoarelor mă bucură și, în același timp, mă tem să nu fie confiscată de demagogi, care așteaptă mereu la cotitură. Vestele Galbene au fost confiscate de Mélenchon (președintele formațiunii de stânga anarhiste „Franța Nesupusă” – n.r.), prin violența celor care distrug și a „Black Blocs” (anarhiști de stânga, numele lor vine de la trenigurile negre cu care se îmbracă n.r.) etc.
Într-un fel, este o lecție a istoriei: popoarele suferă dintotdeauna de pe urma acestor confiscări.

„Limba este atacată”

  • Nu ezitați să fiți polemic în mod intenționat. Acesta este rolul filosofului? Intelectualul contemporan trebuie neapărat să fie o persoană angajată în problemelor societății?
Da, este nevoie de cuvântul intelectualilor într-o societate în care oricine se pretinde intelectual. În zilele noastre, toți ne dau sfaturi și ne spune cum trebuie să funcționeze lumea. Nu înțeleg de ce trebuie să vă mirați că și eu mă pronunț pe marginea a numeroase subiecte. De ce aș fi mai puțin legitim decât un fotbalist?
  • Scrieți: „Limba este atacată”. Ce înțelegeți prin asta?
Tatăl meu a învățat în sistemul educațional de stat. Știa să scrie fără greșeală. Nu făcea erori de logică. Învățase câțiva mari clasici ai literaturii. Distrugerea școlii a dus la distrugerea inteligenței. Acum, se pune mai puțin problema ca sistemul de învățământ să creeze un cetățean care gândește și mai mult să producă un consumator care să plătească. Se învață din ce în ce mai puține lucruri. Unii ne spun că nu mai este nevoie de dictări, de gramatică etc. Or, creierul este un mușchi: dacă nu îl întreții, intră în degenerescență…
  • La sfârșitul lucrării dumneavoastră, afirmați: „Nu sunt sigur că vreau să fiu progresist”. În ce măsură considerați că progresismul întruchipează o formă de nihilism?
Mă opun progresismului așa cum ne este el prezentat astăzi. Progresul nu este un bine în sine. Poate exista un progres al răului, un progres al morții. A-i spune unei femei sărace că i se va închiria uterul pentru a face un copil nu reprezintă, cred eu, un progres. În acest sens, nu sunt un progresist. Nu intru în jocul care constă în a-i opune sistematic pe populiștii răi cu progresiștii drăguți.
  • Socialistul libertarian și anarhistul care sunteți poate fi așadar și conservator?
Bineînțeles. Pensionarea la 60 de ani este ceva foarte bun. Trebuie păstrată. De unde vine ideea asta bizară că, dacă trăiești mai mult, trebuie neapărat să muncești mai mult? Dimpotrivă, trebuie redusă greutatea muncii, și este foarte bine că muncitorii ies mai devreme la pensie.
Să faci copii acasă sub plapumă este un lucru care a funcționat timp de secole. De ce să vrei să schimbi neapărat ceva? Trebuie conservat ceea ce a funcționat.
Schimbarea cu orice preț nu are nici un sens. Dacă mi se arată dovada că este mai bine, o pot accepta, dar dacă nu…
Astăzi, civilizația noastră înaintează bâjbâind ca un orbete.

Michel Onfray: "La crétinisation progressive du peuple représente un vrai problème"

Simon Brunfaut

Dans son ouvrage "Théorie de la dictature", Michel Onfray présente l’œuvre de George Orwell comme une grande préfiguration du monde contemporain. Le philosophe, qui ne craint pas la polémique, décrit ici la nouvelle forme de dictature à laquelle nous sommes aujourd’hui confrontés… Entretien.

George Orwell est, selon vous, un immense penseur politique. Il a fait le portrait des totalitarismes du vingtième siècle et a anticipé notre temps. En quoi notre époque porte-t-elle la marque du totalitarisme? N’est-ce pas un peu exagéré? Sommes-nous vraiment entrés dans une nouvelle forme de dictature?


 Non, ce n’est pas exagéré, car je ne dis pas que nous sommes revenus au nazisme ou au stalinisme. Ce qui m’intéresse, ce n’est pas comment fonctionnait le totalitarisme auparavant, mais comment il fonctionne à l’heure d’internet, des data et des téléphones portables. Ce totalitarisme contemporain n’est pas casqué ou botté. En revanche, nous vivons dans une société de contrôle: le fait que l’on puisse être écouté en permanence, le fait qu’on accumule des données sur nous, etc. Cette société de contrôle est à un point d’incandescence jamais atteint.

Les nouvelles technologies ne possèdent donc aucun avantage à vos yeux?


Ces gens sur la côte ouest américaine ont un projet de domination du monde ainsi qu’un projet transhumaniste.
 Nous sommes dans une espèce de servitude volontaire vis-à-vis des nouvelles technologies. Mais parfois, c’est extrêmement pervers. Par exemple, pour assurer la confidentialité, on vous demande d’accepter certaines choses… Mais, en acceptant, on donne certaines informations aux Gafa. On peut accepter le dispositif de contrôle, mais on peut aussi le refuser. En même temps, si vous le refusez, vous ne pouvez plus vous déplacer en train, en avion, etc.

C’est ça qu’Orwell a bien anticipé?


 Orwell pense avec l’aide d’un roman. Il utilise la fiction. Mais sa science-fiction a cessé d’être fictive; elle est devenue science. Ce télé-écran qui nous surveille en permanence existe aujourd’hui. Nous y sommes. Orwell a inventé des choses au sujet du contrôle et de l’invisibilité des pouvoirs. Ce qui distingue le totalitarisme ancien et le totalitarisme nouveau, c’est précisément cela. Avant, le pouvoir avait un visage identifiable. Aujourd’hui, qui décide? Où sont les gens qui rendent cela possible? À mon sens, ces gens sur la côte ouest américaine ont un projet de domination du monde ainsi qu’un projet transhumaniste.

Le capitalisme débridé est-il aussi responsable de cette situation?


 Le capitalisme ne disparaîtra pas: il est consubstantiel à l’homme. Aujourd’hui, il n’a plus aucun ennemi en face de lui. Avec la chute du bloc soviétique, le capitalisme a estimé qu’il pouvait triompher. Certains, comme Fukuyama, ont même affirmé que c’était la fin de l’histoire, la victoire intégrale du néolibéralisme. Cependant, le monde n’est pas fait uniquement de capitalistes et de communistes. Il y a aussi des puissances spirituelles, comme l’Islam. On l’a vu lors du 11 Septembre 2001.

La démocratie représentative est-elle morte, selon vous?


La crétinisation progressive du peuple représente un vrai problème.
 Oui. Le peuple et les représentants ne coïncident plus du tout. Dans les assemblées et les Parlements, il y a une surreprésentation des professions libérales, comme les avocats, les enseignants, etc. On y trouve peu de bergers, de chauffeurs de taxi ou d’étudiants. Ce qui signifie qu’il y a une partie de la société qui n’est tout simplement pas représentée. En outre, pour espérer être élu, il faut avoir de l’argent, se fondre dans un dispositif, passer par le moule d’un parti. Cette démocratie représentative a fait son temps. Le référendum au sujet du traité de Maastricht a été une parfaite incarnation de sa limite: les élus votent contre le peuple.

Comment définissez-vous le populisme que l’on craint tant aujourd’hui, vous qui faites confiance au peuple pour relancer la démocratie?


 Je n’ai aucun mal à me définir comme populiste. Cependant, je fais une différence entre les populistes et les "populicides". C’est là que réside le problème; et non, comme on nous le fait croire, entre les populistes et les démocrates. Macron, Chirac, et Mitterrand avant lui, sont des "populicides". Ces gens ne veulent pas gouverner pour le peuple. Le référendum d’initiative citoyenne est une idée très intéressante. L’idée qu’il y ait des élus qui soient révocables est une bonne chose. Évidemment, dans le contexte actuel, la crétinisation progressive du peuple représente un vrai problème. Et là, je vais vous surprendre par rapport à ce que j’ai dit auparavant: le grand avantage d’internet, c’est que le peuple peut aller chercher des informations alternatives. C’est formidable, un peuple qui décide de se prendre en main. Qu’un texte de loi puisse être pensé et critiqué par le peuple représente une très belle idée.
L’urgence climatique est le faux nez du capitalisme.

Que pensez-vous des mouvements de désobéissance civile qu’on voit apparaître?


 Quand Thoreau parlait de désobéissance civile, il parlait de la guerre contre le Mexique. Quand Martin Luther King s’en empare, c’était pour lutter contre le racisme. Même chose pour Ghandi, lorsqu’il veut l’indépendance de l’Inde. Aujourd’hui, tout le monde pense que la désobéissance civile doit marcher tout le temps. La question qui se pose à travers tous ces mouvements est celle-ci: quelle est la grande cause qui est défendue? Force est de constater qu’il s’agit souvent de soi. Par exemple, un enseignant va refuser de faire une dictée ou de faire passer un examen parce qu’il n’est pas d’accord avec une loi du ministre de l’éducation… Refuser de faire une dictée ne vous transforme pas en Jean Moulin. J’ai une haute idée de la Résistance. La désobéissance civile doit être réservée aux grandes causes communes.

Comme l’urgence climatique?


À son âge, aussi intelligente soit-elle, je ne peux pas imaginer que Greta Thunberg puisse disposer des arguments nécessaires lui permettant de maîtriser l’ensemble des enjeux scientifiques derrière la question écologique.
 Non, la grande cause commune, ce serait le triomphe des gilets jaunes. L’urgence climatique est le faux nez du capitalisme. Par exemple, les voitures électriques qu’on nous présente comme écologiques ne le sont pas. On veut nous refourguer un capitalisme vert, soi disant "éco-responsable". Aujourd’hui, lorsqu’on veut nous faire acheter un produit, on vous dit qu’il est "bio". L’écologie véritable, à laquelle j’aspire, est prise en otage par cette écologie urbaine qui est entre les mains des publicitaires. On joue avec le réchauffement climatique, qui est indéniable, en méprisant ses causes véritablement scientifiques.

Greta Thunberg, à propos de laquelle vous avez consacré un texte très polémique, est aussi selon vous une figure de ce capitalisme vert?


 Cette jeune fille est aux mains du capitalisme vert qui utilise l’écologie comme un bon argument de vente. À son âge, aussi intelligente soit-elle, je ne peux pas imaginer qu’elle puisse disposer des arguments nécessaires lui permettant de maîtriser l’ensemble des enjeux scientifiques derrière la question écologique.

Comment analysez-vous les différents mouvements sociaux aux quatre coins de la planète? Y a-t-il quelque chose qui, hormis les différences, les rassemble?


 Aujourd’hui, ce n’est plus possible d’envoyer les militaires dans la rue, car tout le monde vous tombe dessus grâce, là aussi, à la circulation de l’information. Cependant, j’ai peur que tous ces mouvements ne soient qu’une espèce de grand frisson démocratique. Un dictateur s’en va et un autre le remplace... Et on pense que ça change tout. Ce n’est pas parce qu’on mettrait Macron à la porte et qu’on placerait Muriel Penicaud à sa place qu’il s’agirait d’une grande révolution démocratique. Tous ces mouvements sont le signe d’un ras-le-bol des peuples. Ils n’en peuvent plus de voir qu’il y a des fortunes insolentes et qu’il y a des gens qui font des guerres dans le seul but de s’enrichir. Comme Trump qui, avec un cynisme incroyable, déclare, après avoir tué Baghdadi, qu’il a fait ça pour sécuriser le pétrole… Aujourd’hui, grâce aux réseaux, les gens sont capables de descendre dans la rue très rapidement. Ce soulèvement des peuples me réjouit et, en même temps, je crains qu’il soit récupéré par les démagogues qui sont toujours là en embuscade. Les gilets jaunes ont été récupérés par Mélenchon, par la violence des casseurs et des Black blocs, etc. En quelque sorte, c’est la leçon de l’histoire: les peuples souffrent toujours de cette récupération.
Il faut des paroles d’intellectuel dans un monde où n’importe qui fait l’intellectuel.

Vous n’hésitez pas à être volontairement polémique. Est-ce bien le rôle du philosophe? L’intellectuel contemporain doit-il être nécessairement engagé?


 Oui, il faut des paroles d’intellectuel dans un monde où n’importe qui fait l’intellectuel. De nos jours, tout le monde donne son avis et nous dit comment le monde doit fonctionner. Je ne vois pas pourquoi on s’étonne que j’intervienne sur tous les sujets. Pourquoi serais-je moins légitime qu’un footballeur?

Vous écrivez: "La langue est attaquée". Qu’entendez-vous par là?


 Mon père a été élevé par l’école républicaine. Il savait écrire sans faute. Il ne faisait pas d’erreurs de logique. Il avait appris quelques grands classiques de la littérature. La destruction de l’école a entraîné la destruction de l’intelligence. Il s’agit moins de former un citoyen qui pense que de créer un consommateur qui paye. On apprend de moins en moins de choses. Certains nous disent qu’il ne faut plus faire de dictées, de grammaire, etc. Or, le cerveau est un muscle: si on ne l’entretient pas, il entre en dégénérescence…
Le progrès n’est pas un bien en soi. Il peut y avoir un progrès du mal, de la mort.

À la fin de votre ouvrage, vous déclarez: "Je ne suis pas bien sûr de vouloir être progressiste". En quoi le progressisme peut-il incarner, selon vous, une forme de nihilisme?


Je suis opposé au progressisme tel qu’il nous est présenté actuellement. Le progrès n’est pas un bien en soi. Il peut y avoir un progrès du mal, de la mort. Dire à une femme pauvre qu’on va louer son utérus pour avoir un enfant ne représente pas, à mes yeux, un progrès. En ce sens, je ne suis pas un progressiste. Je ne joue pas à ce jeu qui consiste à opposer systématiquement les méchants populistes et les gentils progressistes.

Le socialiste libertaire et l’anarchiste que vous êtes peut donc être aussi conservateur?


Bien sûr. La retraite a 60 ans, c’est très bien. Il faut la conserver. D’où vient cette drôle d’idée que parce que l’on vit plus longtemps, il faudrait nécessairement travailler plus longtemps? Bien au contraire, il faut réduire la pénibilité et c’est très bien que des ouvriers partent tôt à la retraite. Faire des enfants tout nu sous la couette, ça a marché pendant des siècles. Pourquoi aller au-devant de problèmes en voulant tout changer? Il faut conserver ce qui a fonctionné. Le changement à tout prix n’a aucun sens. Si on me donne la preuve que c’est mieux, je veux bien l’accepter, mais sinon… Aujourd’hui, on a l’impression que notre civilisation avance en aveugle.

ELECTORALE 2019

G-ral (r) Rogojan  În cazul particular al României, au existat situații nefericite, în care un prezidențiabil sau altul și-a manifestat disponibilitatea la trădare. Un candidat, de exemplu, era preferatul americanilor, iar contracandidatul, deși creditat și el ca mare prieten al Americii, având oarecare temeri că oponentul său ar fi mai mult dorit la Washington, a dorit să asigure Moscova de avantajele de care va beneficia Rusia dacă el va deveni președintele României. Un magnat autohton, cu vechime în relațiile cu rușii atestată de U.M. 0110 – Departamentul anti-K.G:B., i-a dat acestuia lista viitorului guvern al României. Acest candidat a câștigat alegerile prezidențiale. „Marja erorilor de soft“ l-a declarat însă victorios pe candidatul care, în realitate, fusese învins.

Actualul președinte, Klaus Iohannis, și-a lansat candidatura pe data de 27 septembrie 2014, dar despre faptul că va fi în mod cert președinte am aflat cu șapte luni înainte, în februarie. În aceeași lună, Crin Antonescu este părăsit de directorul său de campanie, Niels Schnecker, și s-a spart Uniunea Social-Liberală, după o vizită nereușită în S.U.A. a lui Victor Ponta. Anterior, în 2013, Niels Schnecker și-a îndeplinit exemplar ordinul de misiune de a-l decredibiliza irevocabil pe prezidențiabilul U.S.L. Crin Antonescu, cu prilejul unei vizite, care trebuia să fie de susținere, în S.U.A.

Avem exemple și pentru alte celelalte decât cele la care ne-am referit.

Trebuie spus că au fost și implicări ce exclud legitimitatea. Serviciile, când s-au implicat, au făcut-o la ordinul sau cu acceptul explicit ori tacit al președintelui, parte sau nu a campaniei prezidențiale. Ion Iliescu, de exemplu, pe fondul aversiunii sale față de Adrian Năstase, a refuzat ideea unui „sprijin discret“, real, pentru campania prezidențială a acestuia.

Nu trebuie excluse implicările la sugestia, mai mult sau mai puțin discretă, a unor puternici parteneri externi.

Nu pot rămâne neobservate complicitățile la securizarea unor manopere de deturnare a voinței electoratului și atitudine pasivă chiar față de fraudarea masivă a rezultatelor votului.
Este, în continuare, de actualitate complicitatea la falsificarea datelor statistice privind numărul populației votante. Cu un ecart de 2-3 milioane, 500.000 de C.N.P.-uri ale nimănui și circa 180.000 marja erorilor de implementare și operare în sistemul informatic, plus controlul și posibilitatea imixtiunii furnizorului cheii de criptare, toate acestea constituind premisele ca între turul I și turul II (citez Traian Băsescu): „Să se basculeze 2-3 milioane de voturi“.”



Mirel Palada    O echipă de rugby, oricît de bine ar juca, nu are nici o șansă în fața adversarului dacă arbitrul e de partea celorlalți. Nici o șansă.

În politică e ca în sport. Cînd două tabere se luptă, nu contează cît de bun ești, dacă arbitrul ține cu ceilalți.

Din 2004 încoace, asta se vede în România aproape în fiecare zi. Cine controlează justiția controlează arbitrul și regulile jocului și cîștigă întotdeauna.

2004, Năstase a cîștigat alegerile. N-a contat. Arbitrul a ținut cu ei. 2009. Gioană a cîștigat alegerile. N-a contat. Arbitrul a pus în sac cît trebuia. 2012. Băsescu a fost demis la referendum de către milioane de români. N-a contat. Noaptea, ca hoții, arbitrii au dat erată.

Mereu și mereu și mereu. Videanu fură? Nu contează. Nu e arestat. Blaga e prins cu sute de mii de euro în portbagaj? Nu contează. E bun, e de partea cui trebuie. Nu pățește nimic. Băsescu e dovedit că a încălcat legea privind poliția politică și a fost Petrov de cînd lumea și pămîntul? Nu contează. Președintele să trăiască.

Modelul dictatorial nu este o invenție nouă, românească. Naziștii l-au folosit. Sovieticii l-au folosit. Americanii l-au folosit.

Toți hegemonii știu un lucru foarte simplu. Cine controlează justiția controlează arbitrii. Controlează regulile jocului.

Își poate aresta adversarii politici cu legea în mînă. Își poate demoniza adversarii politici, acuzîndu-i de corupție, ca mai apoi justiția să-i "dovedească" imediat, întocmai și la timp, confirmînd propaganda.

E simplu. E dumnezeiesc de simplu. O rețetă aplicată în toată America de Sud. În Italia. În Grecia. În Turcia. O rețetă infailibilă.

Problema este că adevărata corupție este atunci cînd pervertești judecătorii și procurorii și întreg actul de justiție și construiești un stat dictatorial. Atunci cînd încalci Constituția și alterezi procesul democratic, pișîndu-te pe el de rezultat al votului și scoțînd din urnă ce trebuie.

Problema este că adevărata trădare de țară este cînd dărîmi guverne legitime, rezultate prin vot, singurul lucru care contează într-o democrație, și pe bază de operațiuni speciale specifice aduci la conducere pe unii pe care nu i-a votat lumea. Colectiv 2014. Comisarul european 2019.

Problema este că adevărata trădare de țară este atunci cînd dărîmi guvernul propriei tale țări pentru interese străine. Atunci cînd ții mai mult cu Merkel și cu interesele germane decît cu țara. Atunci cînd capitala ta este la Berlin, nu la București. Atunci cînd fidelitatea ta este către străini, nu către români.

Și mai și te bucuri și te lauzi în cadru oficial cum ți-ai vîndut țara nemților. Și mai și ai tupeul să-i acuzi pe ceilalți că sînt cu rușii, cînd tu de fapt pui țara pe tavă străinilor!

Problema este că nu se va întîmpla nimic. Justiția nu va acționa, pentru că este de partea lor. E cumpărată, e pervertită, e la ordin. Arestează doar pe cine trebuie.

Problema este că instituțiile de forță fac parte din această problemă. Armata. Serviciile. Justiția. Toți o miliție care controlează un teritoriu și un popor în interesul străinilor.

Problema este că au transformat țara într-o colonie, în care doar străinii au voie să decidă ce se întîmplă în această gubernie mediocră.

Problema este că românilor nu le pasă de asta. Avem așa un suflet de slugă în noi, încît nu ne pasă. Ținem mai mult cu străinii decît cu românii.

Îi considerăm superiori, semizei, ubermenschi, care au tot dreptul să ni se pișe în cap și să ne dikteze cum să ne trăim viața.

Cum să ne guvernăm țara. Cui să dăm peșcheșul de plus valoare și să ne și bucurăm că nu-i zice peșcheș, îi zice productivitate și globalizare și insulele Seychelles.

Problema este că va trebui să treacă o generație pentru a ne da seama cît de slugi sîntem.

Ca evreii în pustie, cînd au hălăduit 40 de ani pentru a pieri cei care se născuseră sclavi. Moise a fost un mare înțelept.

Ca turcii care au trebuit să aștepte 40 de ani, fix o generație, pentru a-și recupera țara.

Ca grecii care și ei au avut nevoie de o generație pentru a încerca să se lepede de hegemonie.

Problema este că trăim într-o țară care nu e nici liberă, nici democrație. Și populată de un popor cu suflet de slugă. O întreagă generație cu suflet de slugă. Care, evident, are mereu dreptate.

Pentru că, nu-i așa, poporul are mereu dreptate. Chiar și cînd e în minoritate, nu-i o problemă. Rezolvă băieții situația. Transformă din butoane minoritatea în majoritate.

Și ne place. Să vedeți voi mîine ce ne place..


No photo description available.



Dan Diaconu    Înainte de a înjura vă rog să vă gândiţi bine. Tot circul pe care l-am trăit în ultimii treizeci de ani a culminat cu evenimentele de aseară. Un retardat care refuză o confruntare directă cu contracandidata sa urmează să fie ales preşedinte. Un retardat care, pentru a para momentul jenant în care se află, îşi organizează o chermeză mediatică jalnică unde nişte servitori îi pun întrebări atât de facile încât şi-un copil ar putea „trece peste moment”. Un prostovan care abia articulează bine, un sec, fără capacitatea de a raţiona, repetând ca un robot slogane golite de sens, iată actualul şi viitorul preşedinte al României. N-o simţiţi ca pe un afront personal? Nu vă simţiţi jigniţi de aşa o situaţie?

Absolut tot ceea ce se întâmplă cu noi are o cauză profundă, ţinând strict de sistemul politic instaurat după 89. Voi spune direct, fără ocolişuri: vinovăţia pentru stagnarea în acest hal a societăţii o poartă ceea ce generic numim democraţie. E un sistem abject în care permanent o ţară e nevoită să-şi reducă aspiraţiile la cel mai mic numitor comun. Simţim aceasta nu doar la noi, ci peste tot pe unde „democraţia funcţionează”.

Uitaţi-vă la Anglia, la Franţa sau Germania. Toate conduse de papiţoi mestecând concepte goale de sens. Uitaţi-vă la SUA - patria cea mai avansată în domeniul democraţiei - ce spectacol macabru înfăţişează. Uitaţi-vă peste tot şi veţi vedea doar state eşuate sau cotropite de forţe ilegitime care mimează aşa-zisa „egalitate deplină în faţa legii”.

Democraţia e virusul care a omorât societăţile tradiţionale rupându-le de tradiţie şi care, prin aceasta, a reuşit să înscrie lumea pe un drum fără întoarcere. Mai circumspecţi, englezii şi-au menţinut monarhia. Însă climatul democratic a detonat-o programatic astfel încât, în prezent, şi monarhia britanică e tot o formă fără fond.

În condiţiile în care este imposibilă întoarcerea în trecut, iar prezentul e din ce în ce mai obsedant, care ar fi soluţiile? În mod sigur continuarea în aceeaşi direcţie de permanentă „reducere la cel mai mic numitor comun” nu are decât o finalitate: prăbuşirea societăţii. La ce altceva te poţi aştepta de la o societate care se auto-prosteşte programatic pentru a respecta „canoanele stricte ale democraţiei”? Căci, nu-i aşa, pentru a fi toţi egali trebuie să fim toţi la fel de proşti.

Gândiţi-vă puţin la ceea ce v-am spus acum. E clar că nu mai merge aşa, că iluzia cu „fiecare are dreptul la opinia sa” costă prea mult. La ce bun ca un analfabet care nu înţelege nimic din această viaţă să influenţeze prin „dreptul lui” opinii fundamentate ale unor oameni care, cel puţin, au avut bunul simţ de-a studia o problemă. Un prost nu face altceva decât să voteze ce-i spune propaganda. Ori, a transforma propaganda în motor de canalizare socială e cea mai mare jignire pentru fiinţa umană.

În realitate democraţia nu există şi nu e funcţională. Terminaţi cu şabloanele şi priviţi realitatea în faţă: democraţia înseamnă un retardat incapabil în fruntea statului. Nu v-aţi plictisit de asemenea spectacole macabre? Hai mai bine să privim realitatea-n faţă şi să încercăm să găsim altceva mai bun care, cel puţin, va promite să împingă în faţă oameni oneşti nu proşti histrionici şi dominaţi de reacţiile maladiilor psihice care-i chinuie.


Constantin Gheorghe    Ludovic Orban, la Congresul PPE de la Zagreb, declară cu nonșalanță că în România a fost dată o lovitură de stat, pentru a oferi delicatei doamne Ursula von der Leyen majoritate PPE în Comisie. Iar românii sunt muți de fericire că au scăpat de Ciuma Roșie, și o să curgă laptele și mierea!

”„Cetățenii europeni au votat pentru popularii europeni și au oferit o victorie în alegeri pentru PPE la nivel european. Am obținut majoritatea în Parlamentul European. Socialiștii au sperat că vor pune președintele Comisiei chiar dacă nu au câștigat alegerile, însă în cele din urmă PPE a reușit să își impună președintele. Totuși, când am numărat comisarii, am descoperit o situație injustă. PPE nu avea majoritate în Comisia Europeană. Socialiștii aveau 10 comisari și popularii europeni aveau 9 comisari. Am decis în România să nu acceptăm această situație injustă, pentru că cetățenii au vrut să ofere majoritatea popularilor europeni. Așadar, am schimbat guvernul socialist cu unul popular european și am numit un comisar PPE din partea României, pe Adina Vălean”, le-a transmis Ludovic Orban liderilor PPE.”

Cum ceea ce s-a întâmplat în Parlament nu era posibil fără intervenția serviciilor secrete românești, care au ”cumpărat” prin șantaj voturile necesare aprobării Moțiunii și apoi aprobării noului Guvern, putem spune că am asistat la o lovitură de stat militară. Care este începutul fascizării Europei. Ceea ce s-a întâmplat în România se poate întâmpla oriunde în UE, dacă interesele Germaniei cer asta. Pentru că PPE înseamnă, de fapt, Germania.

Să cred că va cerceta cineva afirmațiile lui Orban? Cu Hellvig șef la SRI și cu Coldea activ în ”piață”, cu controlul pe care-l exercită serviciile asupra scenei politice? Cine se mai poate opune acestei veritabile mafii, care și-a uitat misiune, jurământ de credință, obligații morale?

Oricum, prieteni, suntem pe cont propriu. Ce putem spera este să nu ne terminăm viața într-un lagăr de exterminare. Atât! În rest, România a încetat să mai existe, românii, la fel. Exagerez? Nici vorbă! Cine să se opună regimului instaurat de Iohannis, când el este produsul celor de la care așteptăm ajutor? Ne-am făcut-o cu mâna noastră, pentru că nu ne-a păsat de nimeni și de nimic. Și pentru că nu iubim nici libertate, nici națiune, nimic! Asta e, să ne fie țărâna ușoară!




Constantin Gheorghe    PSD nu are de ales: trebuie să-și retragă candidatul din cursa pentru Cotroceni, procesul electoral este profund viciat, și să ceară anchetarea declarațiilor lui Ludovic Orban, făcute la Zagreb, la Congresul PPE. Nu poți continua să te faci că nu înțelegi că în România a avut loc o lovitură de stat, la ordinul Germaniei, lovitură executată de serviciile secrete românești, care au trădat la modul cel mai ticălos țara, și națiunea română. Pur și simplu am încetat să existăm, ca stat. Parlamentul este doar o marionetă. Guvernul este ilegitim și neconstituțional. Alegerile sunt profund viciate. Ne-am pierdut independența și suveranitatea. Și nu ne pasă? Atunci primim ce merităm!

Ana Maria State     Asta era clar de la inceput, chiar am si citit-o la mai multi oameni destepti, ca miza circului era comisarul. Problema nu e ce au facut ei, problema e lipsa de reactie de la noi, inclusiv a populatiei care mai intelege ce se intampla...

Constantin Gheorghe     Eu am scris primul asta, de multă vreme. Era evident că și madam Ursula e o marionetă, care habar n-are de viața ei. Oricum nu contează. Suntem pe cont propriu, și-i avem împotriva noastră exact pe cei care trebuie să apere statalitatea și continuitatea statului român.

Ana Maria State    mie imi place cum, in acelasi timp cu servilismul nostru, ii dam exemplu pe unguri si polonezi, cum se lupta ei pentru tarile lor. Suntem in aceeasi zona de “s-a stricat, nu s-a facut”, impersonala, in care doar bocim ca niste babe, pe ulita...

Cristina Zdritea    Cu regret constat că nimeni din PSD nu a spus niciun cuvânt.
Să ne scutească cu victimizarea dacă nici la aceste afirmații nu iau atitudine. Europarlamentarii erau plecați?
Ăsta este motivul pentru care Polonia si poporul polonez "pot" si noi nu. Pentru că niciun deputat sau senator NU SPUNE ADEVĂRUL, ci doar ce TREBUIE pentru alții.
Am mai zis, la locale si parlamentare să zică merci dacă vor lua 10%.

Gabriela Savitsky    Vezi să nu. E vina Viorichii (sic) că nu a numit pe altcineva, Bostinaru, Pascu. Ce nu înțeleg oamenii (unii) e că pe oricine ar fi desemnat, tor nu era bun că n-avea bască.


Dan Diaconu     A fost nevoie de un beţiv prost ca Orban pentru ca lucrurile să capete înţeles chiar şi pentru cei mai puţini la creier dintre mioritici. Gângurind pe un ton de beţiv sfătos, într-o engleză aproximativă în care acordul şi timpul erau scoase în afara legii, premierul nostru de carton a spus cu subiect şi predicat că dărâmarea Guvernului PSD a fost o operaţiune menită a asigura majoritatea PPE în Comisia Europeană.

De-aici însă încep problemele. Aşadar nu „performanţa”, nu „mişcările politice”, nu „votul românaşilor” sau „guvernarea dezastruoasă” au fost cauzele forţării schimbării de macaz politic, ci necesitatea ca PPE-ul să obţină majoritatea în Comisia Europeană. Ceea ce-a spus nea Ludo e deja un autodenunţ deoarece nu mai avem de-a face cu o mişcare politică, ci cu instrumentarea unei lovituri de stat coordonată din afară.

A fost nevoie de securiştii lui Ponta, alături de cei ai lui Tăriceanu, cărora li s-au adăugat acoperiţii rămaşi în PSD pentru a pune în scenă operaţiunea „căderea Guvernului”. Prin prisma informaţiilor lui Sică, lucrurile capătă sens. Să-l luăm pe Ponta. Mai ţineţi minte cum s-a întors el cu „foaia de parcurs” de la Barroso şi a cotit-o astfel încât să-l menţină pe băsescu - alt beţiv inconştient - în funcţia de preşedinte? Şi aia tot o operaţiune PPE a fost. Însă, dincolo de treburile care se văd la suprafaţă, de-a dreptul fascinant este mondul în care sunt puse la cale subteran aceste mişcări.

Cum lesne se observă, de fiecare dată când PPE are vreun interes, înainte de paiaţele aflate la vedere, se activează băieţii veseli din subteran. Astfel toţi acoperiţii din politică încep să devină nervoşi, în timp ce mâncătorii de căcat profesionişti - a se citi presaşii - intră în trepidaţie. Întreaga maşină a statului subteran se aprinde şi amplifică asurzitor fiecare eveniment. S-a împiedicat o babă pe stradă? „Nemernicii sunt de vină!” A nins? „Proştii e dă vină!”. Şi tot aşa. Zgomotul devine asurzitor şi, la momentul oportun, se dă lovitura. Ba un „Colectiv”, ba o „Moţiune”, ba mai ştiu eu ce.

Problema e că tot jocul e ilegal după orice standard. Chiar şi-n lumea de azi în care golanii din spatele scenei îşi fac de cap, un asemenea partizanat denotă unui provincialism incalificabil. Să dai o lovitură de stat - instrumentalizată de facto de către serviciile secrete ale propriei ţări - pentru beneficiul unui partid politic european e ceva incalificabil. E un comportament tipic de ţară africană, în care cu câţiva ţăcănei îţi poţi asigura controlul serviciului de securitate şi al armatei respectivei ţări.

Jocul aceste e de un atât de mare prost gust încât depăşeşte orice imaginaţie. Pur şi simplu ne descalifică. Nu mai suntem ţară, nici măcar colonie, ci o adunătură ineptă a cărei constantă este lupta împotriva bunului simţ. Este cât se poate de clar că suntem într-o disoluţie profundă a statului. Altfel nu poţi forţa aducerea la putere a unor amatori jalnici doar pentru că nişte prostovani din Europa aveau nevoie de un post în plus într-o construcţie cvasi-inutilă.

Nu-ţi trebuia minte multă pentru a înţelege că nu e nimic în spatele sloganelor de rahat repetate de gaşca de retardaţi care-l are pe prostul naţional în frunte. Însă acum, când se dovedeşte că în fapt tot tărăboiul n-a fost decât o altă pagină jenantă de tipul „a vrut sufleţelul tău comisar european?”, acum socoteala a devenit de-a dreptul obsedantă.

O spun de multă vreme, dar poate o s-o priceapă odată şi-odată toată lumea. De peste 150 de ani statul român este unul eşuat. Nu mai merge aşa. Pur şi simplu trebuie schimbat ceva în profunzime. N-ai cum să supravieţuieşti ca naţiune în condiţiile în care serviciile de securitate sunt penetrate de interese jalnice, iar armata se află în slujba duşmanilor poporului. N-ai cum să fii o naţiune în condiţiile în care Finanţele ţării sunt puse la dispoziţia multinaţionalelor, iar justiţia se comportă precum câinele turbat pus să-l devoreze pe cel care-ar trebui să-i fie stăpân. Ţara asta nu mai e ţară decât după ce o deparazităm cu totul. Trebuie să nu mai rămână piatră pe piatră, să readucem în prim-plan curţile marţiale care şapte zile pe săptămână, 24 de ore din 24 să nu facă altceva decât să condamne pe bandă rulantă toţi trădătorii care nu doar că au transformat ţara într-o epavă, ci s-au luptat pe viaţă şi pe moarte s-o menţină aşa.

Reţineţi constanta istoriei naţionale de până acum: după Cuza, de fiecare dată decontul a fost plătit de români, în ciuda faptului că am fost împinşi acolo unde nu ne doream de străinii de neam şi ţară pripăşiţi pe-aici. De fiecare dată cei care ne-au împins în dezastru au fost străini, dar de plătit am plătit noi. Nu v-aţi plictisit de acest joc stupid? Nu v-aţi plictisit să munciţi pentru a plăti pensii - care oriunde în lume echivalează cu salarii ale executivilor de rang A - în timp ce-i învinovăţiţi pe părinţii voştri pentru pensiile de rahat pe care le încasează? Nu v-aţi plictisit să vă ploconiţi în faţa unor funcţionari ai statului care-ar trebui să fie slujitorii voştri? Nu v-aţi plictisit să priviţi pasiv cum sunteţi jefuiţi „cu legea-n mână”? Nu vi s-a luat să vedeţi casta golanilor din justiţie comportându-se ca stat în stat pe banii voştri? Să vedeţi casta securiştilor jefuindu-vă pentru că „le dreptul legea”? Nu vi s-a luat de toate aceste mizerii?

O să vă repet un lucru simplu: Partidul Popular European e o gaşcă de proşti. La fel cum gruparea Socialiştilor Europeni e o altă gaşcă de proşti. La fel cum gruparea nu-ştiu-cum a lui Macron e tot o gaşcă de proşti. Toate aceste construcţii sunt de o inutilitate crasă. Ori, să ajungi tu ca ţară să dai jos un guvern doar pentru că o asemenea gaşcă de prostovani inutili avea nevoie de un comisar într-un organism castrat, asta deja nu mai e decât oligofrenie pe faţă. E ca şi cum te-ai hotărî să schimbi conducerea ţării pentru că un securist beat a pariat pe asta într-un cazino.

Vă rog să vă gândiţi bine la ceea ce vedeţi în faţa ochilor şi să nu mă mai întrebaţi „ce-i de făcut?”. Dacă nici acum nu realizaţi ce e de făcut, atunci e grav!


Gheorghe Piperea    Musiu Orban L. a spus la Zagreb, la congresul Partidului Popular European, ca guvernul PSD trebuia dat jos pentru a asigura majoritatea PPE in Comisia Europeana.

Gura pacatosului mahmur după șlibovița în exces adevăr grăiește.

Deci, de aia dl Johannis (prezent si el la congres, in respectul deosebit al Constitutiei, care spune ca presedintele in functie este independent politic) vrea sa scape tara de pesedeu si de aia este in război cu ciuma rosie. O Românie normală este un instrument al unor jocuri politice si sekuristice făcute “afară”, adica în acel tărâm magic si vag definit din visul românilor care vor “o țară ca afară”.

Trump dislike this.
Macron n’est pas d’accord avec cette strategie.
Путин абсолютно в восторге.

Noi, cei de-acasă, însă, suntem “lămuriți”. Alegerile de mâine sunt “libere”, iar votul nostru chiar contează. Cam ca în zicala lui Mark Twain...


Constantin Gheorghe    Să zicem că scoaterea PSD în afara legii ar fi un act acceptabil, prin motivații. Nu e, dar să zicem. Ce probleme ale României rezolvă acest act extrem, fără precedent în UE, pentru că nu este vorba despre nu știu ce grupuscul extremist, ci despre un partid absolut constituțional și legal, votat de milioane de oameni, care dus România exact în direcția intereselor sale fundamentale: UE și NATO.

Scapă Iohannis de o bătaie de cap. Fie! Își pune guvernele lui. Fie! Își aranjează majoritățile lui parlamentare. Fie și asta! Dar pentru ce? Care este planul lui pentru România? S-o bage în UE? Păi e acolo! S-o bage în NATO? e acolo! S-o bage în Schengen? Pentru asta nu e nevoie de cvasi război civil!

S-o ofere drept ofrandă zeilor Berlinului și Bruxellesului? Or fi ăia cum or fi, dar astfel de lucruri se fac mai subtil, nu cu parul. Și oricum au dovedit că, indiferent care ar fi culoarea guvernului de la București, au suficiente mijloace să îl aducă pe drumul cel bun, fără să se compromită.

Mie mi se pare mai degrabă o operațiune privată, în care se amestecă ”armonios” grupuri de interese economice din Germania, Austria, Olanda, poate și Franța, ceva americani, oameni din serviciile de informații, din România și din afara ei, indivizi din PPE, care s-au mai folosit de acoperirea partidului pentru a atinge interese strict private. Au la dispoziție o întreagă mașinărie propagandistică, o fabrică de fum, care îi ține ascunși privirilor românilor.

Toată povestea asta poate compromite grav UE, într-un moment extrem de delicat pentru ea. De fapt, și asta nu înțeleg cei de la Bruxelles, viitorul Uniunii nu se joacă în Marea Britanie. Viitorul ei se joacă în România. Iar dușmanii Uniunii stau la pândă, și vor folosi cazul ”România” împotriva Uniunii. Trump de mult îi așteaptă la colț. Faptul că s-a oprit la Ucraina nu e neapărat pentru a-l lovi pe Jo Baiden. Ci pentru a lovi mai ales Germania, cea care a declanșat criza din Ucraina, după care n-a mai știut ce să facă. Sincer, cât de greu le va fi americanilor să arate cu degetul spre Germania, în cazul unei crize grave în România? Având consolidată prezența în Polonia și în Ungaria, alte țări fericite cu prostiile Berlinului și Bruxellesului?

E doar o parte a problemei lui Iohannis, dacă se lasă purtat de val și depășește niște limite. Să fim serioși: ca să ne stoarcă de bani pentru armament, Washingtonul nu are nevoie de Iohannis, și nici de liberali la Palatul Victoria. Pesediștii au luat deciziile referitoare la achizițiile de armament. Și oricine ar face la fel, adică va plăti stoic taxa de protecție! Și atunci? Atunci americanii vor un singur lucru: stabilitate politică și socială. Cine bagă bățul prin gard, la București, va simți palma grea a Unchiului Sam, mai devreme sau mai târziu. Grav este că am ajuns un stat atât de slab, încât o mână de combinagii îl poate trece pe numele ei...


10.11.19

The return of a strategic agenda of sovereignty





NATO is becoming brain-dead: Full Economist Interview Transcript: Emmanuel Macron in his own words By The Economist
Editor’s note: The interview was conducted at the Elysée Palace in Paris on October 21st. The French transcript (here) has been lightly edited for clarity. This English translation was made by The Economist

The Economist: We were all struck by the very sombre tone of your recent speech at the ambassadors’ conference. You began on an almost existential note about the future of Europe; you spoke of Europe’s possible disappearance. Aren’t you over-dramatising the situation? Why such a bleak vision of Europe’s future?

Emmanuel Macron: I don’t believe I’m over-dramatising things, I’m trying to be lucid. But just look at what is happening in the world. Things that were unthinkable five years ago. To be wearing ourselves out over Brexit, to have Europe finding it so difficult to move forward, to have an American ally turning its back on us so quickly on strategic issues; nobody would have believed this possible. How did Europe come into existence? I’m trying to face the facts. Personally, I think Europe is a miracle. This continent has the greatest geographical concentration of cultural and linguistic diversity. Which explains why, for almost two millennia, Europe was rocked by constant civil wars. And over the past 70 years we’ve achieved a minor geopolitical, historical and civilisational miracle: a political equation free of hegemony which permits peace. And this is due to the fact that Europe experienced one of the most brutal conflicts, the most brutal in its entire history, and, I would say, reached its lowest ebb in the 20th century.

Europe was built on this notion that we would pool the things we had been fighting over: coal and steel. It then structured itself as a community, which is not merely a market, it’s a political project. But a series of phenomena have left us on the edge of a precipice. In the first place, Europe has lost track of its history. Europe has forgotten that it is a community, by increasingly thinking of itself as a market, with expansion as its end purpose. This is a fundamental mistake, because it has reduced the political scope of its project, essentially since the 1990s. A market is not a community. A community is stronger: it has notions of solidarity, of convergence, which we’ve lost, and of political thought.

Moreover, Europe was basically built to be the Americans’ junior partner. That was what lay behind the Marshall Plan from the beginning. And this went hand in hand with a benevolent United States, acting as the ultimate guarantor of a system and of a balance of values, based on the preservation of world peace and the domination of Western values. There was a price to pay for that, which was NATO and support to the European Union. But their position has shifted over the past 10 years, and it hasn’t only been the Trump administration. You have to understand what is happening deep down in American policy-making. It’s the idea put forward by President Obama: “I am a Pacific president”.

So the United States were looking elsewhere, which was in fact very astute from their point of view at the time: they were looking at China and the American continent. President Obama then theorised it as a geopolitical strategy of trading blocs, signed treaties and withdrew from the Middle East, saying: “This is no longer my neighbourhood policy”. But that then created a problem and a weakness: the 2013-2014 crisis, the failure to intervene in response to the use of chemical weapons in Syria, which was already the first stage in the collapse of the Western bloc. Because at that point, the major regional powers said to themselves: “the West is weak”. Things that had already begun implicitly became apparent in recent years.

Which already modified the relationship between Europe and the United States?

EM: The United States remains our major ally, we need them, we are close and we share the same values. I care a lot about this relationship and have invested a great deal in it with President Trump. But we find ourselves for the first time with an American president who doesn’t share our idea of the European project, and American policy is diverging from this project. We need to draw conclusions from the consequences. The consequences, we can see them in Syria at the moment: the ultimate guarantor, the umbrella which made Europe stronger, no longer has the same relationship with Europe. Which means that our defence, our security, elements of our sovereignty, must be re-thought through. I didn’t wait for Syria to do this. Since I took office I’ve championed the notion of European military and technological sovereignty.
So, firstly, Europe is gradually losing track of its history; secondly, a change in American strategy is taking place; thirdly, the rebalancing of the world goes hand in hand with the rise—over the last 15 years—of China as a power, which creates the risk of bipolarisation and clearly marginalises Europe. And add to the risk of a United States/China “G2” the re-emergence of authoritarian powers on the fringes of Europe, which also weakens us very significantly. This re-emergence of authoritarian powers, essentially Turkey and Russia, which are the two main players in our neighbourhood policy, and the consequences of the Arab Spring, creates a kind of turmoil.

All this has led to the exceptional fragility of Europe which, if it can’t think of itself as a global power, will disappear, because it will take a hard knock. Finally, added to all this we have an internal European crisis: an economic, social, moral and political crisis that began ten years ago. Europe hasn’t re-lived civil war through armed conflict, but has lived through selfish nationalism. In Europe there has been a north-south divide on economic issues, and east-west on the migration issue, resulting in the resurgence of populism, all over Europe. These two crises—economic and migration—hit the middle classes particularly hard. By raising taxes, by making budgetary adjustments which hurt the middle classes, which I believe was a historic mistake. That’s incidentally what lies behind the rise in extremism throughout Europe. A Europe that has become much less easy to govern.

Given all the challenges I’ve just listed, we have a Europe in which many countries are governed by coalitions, with fragile majorities or unstable political balances. Look at Germany, Italy, Spain, Belgium, look at the United Kingdom which you know well, look at France. Admittedly, we have strong institutions, a majority until 2022. But we’ve also had a very tough social crisis, which we haven’t yet put behind us, and which has been the French way of responding to this crisis. Not a single European country has been spared. Except those that turned their backs on liberal democracy, and decided to get much tougher. You could say that Hungary and Poland have sheltered themselves from such crises, even though there are warning signs in Budapest.

So, given all these factors, I don’t think I’m being either pessimistic or painting an overly gloomy picture when I say this. I’m just saying that if we don’t wake up, face up to this situation and decide to do something about it, there’s a considerable risk that in the long run we will disappear geopolitically, or at least that we will no longer be in control of our destiny. I believe that very deeply.

But how in practical terms can you meet the challenge you describe? How will you actually overcome all the resistance, the obstacles, and build this European sovereignty?

EM: First of all, things are changing; we need to keep explaining this. There is a deep current of thought that was structured in the period between 1990 and 2000 around the idea of the “end of history”, of a limitless expansion of democracy, of the triumph of the West as a universal value system. That was the accepted truth at the time, until the 2000s, when a series of shocks demonstrated that it wasn’t actually so true.

So I think the first thing to do is to regain military sovereignty. I pushed European defence issues to the forefront as soon as I took office, at the European level, at the Franco-German level. At the Franco-German Council of Ministers on 13 July 2017, we launched two major projects: the tank and the aircraft of the future. Everyone said: “We’ll never manage that.” It’s very tough, but we’re making progress, it’s possible. We launched the European Intervention Initiative that I announced at the Sorbonne and which is now a reality: on Bastille Day this year, we had the nine other member states in Paris. Since then, Italy has joined us, and Greece would also like to join this initiative. This shows that there is growing awareness of the defence question. Countries like Finland and Estonia have joined this initiative, countries which up until now were, for one, deeply suspicious of NATO, and, for the other, distrustful of Russia, so in a mindset of: “I surrender completely to NATO”. The instability of our American partner and rising tensions have meant that the idea of European defence is gradually taking hold. It’s the aggiornamento for a powerful and strategic Europe. I would add that we will at some stage have to take stock of NATO. To my mind, what we are currently experiencing is the brain death of NATO. We have to be lucid.

“The brain death of NATO?”

EM: Just look at what’s happening. You have partners together in the same part of the world, and you have no coordination whatsoever of strategic decision-making between the United States and its NATO allies. None. You have an uncoordinated aggressive action by another NATO ally, Turkey, in an area where our interests are at stake. There has been no NATO planning, nor any coordination. There hasn’t even been any NATO deconfliction. A meeting is coming up in December. This situation, in my opinion, doesn’t call into question the interoperability of NATO which is efficient between our armies, it works well in commanding operations. But strategically and politically, we need to recognise that we have a problem.

Do you now believe that Article Five doesn’t work either, is that what you suspect?

EM: I don’t know, but what will Article Five mean tomorrow? If the Bashar al-Assad regime decides to retaliate against Turkey, will we commit ourselves under it? It’s a crucial question. We entered the conflict to fight against Daesh [Islamic State]. The paradox is that both the American decision and the Turkish offensive have had the same result: sacrificing our partners who fought against Daesh on the ground, the Syrian Democratic Forces [a militia dominated by Syrian Kurds] That’s the crucial issue. From a strategic and political standpoint, what’s happened is a huge problem for NATO. It makes two things all the more essential on the military and strategic level. Firstly, European defence—Europe must become autonomous in terms of military strategy and capability. And secondly, we need to reopen a strategic dialogue, without being naive and which will take time, with Russia. Because what all this shows is that we need to reappropriate our neighbourhood policy, we cannot let it be managed by third parties who do not share the same interests. So that for me is an important point, it’s a priority issue which is both geopolitical and military. Then there’s the technological issue...

The gap between Europe’s defence, which doesn’t have an Article Five equivalent, and NATO is very hard to bridge though, isn’t it? It’s very hard to guarantee each other’s security with the same credibility that NATO has, even allowing for the weakening of NATO that you’ve just spoken of. So how do you get from an idea of collaboration to the guarantee of security, that NATO perhaps can’t provide anymore? How do you cross that gap, and project power too if necessary?

EM: First of all, NATO is only as strong as its member states, so it only works if the guarantor of last resort functions as such. I’d argue that we should reassess the reality of what NATO is in the light of the commitment of the United States. Secondly, in my opinion, Europe has the capacity to defend itself. European countries have strong armies, in particular France. We are committed to ensuring the safety of our own soil as well as to many external operations. I think that the interoperability of NATO works well. But we now need to clarify what the strategic goals we want to pursue within NATO are.

Europe may be in a position to do so if it accelerates the development of European defence. We’ve decided on enhanced cooperation between several member states, which involves pooling, a solidarity clause between member states. A European Defence Fund has been set up. We have the European Intervention Initiative, designed to be complementary to NATO. But you also need to have stress tests on these issues. France knows how to protect itself. After Brexit, it will become the last remaining nuclear power in the European Union. And so it’s also essential to think about this in relation to others.

It’s an aggiornamento for this subject. NATO was designed in response to an enemy: the Warsaw Pact. In 1990 we didn’t reassess this geopolitical project in the slightest when our initial enemy vanished. The unarticulated assumption is that the enemy is still Russia. It’s also true that when we intervene in Syria against terrorism, it’s not actually NATO that intervenes. We use NATO's interoperability mechanisms, but it’s an ad hoc coalition. So, the question about the present purpose of NATO is a real question that needs to be asked. Particularly by the United States. In the eyes of President Trump, and I completely respect that, NATO is seen as a commercial project. He sees it as a project in which the United States acts as a sort of geopolitical umbrella, but the trade-off is that there has to be commercial exclusivity, it’s an arrangement for buying American products. France didn’t sign up for that.

You’re right, Europe hasn’t demonstrated its credibility yet. I just think that attitudes are changing and that today European defence is complementary to NATO. But I also believe it now needs to become stronger, because it needs to be able to decide and increasingly take responsibility for more of our neighbourhood security policy, that’s legitimate.

In my discussions with President Trump when he says, “It’s your neighbourhood, not mine”; when he states publicly, “The terrorists, the jihadists that are over there, they’re European, they’re not American”; when he says, “It’s their problem, not mine”—we must hear what he’s saying. He’s stating a fact. It simply means what was only implicit under NATO until now: I am no longer prepared to pay for and guarantee a security system for them, and so just “wake up”. The NATO we’ve known since the beginning is changing its underlying philosophy. When you have a United States president who says that, we cannot, even if we don’t want to hear it, we cannot in all responsibility fail to draw the conclusions, or at least begin to think about them. Will he be prepared to activate solidarity? If something happens at our borders? It’s a real question. When he says such things, which are perfectly legitimate from the standpoint of a United States president, it means that perhaps some alliances, or the strength of these ties, are being reconsidered. I think that many of our partners have realised this and things are starting to move on this issue.

As I was saying, I also see the issue of technology as essential: artificial intelligence, data, digital technology and 5G, all forms of technology which are both civilian and military.

But on the question of 5G, Europe is divided...

EM: Because Europe has simply failed to have any degree of thinking or coordination on the issue. In other words, sovereign decisions and choices were de facto delegated to telecoms operators. I would put it as bluntly as that. I discussed it the other day at the European Round Table with the German Chancellor, and it was as if I’d used a swear word when I said: “Can you guarantee that the development of 5G on the most technologically sensitive cores will be totally European?” Nobody can. In my opinion some elements must only be European.

Exactly, these are divisions…

EM: They’re not divisions!

Opinions diverge on the attitude to be taken towards Huawei, for example.

EM: I don't want to stigmatise any manufacturer in particular, it wouldn't be effective. And those on the other side of the Atlantic who have occasionally stigmatised them ended up making deals. I'm just saying that we have two European manufacturers: Ericsson and Nokia. We have a number of key issues. The day that everyone is connected to 5G with critical information, will you be able to protect and secure your system? The day you have all your cyber-connections on a single system, will you be able to ring-fence it? That's the only thing that matters to me. On the other issues I'm business-neutral. But this is a sovereign matter. This is what sovereignty is all about.

For years we delegated the thinking on these issues to the telecoms operators. But they’re not in charge of the sovereignty of security systems. Their duty is to provide their shareholders with profits, I can’t blame them for that. In a way we’ve completely abandoned what used to be the “grammar” of sovereignty, which are issues in the general interest that cannot be managed by business. Business can be your partner, but it’s the role of the state to manage these things. So we put our foot in it, and I think there’s a change starting to take place on this issue. But it isn’t about mistrust or being commercially aggressive towards anyone.

I’ve always said to our partners, whether it’s the Americans or the Chinese: “I respect you because you’re sovereign”. And so I believe Europe will only be respected if it reconsiders its own sovereignty. You have to grasp the sensitivity of what we’re talking about. On the issue of 5G, we refer mostly to relationships with Chinese manufacturers; on the subject of data we mostly talk about relationships with US platforms. But today we’ve created conditions in Europe where it’s business that has decided these things. The result is that if we just allow this to continue, in ten years’ time, no one will be able to guarantee the technological soundness of your cyber-systems, no one will be able to guarantee who processes the data and how, of citizens or companies.

From what you're saying, it sounds as if you think your European partners are somewhat naive!

EM: I think Europe’s agenda was imposed on it for years and years. We were too slow on many issues. We did discuss these issues. But it wasn’t really a question we wanted to ask ourselves, because we lived in a trade-maximising world with secure alliances. The dominant ideology had a flavour of the end of history. So there will be no more great wars, tragedy has left the stage, all is wonderful. The overriding agenda is economic, no longer strategic or political. In short, the underlying idea is that if we're all linked by business, all will be fine, we won't hurt each other. In a way, that the indefinite opening of world trade is an element of making peace.

Except that, within a few years, it became clear that the world was breaking up again, that tragedy had come back on stage, that the alliances we believed to be unbreakable could be upended, that people could decide to turn their backs, that we could have diverging interests. And that at a time of globalisation, the ultimate guarantor of world trade could become protectionist. Major players in world trade could have an agenda that was more an agenda of political sovereignty, or of adjusting the domestic to the international, than of trade.

We have to be clear-sighted. I’m trying to understand the world as it is, I’m not lecturing anyone. I may be wrong. Can we blame anyone for not having seen this five or ten years ago? The United States also has its weaknesses. Take 5G: huge country, the biggest technology market. They no longer have their own genuine 5G players. They are dependent on the technology of others, the Europeans or Chinese. So it's not easy for anyone. But what I mean by this is that it seems to me that Europe was driven by a logic whose primacy was economic, with an underlying belief that was, basically, that the market economy suits everyone well. And that's not true, or not any more. We have to draw conclusions: it’s the return of a strategic agenda of sovereignty.

If we don't act, in five years’ time I won't be able to tell my fellow citizens: “Your data is protected. You want your data to be protected in France? You have this system that ensures your information is private, I can guarantee it”. If I tell them: “I can't guarantee it, I’m not the one who decides what shapes your life, from your relationship with your girlfriend, to managing your children’s daily lives and your accounts, etc...” and if we just let things happen, everything that makes up your life will be managed, used, monitored by people who have nothing to do with the state. If you want proof of this, look at Google's attitude to the European directives on copyright policy, a subject that affects you.

But in defence and technology, you described a Europe that’s failed to work together, a Europe that’s too fragmented. Do you believe that Europe can act together, within the present constitution of the European Union? Does it require a big centralisation of power, of money?

EM: These are subjects which Europe hadn’t previously taken on board. European defence was relaunched in the summer of 2017. It was something that hadn’t been put on the table since the mid-1950s, despite various efforts that began in 1999. We’ve only thought about technology in Europe in terms of the single market, ie, how to remove barriers, roaming, etc. We haven’t thought it through at all in terms of suppliers and the strategic aspect. Europe is divided on some issues, and it moves too slowly, notably on issues of economic stimulus, budgetary solidarity. It’s more the issue of integrating the euro zone, banking union, which aren’t moving fast enough, and which are a subject of division in Europe. Europe is also divided on the migration issue. Basically, Europe has been too slow to manage the two major crises it has experienced over the past ten years and to find joint solutions, on that you are right.

On the sovereignty agenda I’ve referred to, these are fairly new questions, and so we can move fast. On defence, Europe has moved quite quickly. Much more so than on other issues, because it’s basically a new environment. We need to share this geopolitical awareness and make sure that everyone is on board. On many of these subjects, the European Commission has competence: digital, single market, and now defence under enhanced cooperation. This incidentally is the French portfolio in the next Commission. That’s why it’s so important for us, but these are subjects in which the Commission has a major role to play.

As to the question of whether we change constitution, personally I don’t see the topic as closed, I’ve said that several times. But the question of whether we share the same agenda, in other words of pooling more in order to move towards a system that is somehow looser, softer, less and less strategic, I’m not in favour of that. I’m in favour of making things more effective, deciding more quickly, more clearly, changing the dogma and ideology that drive us collectively today. And to have a more sovereign, more ambitious project for Europe’s future, which is more democratic, and which on both digital and climate issues goes much faster and is more powerful. But that depends on getting the major European players behind this agenda. Having said that, I think at some point of course Europe will need to be reformed, of course we’ll need a Commission with fewer members, of course we’ll need to have qualified majority voting on a range of issues.

When we interviewed you in July 2017, you already seemed quite frustrated by Europe’s slow pace and especially by the Franco-German relationship and the Germans’ ability to work alongside you, and keep pace with you. Who will you build this Europe with, if it’s not the Germans?

EM: I’ve always said we must have the Germans alongside us, and that the British must be a partner on European defence. We’re keeping the bilateral treaties we upheld at Sandhurst. I believe that the UK has an essential role to play. Actually, the UK will be faced with the same question because the UK will be even more affected than us if the nature of NATO changes. So I see the bilateral relationship as essential from a military perspective. What is true is that the UK, even prior to Brexit, was opting for a much more aggressive strategy. From a technological and many other standpoints, they decided to abandon sovereignty for a Singapore-type model, I would call it. Personally, I’m not so sure that’s sustainable. I discussed this with Theresa May, and then with Boris Johnson, because I think it was the middle classes who reacted and voted for Brexit. I think the elites stand to gain from that type of model. I don’t believe that the middle classes do. I think the British middle classes need a better-functioning European model, in which they are better protected.
 
And with the Germans?

EM: And with the Germans you have to…

They don’t share your strategic vision!

EM: I’m in no position to lecture the Germans. They handled the turn of the millennium far better than we did. Why is there an issue with Germany? Germany isn’t at the same stage of its economic and political cycle as we are, so we need to rephase. Firstly, they handled the first decade of this century very successfully. They introduced reforms at the right time, they succeeded in opening up, in having a very competitive economy. They are the big winners of the euro zone, including of its dysfunctions. Today, it’s just that the German system needs to acknowledge that this situation is not sustainable. But as I said: persuading them, encouraging them to go in that direction, are the only means I have to bring them round to my position. I carry out my reforms, I’m not asking for their support or anything. But I tell them, even for you, this system is not sustainable. So at some point, they will be forced to readjust. Experience has shown that they sometimes take longer, but once they have made up their minds, they are better organised than many.

They don’t show very much sign of wanting to make that effort. I mean they push you back all the time.

EM: That’s not so true. On defence, they are with us, which was taboo. They are with us strategically, including on ambitious projects, including on arms exports, that’s a real asset. They’ve also supported the mechanisms for integrating the euro zone. Now we have a problem of scale, and it’s true that the taboo is the question of budget stimulus. That’s true for the whole of Europe. We set our ratios in an environment which was a very different environment in terms of rates and liquidity.

I would widen the focus. We’re in a geopolitical situation where no one can really describe China’s budgetary state. We assume that they’re going for it, they’re investing massively. The United States has increased its deficit in order to invest in strategic issues and boost the middle-income brackets. As Europe is alone in consolidating, what is Europe’s situation today? I’ve said this to other bosses in rather brutal terms, but it is a macroeconomic and financial reality. Europe is one of the continents with the highest levels of savings. A large part of those savings is used to buy American Treasury bonds. So with our savings, we’re paying for America’s future, and what’s more we’re exposing ourselves to vulnerability. It’s absurd.

Given this context, we need to rethink our macroeconomic deal. We need more expansion, more investment. Europe can’t be the only zone not to do so. I think that’s also why the debate about the 3% of national budgets and the 1% for the European budget, belongs in the past century. This sort of debate won’t enable us to develop this policy. This sort of debate won’t allow us to prepare the future. When I look at our level of investment in artificial intelligence, compared with China or the United States, we’re just not in the same league.

Could we come back to your diplomatic activity? We’ve seen a great deal of activity on the Iranian dossier, but also Ukraine. You put forward the idea of France as a balancing power, that’s to say a power that can talk to others, have an open dialogue with all. Isn’t there an element of contradiction between that ambition and the ambition to create a militarily powerful Europe?

EM: I don’t believe so in the slightest. Quite the contrary. Europe in any case has to think of itself as a balancing power. But I think that it’s France’s role, as a permanent member of the Security Council, a nuclear power, founding member of the European Union, a country which is present through its overseas territories on every continent and which remains very present because of the French-speaking world. We have unparalleled reach. Basically, only the UK, via the Commonwealth, can claim a similar reach, although it’s decided to follow a different path. But our traditions and our diplomatic history are different: we’re less aligned with American diplomacy, which in this world gives us more room for manoeuvre.

When I say balancing power, that also raises the question of our allies. But to put it very simply, we have the right not to be outright enemies with our friends’ enemies. In almost childish terms, that’s what it means. That we can speak to people and therefore build balances to stop the whole world from catching fire.

I don’t think it’s in the least incompatible. Because it’s first of all what enables us to be effective and have leverage in the European neighbourhood. It’s also what allows us to enact the fact that, for me, the point of military power is not necessarily for it to be used. It’s used in the fight against terrorism, in Africa, and as a partner in the international coalition. However, it essentially serves our diplomacy. I think it’s very important to keep both levers, and therefore to seek to play this role of balancing power as well as to maintain military credibility. These days, if you don’t have military credibility, in a world where authoritarian powers are on the rise again, it won’t work.

And actually this is why what just happened in Syria is dramatic. We’ve enacted a military retreat. It’s the opposite of what we obtained from the Americans on 13 April 2018, during the strikes against the Syrian chemical-weapons programme, which enhanced our credit in the region, including from a diplomatic standpoint. With Operation Hamilton, we carried out surgical strikes on chemical-weapons bases in Syria. We showed that the red line was being enforced. Which was not done in 2013-2014. So it’s a combination of both, I think it’s very complimentary.

You have spoken about the essential value of humanism as being the essence of what Europe brought to the world. And this evening you’ve spoken to us about a world that is more and more dominated by realpolitik, that the idea that Western values had permanently triumphed was false. Yet many of your European partners find it very difficult to act in a realpolitik way because it requires them to look the other way, to talk to Mr Putin for instance, or to deal with China despite what’s happening to the Uighurs in Xinjiang. How do you reconcile that question of humanity and humanism and the requirements of realpolitik in a hostile and dangerous world?

EM: First of all, there’s a factor which we may have underestimated, which is the principle of the sovereignty of the people. And I think that the spread of values, of the humanism that we hold high, and the universalisation of these values in which I believe, only work to the extent that you are able to convince the people. We’ve sometimes made mistakes by wanting to impose our values, by changing regimes, without popular support. It’s what happened in Iraq or in Libya. It’s perhaps what was envisaged at one point in Syria but failed. It’s an element of the Western approach, I would say in generic terms, that was a mistake at the beginning of this century, undoubtedly fatal, and sprang from the union of two forces: the right to intervene with neo-conservatism. And these two forces intertwined and produced dramatic results. Because the sovereignty of the people is in my opinion an unsurpassable factor. It’s what made us what we are, and it must be respected everywhere.

The great difficulty is that we are witnessing a sort of backlash, the return of other competing values. Non-democratic models, which are challenging European humanism like never before. I’ve often said that our model was built in the 18th century with the European Enlightenment, the market economy, individual freedom, democratic rule and the progress of the middle classes. The Chinese model is a model that brings together a market economy and an expanding middle class, but without freedom. Some people say it works, so there's some kind of living proof. I don’t know whether it’s sustainable, I don’t think so. But I think that this non-sustainability is at some point demonstrated by the people in terms of the tension it creates.

The question now is whether our model is sustainable, because I see people everywhere in our countries who are willing to go back on some of these parameters. People who say: “Well, I'm having second thoughts about the market economy, maybe in fact we should withdraw from the world and move towards protectionism or isolationism.” Others who say: “Well, I'm willing to give up certain freedoms to move towards a more authoritarian regime if it protects me more, and allows for growth and greater wealth.” This crisis is right here among us, advocated by a number of parties in our democracies. It’s emerging in Europe, and should lead us to question ourselves. And so I think it would be wrong simply to say: “I want humanism and I’m going to impose it on others.” The question is how to pursue a strategic agenda while at the same time fostering an agenda for development, an economically open agenda, a political, cultural agenda, through which you can consolidate this humanism.

That’s my firm belief for Africa and it's what I'm pushing for in African policy: a massive reinvestment in education, health, work, with Africans, a deep empowerment. It’s also the reason why I want to work with new partners. I was for example the first to host the Sudanese prime minister, from the transitional government, we’ve provided a great deal of help to Prime Minister Abiy in Ethiopia, because they embody this model, in countries we thought had turned their backs on this model. Basically, I think that European humanism, in order to win, needs to become sovereign once again and to rediscover a form of realpolitik.

We now need to think about this, to equip ourselves with the “grammar” of today, which is a grammar of power and sovereignty. This is also what justifies my cultural and copyright policy, for example. I want to defend European authors and European creativity, because this is how humanism spreads. Today the biggest threat to humanism is authoritarian regimes, but also political religious ideology. The rise of radical political Islam is undoubtedly the foremost enemy of European humanist values, which are based on the free and rational individual, equality between women and men, and emancipation. The model of subjugation and domination today is that of radical political Islam. How do you fight this? You can say, when they resort to terrorism, I’ll fight them. The other way is by fostering democracy, by demonstrating that other models, including cultural, economic and social models, can emerge.

On the subject of authoritarian regimes, you have called for a rapprochement with Russia, evoking in a way Obama's reset policy, which in the end was not a great success. What gives you reason to think that this time it will be different?

EM: I look at Russia and I ask myself what strategic choices it has. We’re talking about a country that is the size of a continent, with a vast land mass. With a declining and ageing population. A country whose GDP is the same size as Spain’s. Which is rearming at the double, more than any other European country. Which was legitimately the subject of sanctions over the Ukrainian crisis. And in my view this model is not sustainable. Russia is engaged in over-militarisation, in conflict multiplication, but has its own internal issues: demography, economy, etc. So what are its strategic options?

One option is: rebuild a superpower by itself. That will be extremely difficult, even if our own errors have given it some leverage. We showed ourselves to be weak in 2013-2014, and Ukraine happened. Today Russia is optimising its game in Syria because of our own errors. We’re giving it some breathing space, so it can still play that way. But all that is very tough, for the reasons I mentioned, along with a political and ideological model based on identity-based conservatism that prevents Russia from having a migration policy. Because the Russian population is composed of and surrounded by Muslim populations that worry it a lot. Given the size of the territory, it could have had a tremendous growth lever, namely a migration policy. But no, it’s an Orthodox conservative political project, so that won’t work. I don't believe much in this stand-alone option.

A second path that Russia could have taken is the Eurasian model. Only it has a dominant country, namely China, and I don’t think that this model would ever be balanced. We’ve seen this in recent years. I look at the table plans that are laid out for meetings for the new Silk Road, and the Russian president is seated further and further away from President Xi Jinping. He can see things are changing, and I'm not sure he likes it. But the Russian president is a child of St Petersburg. He was born there; his elder brother died in the great famine and is buried in St Petersburg. I don't believe for one second that his strategy is to be China's vassal.

And so what other options does he have left? Re-establishing a policy of balance with Europe. Being respected. He’s hard-wired to think: “Europe was the vassal of the United States, the European Union is a kind of Trojan Horse for NATO, NATO was about expansion right up to my borders.” For him, the 1990 deal wasn’t respected; there was no “safe zone”. They tried to go as far as Ukraine, and he wanted to put a stop to it, but through traumatic dealings with us. His conservatism led him to develop an anti-European project, but I don’t see how, in the long term, his project can be anything other than a partnership project with Europe.

But you’re basing your analysis on logic, not on his behaviour?

EM: Yes I am. His behaviour in recent years has been that of a man who was trained by the [security] services with a state that is more disorganised than we realise. It’s a huge country with the logic of power at its centre. And a kind of obsidional fever, that’s to say the feeling of being besieged from everywhere. He experienced terrorism before we did. He strengthened the structure of the state at the time of the Chechen wars, and then he said: “it’s coming at us from the West”.

My idea is not in the least naive. I didn’t by the way talk about a “reset”, I said it might take ten years. If we want to build peace in Europe, to rebuild European strategic autonomy, we need to reconsider our position with Russia. That the United States is really tough with Russia, it’s their administrative, political and historic superego. But there’s a sea between the two of them. It’s our neighbourhood, we have the right to autonomy, not just to follow American sanctions, to rethink the strategic relationship with Russia, without being the slightest bit naive and remaining just as tough on the Minsk process and on what’s going on in Ukraine. It’s clear that we need to rethink the strategic relationship. We have plenty of reasons to get angry with each other. There are frozen conflicts, energy issues, technology issues, cyber, defence, etc. What I’ve proposed is an exercise that consists of stating how we see the world, the risks we share, the common interests we could have, and how we rebuild what I’ve called an architecture of trust and security.

What does that mean in practical terms?

EM: It means, for example, that we’re aligned on the terrorist issue, but we don’t work enough on it together. How do we achieve that? We get our [intelligence] services to work together, we share a vision of the threat, we intervene perhaps in a more coordinated way against Islamist terrorism throughout our neighbourhood. We show that it’s in our best interests to collaborate on cyber, which is where we’re waging total war against one another. How it’s in our interests to deconflict on many issues. How it’s in our interests to resolve frozen conflicts, with perhaps a broader agenda than just the Ukrainian issue, so we look at all the frozen conflicts in the region and explain our position. What guarantee does he need? Is it in essence an EU and a NATO guarantee of no further advances on a given territory? That's what it means. It means: what are their main fears? What are ours? How do we approach them together? Which issues can we work on together? Which issues can we decide no longer to attack each other on, if I can put it that way? On which issues can we decide to reconcile? Already, sharing, we have more discussions. And I think it's very productive.

And when you speak to your counterparts in Poland and the Baltic States about this vision, what do they say?

EM: It depends on the country. In Poland, there’s some concern. But I'm starting to talk to them. Obviously I’ve talked about it first with Germany, but I do have partners who are moving on this. Finland has moved significantly, they’re in the European Intervention Initiative. I went to Finland, I was the first French President in more than 15 years to go there. President Niinistö and I spoke together, we made some progress. I’ve discussed it with Denmark, I’ve discussed it with the Baltic States—Estonia and Latvia. Things are moving forward. I'm not saying that everyone is on the same line. I had a very long discussion on this subject with Viktor Orban. He’s quite close to our views and has a key intellectual and political role within the Visegrad group, which is important. That’s also the way we may be able to convince the Poles a little more.

So, I think things are changing. I can't blame the Poles. They have a history, they have a relationship with Russia, and they wanted the American umbrella as soon as the wall fell. Things won't happen overnight. But once again, I am opening a track that I don’t think will yield results in 18 or 24 months. But I have to start all these projects at the same time, in a coherent way, with some things that should have an immediate effect and others that may have an effect in five or ten years' time. If I don't take this path, it will never open up. And I think that would be a huge mistake for us. Having a strategic vision of Europe means thinking about its neighbourhood and its partnerships. Which is something we haven’t yet done. During the debate over enlargement, it was clear that we are thinking about our neighbourhood above all in terms of access to the European Union, which is absurd.

Speaking of which, your policy towards North Macedonia and Albania has sparked a lot of criticism from your partners. How do you explain your position?

EM: But I’ve told them they’re not being consistent…

But you yourself said that you wanted a strategic Europe with regard to its neighbourhood!

EM: But should we be the only ones to say: “the strategy is to integrate our neighbourhood”? That’s a weird political purpose. In fact I’d urge you to examine the consistency of an approach that amounts to saying: “the heart of our foreign policy is enlargement”. That would mean Europe thinks of its influence only in terms of access, notably to the single market. That’s antagonistic to the idea of a powerful Europe. It’s Europe as a market.

I’ve tried to be consistent, I’ve told them: “We have a problem. We can’t make it work with 27 of us; 28 today, 27 tomorrow. Do you think it will work better if there are 30 or 32 of us?” And they tell me: “If we start talks now, it will be in ten or 15 years.” That’s not being honest with our citizens or with those countries. I’ve said to them: “Look at banking union”. The crisis in 2008 with these big decisions; end of banking union in 2028. It’s taking us 20 years to reform. So even if we open these negotiations now, we still won’t have reformed our union if we carry on at today’s pace.

So for me we need: one, a consistency test. If we want a powerful Europe, it has to move faster and be more integrated. That’s not compatible with the opening of an enlargement process right now. Two, those who tell you that we must enlarge are the same who say we must keep the budget at 1%. That's the metaphor I used about toast the other day. Some want the piece of toast to keep getting bigger and bigger, but when it comes to spreading on more butter, they refuse. In the end Europe becomes a market, but there is no longer any solidarity, and no policy for the future. If we spend the same amount of money on something that’s bigger, there’s no longer any convergence policy, there’s no longer any political project in the long run, and there’s no longer any capacity to invest in relation to the outside world. So then they tell you: it’s the only way to prevent Russia, Turkey and China from being the kingmakers in these countries. But these influences persist, and are increasing, in countries that are already in negotiations, or sometimes even already members.

At the very least if we said: “We’ll make an effort, we’ll invest, we’ll tell our businesses to go full speed ahead, we’ll spend on development, on culture, education”, that would make sense. Opening a purely bureaucratic process is absurd.

I should add that most of them were in favour of opening up to North Macedonia, but nearly half of them were against opening up to Albania. Fatal error.

Do you think they’re hiding behind France?

EM: I don’t just think that, I know it. Ask them tomorrow whether they want to open the door to Albania. Half of them will say no. They want to open up to North Macedonia, it’s small, it’s changed its name and that’s a real historic achievement. It doesn’t frighten anyone. The reality is that if we don’t open up to Albania, we’ll inflict a terrible trauma on the region. There are Albanian-speaking communities everywhere. If you humiliate Albania, you will destabilise the region in a lasting way.

So my conviction is that, one, we need to reform our membership procedures, they’re no longer fit for purpose. They’re not strategic. They’re not political, too bureaucratic and not reversible, whereas you have to be able at some point to consider the question of reversibility. Two, if you’re concerned about this region, the first question is neither Macedonia, nor Albania, it’s Bosnia-Herzegovina. The time-bomb that’s ticking right next to Croatia, and which faces the problem of returning jihadists, is Bosnia-Herzegovina. The third issue is that we need to reform our membership procedures before we open negotiations. If we achieve this reform in the coming months, I’d be ready to open negotiations. If they’ve also made the few extra remaining efforts. But I don’t want any further new members until we’ve reformed the European Union itself. In my opinion that’s an honest, and indispensable, prerequisite.

One last question: it seems to me a corollary of what you are saying about Syria and Turkey that, in the long run, Turkey doesn’t belong in NATO. Is that your view?

EM: I couldn’t say. It’s not in our interest to push them out but perhaps to reconsider what NATO is. I applied exactly the same reasoning to the Council of Europe and Russia. I was roundly criticised for that, but I believe it’s a stronger message because the Council of Europe involves obligations. Keeping Russia in the Council of Europe was about giving greater protection to Russian citizens. In any case, I think the question that needs to be asked is: “What does it mean to belong to NATO?” I think that, in the current context, it’s more in our interest to try to keep Turkey within the framework, and in a responsible mindset, but that also means that given the way NATO operates today, NATO’s ultimate guarantee must be clear with regards to Turkey. And today, what’s caused this friction? What we have seen, why I spoke about “brain death”, is that NATO as a system doesn’t regulate its members. So as soon as you have a member who feels they have a right to head off on their own, granted by the United States of America, they do it. And that’s what happened.

Thank you very much

EM: Thank you


Google
 

Postări populare