Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

18.11.16

Din culisele Revoluţiei române din 1989

peromaneste:  A mai cazut unul stramb, ca si pana acum, pe o cauza minora, asaincat romanii sa nu cumva sa inceapa a le pune cap la cap si intelege in sfarsit cum s-a ajuns aici--in felul asta, se pune de o reluare a ciclului, de la capat, cu toate excesele caci nu se invata lectia istoriei.  Este vorba de Adrian Severin, aventurierul care a inceput procesul violent de destructurare economica a Romaniei, aruncand milioane de salariati romani in disperare.  Acesta este intemnitat pe o cauza minora, ceea ce-l face de facto candidat la martiraj politic.  Asa s-a vrut sau chiar nu mai conteaza?  Iata un articol din anul 2012 trimis de un cititor pentru a-l pune pe Adrian Severin, impreuna cu alti cativa, in cadrul istoriei inceputului de ani 1990.

„Timp de peste 20 de ani, a existat un interes major din partea autorilor războiului secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea cu orice preţ a socialismului la nivel global, de a-l ascunde, atât cât a fost posibil sau de a se confecţiona măcar o imagine idilică, de epopee, a câtorva aspecte esenţiale ale evenimentelor din decembrie 1989, considerate punctul zero al startului României spre democrație. Prin urmare, rămâne şi azi de actualitate menținerea poporului român şi a armatei sale în minciună, pentru protejarea celor 2 mascote (Iliescu şi Constantinescu), emanate pentru a facilita ducerea Războiului Secret împotriva ţării lor. (Vezi: România, ţinta celei mai mari operaţiuni de spionaj economic din ultimii 40 de ani).
Ar fi bine să reamintesc că pentru legitimarea aparentului proces revoluţionar şi al emanaţilor din decembrie 1989 (ambele fiind creaţii ale Războiului Secret purtat prin operaţiuni sub acoperire împotriva ţării noastre, prin care s-a reuşit distrugerea inamicului - poporul român la el acasă) au fost necesare 5.205 victime, dintre care 1.116 de morţi (663 dintre aceştia fiind militari) şi 4.089 de răniţi. Din cei 1.116 de morţi, pe 22 decembrie, la ora 12:09, când Ceauşescu a fugit din sediul CC, erau înregistrați 126, toţi civili.
Pentru necunoscători, trebuie să spun că orice Hotărâre a comandantului de la cel mai mic eşalon tactic până la cel strategic nu se lua înainte de 1990 şi nu ia nici azi în orb, urmărind programul Televiziunii Române Libere, ci în baza unui algoritm introdus pentru prima dată în manualul de ştiinţă şi artă militară numit ”Vom Kriege” - Despre război) de generalul prusac Carl Philipp Gottlieb von Clausewitz (1780-1831), valabil ad-litteram şi în zilele noastre. Această Hotărâre are formă grafică, adică se reprezintă prin semne convenţionale şi tabele justificative pe o hartă militară, aşa cum prevedeau regulamentele operativ-strategice AN-1 şi AN-2, întrucât era şi este un act juridic, care te trimite direct în faţa plutonului de execuţie. Pe hartă apar, plasate cu precizie, poziţiile de luptă, zonele de foc sau dispozitivele de marş ale tuturor unităţilor şi subunităţilor proprii. Regulamentele prevedeau ca poziţiile respective să fie actualizate permanent de către echipele de stat major, pe timpul derulării operaţiei. Una din primele probleme de rezolvat înaintea elaborării Hotărârii era stabilirea structurii Conducerii în care sunt stabilite fluxurile de transmitere a ordinelor, dispoziţiilor şi informaţiilor, în mod obligatoriu în formă secretizată, pe cale ierarhică şi în concordanță doar prin mijloacele de telecomunicaţii de tip militar, existente în înzestrare.
Orice om cu puţină experienţă în domeniu îşi dă seama că sediul Comitetului Central nu asigura condiţiile minime exercitării atribuţiilor de comandă. Cu ocazia transmisiei aşa-zisei revoluţii în direct n-am văzut decât un general de operetă, fără stat major, dotat cu un simplu telefon şi care teoretic avea sub comanda sa: 4 armate de arme întrunite ca forţe terestre, 2 mari unităţi de Apărare AA, 2 divizii de aviaţie cu peste 20 de baze aeriene, 2 divizii de marină militară, una la litoral şi cealaltă de-a lungul fluviului Dunărea. Aşadar, piesa de teatru jucată în sediul CC de către generalul-maior Ştefan Guşe, șeful Marelui Stat Major, în noaptea de 22/23.12.1989, n-are nimic comun cu arta militară şi nu poate fi numită conducere militară.
În vara anului 1988, armata a 2-a română a organizat şi executat o aplicație demonstrativă de forţare a cursului fluviului Dunărea cu efectivele unei divizii mecanizate la Stelnica (lângă Feteşti). Circa 250 de TAB-uri şi MLI-uri au traversat fluviul Dunărea prin 4 sectoare de forţare amenajate genistic, susţinute cu foc de un divizion de nave blindate, 1 batalion de paraşutişti a fost lansat din avioane în spatele ”inamicului” pentru învăluirea dispozitivului advers, 3 escadrile de elicoptere au executat sprijin cu foc şi transportul unui batalion de desant aerian, 2 escadrile de aviaţie vânătoare au acoperit aerian zona operaţiilor, angajând lupta aeriană cu ”inamicul”. Pontonierii au asamblat contra-cronometru 2 poduri de pontoane peste fluviu, 1 regiment de tancuri şi alte categorii de tehnică grea, fiind transportate cu portiţe (un fel de bacuri). Pentru comparaţie, după 1990, nici o aplicaţie n-a mai depăşit eşalonul companie, iar forţări de cursuri de apă nu au mai avut loc, toate unităţile de pontonieri fiind desfiinţate, portiţele fiind „împrumutate” de generalul Eugen Bădălan omului de afaceri Tărâţă Culiţă pentru exploataţia sa agricolă din balta Brăilei.
Prin urmare, în decembrie 1989 nu a fost vorba despre înfruntarea unui inamic, superior pregătit în guerilă urbană şi dispunând de mijloace performante de diversiune radio-electronică, aşa cum se afirmă. Pentru că în acei ani, trupele româneşti erau bine organizate, înzestrate şi pregătite pentru a respinge o agresiune externă. Însă erau total descoperite în cazul trădării lor, comise cu cinism, de o mulţime de oameni, de mult angajaţi în obţinerea victoriei împotriva României în războiul secret, colonei şi generali, numiţi să le conducă în luptă".
Din dispoziţia general-maiorului Gheorghe Negoşanu, șeful de stat major al comandamentului Apărării AA a teritoriului, pe 22 decembrie 1989 de la orele 19:00 nici o aeronavă militară sau civilă nu mai era autorizată să decoleze de pe teritoriul României. Simultan cu aceasta, comandamentul Aviaţiei militare şi a apărării AA a Teritoriului, a creat o echipă de luptă din care a făcut parte şi colonelul Magdalena Ion – şeful artileriei AA, care a condus supravegherea şi apărarea spaţiului aerian al României din punctul de comandă principal al Forțelor aeriene (PCP). Colonelul Magdalena Ion a fost, alături de alţi ofiţeri şi generali, la originea multor ordine care s-au soldat cu victime din rândul militarilor români, el nefiind niciodată anchetat, ba mai mult decât atât, fiind avansat de preşedintele Emil Constantinescu la gradul de general de brigadă şi numit în funcţia de secretar al Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT). În cei 8 ani de mandat (2004-2012) preşedintele Traian Băsescu a avansat 715 generali, printre ei numărându-se şi Magdalena Ion (de 2 ori), acesta ieşind la pensie cu epoleţii încărcaţi de 4 stele de general. Echipa de luptă a lui Magdalena, îşi exercita actul de conducere dispunând de toate elementele de comandă şi informare ale modernului sistem automatizat ALMAZ-2. Rolul lui ALMAZ-2 fiind acela de interfaţă de monitorizare a componentelor sale aflate în dotarea tuturor unităților şi marilor unităţi de aviaţie şi de apărare A.A. a Teritoriului.
Mai trebuie ştiut că planificarea unui zbor al unei aeronave militare, precum cel al elicopterelor din decembrie 1989, urma un algoritm obligatoriu. Echipa de luptă din punctul de comandă principal al Forţelor aeriene (PCP) fiind responsabilă de planificarea şi coordonarea tuturor zborurilor aeronavelor militare şi civile în spaţiul aerian al României. Prin urmare, dispunând de echipamentele necesare, PCP răspundea de înştiințarea propriilor unităţi de artilerie şi rachete AA, precum şi ale celorlalte categorii de forţe armate (unităţile aparţinând trupelor de uscat şi marinei militare), despre situaţia aeriană existentă. Informaţiile acestea fiind vitale pentru asigurarea securităţii zborurilor aeronavelor proprii. Mai mult decât atât, dreptul de a da ordinul de deschidere a focului de nimicire, aparţinea echipei de luptă din PCP. Putea da un astfel de ordin, în cazul unei aeronave militare, căreia i-a repartizat tot el o misiune de întrebuințare în luptă, doar un nebun sau unul care fusese racolat de partea războiului secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire şi avea drept sarcină să-i omoare pe proprii săi subordonați.
Pe 23 decembrie, orele 11:30 Valentin Voicilă, șeful Comitetului Revoluţionar Arad l-a informat pe omologul său de la Deva, judeţul Hunedoara că şeful Inspectoratului General al Miliției române, general-locotenent Constantin Nuţă, (fostul şef al Direcției a IV-a - Contrainformaţii Militare) şi adjunctul său, general-maior Velicu Mihalea, se aflau în rapidul Pannonia 22, de la Timişoara în drum spre Bucureşti, fiind transmise telefonic şi vagonul şi numerele locurilor pe care erau aşezaţi cei doi. Generalii au fost arestaţi în gara Deva, reţinuți câteva ore în UM 01719-Deva, de unde Ion Iliescu a decis transportarea lor la Bucureşti, cu un elicopter al MApN. În acest scop a fost destinat elicopterul IAR-330 nr. 72 de la regimentul 58 Elicoptere de la Sibiu, având echipajul format din: maior Nicolae Tudor, pilot-comandant, căpitan Victor Motica, pilot-secund şi maistru militar clasa a III-a Nicolae Galaftion, mecanic de bord. Elicopterul a decolat de la Deva în jurul orelor 19:40, în zbor comunicându-se echipajului să urmeze cursul râului Mureş până la Alba Iulia şi de acolo să se îndrepte spre Sibiu, unde urma să aterizeze. În același timp, au fost alertate unităţile din garnizoana Alba Iulia, militarii primind ordin să doboare orice aparat de zbor ce se apropie de oraş, întrucât era vorba de ”terorişti”. La câteva minute după ce elicopterul nr. 72 a survolat UM 01496-pontonieri asupra sa au fost trase câteva rafale scurte, de câte 3-5 proiectile de diferite calibre, de la sol. 12 proiectile calibru 7,62 mm au atins aparatul, avariind instalaţia de alimentare cu combustibil şi pe cea a comenzii hidraulice, elicopterul prăbuşindu-se şi luând foc. Toţi cei din elicopter au murit arşi.
Ancheta în cazul elicopterului IAR-330 nr. 72 a fost condusă de procurorul Ilie Botoş, de la Parchetul Militar Cluj, dosarul fiind soluţionat de acesta în 1994, ca fiind un accident de muncă provocat de echipajul elicopterului. Potrivit jurnalistei Ondine Gherguț, Ilie Botoş a fost parașutat peste noapte ca magistrat militar de către unchiul său, general-maior Ioniţă Botoș, șeful comandamentului Serviciilor Armatei în 1990. Ioniţă Botoş a fost cel care a primit pe 14 iunie 1990, de la Ion Iliescu, ordinul de a încazarma și hrăni circa 990 de mineri în două unităţi militare ale MApN de pe şoseaua Olteniţei din Bucureşti. Ofiţerii de intendenţă ale celor 2 unităţi care au dus la bun sfârşit această misiune erau locotenenţii majori Gabriel Oprea (președintele UNPR) şi Eugen Bejinariu, ambii parlamentari USL. Potrivit actelor judiciare din dosarul ”Mineriadei”, cei aproape 1.000 de mineri au fost selectaţi din grupurile venite de la minele din Valea Jiului de către Bogdan Niculescu Duvaz (deputat din 1990 şi până azi) şi de alte persoane străine, posibil militari din forțele speciale. Minerii au fost echipați cu uniforme militare kaki şi urmau să fie instruiţi în cele 2 unităţi militare, devenind formaţiunea paramilitară „Poliția Minerească".
În 2002 procurorul militar Ilie Botoş a devenit el însuși expert în operaţiuni speciale, fiind atestat de forţele speciale americane „Delta Force” şi numit procuror șef-adjunct la Parchetul Naţional Anticorupţie. În 2003, la vârsta de 38 de ani, a fost avansat la gradul de general de brigadă (fără să fi urmat măcar cursurile unei şcoli militare de ofiţeri) şi numit procuror General al României, funcție pe care a ocupat-o până în 2006, când a fost demis, odată cu ”fuga” teroristului Omar Hayssam din ţară. În 2007 şi 2011, preşedintele Traian Băsescu l-a avansat pe Ilie Botoş la gradul de general-maior (cu 2 stele) şi general-locotenent (cu 3 stele), iar în august 2012 Corneliu Dobriţoiu, în calitatea sa de ministru al Apărării, l-a numit şef al Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării (DGIA).
În ziua de 24 decembrie 1989, la orele 07:30 echipajele elicopterelor nr. 82 şi 89, aparținând Regimentului 59 Elicoptere - Tuzla, au primit misiunea de cercetare aeriană şi vânătoare liberă, în condiţii de interdicţie a utilizării echipamentelor radio, în zona Adamclisi - Ioan Corvin, unde fusese semnalată prezenţa unui elicopter neidentificat. La orele 08:05 au decolat în formaţie şi după o patrulare de 30 minute, fără a constata nimic suspect, piloţii celor 2 elicoptere au luat decizia să ia înălţime şi să se întoarcă la bază. După ce a trecut deasupra unui deal, echipajul elicopterului nr. 82 a auzit o explozie şi a avut senzaţia că se trage asupra lui. Încercând imediat să ia legătura radio cu echipajul elicopterului nr. 89, aflat în spatele dealului, acesta n-a răspuns. În schimb, la sol a apărut un incendiu şi, apropiindu-se de acel loc, s-a putut identifica elicopterul cu nr. 89, care ardea. Echipajul elicopterului nr. 89, era format din: locotenent-colonel Serghei Eftimie, pilot-comandant, 43 ani; căpitan Enache Mihai, pilot-secund, 37 ani; maistru militar Deleanu Gheorghe, 38 ani şi maistru militar Petrea Ștefan, 35 ani. Ancheta a concluzionat că elicopterul a fost doborât de către o rachetă necunoscută, lansată asupra sa (fie sol-aer de tip KUB de la divizionul AA de la Medgidia, fie una aer-aer, de pe un avion MIG-21 aparţinând regimentului 86 de la Feteşti, decolat cu aceeaşi misiune de PCP). Şi acest caz a fost considerat, de către colegii lui Ilie Botoş, de la Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, conduşi de colonelul Mihai Popov, drept un accident de muncă, fără nici un vinovat.
Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Petre Bănică (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Cursa charter fusese cerută de Ion Iliescu, în numele noii conduceri a FSN, care a motivat că era nevoie să se aducă din Iugoslavia, sânge pentru răniţii din revoluţie. În avion se mai afla şi Ian Henry Perry (24 de ani) fotoreporter la ziarul britanic Sunday Times. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul Revoluţiei, dar şi alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini. La scurt timp după decolare, deşi zborul era autorizat iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o racheta AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA - Boteni.
Pe 23 decembrie 1989, 3 elicoptere IAR 330-Puma, de la UM 01901 Boteni, înarmate cu proiectile reactive, au primit misiunea să decoleze, urmând ca obiectivul să le fie comunicat în zbor. În jurul orelor 10:30 elicopterul IAR 330 nr. 87, cu echipajul format din maiorul Militaru Mircea - pilot comandant, căpitan Iordache Constantin - pilot secund şi maistru militar Târnă Florică - mecanic de bord, la câteva minute după decolare, a luat legătura radio cu PCP al Aviației Militare, de unde i s-a transmis ordinul care specifica obiectivul care trebuia atacat. Cu aproximativ 30 de minute înainte, regimentul 57 aviaţie, de la baza aeriană Mihail Kogălniceanu, înzestrat cu avioane MiG 23, înarmate cu tunuri şi bombe de 250 kg primise ordinul să atace cimitirul militar Ghencea. Piloţii MIG-urilor au făcut câteva treceri la verticală şi au constatat că cimitirul era plin de civili care nu aduceau a terorişti şi au refuzat să lanseze bombele în mulţime, întorcându-se pe bază.
Obiectivul indicat elicopterului IAR 330- Puma nr. 87,a fost același cimitir militar Ghencea, unde s-ar fi găsit transportoare amfibii teroriste. Categoria de armament, indicată prin ordin, a fost PRND (proiectile reactive nedirijate) cal. 57 mm, atacul trebuind executat din direcţia nord-est (dinspre MApN spre cimitir), înălţimea de intrare la atac: 700 m. Ulterior, transportoarele amfibii teroriste s-au dovedit TAB-uri ale unei unităţi militare de infanterie din Focşani, introdusă la ordin, în dispozitivul de apărare din spatele sediului ministerului Apărării Naționale. Infanteriştii, fiind la rândul lor intoxicaţi pe linie ierarhică că urmează să fie atacaţi de elicoptere cu terorişti, au ripostat cu focul mitralierelor.
După prima intrare asupra obiectivului, când a executat foc cu PRND, echipajului elicopterului IAR 330 i s-a ordonat să execute şi al 2-lea atac, din aceeaşi direcţie şi de la aceeaşi înălţime. La angajarea pe obiectiv, asupra elicopterului IAR 330 s-a deschis focul cu muniţie de cal. 12,7 mm și 7,62 mm, atât din curtea M.Ap.N, cât şi din zona cimitirului militar Ghencea. După degajarea din atac, pilotul-comandant a constatat că mecanicul de bord era grav rănit, fiind lovit în cap de un proiectil cal. 7,62 mm ( rămânând cu infirmitate permanentă). În plus, instalația de ungere a fost avariată, rezervoarele de combustibil ciuruite, roţile de la jamba dreaptă şi panouri din celula elicopterului au fost smulse. Rezoluţia din 08.11.1994, emisă de adjunctul şefului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, a închis dosarul 867/P/1991 al Secţiei Parchetelor Militare pe motiv de eroare de fapt, adică cel care dăduse ordinele criminale atât echipajului elicopterului cât şi companiei de TAB-uri nu şi-ar fi dat seama ce făcea.
În 1995, procurorul militar Mihai Popov, cunoscut mai degrabă ca soţul judecătoarei Valerica Popov de la Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, în calitate de adjunct al şefului Parchetului Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, a dat următoarea soluţie : "nu se începe urmărirea penală - lipsa elementelor constitutive a infracţiunilor de omor şi vătămare corporală deosebit de gravă ” în dosarul 1059/P/1991 privind 16 morţi şi 19 răniţi, produşi ca urmare a „incidentelor” din perioada 22–24 decembrie 1989 din zona Ministerului Apărării Naţionale. Printre aceştia se aflau şi cei 7 militari din celebra unitate USLA (singura unitate anti-teroristă a României ), în frunte cu locotenent-colonelul Trosca, victimele unui asasinat premeditat, comis în noaptea de 23/24 decembrie. Chemat în apărarea sediului MApN, din apropierea acestuia, Trosca a observat că de fapt armata era cea care trăgea în propriul sediu (o coloană de 7-8 TAB-uri, 2 camioane cu militari şi 2 ARO), fapt pe care l-a transmis prin staţie atât la sediul USLA, cât şi conducerii MApN.
Surpriza cea mai mare a fost aceea că ulterior, deşi uslaşii au transmis parola corectă, tancurile aflate în faţa ministerului au primit ordin să nu ţină cont de ea şi să deschidă foc fără somaţie asupra ABI-urilor (Autovehicul Blindat pentru Intervenţie). După ce 2 ABI-uri ale USLA au fost spulberate de mitralierele de pe tancurile şi TAB-urile din jurul MApN, persoane rămase până azi necunoscute, animate de un sadism extrem, au întors ABI-urile cu faţa spre minister ca şi când ele s-ar fi aflat în poziții de luptă şi au scris cu creta pe ele „terorişti”. Capul lui Trosca a fost detaşat de restul corpului şi arborat pe post de trofeu, înfipt pe osia unui ABI, iar trupurile celor 7 uslaşi ucişi, îmbrăcați în uniforma armatei române, au fost lăsate zile în șir să putrezească pe caldarâm, cu plăcuțe „terorişti” pe piept, ca lumea să le scuipe şi să urineze pe ele. Ca un avertisment adresat actualilor şi viitorilor ofiţeri români care nu erau dispuși să trădeze, trecând de partea războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României. Scena de coşmar, care n-avea corespondent în istoria modernă a armatei române, a fost transmisă zile în şir de TVR în decembrie 1989, urmând un scenariu parcă deprins din manualele ilustrate ale compartimentului de război psihologic și propagandă militară, ale forţelor pentru operaţiuni speciale ale SUA din Vietnam şi cele destinate instruirii luptătorilor Contras din America Latină (Lesson Plan 643, Armed Psyop; Field Manual 30-104, Handbook on Aggressor Insurgent War).
Bomboana pe colivă a fost pusă pe 28 februarie 2011, când preşedintele Traian Băsescu (devenit robotul preferat al responsabililor cu războiul secret, purtat prin operaţiuni sub acoperire pentru distrugerea României în aşa-zisa etapă de Tranziţie ), a semnat Decretul privind retragerea titlului de Erou-martir al revoluţiei române din decembrie 1989 lui Trosca Gheorghe, pe motiv că, din poziţia de ofiţer de contrainformaţii militare al Diviziei 57 tancuri, ar fi făcut poliţie politică.
Aşadar, colonelul magistrat Mihai Popov a fost campionul închiderii tuturor dosarelor de crimă, săvârşite împotriva subordonaţilor lor de comandanţii militari români, recrutaţi pentru ducerea Războiului Secret, în decembrie 1989. Tot Popov era cel care ar fi trebuit să se sesizeze și să ancheteze faptele de subminare a capacităţii de apărare a ţării, prin scoaterea ilegală din înzestrare a categorii întregi de arme româneşti pentru a fi utilizate în contrabanda în zone supuse embargoului internaţional.
Pentru că n-a făcut nimic din ceea ce intra în competenţa unui procuror militar dintr-o ţară cu adevărat democratică, pare firesc să i se fi încredinţat tocmai lui ancheta ŢIGARETA II (în colaborare cu generalul Magdalena Ion, secretar al CSAT - oare ce atribuţiuni funcţionale îi dădeau acest drept?) pe care, dintr-o operaţiune specială cu armament, comandată de la cel mai înalt nivel al statului român de preşedintele Emil Constantinescu, să o transforme cu nonşalanță într-o inexistentă contrabandă cu ţigări, muşamalizând majoritatea probelor din dosarul Ţigareta II şi distrugând destinele unor militari competenţi și patrioţi.
Pentru "faptele sale de vitejie", Mihai Popov care n-a petrecut nici 5 minute în vreo instituţie de învăţământ a Sistemului Naţional de Apărare şi care nu a făcut nici o secundă de instrucţie militară, dar a servit pe tavă interesele demolatorilor României, a fost avansat la gradul de general şi a ieşit în 2009 în rezervă, cu o pensie de 200 de milioane de lei vechi. Reamintesc faptul că spre deosebire recalcularea în minus de până la 50% (cu care guvernul Boc i-a lovit pe militari), pensiile magistraților se calculează la fel de 15 ani, adică 80% din salariul ultimului an de muncă, fără ca ei să fi contribuit la sistemul de asigurări sociale şi fără a se ţine cont de punctul de pensie.
A dezamăgit profund şi Corneliu Dobriţoiu, actualul ministru al Apărării, într-atât încât pe blogul filialei 1 a Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate - Curtea de Argeș a apărut un articol cu titlul: ”Pe 9 decembrie, USL va primi de la noi exact ceea ce USL ne-a oferit nouă: IGNORARE!”. Dezamăgirea militarilor are la bază încheierea unui protocol de colaborare USL-SCMD, semnat de Victor Ponta, Crin Antonescu, Daniel Constantin şi col. Mircea Dogaru, pe 18 iulie 2012, prin care, până la debutul campaniei electorale parlamentare, guvernul Ponta se angaja să se concentreze pe un set de obiective, menite să repare cât se poate din ce au stricat guvernele anterioare. Printre acestea amintesc doar: anularea avansărilor acordate pe criterii politice cadrelor militare în rezervă și în retragere; abrogarea Legii 165/2011 referitoare la pensionarii din sistemul de apărare ordine publică şi siguranţă naţională; revenirea la prevederile Legii 164/2001; restabilirea statutului de militar în rezervă; anularea promovărilor şi numirilor în funcție în MAI şi MApN pe filiera ”indirectă”; anchetarea cazului locotenentului (r.) Alexandru Gheorghe, anularea abuzivei treceri în rezervă, anchetarea vinovaţilor şi reactivarea ofiţerului. Practic, până în prezent Dobriţoiu n-a iniţiat nimic în sensul rezolvării doleanțelor militarilor.
Mai mult decât atât, presa militară subordonată lui Dobriţoiu, a difuzat ştirea că foştii preşedinţi Ion Iliescu (singurul şef de stat român care n-a făcut armata) şi Emil Constantinescu, au primit din partea ministrului Apărării, Corneliu Dobriţoiu, distincţia ”Emblema de Onoare a Armatei României”, în semn de apreciere pentru activitatea în slujba poporului român. Evenimentul s-a înscris în seria manifestărilor organizate cu prilejul sărbătoririi zilei armatei României.
De menţionat un moment interesant. Pe 30.10.2009, Mark Gitenstein ambasadorul SUA la Bucureşti, s-a declarat îngrijorat că urmează provocări extrem de mari, care este posibil să dezbine poporul român. O astfel de provocare a fost, din punctul său de vedere, numirea noului procuror general şi a noului procuror-şef al DNA, precizând că pentru SUA, acest proces de selecţie va fi un criteriu foarte important care va influenţa percepţia asupra parteneriatului strategic cu România. Mai pe direct spus, dacă se strică orânduiala stabilită în decembrie 1989 şi nu sunt numiţi indivizi după chipul şi asemănarea lui Popov, e de rău, pentru că SUA ne ameninţă că ne ia boii de la bicicletă”.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2012_11_03/93358286/
 "În episoadele anterioare cred că am lămurit cine a tras şi cine n-a tras în decembrie 1989, mai rămânând să vedem cine a comandat tragerea şi în folosul cui. Un rol mai puțin important în declanşarea evenimentelor din decembrie 1989, dar crucial în stabilirea traiectului urmat de România după debarcarea lui Ceaușescu de la putere, l-a avut primul grup de profitori, anume Grupul de la Trocadero. El a fost denumit astfel după braseria-restaurant aflată în apropierea Institutului de Economie Mondială din zona Universităţii, unde aveau loc reuniunile informale ale unor cercetători de la ADIRI (Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaționale), ISPSPN (Institutul de Ştiințe Politice şi Studiere a Problemei Naţionale, cu sediul la etajul 7 al Academiei Ştefan Gheorghiu), IEM (Institutul de Economie Mondială).
În ultimii ani ai regimului Ceauşescu, tehnocraţia comunistă din care făceau parte cercetători economişti, specialişti în ştiinţe sociale şi elita juridică avea ca sarcină de serviciu înțelegerea mecanismului capitalist, funcționarea angrenajului politic și economic, cu scopul descoperirii slăbiciunilor și exploatării lor în favoarea statului socialist român. Tocmai pe această elită (compusă din oameni între 30 și 45 de ani), grupată în câteva instituții cheie, ce aveau acces nelimitat la informații, la literatura de specialitate și la dezbaterile de ultimă oră din Occident, Securitatea a constituit-o și a dirijat-o, ca să devină un potențial de nucleu de putere în sfera deciziei politice și economice, în viitor.
De exemplu, Institutul de Economie Mondială, coordonat de serviciul de informații externe din cadrul Securităţii (DIE/CIE), cu regim de unitate militară, a fost creat special pentru a corespunde acestei funcțiuni. În afară de academicianul Costin Murgescu, director general și o autoritate profesională de necontestat, majoritatea personalului aparținea Securității. Adjunct al directorului Institutului de Economie Mondială era Gheorghe Marcu, ofițer DIE sub acoperire, coordonator al operațiunii de vânzare a evreilor derulată sub supravegherea lui Nicolae Ceauşescu.
Liderul grupului de la Trocadero era Silviu Brucan (Saul Bruckner), fost un nomenclaturist din perioada stalinistă, responsabil cu propaganda CC PCR, poziție din care în anii `50-`60 a reformat radioul și a creat televiziunea română. A avut privilegiul de a-şi desemna înlocuitorul în persoana lui Ion Iliescu. Ion Iliescu a deținut funcțiile de membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru deplin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), deputat în MAN (din 3 februarie 1957 până în 1985) etc. Beneficiind de deschiderea survenită în anii `70, Ion Iliescu a regândit televiziunea română, prin introducerea emisiunilor de divertisment cu actori îndrăgiți precum Amza Pelea alias nea Mărin, Octavian Cotescu și Coca Andronescu (Tanța și Costel) sau a reportajelor lui Tudor Vornicu și comentariile sportive ale lui Cristian Ţopescu. Toți directorii, șefii de departamente și redacții din 1989 fuseseră aduși în televiziune de Ion Iliescu. Brucan a fost apoi ambasador al României în Statele Unite și la ONU, de unde a fost eliberat din funcție și a căzut în dizgrația lui Ceaușescu pentru suspiciunea că ar fi fost racolat de CIA. Odată sosit în țară a devenit șef de secție la Academia de învățământ social-politic Ştefan Gheorghiu. În 1988 Securitatea îi facilitează lui Brucan plecarea pentru 6 luni în Statele Unite, pentru a se întâlni cu funcționari ai Departamentului de Stat/Biroul pentru Europa Orientală, moment care s-a dovedit esențial pentru evenimentele ce aveau să urmeze. În decembrie 1989 a devenit membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, premierul Petre Roman susținând în fața Comisiei senatoriale pentru studierea evenimentelor din decembrie 1989 că Silviu Brucan a fost cel care a insistat ca soții Ceaușescu să fie lichidați în orice fel.
Un alt membru al grupului a fost Mugur Isărescu (Institutul de Economie Mondiala). Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost trimis de Consiliul Frontului Salvării Naționale diplomat la Ambasada României din Statele Unite ale Americii. Din septembrie 1990 este guvernatorul Băncii Naționale a României, după o mică întrerupere în 2000, când a fost premier.
Victor Babiuc fusese anterior consilier juridic şef la ministerul Comerţului Exterior, de unde a fost mutat cercetător ştiinţific la Institutul de Economie Mondială, îndeplinind și funcția de consilier la Consiliul Legislativ. În perioada martie-iunie 1990 a fost expert la Comisia Constituţională a CPUN, 1990-1991 ministru al Justiţiei, 1991-1992 ministru de Interne. A devenit deputat PD și în perioada 1997-1999 a fost numit ministrul al Apărării (deși nu făcuse armata).
Eugen Dijmărescu, secretarul PCR pe Institutul de Economie Mondială, urmase seminarul de Studii Americane din Salzburg în 1973, un stagiu la Brookings Institution în 1981 și la Universitatea de Stat Tempe din Arizona, în 1985. În martie-iunie 1990 funcționează ca ministru secretar de Stat și președinte al Agenției de coordonare a asistenței Externe, în iunie 1990 devenind ministrul economiei și finanțelor în guvernul condus de Petre Roman. În perioada 1994-1999 a fost ambasador al României în Japonia, pentru ca în 2003 Dijmărescu să devină membru al guvernului Adrian Năstase, în calitate de ministru-delegat pentru Comerț. Din 2004 îndeplinește funcția de viceguvernator al Băncii Naționale a României.
Daniel Daianu (Institutul de Economie Mondială), lucrase în perioada 1976-1978 la Direcția de Informații Externe (DIE) a Departamentului Securității Statului. A devenit ministru adjunct al finanțelor în 1992 și ministru al finanțelor între anii 1997-1998.
Adrian Năstase (ADIRI) este căsătorit cu Dana Miculescu, fiica lui Angelo Miculescu, fost ministru și vicepremier în România socialistă. Între 1990-1992 a fost ministru de externe al României, președinte al Parlamentului între 1992-1996 și 2004-2006 şi premier al României și preşedinte al PSD între 2000-2002. În anul 2012 Securitatea s-a răzbunat, fiind condamnat la doi ani de închisoare pentru corupție, fără ca împotriva sa să existe vreo probă.
Adrian Severin (ADIRI) a fost lector la Academia de învățământ social-politic Ştefan Gheorghiu. A devenit vice prim-ministru și ministru pentru Reformă și Relațiile cu Parlamentul (1990-1991), președinte al Agenției Naționale pentru privatizarea și dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (1991-1992), viceprim-ministru şi Ministru al Afacerilor Externe (1996-1997) din partea PD. În prezent este europarlamentar PSD.
Teodor Melescanu (ADIRI) a urmat cursuri postuniversitare la facultatea de științe economice și sociale a Universității din Geneva și la Institutul Internațional de Înalte Studii Internaționale din Geneva obținând titlul științific de doctor în științe politice și drept internațional. Între anii 1978-1985, a fost secretar II la misiunea permanentă a României de pe lângă Organizația Națiunilor Unite, între 1985-1989 a lucrat în centrala Ministerului Afacerilor Externe, îndeplinind funcțiile de secretar I la departamentul Securitate Internațională și Dezarmare şi subsecretar de stat. În perioada 1991-1992 a devenit secretar de stat, iar între 1992-1996 a fost ministru al Afacerilor Externe în guvernul PDSR condus de Nicolae Văcăroiu. În 2002 Meleșcanu a devenit prim-vicepreședinte al PNL, în 2004-2008 senator al Alianței D.A, în 2007-2008 a fost ministru al Apărării în guvernul Tăriceanu. Din 2012 îndeplinește funcția de director al Serviciului de Informații Externe.
Teodor Stolojan a funcționat ca director adjunct și director al Departamentului Relații Valutare și Financiare Internaționale din Ministerul de Finanțe (1988–1989). După revoluție a fost ministru adjunct la ministerul Finanțelor până în aprilie 1990, apoi ministru al Finanțelor, în cabinetul Petre Roman II (în perioada iunie 1990–aprilie 1991). În mai 1991 a devenit președinte al Agenției Naționale de Privatizare, lucrând la elaborarea primului proiect al Legii privatizării și la înființarea Fondului Proprietății de Stat (FPS). A fost prim-ministru (octombrie 1991-noiembrie 1992), a lucrat la New York, la Banca Mondială, a devenit membru al PDSR și consilier al lui Ion Iliescu în campania prezidențială din 1996. În perioada 2002-2004 a fost președinte al Partidului Național Liberal, iar din 2004 a devenit consilier pe probleme economice al președintelui Traian Băsescu. A trecut la PDL, devenind europarlamentar.
Ioan Mircea Pașcu era secretarul PCR al Institutului de Știinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale din cadrul academiei Ştefan Gheorghiu. El a urmat seminarul pentru Studii Americane de la Salzburg (1973), a primit bursa Fundației Ford (1979-1981), a lucrat ca cercetător rezident la Institutul pentru Studii de Securitate Est-Vest din New York (1988-1989). A fost membru al Consiliului Frontului Salvării Naționale, consilier Prezidențial (1990-1992), secretar de Stat la MApN (1993-1996), ministru al Apărării (2000-2004). În prezent este europarlamentar PSD.
După absolvirea facultății, Virgil Măgureanu (Ştefan Gheorghiu) a ajuns cadru universitar de psihosociologie la academia „Ştefan Gheorghiu” din București (1969-1989), devenind totodată colaborator al Securității interne în februarie 1972, fiind apoi încadrat în DIE cu grad de căpitan (1972-1978). Din 1984 a devenit mâna dreaptă a lui Ion Iliescu în activitățile complotiste pentru debarcarea lui Ceaușescu, devenind la Revoluție membru al CFSN și CPUN și participând la procesul soților Ceaușescu de la Târgoviște (26 decembrie 1989). În martie 1990 a fost numit în funcția de director al Serviciului Român de Informații, funcție deținută până în aprilie 1997.
Dorel Șandor (Ştefan Gheorghiu) coleg de birou cu Virgil Măgureanu, a fost anterior profesor de socialism științific la școala de ofițeri a Securității de la Băneasa. Revoluția l-a prins în poziția de secretar II la MAE. A fost numit secretar de stat la Ministerul Reformei, în guvernele Roman, Stolojan și Văcăroiu. Din 1992 și până în 2000 a fost consilierul personal al lui Petre Roman, președintele PD. În perioada 2004-2008 a fost consilier al prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu.
Sergiu Verona a fost redactor la Agerpres, ziarist la Lumea, apoi cercetător la Institutul de Ştiinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale (specialistul în „dezarmare") unde a cunoscut-o poate mult prea bine pe documentarista Rodica Culcer. Ca urmare a fugii lui Sergiu Verona în SUA, din vara lui 1986, Ceaușescu a ordonat desfiinţarea Institutului și acest lucru s-a resimțit în componența grupului de la Trocadero. Oricum, Rodica Culcer n-a rămas pe drumuri, fiind angajată imediat la Ambasada SUA, pe bază de recomandare. În următorii ani, Verona a lucrat la biblioteca Congresului SUA, colaborând uneori cu postul de radio Europa Liberă.
Domeniul militar a avut și el câţiva reprezentanți de marcă. Locotenent colonel Ioan Talpes (cercetător la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) a lucrat și la editura Militară, cunoscându-l din 1987 pe Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice. În 22 decembrie 1989 i-a luat locul generalului locotenent Ilie Ceaușescu la șefia Consiliul Politic Superior al armatei. În perioada 1990-1992 a fost consilier prezidențial, apoi director al Serviciului de Informații Externe (1992–1997). În perioada 1997-1998 a fost ambasador al României în Bulgaria. Odată cu revenirea lui Ion Iliescu la Cotroceni, devine consilier prezidențial, șef al Departamentului Securității Naționale, șef al administrației prezidențiale (21 decembrie 2000-10 martie 2004). O scurtă perioadă de timp (până pe 28 decembrie 2004) a fost ministru de stat pentru coordonarea activităților din domeniile Apărării Naționale, Integrării Europene și Justiției. În perioada 2004-2008 a fost senator PSD.
Căpitanul Cornel Codita (cercetător la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară) după 1989 a fost consilier prezidențial în primele mandate ale lui Ion Iliescu, apoi consilier principal al ministrului Apărării Naționale, Victor Babiuc. Vasile Secares (Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară și profesor la Academia Ștefan Gheorghiu) a fost consilier prezidențial, șef al departamentului de analiză politică al Președinției (1990-1992), vicepreședinte EXIMBANK până în 1997, fondatorul și rectorul Școlii Naționale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), creată în 1991 pentru a înlocui titulatura Academiei Ştefan Gheorghiu. În 2002, în cadrul SNSPA înfiinţează Centrul de Studii NATO, împreună cu Cornel Codiţă (vicepreşedinte).
Creierul grupului de la Trocadero, Silviu Brucan, în calitatea sa de preşedinte al secţiei de Relaţii internaţionale, l-a adus în 1987 pe un director din MAE, numit Corneliu Bogdan, cel care i-a succedat la şefia ambasadei României de la Washington. În 26 decembrie 1989, Corneliu Bogdan a fost numit ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor externe.
Pe lângă Corneliu Bogdan a apărut şi un personaj cheie numit Mircea Răceanu, cel care conducea direcţia America de Nord din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Mircea Răceanu era fiu de foşti demnitari comunişti cu funcţii importante în PCR, prieteni ai lui Brucan. Numai că la data de 31 ianuarie 1989 Răceanu a fost arestat, chiar în apropierea reşedinţei ambasadorului SUA, asupra sa găsindu-se o notă informativă şi o xerocopie a informării organelor superioare privind rezultatul şedinţei grupei multilaterale de informare re­ciprocă a reprezentanţilor statelor par­ticipante la Tratatul de la Varşovia, din zilele de 17-18 ianuarie 1989. Imediat Ceauşescu i-a impus lui Brucan domiciliul forţat în Dămăroaia. Răceanu a fost judecat şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989, pedeapsa fiind comutată la 20 de ani închisoare, fiind eliberat pe 22 decembrie 1989 şi expediat de Brucan, 6 luni mai târziu în SUA. Răceanu fusese racolat de serviciile secrete americane (CIA) în 1974, când lucra ca secretar principal în Ambasada României de la Washington. Ancheta a stabilit că în perioada 1981—1988 Răceanu a fost recompensat cu 400 USD lunar, cu peste 60 de bijuterii din aur şi cu alte sume suplimentare în raport de informaţiile furnizate. La ultima întrevedere avută cu spionul CIA Tom Hajivey, în 1988, Răceanu avea depusă în bancă suma de peste 180.000 USD. În perioada 1984-1988 a mai primit de la diplomaţii-spioni cu care ţinea legătura, suma totală de 400.000 lei, astfel: în 1984 de la James Bruha 30.000 lei; în 1985 de la Eleonor Pazdral 100.000 lei; în 1986 de la Eric Carlson 120.000 lei şi în 1988 de la Edwin Ulmer 150.000 lei. Din adresa nr. 9/00718 a Ministerului Afracerilor Externe, rezultă că în perioada 1984-1988, Răceanu s-a deplasat în SUA de 7 ori.
„Scrisoarea celor şase” a fost un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol şi semnat de alţi cinci foşti membri marcanţi ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu şi Silviu Brucan. Scrisoarea a fost difuzată de posturile de radio BBC şi Europa Liberă pe data de 11 martie 1989. Ea a apărut la circa o lună după arestarea lui Mircea Răceanu şi ca urmare a indicaţiilor transmise de CIA lui Silviu Brucan, în încercarea de a prezenta acţiunea contraspionajului românesc drept o măsură de răspuns împotriva tatălui adoptiv, semnatar al acelei scrisori".
"În episoadele anterioare cred că am lămurit cine a tras și cine n-a tras în decembrie 1989 și cine a comandat tragerea, indicând şi primul grup de beneficiari. În paralel cu constituirea grupului elitelor de tehnocrați de la Trocadero, despre care am vorbit anterior, Comitetul Politic Executiv al PCR a dispus generarea unei alte dizidențe de fațadă, în jurul lui Gheorghe - Gogu Rădulescu, şef al Secţiei Propagandă a CC al PCR, considerat “eminenta cenuşie” din spatele Elenei Ceaușescu. Acesta a primit misiunea să creeze și să canalizeze mișcările de disidență din rândul intelectualității pentru a forma la rândul lor elemente pentru noul eșalon al conducerii. Rădulescu a procurat locuinţe, paşapoarte şi bonuri de alimente la gospodăria C.C. multor scriitori şi artişti reuniți în „cenaclului de la Comana" (din 1969 acolo fiind casa de vacanţă a familiei Rădulescu), reușind să atragă un număr de reprezentanți ai intelectualității, cu predilecție, fii sau gineri ai kominterniștilor evrei din epoca stalinistă, căzuți în dizgrația lui Ceaușescu, fiind sprijinit în această activitate de numeroși ofițeri de Securitate (precum colonelul Vasile Mălureanu de la Direcţia I). Grupul de intelectuali din jurul lui Rădulescu era compus din Mihnea Berindei (racolat în 1968 de Securitate, nume de cod: Sandu), Andrei Pleșu (soțul agentei DIE, Catrinel Pleșu, ministru al Culturii în perioada 1989-1991 și 1997-1999, consilier prezidențial al lui Traian Băsescu 2004-2005 ), Gabriel Liiceanu (a cărui mamă fusese directoare în Ministerul de Externe pe vremea Anei Pauker, director al editurii Politice, din 1990 devenită Humanitas), Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Zigu Ornea, Dan Hăulică, Ion Caramitru (autor al sintagmei “Mircea fă-te că lucrezi” cu care a început revoluția în direct la TVR), Mircea Dinescu (ginerele Liudmilei Loghinovskaia şi al lui Albert Kovács, animator al revoluției în direct la TVR, din 22 decembrie 1989 membru în Consiliul Frontului Salvării Naționale, președintele Uniunii Scriitorilor, membru al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității - CNSAS).
În ”Pamfletul Negru” filozoful craiovean Constantin Barbu, un fidel discipol al lui Noica, relatează că pe 27 decembrie 1989, când pseudo-elita tehnocrată acapara deplin puterea, Silviu Brucan împreuna cu Andrei Pleşu și Ion Iliescu s-au întâlnit acasă la fostul kominternist Ascanio Damian, cumnatul și vecinul lui Pleșu din strada Paris, pentru a stabili ce rol urma să i se încredințeze grupului de intelectuali din jurul lui Gogu Rădulescu, lăsat pe dinafară (drept recompensă, în anul 2000 aceiași “intelectuali” semnau și mărșăluiau pentru “salvarea democrației” cerând poporului să voteze în turul 2 al prezidențialelor cu Ion Iliescu, în detrimentul lui Corneliu Vadim Tudor). Aici s-a hotărât ca pe 30 decembrie 1989 să aibă loc o conferință de presă la hotel Continental, unde să se anunțe înființarea Grupului de Dialog Social (GDS). Printre membrii fondatori se numărau Gabriel Liiceanu, Mariana Celac (sora lui Sergiu Celac, celebrul traducător al lui Ceauşescu, devenit ministru de Externe în guvernul Roman și soția lui Mihai Botez, numit ambasador al României în SUA și la ONU), Mircea Dinescu, Stelian Tănase (activist UTC până în decembrie 1989, fiu de vice-preşedinte al Consiliului Judeţean), apoi deputat Alianța Civică 1992-1996), Alin Teodorescu (informator al Securității și agent al serviciului secret AVO al Republicii Populare Ungare, din 1991 fondator și director al institutului de sondare de opinie - IMAS, șef al Cancelariei Guvernului Năstase, deputat PSD din 2004 și până în prezent), informatorul Securității - Alexandru Paleologu (devenit în 1990 ambasador la Paris), Andrei Cornea (fiul lui Paul Cornea, fost secretar al CC al UTC între 1948-1954, cel care l-a dat afară de la catedra pe care o deţinea la Universitate pe George Că­li­nescu pentru a-i lua locul) și alții. Ca o ironie a sorții, Gogu Rădulescu a fost arestat în 23 decembrie 1989, la vârsta de 76 de ani, generalul Diamandescu de la Miliţie s-a mutat imediat în casa lui, la începutul lui 1991 Rădulescu decedând în închisoare. Pe 5 ianuarie 1990, la invitația lui Silviu Brucan, a aterizat pentru prima oară la București la bordul avionului personal, miliardarul american de origine maghiară George Soros, împreuna cu o femeie, cu acoperire diplomatică. El a mers direct la sediul GDS, sediu repartizat de Brucan în numele FSN în fostul local UTC al lui Nicu Ceaușescu din Calea Victoriei 120, numindu-l pe Alin Teodorescu director al GDS și al nou înființatei fundații Soros, filiala România (al cărei buget inițial a fost de 1 milion USD). El a susținut totodată crearea unui săptămânal numit revista 22, avându-l ca redactor-șef pe Stelian Tănase și pe Dan Pavel redactor sef adjunct și înființarea pe lângă fundația Soros de ONG-uri satelit, intitulate apărătoare ale drepturilor omului.
Practic manipularea a fost principala armă folosită de acest grup anti-românesc, trecut în subordinea lui Soros, pentru a-şi ascunde scopurile reale şi pentru a controla publicul din România. Pentru a accede și apoi a-și menține puterea, pseudo-elita intelectuală a GDS avea nevoie de un număr suficient de mare de indivizi formați pe un anumit tipar care să le servească interesele, evident cu viziuni, aspiraţii impuse și limitate. De aceea, primul obiectiv trasat GDS-ului a fost acela de a fabrica lideri de opinie în mediile intelectuale, profitând de dorința acestora de după 1989 de a se lansa în acțiuni practice cu orice preț, acceptând să lanseze astfel în spaţiul social mesaje nocive pentru poporul român. Teoria dezinformării se referă la orice intervenție asupra elementelor de bază ale unui proces comunicațional, cu scopul cultivării unui anume tip de reacții, atitudini și acțiuni ale receptorilor, (denumiți în mod generic ținte), dorite de un anumit agent social. Acest tip de acțiuni sunt create în mod obişnuit de organizații specializate, militare sau paramilitare. În mod normal, SRI și MApN, instituții capabile să sesizeze acest tip de război psihologic dus împotriva populației neprotejate, ar fi trebuit să intervină, dar n-au făcut-o.
Următorul obiectiv propus de GDS a fost acela de a crea ”releele”, adică indivizii sau instituțiile utile (în principal presa) în amplificarea și programarea mesajelor GDS care constituiau conținutul dezinformării. În jargonul GDS, împrumutat de la experții americani ai lui Soros, tehnicile de influenţare şi manipulare s-au numit "profilare". Profilarea realizată plecând de la nivel de individ, extinsă la grupuri mari de oameni, pe toate nivelurile ierarhice, a avut ca rezultat inducerea unor reflexe condiţionate. Sistemul educațional și social format în jurul idiotului și nu al omului inteligent responsabil a transformat generațiile de copiii români de după 1989 în oameni obedienți care vor căuta îndrumători pentru tot restul vieții lor, incapabili să-şi ia propriile decizii, oameni pregătiţi pentru a fi conduși, oameni iresponsabili dacă sunt lăsați de capul lor. Realitatea o demonstrează azi că populația României, supusă de 2 decenii acestei profilări, a ajuns să reacţioneze exact aşa cum a fost programată, nefiind capabilă să reacționeze când se face o nedreptate, nici când cele mai elementare drepturi îi sunt călcate în picioare, dar negând în continuare existenţa programării ca rezultat al ”profilării”.
La ordinul lui Soros, pentru a-și ascunde originile, conducerea GDS-ul s-a lipit de partidele istorice reînfiinţate după 1989 (PNȚ, PNL și PSDR), reunindu-le în anul 1991 într-o alianță politică și electorală numită Convenția Democratică. În 1996 această alianță penetrată și dirijată de GDS a distrus din partidele istorice, aducându-l la preşedinția României pe secretarul PCR al Universității București - Emil Constantinescu. Numeroşi membri ai GDS şi ai Reţelei Soros au beneficiat din nou de favoruri înalte, începând din 2004 când președinte a ajuns Traian Băsescu, conform alternanței la putere decisă de la Washington. Andrei Pleşu şi fosta şefă a Fundaţiei Soros, Renate Weber, au fost numiţi consilieri la Cotroceni, Vladimir Tismăneanu (fiul lui Leon Tismineţchi zis Ciungul, stabilit în România după 23 august 1944, demnitar în cadrul CC al PCR ) şi Horia Roman Patapievici (din 1999 membru al CNSAS, șef al Institutul Cultural Român în perioada 2005-2012, fiul lui Dionis Patapievici traducător al Armatei Roșii, devenit director al Direcției Circulație Monetară la BNR și reprezentat al RPR la CAER), au ajuns în fruntea unor instituţii guvernamentale (ICCMER şi ICR). Monica Macovei a fost și ea pusă ministru al Justiției, Cristian Preda, fost consilier prezidenţial şi la Băsescu şi la Constantinescu a ajuns europarlamentar PDL, fostul membru al CC UTC, Mihai Răzvan Ungureanu, bursier Soros, dar şi al controversatului afacerist mondial Marc Rich, a fost numit ministru de Externe, șef la SIE și premier. Astăzi școala GDS își prezintă permanent viziunea asupra societății prin Cristian Pîrvulescu, Andreea Pora, Traian Ungureanu (redactor Europa Liberă, post coordonat de CIA, în prezent eurodeputat PDL), Alina Mungiu-Pippidi, Emil Hurezeanu ( fost director al departamentului românesc al Europei Libere), iar canalele media îi servesc maselor ca pe niște oracole supreme.
Privind înapoi în timp, observăm că reformele acestor 2 pseudo-elite au produs desființarea a 80% din capacitățile industriale clădite de români în socialism, lăsând fără loc de muncă peste 3 milioane de oameni, obligați în cel mai fericit caz, să-și câștige existenta lucrând în străinătate. Tot ce au creat pseudo-elitele postdecembriste a fost doar cârpăceală și improvizație, cosmetizată propagandistic după modelul școlii noi occidentale. În rest, a fost vorba doar de acea cale simplă de înlocuire unor oameni cu alții mai slab pregătiți, dar mai lacomi decât ei și obedienți Casei Albe, pentru a pune bazele corupției generalizate în România. Ideea centrală fiind cine nu fură sau nu se căpătuiește este un prost. Corupția s-a transformat astfel din simpla găinărie și ciubucăreală a epocii Ceaușescu într-o adevărată industrie, cu un întreg păienjeniș al intereselor de clan, grup și cumetrii. Acesta fiind matricea impusă României de SUA încă din 1989 și care aduce la putere invariabil rebuturi umane, indiferent de partid. De aceea ne este așa de greu să ne identificăm cu clasa politică aflată la putere, prin rotație în România în ultimii 22 de ani.
Nu pot să nu remarc și spiritul de autoconservare de care a dat dovadă Securitatea. Ea fiind cea care a creat, a dirijat, protejat cele 2 pseudo-elite profitoare și le-a facilitat contactele cu reprezentanții autorilor războiului secret dus prin operații sub acoperire împotriva economiei socialiste.
Mai mult: http://romanian.ruvr.ru/2012_11_06/93578610/
 Valentin Vasilescu


Domnul Valentin Vasilescu, pilot de aviaţie, fost comandant adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, licenţiat în ştiinţă militară la Academia de Înalte Studii Militare din Bucureşti-promoţia 1992.


15.11.16

This Man Is the Most Dangerous Political Operative in America

Steve Bannon runs the new vast right-wing conspiracy—and he wants to take down both Hillary Clinton and Jeb Bush









It’s nearing midnight as Steve Bannon pushes past the bluegrass band in his living room and through a crowd of Republican congressmen, political operatives, and a few stray Duck Dynasty cast members. He’s trying to make his way back to the SiriusXM Patriot radio show, broadcasting live from a cramped corner of the 14-room townhouse he occupies a stone’s throw from the Supreme Court. It’s late February, the annual Conservative Political Action Conference is in full swing, and Bannon, as usual, is the whirlwind at the center of the action.

Bannon is the executive chairman of Breitbart News, the crusading right-wing populist website that’s a lineal descendant of the Drudge Report (its late founder, Andrew Breitbart, spent years apprenticing with Matt Drudge) and a haven for people who think Fox News is too polite and restrained. He’d spent the day at CPAC among the conservative faithful, zipping back and forth between his SiriusXM booth and an unlikely pair of guests he was squiring around: Nigel Farage, the leader of Britain’s right-wing UKIP party, and Phil Robertson, the bandanna’d, ayatollah-bearded Duck Dynasty patriarch who was accepting a free-speech award. CPAC is a beauty contest for Republican presidential hopefuls. But Robertson, a novelty adornment invited after A&E suspended him for denouncing gays, delivered a wild rant about “beatniks” and sexually transmitted diseases that upstaged them all, to Bannon’s evident delight. “If there’s an explosion or a fire somewhere,” says Matthew Boyle, Breitbart’s Washington political editor, “Steve’s probably nearby with some matches.” Afterward, everyone piled into party buses and headed for the townhouse.

“Honey badger don’t give a s---” is the Breitbart motto

Bannon, an ex-Goldman Sachs banker, is the sort of character who would stand out anywhere, but especially in the drab environs of Washington. A mile-a-minute talker who thrums with energy, his sentences speed off ahead of him and spin out into great pileups of nouns, verbs, and grins. With his swept-back blond hair and partiality to cargo shorts and flip-flops, he looks like Jeff Spicoli after a few decades of hard living, and he employs “dude” just as readily.

Ordinarily, Bannon’s townhouse is crypt-quiet and feels like a museum, as it’s faithfully decorated down to its embroidered silk curtains and painted murals in authentic Lincoln-era detail. When I first stopped by in January, about the only sign that I hadn’t teleported back to the 1860s was a picture on the mantle of a smiling woman on a throne with a machine gun in her lap (it was Bannon’s daughter Maureen, a West Point grad and lieutenant in the 101st Airborne Division; the throne belonged to Saddam Hussein—or once did). Until Bannon showed up, the only sounds I heard were faint noises from the basement, which might have been the young women he calls the Valkyries, after the war goddesses of Norse mythology who decided soldiers’ fates in battle. More on them later.

On this February night, however, the party is roaring. Along with his CPAC triumph, a secret project he’d conceived was nearing fruition: His lawyers were almost finished vetting a book about Bill and Hillary Clinton’s murky financial dealings that he’s certain will upend the presidential race. “Dude, it’s going to be epic,” he tells me. I sip my “moonshine”—his wink at the Dynasty guests—and wonder, as people often do, whether Bannon is nuts. On my way out, the doorman hands me a gift: a silver hip flask with “Breitbart” printed above an image of a honey badger, the insouciant African predator of YouTube fame whose catchphrase, “Honey badger don’t give a s---,” is the Breitbart motto.

Bannon’s life is a succession of Gatsbyish reinventions that made him rich and landed him squarely in the middle of the 2016 presidential race: He’s been a naval officer, investment banker, minor Hollywood player, and political impresario. When former Disney chief Michael Ovitz’s empire was falling to pieces, Bannon sat Ovitz down in his living room and delivered the news that he was finished. When Sarah Palin was at the height of her fame, Bannon was whispering in her ear. When Donald Trump decided to blow up the Republican presidential field, Bannon encouraged his circus-like visit to the U.S.-Mexico border. John Boehner just quit as House speaker because of the mutinous frenzy Bannon and his confederates whipped up among conservatives. Today, backed by mysterious investors and a stream of Seinfeld royalties, he sits at the nexus of what Hillary Clinton once dubbed “the vast right-wing conspiracy,” where he and his network have done more than anyone else to complicate her presidential ambitions—and they plan to do more. But this “conspiracy,” at least under Bannon, has mutated into something different from what Clinton described: It’s as eager to go after establishment Republicans such as Boehner or Jeb Bush as Democrats like Clinton.


“I come from a blue-collar, Irish Catholic, pro-Kennedy, pro-union family of Democrats,” says Bannon, by way of explaining his politics. “I wasn’t political until I got into the service and saw how badly Jimmy Carter f---ed things up. I became a huge Reagan admirer. Still am. But what turned me against the whole establishment was coming back from running companies in Asia in 2008 and seeing that Bush had f---ed up as badly as Carter. The whole country was a disaster.”


As befits someone with his peripatetic background, Bannon is a kind of Jekyll-and-Hyde figure in the complicated ecosystem of the right—he's two things at once. And he’s devised a method to influence politics that marries the old-style attack journalism of Breitbart.com, which helped drive out Boehner, with a more sophisticated approach, conducted through the nonprofit Government Accountability Institute, that builds rigorous, fact-based indictments against major politicians, then partners with mainstream media outlets conservatives typically despise to disseminate those findings to the broadest audience. The biggest product of this system is the project Bannon was so excited about at CPAC: the bestselling investigative book, written by GAI’s president, Peter Schweizer, Clinton Cash: The Untold Story of How and Why Foreign Governments and Businesses Helped Make Bill and Hillary Rich. Published in May by HarperCollins, the book dominated the political landscape for weeks and probably did more to shape public perception of Hillary Clinton than any of the barbs from her Republican detractors.


Jeb Bush is about to come in for the same treatment. On Oct. 19, GAI will publish Schweizer’s e-book, Bush Bucks: How Public Service and Corporations Helped Make Jeb Rich, that examines how Bush enriched himself after leaving the Florida governor’s mansion in 2007. A copy obtained by Bloomberg Businessweek examines Bush’s Florida land deals, corporate board sinecures, and seven-figure salary with Lehman Brothers, whose 2008 bankruptcy touched off the financial crisis. “It’s not as cinematic as the Clintons, with their warlords and Russian gangsters and that whole cast of bad guys,” says Bannon. “Bush is more prosaic. It’s really just grimy, low-energy crony capitalism.”

While attacking the favored candidates in both parties at once may seem odd, Bannon says he’s motivated by the same populist disgust with Washington that’s animating candidates from Trump to Bernie Sanders. Like both, Bannon is having a bigger influence than anyone could have reasonably expected. But in the Year of the Outsider, it's perhaps fitting that a figure like Bannon, whom nobody saw coming, would roil the national political debate.

Most days, Bannon can be found in his Hyde persona, in the Washington offices of Breitbart News. Operating from the basement of his townhouse—known to all as the Breitbart Embassy—Breitbart’s pirate crew became tribunes of the rising Tea Party movement after Barack Obama’s election, bedeviling GOP leaders and helping to foment the 2013 government shutdown. The site has also made life hell for Democrats by, for example, orchestrating the career-ending genital tweeting misfortune that cost New York Representative Anthony Weiner his seat in Congress in 2011. Tipped to Weiner’s proclivity for sexting with female admirers, Bannon says, the site paid trackers to follow his Twitter account 24 hours a day and eventually intercepted a crotch shot Weiner inadvertently made public. The ensuing scandal culminated in the surreal scene, carried live on television, of Andrew Breitbart hijacking Weiner’s press conference and fielding questions from astonished reporters.


On occasion, this partisan zeal has led to egregious errors. Just before our lunch in January, a Breitbart reporter published an article assailing Obama’s nominee for attorney general, Loretta Lynch—but went after the wrong woman. She wasn’t, as the site reported, the Loretta Lynch who was once part of Bill Clinton’s defense team. The embarrassed reporter asked for time off. Bannon, allergic to any hint of concession, refused: “I told him, ‘No. In fact, you’re going to write a story every day this week.’ ” He shrugs. “We’re honey badgers,” he explains. “We don’t give a s---.”


But Bannon realizes that politics is sometimes more effective when it’s subtle. So he’s nurtured a Dr. Jekyll side: In 2012 he became founding chairman of GAI, a nonpartisan 501(c)(3) research organization staffed with lawyers, data scientists, and forensic investigators. “What Peter and I noticed is that it’s facts, not rumors, that resonate with the best investigative reporters,” Bannon says, referring to GAI’s president. Established in Tallahassee to study crony capitalism and governmental malfeasance, GAI has collaborated with such mainstream news outlets as Newsweek, ABC News, and CBS’s 60 Minutes on stories ranging from insider trading in Congress to credit card fraud among presidential campaigns. It's essentially a mining operation for political scoops that now churns out books like Clinton Cash and Bush Bucks.

What made Clinton Cash so unexpectedly influential is that mainstream news reporters picked up and often advanced Schweizer’s many examples of the Clintons’ apparent conflicts of interest in accepting money from large donors and foreign governments. (“Practically grotesque,” wrote Harvard Law School professor Lawrence Lessig, who’s running for the Democratic presidential nomination. “On any fair reading, the pattern of behavior that Schweizer has charged is corruption.”) Just before the book’s release, the New York Times ran a front-page story about a Canadian mining magnate, Frank Giustra, who gave tens of millions of dollars to the Clinton Foundation and then flew Bill Clinton to Kazakhstan aboard his private jet to dine with the country’s autocratic president, Nursultan Nazarbayev. Giustra subsequently won lucrative uranium-mining rights in the country. (Giustra denies that the Clinton dinner influenced his Kazakh mining decision.) The Times piece cited Schweizer’s still-unpublished book as a source of its reporting, puzzling many Times readers and prompting a reaction from the paper’s ombudswoman, Margaret Sullivan, who grudgingly concluded that, while no ethical standards were breached, “I still don’t like the way it looked.”

For Bannon, the Clinton Cash uproar validated a personal theory, informed by his Goldman Sachs experience, about how conservatives can influence the media and why they failed the last time a Clinton was running for the White House. “In the 1990s,” he told me, “conservative media couldn’t take down [Bill] Clinton because most of what they produced was punditry and opinion, and they always oversold the conclusion: ‘It’s clearly impeachable!’ So they wound up talking to themselves in an echo chamber.” What news conservatives did produce, such as David Brock’s Troopergate investigation on Paula Jones in the American Spectator, was often tainted in the eyes of mainstream editors by its explicit partisan association.

In response, Bannon developed two related insights. “One of the things Goldman teaches you is, don’t be the first guy through the door because you’re going to get all the arrows. If it’s junk bonds, let Michael Milken lead the way,” he says. “Goldman would never lead in any product. Find a business partner.” His other insight was that the reporters staffing the investigative units of major newspapers aren’t the liberal ideologues of conservative fever dreams but kindred souls who could be recruited into his larger enterprise. “What you realize hanging out with investigative reporters is that, while they may be personally liberal, they don’t let that get in the way of a good story,” he says. “And if you bring them a real story built on facts, they’re f---ing badasses, and they’re fair.” Recently, I met with Brock, who renounced conservatism and became an important liberal strategist, fundraiser, and Clinton ally. He founded the liberal watchdog group Media Matters for America and just published a book, Killing The Messenger: The Right-Wing Plot to Derail Hillary and Hijack Your Government. Brock’s attitude toward Bannon isn’t enmity toward an ideological opponent, as I'd expected, but rather a curiosity and professional respect for the tradecraft Bannon demonstrated in advancing the Clinton Cash narrative. What conservatives learned in the ’90s, Brock says, is that “your operation isn’t going to succeed if you don’t cross the barrier into the mainstream.” Back then, he says, conservative reporting had to undergo an elaborate laundering to influence U.S. politics. Reporters such as Brock would publish in small magazines and websites, then try to get their story planted in the British tabloids and hope a right-leaning U.S. outlet such as the New York Post or the Drudge Report picked it up. If it generated enough heat, it might break through to a mainstream paper.

“From their point of view, the Times is the perfect host body for the virus”

“It seems to me,” says Brock of Bannon and his team, “what they were able to do in this deal with the Times is the same strategy, but more sophisticated and potentially more effective and damaging because of the reputation of the Times. If you were trying to create doubt and qualms about [Hillary Clinton] among progressives, the Times is the place to do it.” He pauses. “Looking at it from their point of view, the Times is the perfect host body for the virus.”

It wasn’t the only one. In June, when the Clinton Cash frenzy hit its apex, Bannon said: “We’ve got the 15 best investigative reporters at the 15 best newspapers in the country all chasing after Hillary Clinton.” There’s more coming, Bannon reveals, including a graphic novel of Clinton Cash, in January, and a Clinton Cash movie set to arrive in February, just as the presidential primary voting gets under way.

In the ’90s, right-wing activists enjoyed a long period of ascendancy, and then collapsed. Then, as now, their prime target was a Clinton, their great ally the House Republicans. What halted this uprising was the sheer lunacy of its perpetrators. The classic example is House Oversight Chairman Dan Burton of Indiana, who became convinced that the 1993 suicide of White House Deputy Counsel Vince Foster was actually murder—a theory he sought to prove by reenacting the crime in his backyard with a pistol and a watermelon. Democrats seized on the episode to impugn his credibility, branding him “Watermelon Dan.” “We used the watermelon and the phantom Vince Foster sightings again and again," says Chris Lehane, a Clinton White House staffer and field marshal in the partisan wars of the ’90s. "The phrase didn’t exist then, but that’s when the right-wing conspiracy jumped the shark.”

Bannon believes that episodes like these killed conservatives’ credibility, and with it, their political influence. He’s set out to balance conservatives’ wilder impulses with professionalism, a running theme in his own life. Born into a working-class family within sight of the naval base in Norfolk, Va., he signed up straight out of college, and spent four years at sea aboard a destroyer, first as an auxiliary engineer in the Pacific, then as a navigator in the north Arabian Sea during the Iranian hostage crisis. By the time he arrived in the Persian Gulf in 1979, the U.S. was preparing its ill-fated assault on Tehran, and Bannon’s faith in his commander in chief had dimmed: “You could tell it was going to be a goat f---.” His battle group rotated out just before Carter’s Desert One debacle.

Bannon became a special assistant to the chief of Naval operations at the Pentagon, earning a master’s degree in national security studies at Georgetown University at night. But he was restless. The siren of Reagan-era Wall Street capitalism drained the military life of its luster, so he resolved to make the leap. “Somebody told me,” he says, “if you want to go to Wall Street, you have to go to Harvard Business School.” HBS accepted him, and Bannon, at 29, matriculated in 1983.

Bannon’s Harvard stint coincided with Wall Street’s boom, which fueled fantasies among his classmates of the full-on, debauched 1980s investment-banker lifestyle. Bannon became a grind, made first-year honors, and blanketed the top firms with applications for summer associateships. He was universally rejected. Classmates told him that his age and Navy background were obstacles—he hadn’t come up through the right schools.

One day, a Goldman Sachs representative invited Bannon to a campus recruiting party: Thinking he could talk himself into a job, he donned a suit and headed over. “I get there, and there’s like 700 people jammed into this tent,” he says. “I said, ‘F--- it. There’s no chance.’ So I stood off on the side with a drink and these two other schmendricks standing next to me. And I talk to these guys. We have the greatest conversation about baseball, and I find out after half an hour it was John Weinberg Jr., whose dad runs the firm, and a guy named Rob Kaplan, who became a senior partner.” That night the Goldman executives gathered to discuss prospective hires. One later recounted the scene. “They said, ‘Well, Bannon, I guess we’re gonna reject him. He’s too old for a summer job,’ ” Bannon says. “And these guys say, ‘Oh no, we talked to him. He’s terrific.’ Literally, a complete crapshoot. But I got a job.”

Bannon landed in Goldman’s New York office at the height of the hostile takeover boom. “Everything in the Midwest was being raided by Milken,” he says. “It was like a firestorm.” Goldman didn’t do hostile takeovers, instead specializing in raid defense for companies targeted by the likes of Drexel Burnham and First Boston. The first few years, he worked every day except Christmas and loved it: “The camaraderie was amazing. It was like being in the Navy, in the wardroom of a ship.” Later, he worked on a series of leveraged buyouts, including a deal for Calumet Coach that involved Bain Capital and an up-and-comer named Mitt Romney.

Two big things were going on at Goldman Sachs in the late ’80s. The globalization of world capital markets meant that size suddenly mattered. Everyone realized that the firm, then a private partnership, would have to go public. Bankers also could see that the Glass-Steagall Act separating commercial and investment banking was going to fall, setting off a flurry of acquisitions. Specialists would command a premium. Bannon shipped out to Los Angeles to specialize in media and entertainment. “A lot of people were coming from outside buying media companies,” he says. “There was huge consolidation.”

After a few years, in 1990, Bannon and a couple of Goldman colleagues set off to launch Bannon & Co., a boutique investment bank specializing in media. At the time, investors preferred hard assets—manufacturing companies, real estate—and avoided things like movie studios and film libraries, which were harder to price. Bannon’s group, drawing on data such as VHS cassette sales and TV ratings, devised a model to value intellectual property in the same way as tangible assets. “We got a ton of business,” he says.

When the French bank Crédit Lyonnais, a major financier of independent Hollywood studios, almost went bankrupt, Bannon & Co. rolled up its loan portfolio. When MGM went bust, it worked on the studio’s financing. When Polygram Records got into the film business, Bannon’s firm handled its acquisitions.

And then, serendipitously, Bannon wound up in the entertainment business himself. Westinghouse Electric, a client, was looking to unload Castle Rock Entertainment, which had a big TV and movie presence, including Billy Crystal’s films. Bannon reeled in an eager buyer: Ted Turner. “Turner was going to build this huge studio,” he says, “so we were negotiating the deal at the St. Regis hotel in New York. As often happened with Turner, when it came time to actually close the deal, Ted was short of cash. ... Westinghouse just wanted out. We told them, ‘You ought to take this deal. It’s a great deal.’ And they go, ‘If this is such a great deal, why don’t you defer some of your cash fee and keep an ownership stake in a package of TV rights?’ ” In lieu of a full adviser’s fee, the firm accepted a stake in five shows, including one in its third season regarded as the runt of the litter: Seinfeld. “We calculated what it would get us if it made it to syndication,” says Bannon. “We were wrong by a factor of five.”

After Société Générale bought Bannon & Co. in 1998, Bannon, no longer needing a day job, dove into Hollywood moguldom, becoming an executive producer of movies, including Anthony Hopkins’s 1999 Oscar-nominated Titus. He met a hard-partying talent manager named Jeff Kwatinetz who had discovered the band Korn and managed the Backstreet Boys. As Bannon was selling his company, Kwatinetz was launching one of his own, a management outfit called the Firm whose clients included Ice Cube and Martin Lawrence. Newly flush and sensing adventure, Bannon became a partner and a key player in the Firm’s great coup, its acquisition of former Disney chief Ovitz’s company, Artists Management Group. Ovitz had spent $100 million building a media giant he thought would conquer Hollywood, but AMG was bleeding money. Selling to the Firm was a last-ditch bid to save face. Instead, as Vanity Fair recounted, Bannon was dispatched to Ovitz’s Beverly Hills mansion to deliver the final humiliation in person, an offer for AMG of $5 million, less than the value of Ovitz’s home.

The Hollywood ether soon convinced Bannon that his passion wasn’t financing films, but making them. He was souring on Wall Street and what it had come to represent. “Goldman in the ’80s was like a priesthood, a monastic experience where you worked all the time but were incredibly dedicated to client services, to building and growing companies,” he says. He underwent a conversion like the one Michael Lewis has described, watching with horror as staid private partnerships such as Goldman Sachs became highly leveraged, publicly traded companies operating like casinos. “I turned on Wall Street for the same reason everybody else did: The American taxpayer was forced to cut mook deals to bail out guys who didn’t deserve it.”

Bannon’s political awakening was also spurred by the Sept. 11 attacks, which led him, in 2004, to make a Reagan-venerating documentary, In the Face of Evil (“A brilliant effort … extremely well done,” said Rush Limbaugh). This introduced him to Schweizer, a Cold War scholar whose book, Reagan’s War, was the basis of the film. It also brought him into Andrew Breitbart’s orbit. “We screened the film at a festival in Beverly Hills,” Bannon recalls, “and out of the crowd comes this, like, bear who’s squeezing me like my head’s going to blow up and saying how we’ve gotta take back the culture.”

His films are peppered with footage of lions attacking helpless gazelles, seedlings bursting from the ground into glorious bloom

Breitbart, who also lived in Los Angeles, had a profound influence on Bannon. When they met, Breitbart was starting his website, after having worked with Drudge and having helped Arianna Huffington launch the Huffington Post. Bannon lent his financial acumen and office space. He marveled at Breitbart’s visceral feel for the news cycle and his ability to shape coverage through the Drudge Report, which is avidly followed by TV producers and news editors.

“One of the things I admired about him was that the dirtiest word for him was ‘punditry,’ ” says Bannon. “Our vision—Andrew’s vision—was always to build a global, center-right, populist, anti-establishment news site.” With this in mind, he set out to line up investors.

Bannon continued making documentaries—big, crashing, opinionated films with Wagner scores and arresting imagery: Battle for America (2010), celebrating the Tea Party; Generation Zero (2010), examining the roots of the financial meltdown; The Undefeated (2011), championing Palin. In the Bannon repertoire, no metaphor is too direct. His films are peppered with footage of lions attacking helpless gazelles, seedlings bursting from the ground into glorious bloom. Palin, for one, ate it up and traveled to Iowa, trailed by hundreds of reporters, to appear with him at a 2011 screening in Pella that the press thought might signal her entrance into the 2012 presidential race. (No such luck.) Breitbart came along as promoter and ringmaster. When I spoke with him afterward, he described Bannon, with sincere admiration, as the Leni Riefenstahl of the Tea Party movement.

In 2010, Breitbart News hit a wall. The site published video, furnished by a conservative activist, of a speech to the NAACP by a Department of Agriculture official named Shirley Sherrod, in which she appeared to advocate anti-white racism. Within hours, she was fired, as the story blanketed cable news. It soon became clear that the Breitbart News video was misleadingly edited—that Sherrod’s point was the opposite of what was portrayed Fox News, which aggressively promoted the video, banned Andrew Breitbart as an on-air guest. Bannon, who was raising capital for the site’s relaunch, suddenly encountered “nuclear winter.”


But in a gauge of how media standards have shifted since the ’90s, the ostracization of Breitbart News didn’t last long. Less than a year later, when the site caught Weiner tweeting pictures of his genitals, Andrew Breitbart was welcomed back on Fox News. The experience taught Bannon the power of real news.

On the morning of March 1, 2012, with the relaunch just days away, Andrew Breitbart was walking in his Brentwood neighborhood when he collapsed. He died soon after of heart failure, at 43. Bannon got the news while in New York pitching investors. At the funeral, Drudge asked Bannon what he planned to do. “We’re going ahead with the launch,” he replied. Bannon stepped in as executive chairman.

Breitbart’s genius was that he grasped better than anyone else what the early 20th century press barons understood—that most readers don’t approach the news as a clinical exercise in absorbing facts, but experience it viscerally as an ongoing drama, with distinct story lines, heroes, and villains. Breitbart excelled at creating these narratives, an editorial approach that's lived on. “When we do an editorial call, I don’t even bring anything I feel like is only a one-off story, even if it’d be the best story on the site,” says Alex Marlow, the site’s editor in chief. “Our whole mindset is looking for these rolling narratives.” He rattles off the most popular ones, which Breitbart News covers intensively from a posture of aggrieved persecution. “The big ones won’t surprise you,” he says. “Immigration, ISIS, race riots, and what we call ‘the collapse of traditional values.’ But I’d say Hillary Clinton is tops.”

The website, which Breitbart News Network CEO Solov says draws 21 million unique users a month, has often managed to inject these narratives into the broader discourse. It was Breitbart News, for example, that first drew attention to the child migrant crisis at the U.S.-Mexico border last summer that killed any chance of Congress passing immigration reform. “They have an incredible eye for an important story, particular ones that are important to conservatives and Republicans,” says Senator Jeff Sessions, an Alabama Republican. “They’ve become extraordinarily influential. Radio talk show hosts are reading Breitbart every day. You can feel it when they interview you.”

Lately, the site has championed Trump’s presidential candidacy, helping to coalesce a splinter faction of conservatives irate over Fox News’ treatment of the Republican frontrunner.

Tallahassee is about as far as you can get in the U.S., geographically and psychically, from the circus of the presidential campaign trail. That’s why Bannon chose to locate the Government Accountability Institute there—that, and the fact that Schweizer had moved down from Washington. “There’s nothing to do in Tallahassee, so I get a lot more work done,” Schweizer jokes, on my recent visit. GAI is housed in a sleepy cul de sac of two-story brick buildings that looks like what you’d get if Scarlett O’Hara designed an office park. The unmarked entrance is framed by palmetto trees and sits beneath a large, second-story veranda with sweeping overhead fans, where the (mostly male) staff gathers every afternoon to smoke cigars and brainstorm.


Schweizer began his career as a researcher at the conservative Hoover Institution, digging through Soviet archives. In 2004 he co-authored a well-regarded history of the Bush family, The Bushes: Portrait of a Dynasty, that drew on interviews with many of its members, including Jeb. But Schweizer grew disillusioned with Washington and became radicalized against what he perceived to be a bipartisan culture of corruption. “To me, Washington, D.C., is a little bit like professional wrestling,” he told me. “When I was growing up in Seattle, I’d turn on Channel 13, the public-access station, and watch wrestling. At first I thought, ‘Man, these guys hate each other because they’re beating the crap out of each other.’ But I eventually realized they’re actually business partners.”

Schweizer’s interest turned toward exposing this culture, and his books became more denunciatory. In 2011 he published Throw Them All Out: How Politicians and Their Friends Get Rich Off Insider Stock Tips, Land Deals, and Cronyism That Would Send the Rest of Us to Prison. The book caught the attention of 60 Minutes and led Congress to pass a law, the STOCK Act, aimed at curbing the abuses Schweizer documented. Bannon encouraged these investigations and eventually offered Schweizer a job. “He told me, ‘I know people who will support this kind of work,’” Schweizer says. In 2012, GAI set up shop.

Schweizer, 50, is friendly, sandy-haired, and a little pudgy, the sort of fellow you’d meet at a neighborhood barbecue and instantly take a liking to. (Bannon nurses this regular-Joe appeal by forbidding him from wearing a tie when he’s on TV.) Bannon and Schweizer had two principles when they conceived the Clinton Cash project. First, it would avoid the nuttier conspiracy theories. “We have a mantra,” says Bannon. “Facts get shares, opinions get shrugs.” Second, they would heed the lesson Bannon learned at Goldman: specialize. Hillary Clinton’s story, they believed, was too sprawling and familiar to tackle in its entirety. So they'd focus only on the last decade, the least familiar period, and especially on the millions of dollars flowing into the Clinton Foundation. Bannon calls this approach “periodicity.”

As with many of the Clintons’ troubles, the couple’s own behavior provided copious material for investigators. When Clinton became secretary of state, the foundation signed an agreement with the White House to disclose all of its contributors. It didn’t follow through. So GAI researchers plumbed tax filings, flight logs, and foreign government documents to turn up what the foundation withheld. Their most effective method was mining the so-called Deep Web, the 97 percent or so of information on the Internet that isn’t indexed for search engines such as Google and therefore is difficult to find.

“Welcome to The Matrix,” says Tony, GAI’s data scientist, as he maps out the Deep Web for me on a whiteboard (we agreed I wouldn’t publish his last name). A presentation on the hidden recesses of the Web follows. “The Deep Web,” he explains, “consists of a lot of useless or depreciated information, stuff in foreign languages, and so on. But a whole bunch of it is very useful, if you can find it.” Tony specializes in finding the good stuff, which he does by writing software protocols that spider through the Deep Web. Since this requires heavy computing power, Tony struck a deal to use the services of a large European provider during off-peak hours. “We’ve got $1.3 billion of equipment I’m using at almost full capacity,” he says. This effort yielded a slew of unreported foundation donors who appear to have benefited financially from their relationship with the Clintons, including the uranium mining executives cited by the New York Times (who showed up on an unindexed Canadian government website). These donations illustrate a pattern of commingling private money and government policy that disturbed even many Democrats.

Clinton Cash caused a stir not just because of these revelations, but because of how they arrived. GAI is set up more like a Hollywood movie studio than a think tank. The creative mind through which all its research flows and is disseminated belongs to a beaming young Floridian named Wynton Hall, a celebrity ghostwriter who’s penned 18 books, six of them New York Times best-sellers, including Trump’s Time to Get Tough. Hall’s job is to transform dry think-tank research into vivid, viral-ready political dramas that can be unleashed on a set schedule, like summer blockbusters. “We work very long and hard to build a narrative, storyboarding it out months in advance,” he says. “I’m big on this: We’re not going public until we have something so tantalizing that any editor at a serious publication would be an idiot to pass it up and give a competitor the scoop. ”

To this end, Hall peppers his colleagues with slogans so familiar around the office that they’re known by their abbreviations. “ABBN — always be breaking news,” he says. Another slogan is “depth beats speed.” Time-strapped reporters squeezed for copy will gratefully accept original, fact-based research because most of what they’re inundated with is garbage. “The modern economics of the newsroom don’t support big investigative reporting staffs,” says Bannon. “You wouldn’t get a Watergate, a Pentagon Papers today, because nobody can afford to let a reporter spend seven months on a story. We can. We’re working as a support function.”
The reason GAI does this is because it’s the secret to how conservatives can hack the mainstream media. Hall has distilled this, too, into a slogan: “Anchor left, pivot right.” It means that “weaponizing” a story onto the front page of the New York Times (“the Left”) is infinitely more valuable than publishing it on Breitbart.com. “We don’t look at the mainstream media as enemies because we don’t want our work to be trapped in the conservative ecosystem,” says Hall. “We live and die by the media. Every time we’re launching a book, I’ll build a battle map that literally breaks down by category every headline we’re going to place, every op-ed Peter’s going to publish. Some of it is a wish list. But it usually gets done.”

Once that work has permeated the mainstream—once it’s found “a host body,” in David Brock's phrase—then comes the “pivot.” Heroes and villains emerge and become grist for a juicy Breitbart News narrative. “With Clinton Cash, we never really broke a story,” says Bannon, “but you go [to Breitbart.com] and we’ve got 20 things, we’re linking to everybody else’s stuff, we’re aggregating, we’ll pull stuff from the Left. It’s a rolling phenomenon. Huge traffic. Everybody’s invested.”

“We’ve got $1.3 billion of equipment I’m using at almost full capacity”

Over the summer, Hillary Clinton failed to emerge as the overwhelming frontrunner everyone expected. She’s been weighed down by the Clinton Foundation buckraking and the revelation that she kept a private e-mail server as secretary of state and destroyed much of her correspondence. Recently, the scandals have merged. In August e-mails surfaced showing that Bill Clinton, through the foundation, sought State Department permission to accept speaking fees in such repressive countries as North Korea and the Congo. A poll the same day found that the word voters associate most with his wife is “liar.” On Oct. 22, Hillary Clinton will testify on these matters before the Select Committee on Benghazi. Her troubles aren’t going away.

Veteran Democrats such as Lehane concede that Bannon and his ilk have been more effective than conservatives who targeted Bill Clinton 25 years ago. “They’ve adapted into a higher species,” he says. There’s more on the way. “We’ve got two more waves of stuff on Clinton corruption," says Bannon, including a focus on how the donors highlighted in Clinton Cash violated many of the principles liberals hold dear: “You look at what they’ve done in the Colombian rain forest, look at the arms merchants, the warlords, the human trafficking—if you take anything that the Left professes to be a cornerstone value, the Clintons have basically played them for fools. They’ve enriched themselves while playing up the worst cast of characters in the world.”

While this is surely unwelcome news for Clinton, Lehane argues that where the Clintons are concerned, their opponents invariably become consumed by partisan zeal and undermine their own cause. “Remember the old Pink Panther movies when Clouseau would walk in and the chief inspector would be there, and he’d just start losing his marbles, no matter what?” he says. “That’s how these guys are.”

Bannon does, indeed, have a touch of Clinton Madness. When we met in January, Bill Cosby’s serial predations had just exploded into the news after laying dormant for many years. Bannon was certain this signaled trouble for Bill Clinton, whose own sexual history some conservatives long to revive as a way of hampering his wife’s campaign. His conviction stems from the group of young, female Breitbart News reporters whom he’s dubbed the Valkyries. When I expressed skepticism about the value of reintroducing old scandals, Bannon countered that the Valkyries—a sort of in-house focus group of millennial voter sentiment—were unfamiliar with Clinton contretemps that most older people consider settled. "There’s a whole generation of people who love the news but were 7 or 8 years old when this happened and have no earthly idea about the Clinton sex stuff,” he says.

It’s impossible to predict how Bannon’s plots and intrigues will ultimately affect the presidential race. It’s not even clear on whose behalf he’s acting—his own or someone else’s? Are Seinfeld royalties enough to take on Clinton and Bush? Or do others have a stake? Solov, the CEO, won’t say. “I can’t go into that,” he says. “It’s privately owned.” Bannon wouldn’t comment either. However, a prominent conservative says Robert Mercer, the reclusive co-founder of hedge fund Renaissance Technologies and a major donor to Texas Senator Ted Cruz, has invested $10 million. Mercer’s daughter, Rebekah, is listed in 2013 tax documents as a GAI board member.

Even without knowing the identity of his backers, Bannon’s designs are clear enough. While he’d blanch at the comparison, he’s pursuing something like the old Marxist dialectical concept of “heightening the contradictions,” only rather than foment revolution among the proletariat, he’s trying to disillusion Clinton’s and Bush’s natural base of support, recognizing, as Goldman Sachs taught him, that you’re more effective if others lead the way.

To succeed, Bannon will need to activate the anger and disgust with cronyism that’s as powerful among supporters of Sanders as it is among fans of Trump. In Tallahassee, as GAI’s phone keeps ringing, the vehicle for achieving this is clear. Editors and reporters at prominent magazines and newspapers, including ones that had passed when approached with Clinton Cash revelations, are calling to ask when the next salvo will arrive—and might they arrange an exclusive?

For many, the answer will be yes. “We’re going to go to the investigative units, not the political reporters, and just give them the stuff,” says Bannon. “We have faith they’ll take the stories and do the additional reporting.” The thought pleases him, and he grins. “Just like last time, we’ll go out and say, ‘Hey, here’s what we’ve got. You guys take it from here.’ ”








Google
 

Postări populare