Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

29.7.16

Urbanism, cotidian și spectrul austerității



Adrian GRAMA

ferestre-spre-furnalul-rosu-urbanism-si-cotidian-in-hunedoara-si-calan-1945-1968_1_fullsize-204x300

Cartea Marei Mărginean* este o contribuție importantă la înțelegerea primelor două decade ale României postbelice din cel puțin trei motive. În primul rând, autoarea își refuză privilegiul de a împrumuta un subiect de cercetare dintre cele câteva teme ce definesc memoria publică recentă a socialismului de stat românesc: detenția politică, cenzura, Securitatea etc. Altfel spus, cu ajutorul unei bibliografii de dată recentă, Mărginean face efortul de a-și conceptualiza un obiect nou de studiu în câmpul istoriografic românesc – relația dintre industrializare și urbanizare – și o realitate socială îndeobște trecută cu vederea: orașul industrial. În al doilea rând, Mărginean are ambiția de a scrie o istorie regională menită să  valorifice cu titlu de premieră un corpus arhivistic ignorat și chiar pe cale de dispariție (arhivele de fabrică și cele ale instituțiilor publice locale). Și nu e de mirare că această carte este la origine o teză de doctorat produsă în mediul academic clujean. Deja în 1997, Nicolae Bocșan, titularul catedrei de istorie modernă a Universității Babeș-Bolyai, declara, în cadrul unei conferințe despre “fenomenul muncitoresc” ținută la Reșița, că:

[…] după 50 de ani de comunism nu știm aproape nimic despre istoria muncitorimii, decât un șir nesfârșit de greve purtate în numele luptei de clasă. După părerea noastră a existat un mod de viață, o mentalitate muncitorească, un model muncitoresc de angajare politică și chiar de mișcare muncitorească care trebuie studiate cu metode adecvate și desigur cu o altă concepție istorică. Nu ar fi lipsită de interes, așa cum spuneam, cercetarea regională sau zonală (sic!), pentru că au existat mari diferențe între manifestările acestui fenomen de la o zonă la alta.”1

 Cu o întârziere de peste două decenii, Mărginean pare hotărâtă să răspundă acestui îndemn, plasându-și șantierul de cercetare într-o regiune (sud-vestul Transilvaniei) care a cuprins o bună parte din industria minieră, siderurgică și auriferă a României secolului XX. În al treilea rând, tezaurul arhivelor represiunii joacă un rol marginal și oarecum irelevant în relație cu argumentele avansate. Studiul este scutit, astfel, de obositoarea retorică conspirativă pe care istoricii o împrumută fără jenă din aceste surse. Cartea este lizibilă (și merită citită) tocmai pentru că nu își propune, din nou, să spulbere “mituri” și cu atât mai puțin să întocmească dosare de caz. Iar în cadrul unui câmp istoriografic dispus să fabrice fără număr lucrări despre „fenomenul Pitești” mai degrabă decât despre dezvoltarea, de pildă, a orașului Pitești, o istorie socială a urbanizării unui centru industrial major este mai mult decât binevenită.2

Prin urmare, pentru istoricii autohtoni, cartea Marei Mărginean are toate datele unui dublu gest emancipator : o primă emancipare de sub teroarea cu care antreprenorii memoriei publice post-socialiste și-au subordonat sub regim de dependență câmpul istoriografic, dictându-i subiecte de cercetare și furnizându-i grile de interpretare; și o a doua emancipare față de fascinația istoricilor români pentru arhivele terorii găzduite de depozitele CNSAS. Pentru publicul larg atent la trecutul recent, cartea are potențialul de a clarifica unele aspecte ale dezvoltării orașelor Hunedoara și Călan în perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Și nu în ultimul rând, cei interesați de dinamica contemporană a industriei grele în Europa Centrală și de Est vor găsi aici o perspectivă de durată lungă asupra unei mici părți a ceea ce este astăzi imperiul global Arcelor Mittal. Cu riscul simplificării, în această recenzie voi încerca să rezum argumentele principale ale cărții în măsura în care le-am înțeles. În același timp, în spiritul logicii câmpului istoriografic în care acest studiu se plasează, voi încerca să ofer o critică a asumpțiilor care au ghidat cercetarea. Năzuiesc că această recenzie o să fie înțeleasă ca o invitație la dezbatere adresată breslei istoricilor, o dezbatere despre care îmi permit totuși să cred că poate interesa și un public mai larg.

Urbanism

Primele patru capitole spun povestea celor peste 6200 de apartamente nou construite în Hunedoara începând cu finalul anilor 40 până la mijlocul anilor 60; un oraș care, în același interval de timp, și-a sporit populația de la puțin peste 5000 de rezidenți la peste 70000 de locuitori stabili. Aceste capitole surprind evoluția unor grupuri profesionale (arhitecți, planificatori urbani etc.) în relație cu autoritățile locale și centrale și explică diferitele concepții urbanistice pe care aceștia le-au imaginat și uneori aplicat în construcția de locuințe și reorganizarea spațială a orașului. Punctul de plecare este, deci, Hunedoara anului 1945, “un mic târg de provincie” construit în jurul Uzinelor de Fier (UFH) unde se pare că „viața cotidiană a urbei se scurgea în tihnă, locuitorii bucurându-se de un oarecare confort” (p. 47). Deși este puțin probabil ca viața hunedorenilor să fi fost tihnită la sfârșitul celui mai devastator război din istorie, Mărginean are dreptate să sublinieze că UFH jucaseră până la acel punct un rol marginal în economia națională și asta în ciuda faptului că cele 5 furnale existente reprezentau în jur de 60% din capacitatea siderurgică a țării. Este ceea ce denunțau pe bună dreptate și liderii PCR în intervențiile lor publice când vorbeau despre starea de înapoiere a acestor uzine. În contextul imediat postbelic, la conferința națională a PCR din noiembrie 1945 se anunța că uzinelor hunedorene le va reveni sarcina principală în producția de oțel necesară reconstrucției și dezvoltării României. Combinatul, rebotezat Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenea astfel nu numai o țintă a investițiilor, ci și un trop central al discursului socialist, fiindu-i dedicate o seamă de reportaje, romane, tablouri și filme. În umbra acestuia urma să fie construit un oraș socialist model.

Mărginean distinge trei etape în dezvoltarea urbană a Hunedoarei. O primă etapă debutează în 1947 cu primele încercări de alcătuire a unui plan de sistematizare a orașului. În această etapă „modele urbanistice inițial sintetizate în perioada interbelică au fost preluate, transformate și adaptate” (p. 45). Reconstrucția postbelică găsește arhitecții români divizați în mai multe tabere dar toți convinși, în ciuda diversității de opțiuni estetice și politice, că modelul urban cel mai adecvat situației hunedorene era orașul grădină. Un concept clasic al arhitecturii moderniste europene, acest model urbanistic prevedea construirea de locuințe individuale mai degrabă decât blocuri de apartamente (deși trei blocuri pentru “nefamiliști” fuseseră incluse in proiect). Gustav Gusti – arhitectul care a supravegheat finalizarea celor 100 de locuințe din cele 1000 planificate între 1947 și 1949 – recunoștea că o altă sursă de inspirație pentru Hunedoara fuseseră locuințele sociale construite în cartierul bucureștean Ferentari (p. 69). O a doua etapă coincide cu desfășurarea primului plan cincinal (1951-1955) și este marcată de încercările planificatorilor de a implementa un model urbanistic diferit de orașul grădină și inspirat de realismul socialist, adică “locuințe colective și clădiri cu multe etaje, aflate în proprietatea statului” (p. 87) grupate spațial în cvartale. Pentru că în arhitectură realismul socialist trebuie înțeles ca o manieră de a aduce împreună „elemente stilistice de factură clasicizantă cu citate constructive tradiționale, specifice unei zone sau regiuni cu potențial simbolic deosebit” (p. 86), Mărginean susține că ceea ce s-a construit sub acest tipar în Hunedoara ar fi contribuit la crearea unei “narațiuni istorice legitimante” pentru regimul socialist. În fine, a treia etapă de urbanizare (1955-1960) vede realismul socialist abandonat și înlocuit cu funcționalismul arhitectural, adică cu “apartamente ieftine pentru familii nucleare” (p. 136), în special cu „două camere în suprafață de 24 mp” (apartamentele construite în anii precedenți sub grila realismului socialist par să fi avut 40 mp). Ceea ce descoperiseră arhitecții și liderii politici ai epocii era faptul că realismul socialist pur și simplu costa prea mult și împiedica construcția masivă de locuințe. La fel, cvartalul realist socialist era privit ca nefuncțional și trebuia înlocuit cu o unitate spațială mai vastă – microraionul – capabilă să găzduiască blocuri de locuințe confort 3 și 4.

Privită în lumina acestei succesiuni, urbanizarea Hunedoarei este departe de a se conforma dezvoltării unui presupus “oraș socialist” model. Din contră, logica acestui proces pare să fi ascultat în permanență de banalul imperativ al reducerii prețului de cost. De pildă, când în 1957 s-a pus problema decuplării consumului de apă al combinatului de cel al locuitorilor, proiectul a fost rapid abandonat din cauza costurilor prea mari pe care le implica. Soluția aleasă a fost construirea unui baraj de acumulare care să alimenteze cu apă potabilă și industrială, o soluție “de trei ori mai ieftină” (p. 222). Același imperativ financiar explică și turnura adoptată la finalul anilor 50 când se decide “conversia unui proiect de urbanizare local într-unul regional” (p. 159), prin atribuirea statutului de centru regional Hunedoarei și prin încorporarea unor comune urbanizate precum Ghelar și Călan într-un sistem urban zonal. De pildă, Călan devine oraș în 1961 și este sistematizat cu scopul de a servi ca “nucleu urban satelit” Hunedoarei, capabil astfel să cazeze pe lângă forța de muncă locală și o parte a muncitorilor navetiști care lucrau la combinat. Cum se explică o astfel de strategie? Într-unul din cele mai lucide pasaje din carte, Mărginean argumentează că țelul ar fi fost „redesenarea perimetrelor urbane astfel încât să se obțină o valoare a densității cât mai ridicată la prețuri minime. Extinderea marilor orașe ar fi necesitat investiții serioase în infrastructură și dotări edilitare pe care regimul de la București nu era dispus să le facă; în schimb autoritățile s-au arătat interesate de rezolvarea problemei locuințelor în paralel cu intensificarea ritmului de dezvoltare a industriei grele. Localitățile din împrejurimi prezentau câteva avantaje.” (p. 175) Care ar fi fost aceste avantaje este lesne de înțeles. Deja în textele epocii, planificatorii socialismului de stat se arătau încântați că odată cu articularea “zonelor industriale dezvoltate” în jurul unor centre urbane precum Reșita, Timișoara, Arad, Hunedoara, Petroșani sau Brașov costurile forței de muncă fuseseră în sfârșit reduse. În aceste zone, rural nu mai însemna agricol, de vreme ce o bună parte a populației nu se mai ocupa doar cu agricultura, ci combina veniturile gospodăriei cu cele derivate din slujbe industriale. Sau, așa cum notează Mărginean însăși într-un vocabular de specialitate, în 1959 „cheltuielile medii lunare pentru o familie de muncitori hunedoreni se ridicau la o valoare de 1473 lei, o sumă acoperită deci numai parțial de venitul salarial al capului de familie, în vreme ce restul provenea din alocația pentru copii și din contravaloarea în bani a intrărilor în natură ca urmare a schimbului dintre oraș și sat” (p. 299 sublinierea mea – A.G.).

Desigur, o astfel de observație este un loc comun al unei literaturi care examinează urbanizarea și industrializarea în spații coloniale și post-coloniale unde diversele proiecte urbane sunt tot atâtea nume pentru politici menite să îngăduie “statului dezvoltator” sau companiilor o anumită dinamică a acumulării. A “fixa populația locului”, cum s-a exprimat sociologul Henri Stahl într-un studiu despre sistematizarea Hunedoarei publicat în 1950 (p. 80) este o formulă ce putea fi rostită în epoca respectivă atât de managerii companiilor multinaționale din America Latină cât și de elitele noilor state apărute pe continentul African în încercarea lor de a stabiliza piețele de muncă locale. Mai mult, nu ar fi deloc exagerat să plasăm dezvoltarea Hunedoarei într-un context global, deopotrivă extra-european și extra-socialist, în linie cu un număr de combinate siderurgice care au fost construite în epoca postbelică în al-Tibbin/Cairo (Egipt), Bihlai (India), Volta Redonda (Brazilia) sau, mai târziu, Krakatau (Indonezia) și Pohang (Coreea de Sud). O astfel de provincializare a socialismului de stat (și a ambițiilor sale legate de industria grea) ar putea arăta cum urbanizarea României postbelice nu e neapărat expresia unei omniprezente dorințe de control social (p. 15) și cu atât mai puțin o „emblemă a devenirii comuniste” (p. 52), cât a unei strategii domestice de finanțare indirectă a industriei. Totuși, așa cum a observat Florin Poenaru, cadrul teoretic la care apelează Mărginean obligă la înscenarea unor opoziții dramatice de tipul plan versus viață unde fiecare detaliu empiric este interpretat în același timp ca un indiciu al unei voințe abstracte de putere și a negării acesteia pe teren. În această grilă de lectură, urbanizarea apare ca opusul industrializării într-un joc cu sumă nulă, adică un proces social care s-a hrănit cu resturile resurselor consumate de industrie. Și nu e surprinzător că autoarea e tentată să citească un eșec al urbanizării în faptul că, la începutul anilor 60, “tot mai mulți au părăsit localitatea, Hunedoara devenind unul dintre orașele cu cel mai mare grad de respingere al populației” (p. 205), în timp ce numărul muncitorilor navetiști a crescut substanțial. La fel, nu e nimic excepțional în faptul că, potrivit unui raport al miliției (p. 199), la începutul anilor 60 Hunedoara avea o populație stabilă de 55000 de locuitori concomitent cu peste 44000 de muncitori flotanți și familiile lor, ultimii arareori trecuți în evidența autorităților. Toate aceste detalii ne împing să ne întrebăm, totuși, cum a fost finanțată industrializarea României în anii 50?

Nu este scopul acestei recenzii să schițeze un răspuns la această întrebare, însă mi se pare util de subliniat, totuși, că un asemenea răspuns ar putea cel puțin ține cont de modul în care contemporanii Războiului Rece au descris realitățile românești. De pildă, într-un raport emis de Radio Europa Liberă în iulie 1959 (raport citat de Mărginean, p. 282), analiștii postului de radio american observau că liderii comuniști români păreau satisfăcuți că după implementarea unui “program de austeritate lung de zece ani”, industrializarea aducea oarece beneficii. La finele acestui așa-zis program de austeritate, Chivu Stoica – un oficial al regimului Dej – putea declara ziarului Washington Post că statul român era în sfârșit capabil să plătească în dolari pentru achiziționarea de tehnologie industrială. Desigur, Stoica și alți reprezentanți ai regimului urmăreau în același timp să câștige încrederea instituțiilor de credit occidentale, de unde intenționau să se împrumute pentru a importa bunuri industriale considerate necesare. Analiștii Radio Europa Liberă nu erau singurii care au descris anii 50 în acești termeni. Într-un articol de istorie economică a perioadei – pe care Mărginean nu îl citează din păcate – istoricul John Montias vorbea tot despre o politică de austeritate care ar fi permis statului român să acumuleze resurse pentru industrializare.3 Pe urmele lui Montias, o economie politică a industrializării în condiții de austeritate ar trebui, probabil,  să analizeze relația dintre reprimarea consumului domestic (cartelele pentru alimente au fost desființate spre finalul primului plan cincinal în decembrie 1954), utilizarea unei forțe de muncă ieftină și dinamica investițiilor în contextul politicilor de import/export. Astfel, o primă etapă de industrializare (1948-1953) s-ar fi concentrat cu precădere pe exportul unui volum mare de produse petroliere, cereale, lemn și ciment, export care a reușit să asigure atât importul de materie primă necesară recuperării capacității de utilizare a industriei grele cît și finanțarea achiziției de tehnologie, în special din Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. În această perioadă, investițiile au fost direcționate spre aceste industrii de export mai degrabă decât spre sectoarele tradiționale ale industriei grele. Ce a făcut posibilă reprimarea consumului în această perioadă este nivelul incredibil de scăzut al standardului de viață precum și anihilarea puterii de cumpărare a muncitorilor în urma hiperinflației postbelice. În a doua etapă (1953-1958), deși s-a redus semnificativ importul de tehnologie industrială, s-a menținut un import ridicat de materie primă pentru a consolida gradul de utilizare a capacității industriei grele atins în anii precedenți. Altfel spus, între 1948 și 1958, investițiile în industria grea, deși considerabile, au fost mult mai reduse decât am fi tentați să credem. Acolo unde Mărginean preferă să vorbească, în răspăr cu datele pe care le prezintă, despre industrializarea forțată după model Sovietic, economiștii socialismului de stat timpuriu menționau cu modestie doar raționalizarea “secțiilor auxiliare” din combinate, reconstrucția liniilor de producție și modernizarea utilajelor existente. Din acest motiv, o hartă a dezvoltării industriei grele în Europa Centrală și de Est în această decadă nu poate decât să arate că România a fost incapabilă să investească în noi combinate siderurgice precum cele de la Dunaújváros (Ungaria), Nowa Huta (Polonia) sau Eisenhüttenstadt (Germania de Est).4 Primul astfel de combinat în Romania va fi cel instalat la Galați, a cărui construcție va beneficia de tehnologie occidentală și va coincide într-adevăr, după 1958, cu investiții masive în combinatele de la Reșița și Hunedoara.

În ce privește forța de muncă ieftină, este suficient să citim prevederile contractelor colective de muncă care au însoțit această perioadă de industrializare pentru a vedea modul în care statul socialist a înțeles să plaseze o bună parte din costurile de reproducere a muncitorilor la nivel de întreprindere. Multe aspecte pe care le-am asocia instinctiv cu prerogativele unui stat social dispus să preia o parte din aceste costuri erau de fapt dependente de resursele fabricilor, în special de așa-zisul fond al directorului. Asta face ca, de pildă, în producția literară a vremii să găsim piese de teatru precum Cei de mâine (autor Lucia Demetrius, 1956) unde muncitoarele unei fabrici bucureștene încearcă să-și convingă directorul să investească o parte din resursele destinate tehnologizării în extinderea unei creșe pentru copiii angajaților în timp ce acesta, un comunist ilegalist, era convins că plozii nu trebuie să crească „pe spatele statului”. Și tot în această cheie trebuie citit un raport al Comitetului de stat pentru protecția muncii în care se observa că, la finalul anilor 50, România era singura țară socialistă care își obliga muncitorii să plătească în rate costul echipamentului de muncă pe care îl primeau la angajare. Mai mult, așa cum notează Mărginean (pp. 106, 149), companiile de construcții hunedorene foloseau într-o proporție covârșitoare munca forțată, slab plătită și necalificată a ostașilor în termen. În 1957, cei peste 12000 de muncitori constructori aflați în Hunedoara “formau un grup aparte în raport cu populația majoritară a orașului, fiind aproape exclusiv alcătuit din tineri necăsătoriți și foști ostași ai Serviciului Muncii.” (p. 280) În Valea Jiului, la mijlocul anilor 50 soldații muncitori (numiți “tineri prisos de contingent”) reprezentau peste 70% din totalul angajaților în minerit. Un alt aspect care a contribuit la menținerea unei forțe de muncă relativ ieftine în această epocă a fost, firește, sistemul salarial care, pe baza unui salariu tarifar mic (p. 277), lega nivelul salariului de îndeplinirea normelor de producție și asta în lipsa oricărui mecanism de indexare în raport cu evoluția prețurilor bunurilor de consum pe piețele libere țărănești (p. 289), în special după abolirea cartelelor.

Dacă acceptăm că cel puțin până în 1958 politicile de industrializare au fost nu doar “oarecum fragmentate” (p. 113) ci și finanțate printr-un regim de austeritate (din descrierea căruia am omis din rațiuni de spațiu orice referință la agricultură, colectivizare și datoriile externe acumulate de România față de Uniunea Sovietică și alte state CAER de-a lungul anilor 50), atunci devine mult mai clar de ce spațiul urban hunedorean era populat de găini, iepuri și de un imens complex rezidențial format din baracamente insalubre și gestionat de combinat în afara jurisdicției sfatului popular raional. Barăcile – numite și locuințe colective sau cămine – au început să fie construite la începutul anilor 50 pentru a caza muncitorii constructori, dar și angajații combinatului siderurgic. În 1966 nu mai puțin de 17000 de persoane, majoritatea muncitori la combinat, încă locuiau în aceste barăci în schimbul unei chirii modice, barăci care au fost desființate doar la mijlocul anilor 70. Și deși anii 60 au cunoscut un boom urban împreună cu o creștere a salariilor reale și a consumului populației, ca de altfel peste tot în Europa Centrală și de Est, potrivit lui Montias spectrul austerității încă bântuia industrializarea României în măsura în care orice eșec al politicii de exporturi bazată acum pe produse finite și semifabricate mai degrabă decât pe resurse naturale ar fi tentat liderii comuniști să reprime din nou consumul și să redirecționeze spre piața mondială o bună parte din producția agricolă domestică.5 În condiții structurale foarte diferite, este ceea ce s-a și întâmplat în ultimul deceniu socialist.

 

Cotidian

Ultimele patru capitole ale cărții își propun să analizeze (1) “comportamentul demografic al locuitorilor” (p. 198), (2) igiena și standardul de viață, (3) practicile de locuire și (4) cele de consum. Asemeni primei părți, și în aceste capitole cititorul este răsfățat cu o puzderie de date, colectarea cărora a necesitat, fără îndoială, o teribilă muncă de cercetare. Spre deosebire de prima parte a cărții, însă – care pare să fi beneficiat de expertiza autoarei ca istoric al artei – toată această informație de arhivă asupra vieții de zi cu zi rămâne în mod surprinzător neinterpretată, fiind integrată textului într-o manieră abuziv-anecdotică. Deja la începutul capitolului IV, Mărginean descrie Hunedoara sfârșitului deceniului șase ca un oraș măcinat de „segregare socială” și tensiuni între rezidenți, conflicte izvorâte pesemne din modul în care autoritățile locale au înțeles să gestioneze fondul locativ (p. 159). Maniera în care autoarea decide să explice aceste fenomene este cel puțin îndoielnic. În primul rând, în ciuda referințelor la practici istoriografice care și-au luat “cotidianul” ca obiect de studiu (Alltagsgeschichte etc), Mărginean optează să reia în cheie explicativă exact limbajul autorităților epocii fără pic de sensibilitate față de modul în care oamenii mici, mulți și mai mereu oropsiți ai timpului s-au înțeles pe sine. De pildă, într-un fragment care descrie evoluția morbidității în Hunedoara, Mărginean menționează alcoolismul ca o cauză principală, “bine documentată de autoritățile locale” (p. 226). Chioșcurile care vindeau băutură erau, se pare, amplasate în 1967 chiar în jurul porților combinatului. Astfel, ceea ce probabil erau punctele nodale ale unei sociabilități muncitorești atât la locul de muncă cât și în afara acestuia, i se prezintă autoarei ca un eșec al integrării nou veniților în comunitatea urbană hunedoreană. Desigur, este fără de tăgadă că alcoolul a contribuit la îngroșarea cifrelor morbidității, dar este la fel de sigur că acest soi de consum a prilejuit prietenii, discuții, acte spontane de violență, caterincă și complicități pe care le-am cataloga îndeobște ca forme de solidaritate (concept, de altfel, absent din carte). Această solidaritate nu trebuie înțeleasă neapărat ca rezistență împotriva “regimului comunist”, ci mai degrabă ca o expresie a unor relații de clasă filtrate în cele mai multe cazuri de masculinitate. Este ceea ce ne învață și filmul Aproape de soare (1960) – film fără îndoială propagandistic dedicat combinatului din Hunedoara – în care eroul principal, un muncitor siderurgist novice, este arătat în repetate rânduri petrecând serile la cârciumă în compania colegilor de echipă și uneori chiar a maistrului. La fel, dacă consumul de alcool cauza o rată a absenteismului mare, ar trebui măcar să avem îndrăzneala să citim acest comportament ca pe o expresie a unei dârzenii (Eigensinn) muncitorești specifice mai degrabă decât a unui presupus pitoresc al situației: “[n]onșalanța cu care aceștia [i.e. muncitorii] semnau declarațiile în care recunoșteau starea de ebrietate din ziua precedentă sau faptul că dormiseră în timpul serviciului surprinde pitorescul situației.” (p. 269)

În al doilea rând, Mărginean arătă cu minuție cum timp de două decade Hunedoara a fost un oraș al muncitorilor bărbați, tineri, precari și cu o viață relativ scurtă. Această conjunctură demografică s-ar fi tradus în faptul că, în 1966, peste o treime din gospodării erau formate dintr-o singură persoană (p. 214). Pentru acești muncitori, viața de familie începea târziu, adică în jurul vârstei de 30 de ani, și uneori dura puțin, în special din cauza unei rate a divorțurilor peste media națională. În acest context, femeile hunedorene erau supuse unui dublu regim de dominație. Pe de o parte, în spațiul familiei acestea erau subordonate puterii patriarhale masculine, putere înscrisă în economia orașului prin lipsa locurilor de muncă (în servicii ori administrație) destinate populației feminine. În 1967 doar 15% din rezidentele orașului erau încadrate într-o slujbă remunerată (p. 308). Pe de altă parte, în paginile revistei Femeia autoritățile comuniste încurajau o imagine a femeii domestice, care era chemată să servească nevoilor capului de familie care lucra în siderurgie. Acest raport de inegalitate era, însă, unul printre multe altele. Ierarhiile urbane erau configurate de o seamă de criterii. De pildă, muncitorii burlaci rezidenți în barăci erau mereu suspectați de acte de vandalism și considerați inferiori din punct de vedere cultural. Calitatea locuințelor și dispunerea lor spațială erau alte criterii care ordonau relațiile de putere la nivelul orașului (p. 242), la fel cum poziția în partid și în ierarhia combinatului erau decisive pentru accesul la resurse urbane. Și totuși, este remarcabil că în mijlocul acestui univers al inegalității sociale, Mărginean descoperă acte de solidaritate pe care nu ezită să le califice fie sub specia comportamentului deviant fie întruchipări ale unei presupuse marginalități sociale.

Să luăm câteva exemple. În anii 50, Hunedoara pare că a cunoscut o explozie a unei forme de religie populară (neo-protestantă) pe care partidul comunist a combătut-o, desigur, ca misticism. Din aceste “secte religioase”, cum le numește autoarea, făceau parte atât muncitorii simpli cât și inginerii și membri de partid, indiferent de sex și vârstă. Neoprotestanții aveau casele lor de rugăciune, se deplasau în pelerinaj în zonă însoțiți de muzică de cor și fanfară, afișau bannere și luau parte cu entuziasm la munca patriotică (p. 276). Nu e deloc necesar, însă, să preluăm limbajul clerului ortodox și să numim “secte” ceea ce pare să fi fost o genuină formă de solidaritate religioasă care anula – probabil pentru o clipă și în interiorul timpului neocupat – ierarhiile sociale locale. Mai mult, în aceeași perioadă, în umbra combinatului au apărut întregi rețele de trafic de piese furate și combustibil. Foarte mulți locuitori ai orașului, în special cei cazați în barăci, obișnuiau să sustragă energie electrică prin intermediul unor metode artizanale. Din nou, nu e deloc nevoie să vorbim vorbele miliției identificând furt și criminalitate acolo unde este posibil să fi fost doar economia morală a orașului. Și tot din această economie morală făcea parte practica soțiilor casnice ale muncitorilor de a organiza “pensioane” (p. 310), adică mese calde contra cost pentru muncitorii burlaci care se săturaseră să îndure mâncarea de proastă calitate servită la cantinele combinatului. Iar dacă mijloacele de transport în comun ale orașului erau locuri pline de violență, unde călătorii se revoltau în mod zilnic împotriva “casierițelor mahalagioaice” și a „șoferilor obraznici”, aceste gesturi nu sunt deloc „ilustrative pentru dificultățile de adaptare a noilor veniți” (p. 312) ci indică mai degrabă un mod de a articula standarde de respectabilitate în spațiul public. În sfârșit, dacă hunedorenii și-au amenajat distilerii în pivnițele blocurilor, au crescut animale domestice și au luat cu asalt terenurile virane pentru a cultiva legume, asta nu înseamnă neapărat că „practicile și valorile deprinse în comunitățile de origine s-au perpetuat în noul mediu urban” (p. 227) ci pur și simplu că acești muncitori s-au angajat într-un tip de muncă à-côté care le-a adus, pe lângă unele avantaje materiale și o oarecare doză de plăcere.6

 

Concluzie

Toate aceste observații critice nu știrbesc cu nimic din bogăția materialului empiric pe care Mărginean îl face accesibil unui public larg. Două aspecte ale cercetării mi s-au părut, totuși, demne de a fi supuse dezbaterii critice. Primo: urbanizarea anilor 50/60 în România nu poate fi înțeleasă în lipsa unei economii politice a industrializării într-un context postbelic bântuit deopotrivă de spectrul austerității și de necesitatea acumulării de capital. Foamea de capital și obsesia pentru industria grea plasează România nu doar într-o istorie parohială a socialismului de stat în Europa Centrală și de Est (o istorie în care un presupus model Sovietic e replicat în diverse contexte naționale) ci într-o istorie globală a industrializării statelor înapoiate la mijlocul veacului trecut pentru care combinatul siderurgic a reprezentat promisiunea unei dezvoltări economice în limitele statului națiune și în cadrul constrângerilor geopolitice ale Războiului Rece. Secundo: am încercat să argumentez că este nedrept să vorbim, așa cum face Mărginean la peste jumătate de secol distanță, despre muncitori în terminologia puterii (socialiste) care a încercat să-i disciplineze, ignorând astfel modalitățile, mereu ambigue și probabil incoerente, prin care cetățenii socialismului de stat au dat sens propriilor traiectorii biografice și experiențe cotidiene. O astfel de perspectivă are toate șansele să comită un act de injustiție istorică și să hrănească prejudecățile contemporane față de „neadaptați” – victimele vinovate care refuză să se conformeze celor mai recente standarde politice, economice și culturale. În tot cazul, Mara Mărginean a scris o carte care ne învață cum să evităm aceste greșeli.

___________
* Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945-1968), Iași, Polirom, 2015.
[1] Fenomenul muncitoresc și social-democrat din România. Secolele 18-20. Lucrări prezentate la simpozionul de la Reșița, 23-25 mai 1997 (Reșița: InterGraf, 1997), p. 103.
2 Lipsa de autonomie a câmpului istoriografic românesc nu a fost neapărat consecința hegemoniei anti-comunismului după 1989, așa cum am fi tentați să credem, cât a unei concepții pozitiviste asupra cunoașterii istorice și a acceptării unei viziuni conformiste asupra rolului public pe care îl pot juca istoricii. Iată, de pildă, cum înțelegea un antreprenor al memoriei publice – Romulus Rusan – să evalueze meritele unei cărți de istorie care inaugura, în 1996, colecția Biblioteca Sighet pe care acesta o coordona: “[c]omentariul – neutru, redus la strictul necesar – se retrage în planul doi, lăsând să vorbească rapoartele, articolele de ziar, dispozițiile confidențiale, statisticile, sentințele de tribunal.” Cât despre rolul public al istoricului, Rusan își lăuda tânărul istoric debutant pentru contribuția pe care acesta o făcea la o „istorie adevărată”, adică la efortul colectiv de a „depășii situația schizofrenică în care același popor era pus să aleagă între două sau mai multe istorii.”, Romulus Rusan în prefața cărții lui Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), (București: Fundaţia Academia Civică, 1996), p. 8. Încă fideli acestei viziuni, istoricii români par condamnați la irelevanță atâta timp cât produc o cunoștere istorică pentru care tot ceea ce merită cercetat este deja bine știut și tot ceea ce este bine știut nu rezultă din logica de cercetare proprie câmpului istoriografic.
3 John Michael Montias, “Unbalanced Growth in Rumania”, The American Economic Review, Vol. 53, Nr. 2, 1963, pp. 562-571.
4 Pentru o hartă a noilor combinate siderurgice construite în epoca postbelică în Europa Centrală și de Est vezi Dagmara Jajeśniak-Quast, Stahlgiganten in der sozialistischen Transformation (Wiesbaden: Harrassowitz Verlag, 2010), p. 51.
5 John Michael Montias, Economic Development in Communist Romania (Cambridge MIT Press, 1967), p. 186.
6 Așa cum argumentează pentru cazul unui orășel industrial francez contemporan Florence Weber, Le travail à-côté. Une ethnographie des perceptions (Paris: EHESS, 2009).
[Vatra, nr. 7-8/2015]

25.7.16

Scrisoare către Mihai



    ” Dragă Mihai,
     I-am spus domnului avocat Codarcea să ţină la el această scrisoare până când bunul Dumnezeu s-o gândi să mă ia la Dânsul. Dacă a deschis-o înseamnă că s-a întâmplat, iar eu nu mai sunt printre voi ci undeva departe, într-un loc din care nu vă mai pot decât privi, iar voi nu puteţi face mai mult decât să vă amintiţi de mine.
     Dar să nu vă pară rău. Ca orice boală şi viaţa îşi are leacul ei. Am trăit o viaţă bogată, fără remuşcări şi fără regrete. Mi-am îngropat părinţii, iar în urmă cu un an mi-am îngropat soţia, pe buna ta Florica, iar acum, dupa cum mi-a fost târgul cu Cel de sus a fost rândul meu să mă aşez sub piatra veşnică. Îmi tremură mâna de la un timp şi de aceea m-am gândit să-ţi scriu acum, cât mai pot. Mi-am adus măsuţa aia veche din antreu şi aici, sub nucul meu bătrân, mai bătrân ca mine, îţi iscălesc câteva vorbe să le citeşti când le-a veni vremea.  
De învăţat, dragă Mihai nu am ce să te mai învăţ. Tot ce-am ştiut i-am spus lui tată’tău iar el ţi-a spus ţie. Bune sau rele, nu ştiu. Cât ai acum? Ai 14 ani şi cred că eşti încă la şcoală. Poate ar fi trebuit să treci mai des pe aici pe la casa asta atât de goală în care eu şi cu bunică’ta, Doamne iart-o, l-am crescut pe tată’tău, pe unchiu’tău şi pe tuşă’ta. Dar nu mă supăr, nepoate. Tinerii la oraş, iar noi bătrânii la sat, unde ne-am născut şi unde ne sunt îngropaţi toţi cei dragi şi toate amintirile, frumoase o’ ba. Mai sunt eu şi bătrâna mea văcuţă, pe care o fugăresc seara prin şanţuri pe la oameni, doar doar oi mai avea şi eu cu cine povesti o poveste. E bătrână şi ea. Ca mine şi ca nucul. 
     Dar alta-i treaba Mihai. Altceva voiam eu să îţi scriu, ceva ce tată’tău şi mamă’ta nu ţi-au spus pentru că nu-i de treaba lor să-ţi spună. Eu sunt acela care ar fi trebuit să-ţi lase o ţară, nepoate. Nu ei. Dar iată-mă, uscat după o viaţă de muncă, jumătate în mină – jumătate pe câmp, cum nu pot să îţi las decât nişte pământ şi nişte oameni. Dar o ţară… nu. S-a dus toată, dragule. 
Vei termina şcoala şi la cum te cunosc eu de isteţ, vei face şi vreo mare facultate. Iar când te vei trezi cu diploma în mână, ai să vezi şi tu că România, aşa cum o credeai, nu există. Tinerii noştri, de la tine din oraş, de la mine din sat şi-au vândut mintea şi isteţimea altora care ştiu să îi plătească, iar nouă nu ne-au mai rămas decât vagabonzii şi nemernicii. Aici în Vălenii de Munte, doctorul are deja 67 de ani dar nu-i găsesc înlocuitor. S-au dus toţi, astfel că atunci când vei fi şi tu bătrân, o să înveţi să te operezi singur. Inginerii noştri care în urmă cu 50 de ani ridicau Palatul Poporului, poduri peste toate râurile ţării şi care săpau tuneluri prin cei mai îndăratnici munţi, azi repară trenuri şi şosele pentru francezi şi germani.
 13770438_1039631192795030_7766872024882383566_nPământurile noastre, pădurile noastre, munţii noştri, sunt toate risipite. Ce nu au luat străinii, am distrus noi. Din falnicii noştri stejari, tot europeanul şi-a făcut mobila cu care se faleşte pe la vecini. Din stâncile noastre a luat fiecare aur, argint şi altele, iar noi românii am rămas cu pietrele şi rănile pe care şi azi, străbătând la pas Carpaţii le mai vezi, adânc săpate în chipurile munţilor. Urşii noştri care erau cândva cei mai viteji apărători ai codrului românesc, au căzut răpuşi de gloanţele englezilor şi noiar fi trebuit să ne punem stavilă în faţa acelor gloanţe. Câmpiile noastre nesfârşite, care cândva străluceau de atâta bogăţie, de atâta grâu şi orz, sunt toate semnate cu numele străin, iar cartofii aurii sunt urcaţi în tiruri şi olandezii, belgienii şi alţii, mănâncă ceea ce era de drept al tău şi al fraţilor tăi. Grâul, vagoanele care se strâmbau sub atâta greutate; vagoanele cu grâu iau calea străinătăţii pe bani de nimic, în timp ce în Transilvania, ungurul vinde făina pe care o face din acel grâu. Nici măcar mămăliga pe care o mâncam eu şi bună’ta când eram mici, nici măcar mămăliga aia nu ţi-am lăsat-o. Era ţara ta nepoate, dar eu şi parinţii mei am dat-o, bucată cu bucată, brad cu brad, pisc cu pisc.
 Conducători de ţară, conducători de obşte, au venit an după an cu acelaşi minciuni, cu acelaşi promisiuni şi ne-au furat puţin câte puţin şi puţin câte puţin, au dat România altora. Azi au semnat pentru un pământ, mâine pentru o mină, poimâine pentru un codru şi aşa nepoate, azi ne-au mai rămas nişte linii pe hartă şi trei culori care candva se ridicau deasupra unei ţări bogate şi unite. Azi se ridică doar că le bate vântul, iar sub ele se văd săraci, mizerabili, trădători, mincinoşi şi tâlhari care şi-ar da în cap pentru un metru de pământ. 
     Şi când n-a mai fost nimic în ţară de vândut, am început să ne vindem pe noi străinilor. Muncitorii noştri, ideile noastre, tinereţea noastră, toate s-au dus, iar când n-a mai rămas din noi nimic de vândut, ne-am vândut unii pe alţii. 

Am tăcut la vremea noastră. Am tăcut. Şi eu şi tatăl meu si tatăl tău, iar în timp ce tăceam, alţii ne vindeau până şi vorbele pentru binele lor. De asta îmi pare rău Mihai dragă, că nu pot să îţi las mai mult. S-au dus toate. Casa mea, nucul meu şi această văcuţă care, poate, va muri înaintea mea. Cam asta-i tot. Aurul, bogăţiile pământului şi chiar pământul sunt ale străinilor şi ei sunt cei care comandă peste români azi. N-ai ce le face nepoate, că au contractele semnate şi legi care îi apără. De ei trebuie să te milogeşti ca să ai voie să-ţi lucrezi pământul pentru care au murit ai noştri atâţia ani la rândul. Şi de ei trebuie să te rogi să te lase să-ţi tai un colţ de pădure să te încălzeşti când va veni iarna. La ei trebuie să plângi ca să te lase să mai fii român. 

     Asta-i tot ce voiam să-ţi scriu. Macar acum, mort, să am şi eu dreptul să zic. Iartă-mă nepoate. Ai grijă de tine Mihai. Ai grijă de tine, de căsuţa mea şi de nucul acesta din care bunica ta, Doamne iart-o îţi făcea cozonac când erai copil. Astea-s singurele averi care i-au mai rămas ţării tale. Nişte amintiri şi nişte nuci. „

Dan MIHAI GOCAN    

17.7.16

Pe urmele unei afaceri celebre: modernizarea Porților de Fier II





Cosmin Pam Matei



Procurorii DNA au în lucru un dosar mamut, cu un prejudiciu estimat la câteva zeci de milioane de euro. Este vorba de povestea modernizării hidrocentralei Gogoșu, cunoscută sub numele de Porțile de Fier 2, ce datează din anii '90, pe vremea când ministru al Industriilor era Călin Popescu Tăriceanu, iar băiatul cel mai deștept din energie era Nicolae Bogdan Buzăianu.

Sperietoarea celor doi din urmă poartă numele de Remus Borza, șeful Euro Insol, administratorul judiciar al Hidroelectrica. Acesta s-a prezentat marți la DNA pentru audieri în respectivul dosar. „Aproape un miliard de euro este valoarea prejudiciului înregistrat de Hidroelectrica prin aceste contracte date cu încredinţare directă, fără a recurge la o procedură transparentă, competitivă, fără o licitaţie publică. În perioada 1997-2012, o singură centrală s-a retehnologizat. Preţul retehnologizării a fost de 12.300 de euro pe megawatt", a spus Borza. Modernizarea de la PF II a fost realizată de firma elvețiană VA Tech, reprezentată în țara noastră de Buzăianu, prin compania Energy Consult. Acesta a negat că a intermediat ceva ci că a fost doar un simplu consiler tehnic și financiar pentru anumite companii, care s-au dovedit că au primit contracte pe bani publici.

Cum a început totul? Elvețienii de la Sulzer Hydro, viitorii VA Tech, viitorii Andritz, vin în România în 1996, când la putere era Convenția Democratică, și primesc fără licitație contractul pentru retehnologizarea Porților de Fier 1, în 1997. Suma de pe document era de două ori mai mare față de evaluarea inițială. Sulzer forma atunci un consorțiu alături de ABB. La acea vreme procedura era simplă: compania doritoare, în speță Sulzer Hydro, se asocia cu un nume mare care furniza echipamente, urmând ca firma devenită între timp VA Tech și apoi Andritz să primească uriașele contracte. În luna noiembrie 2000, VA Tech Hydro face Hidroelectrica o ofertă pentru retehnologizarea PF II, aflată în aval de PF I, pentru 98 de milioane de euro. Gurile rele de atunci susțineau că de fapt lucrările nu ar fi trebuit să coste mai mult de 70 de milioane de euro. În plus, retehnologizarea nu se justifica în 2000 pentru că PFII urma să-și consume durat de viață abia în 2016. Ca atare, Hidroelectrica a respins oferta VA Tech.
Însă un eveniment a avut loc între timp: Convenția Democratică a plecat de la putere și a venit PSD-ul lui Adrian Năstase, cu Dan Ioan Popescu la Economie. Acesta din urmă a găsit însă un motiv pentru onorarea elvețienilor. „Există riscul ca hidrocentralele să depăşească perioada de 30 de ani de securitate funcţională". Numai că la vremea aceea, PF II avea o vechime de doar 14 ani. Anul următor, VA Tech primește un contract pentru retehnologizare nu de 98 de milioane de euro, sumă considerată foarte mare, ci de 122 de milioane de euro. Din cauză că la vremea aceea statul român nu avea bani s-a căzut de acord ca o bună parte din curentul produs de Hidroelectrica să fie preluat de Energy Holding, o companie care apărea ca fiind a aceluiaşi Buzăianu. Acest contract a fost semnat la începutul anului 2004, moment când s-a consfiinţit apariţia băieţilor deştepţi din energie. Respectiva înţelegere a fost secretă, încheiată pe ani buni. Dacă la început tranzacţia a fost favorabilă Hidroelectrica în sensul că preţul de vânzare era peste media pieţei, cu timpul contractul a devenit defavorabil producătorului de energie iar acest fapt a fost vizibil în momentul în care a apărut pe piaţă bursa de energie OPCOM, în 2006. În perioada 2006-2012, Hidroelectrica a suferit prejudicii reprezentând diferenţa dintre preţul mediu de pe OPCOM şi preţul prevăzut în contractul cu Energy Holding.

Buzăianu nu a rămas doar la o singură companiei ci a introdus în piaţă şi alte nume. Chiar dacă a ieşit din acţionariatul Energy Holding în 2002 el a condus compania prin interpuşi. Pe parcurs a înfiinţat o altă companie, Buzzmann Industries, în timp ce Energy Holding a ajuns ajungă în proprietatea unei bănci din Elveţia, ţară unde s-au făcut multe jocuri ce aveau cu miză beneficiarii de curent ieftin de la Hidroelectrica. Gurile rele susţin ca Buzăianu ar fi fost doar un paravan pentru interese ale unor servicii secrete din România. Lucrarea de la Gogoșu a fost estimată la 54,5 milioane de euro dar costul total a ajuns la 270 milioane de euro! Remus Borza a comparat această sumă, considerată uriașă, cu o altă lucrare făcută de Andritz, și anume la central hidroelectrică de la Lotru. Compania a retehnologizat cu 174.000 de euro pe MW, față de 1,3 milioane de euro pe MW de la Gogoșu. Aceste discrepanțe se explică prin faptul că la Lotru a existat o licitație, în schimb la PF II statul român a făcut un cadou, prin încredințarea directă a unui contract. Lucrările efective de la Gogoșu ar fi trebuit să înceapă în 2013, adică 12 ani mai târziu. Hidroelectrica a fost bun platnic și a tăiat o factură de 13,6 milioane de euro în 2003, adică bani creditați pentru elvețieni, dar nepurtători de dobândă în toți cei 10 ani. Mai mult, prețul pentru retehnologizare a fost săltat de la 54,5 milioane de euro la 71,5 milioane de euro.

Compania de audit KPMG care a făcut verificări în cazul PF II, a descoperit că banii daţidrept avans de Hidroelectrica au dispărut. „Nu am primit nici un răspuns la cererile de confirmare trimise referitoare la avansuri către furnizori în valoare de 2.884.669 de milioane de lei (lei vechi, aproximativ 72 milioane de euro – n.red.) plătiţi către VA TECH Gmbh Austria şi, respectiv, VA TECH Hydro Ldt", scrie în raportul KPMG. Borza a declarat că responsabil pentru această situaţie este consorţiul de firme care a beneficiat de lucrări cu încredinţare directă de la Hidroelectrica în detrimentul companiei de stat. Potrivit acestuia, firmele româneşti, precum UCM Reşiţa, Energomontaj, Hidroserv, care au construit sistemul energetic naţional, au fost discriminate după 1990 şi au devenit indezirabile la acordarea de contracte publice, fiind preferate firme străine.

Prezent în urmă cu ceva timp în studioul unei televiziuni, Dan Ioan Popescu a declarat că retehnologizarea de la Porţile de Fier a început cu patru ani mai înainte și că a fost una dintre puţinele decizii economice pe care le-a luat Călin Popescu Tăriceanu, în acea vreme ministru al Industriilor. Popescu a adăugat că a fost nevoit să lucreze cu aceeaşi firmă "pentru păstrarea continuităţii" şi pentru a face economii. Diferendele dintre administratorul Hidroelectrica şi Andritz Hydro au ajuns de mult în instanţă. Pe lângă procesele din ţară, au fost deschise acţiuni în instanţă şi la Viena, Geneva şi Zurich. Un nume apare cu obstinație în afacerile cu retehnologizările: Nicoale Bogdan Buzăianu. Istoria acestuia în energia românească începe din anii 1990. Însă afacerile sale în România s-au derulat din 1993, pe când avea 25 de ani şi era student. De doi ani se afla în Elveţia, dar ţara de origine i-a făcut cu ochiul.Prima companie a deschis-o alături de fratele sau, Constantin Mihail Buzăianu, New East Business Consulting&Management SA. Cei doi fraţi aveau 55% din acţiuni, iar un elveţian, Anton Corpataux, deţinea 10%.

În acţionariat figura şi Vasile Saclaman, fost secretar general al Consiliului Concureneţi. În martie 1999, Bogdan Buzaianu a preluat jumătate din firma fratelui său, Baco Sercom Impex, şi i-a schimbat numele în Baco Energy. Constantin Mihail Buzăianu împreună cu soţia, Anişoara, au înfiinţat Baco Sercom Impex SRL în noiembrie 1991, fiind prima firmă a familiei. Anişoara Buzăianu a devenit avocat partener în cadrul casei de avocatură „Bostina şi Asociaţii". Avocatul coordonator de la „Boştina şi Asociatii", Doru Boştină, este cel cu care Buzăianu a înfiinţat celebra Energy Holding, compania asociată cu brandul băieţilor deştepţi din energie. Primele afacari de "băiat deştept" în energie le-a făcut în 1996, când a devenit un important furnizor de echipamente pentru hidrocentrala Porţile de Fier I, deţinută de Hidroelectrica. A venit afacerea Sulzer/VA Tech Elveția. Lucrările realizate s-au dovedit de proastă calitate. Nu a contat acest aspect pentru că în 2001, aceleiaşi firme i se atribuie în mod similar (HG 848/2001) şi retehnologizarea de la Porţile de Fier II. Ca un făcut, apar din nou probleme. Se înregistrează diferite avarii, pe care însă cei implicaţi, de o parte VA Tech, şi de alta Hidroelectrica, le-au muşamalizat permanent.

De abia în 2006, în urma unui proces Hidroelectrica - VA Tech, firma elveţiană a fost obligată să plătească un milion de euro penalităţi, însă suma este una modică, reprezentând aproximativ 10% din valoarea prejudiciului produs. Peste un an, garanţia a expirat iar partea română a fost nevoită să suporte costurile remedierii defecţiunilor frecvente şi pierderile cauzate de neproducerea energiei cât timp grupurile sunt scoase din funcţiune - astfel încât valoarea estimată a prejudiciilor create Hidroelectrica fiind de aproximativ un miliard de euro. Buzăianu a contractat în perioada 2001-2004 aproximativ 60% din energia ieftină produsă de Hidroelectrica. Contractele au fost încheiate ferm şi pe o perioadă de 10 ani, iar principalele companii care au semnat cu societatea de stat şi aflate în sfera de influenţă a lui Buzăianu au fost Alpiq Romenergie, Alpiq Romindustries, Energy Holding, Ehol, Atel Energy şi Energy Financing team. În 2010, pe când Hidroelectrica era condusă de Mihai David, companiile în cauză au obţinut prelungirea contractelor până în 2018 la preţuri mult mai mici decât media pieţei. În plus, cantiatea de energie livrată de Hidroelectrica a crescut cu 13%. Prin firmele pe care le-a controlat, Buzăianu şi-a asiguat astfel o profitabilitate de circa 3 miliarde de euro. Beneficiar al unei cantităţi imense de curent ieftin, Buzăianu şi-a permis să transfere o mare parte din această energie peste granţină, în Buglaria, Ungaria şi Serbia, utilizănd companiile Atel Bulgaria, Alpiq Energy SE România şi Alpiq Serbia. În 2008, Buzăianu a renunţat la cetăţenia română dar nu şi la afacerile cu România, chiar dacă susţinea contrariul. Într-un document DNA, numele lui Bogdan Buzăianu apare într-un caz în care avea nevoie de un document emis de DIICOT pentru a fi depus într-o cauză aflată pe rolul instanţei.

Procuorii susţin că Buzăianu a obţinut acel document cu sprijinul unui anume Mihail Udroiu, consilier al Alinei Bica, fosta şefă a DIICOT. Pentru serviciile aduse, Udroiu a fost ofertat cu o excursie în Dubai. De asemenea, notează procurorii, „au rezultat indicii infracţionale privind traficarea şi cumpărarea influenţei pentru soluţionarea favorabilă a unor contracte din domeniul sistemului de apărare, ordine publica şi siguranţă naţională şi soluţionarea favorabilă a unor dosare în care era implicată firma Energy Holding şi alte firme aparţinând numitului Buzăianu Bogdan Nicolae sau în raport cu care acesta avea interes, aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti". În documentul în cauză se vorbeşte despre mai multe persoane care „foloseau telefoane cu cartele oferite de Buzăianu şi întâlniri conspirate pentru reuşitele infracţionale. Bogdan Buzăianu se află în prezent în litigiu cu Hidroelectrica pentru a încasa pretinse daune de zeci de milioane de euro pentru faptul Remus Borza, şeful administratorului judiciar al companiei de stat, i-a reziliat contractele prin care cumpăra energie electrică ieftină de la Hidroelectrica prin Energy Holding.




IQ100
dar Nascasae, DIP si Valeologia , de care scria Catavencu inca din anii '90???


Speram in dreptate!
nimeni nu ar fi crezut vreodata ca se va dezintegra URSS!Si s-a dezintegrat in 1991!Nimeni nu mai credea vreodata ca va fi tras de raspundere Tariceanu,care in mandatul de 4 luni la Ministerul Industriilor in 1996 a incredintat direct, in baza unor acte de coruptie, retehnologizarea PdF 1 firmei Sulzer Escher Wyss Elvetia (via Buzaoianu) care nu avea experienta in domeniul hidroagregatelor mari,cand zeci de companii internationale ,cu experienta , asteptau cuminti o licitatie internationala,anuntata de RENEL !Presa a tot povestit faptele,dar ii durea in pix pe Tariceanu si Buzaoianu,care prin Energu Holding sponsoriza clubul Dinamo, si-a dat masterat la Academia de Politie,si a corupt tot ce se putea, de la Presedentie in jos etc etc Cele mai scumpe retehnologizari din lume in hidro, au fost facute in Romania la PF 1 si PF2 (care a intrat in "retehnologizare"la 2 ani de la punerea in functiune ,caz nemaintainit )si Centralele hidro de pe Oltul Inferior,unde slaba calitatea a echipamentelor Andritz(Vatech) si Siemens precum si costurile enorme intrec imaginatia !Tot o opera semnata Energy Holding!A trebuit sa vina insolventa si acest om extrem de curajos Remus Borza, ca cercetarile DNA sa fie reluate(ca se pusese batista pe tambal)!

Observator66
Averea impresionanta a lui Nastase (ca si a lui DIP de'altfel ! ) ca si bugetar pana la pensionare , nu se justifica prin maruntisuri gen "matusa Tamara" ci prin " tunuri" adevarate date de acesta pe cand era PM si avea in subordine tot PSD -ul . Retehnologizarea PF (1 si 2) si alte centrale sunt doar exemple care confirma jaful din economie in acea perioada . Din pacate ,s-au gasit nereguli doar la geamurile cu termopane ale unui apartament al lui ( sau al sotiei ). La DIP nici atata ,la Mitrea doar ca s-a dat cu lavabil o casa a parintilor - miliardele de euro nu le- a mai cautat nimeni iar copiii Romaniei mor cu zile in spitale pentru care nu mai sunt bani !
IQ100 @ Observator66
pai e clar ca sunt pe mana cu secu romane si straine si cu Colonizatorii (ca doar nu erau lasati astia de la noi sa isi ia EI milioardele, si nu externii)...acolo de aceea nu se scurma...si da, trebuie sa moara copiii , pt ca Ro trebuie depopulata, saracita, t@mpita


gigel
si in timpul asta oamenii plecau in bejenie pron lume dupa o bucata de piine....


??????
Sa observam totusi si ca perioada la care face referire articolul, pana prin 2001, este una destul de indepartata , in care, asa cum reies si din articol ar fi fost si niste cazuri asupra carora s-ar fi pronuntat inclusiv instantele de judecata,iar procedurile de achizitie de atunci nu erau similare cu procedurile de achizitie ceva mai recente, in acele perioade folosidu-se indeosebi negocierile directe pentri contractele din "sectoarele de interes strategic", ofertantii din acele vremuri fiind destul de putini si neinteresati de ofertele de pe piata din Romania ?


SOBOLANU
PREA MULTA VORBARIE REZULTATELE CONCRETE RECUPERAREA INTEGRALA A PREJUDICIULUI LA VALOARE DE ASTAZI ASTA INTERESEAZA POPORUL ROMAN SI PE MINE ASA CA DNA DATI DRUMUL LA DOSARE GRELE SI VA ADMIR ALTFEL O SA DECADETI IN DERIZORIU FARA SA RAPORATATI SUTELE DE MILIOANE DE EURO FURATE .DUPA CE LE RECUPERATI BAGATII PE TOTI LA BECI DAR VA ROG SA NU UITATI DE BASE MATRAFOX DE TRUICA DE ASA ZISUL PRINT DE ROMANIA DE FA PONTA DE TOATA CLICA PDL PNL PSD UNPR UDMR FITI TARI CA NU CRED CA MAI FACE CINEVA PRESIUNI ASUPRA VOASTRA SI ATENTIE DATI DRUMUL LA DOSARUL EADS SI LUATI MASURI DURE DAI INCOLO CU UE CU MARII DEVALIZATORI AI TARII !!!!TARA ARE NEVOIE DE BANI NU DE POPI CHEMATI LA INTEROGATORII !!!!!!!

Corporațiile încep să se dezică de globalizare: ”Indignarea maselor va exploda”



Călin Marchievici

Elitele încă mai cred că a face apologia piețelor și a le ajuta să ajungă la indici nemaiatinși până acum va face ca o parte din prosperitatea lor să se prelingă și către masele ignorante, iar in felul acesta indignarea acestora va fi potolită pentru încă un deceniu. Studii redactate chiar de instituțiile neoliberale amintesc însă ce se întâmplă în momentul în care marea majoritate a populației transformă indignarea în revoltă și se simte trădată de propriii lideri.

Un studiu publicat de FMI în urmă cu două luni acuza neoliberalismul, globalizarea şi deschiderea financiară pentru că au cauzat nu numai inegalitate, ci şi instabilitatea pieţelor. Studiul se numeşte "Neoliberalismul: supraapreciat?" şi sugerează că liderii mondiali trebuie să redistribuie profiturile mult mai mult decât până acum.

După FMI, a sosit timpul ca un gigant din lumea consultanței să se dezică de globalizare și neoliberalism. Timp de ani de zile, compania McKinsey a susținut că "nucleul globalizării functioneaza" și că, așa cum arăta într-un raport din 2014, "a nu fi conectat înseamnă să fii lăsat în urmă". Acum însă, McKinsey pare să fi renunțat la această viziune și publică un studiu șocant, dacă este să-l raportăm la cele precedente.

Studiul se numește "Mai săraci decât părinții? Veniturile stagnante sau micșorate din economiile avansate" și respinge toate concluziile din ultimul deceniu, iese din limitele gândirii actualului sistem economic și admite că în lumea occidentală schimbarile recente din economie nu au adus beneficii. Epoca beneficiilor globalizării s-a încheiat.

Studiul relevă că trendul pozitiv al veniturilor a luat sfârșit. Între 2005 și 2014, veniturile reale din economiile avansate au stagnat sau au scăzut în cazul a 65-70% dintre gospodării, adică în cazul a peste jumătate de miliard de locuitori, o cifră similară cu numărul cetățenilor UE. Iar această scădere s-a produs în ciuda măsurilor statului de a reduce taxele și de a transfera sume pentru serviciile sociale.

Richard Dobbs, conducătorul grupului ce a lucrat la acest studiu, spune că acest trend negativ explică ce se întâmplă cu oamenii care simt că sunt abandonați de sistem și una dintre dintre consecințe este Brexitul, dar, am putea adăuga și terorismul "home grown", și vulnerabilitatea în fața așa-zisului război informațional al Federației Ruse.

Dubbs arată că în societățile avansate se acumulează o stare de revoltă care este la fel de periculoasă ca o acumulare de gaze într-un bloc. "Unul dintre apartamente va exploda. Nu știu dacă Marea Britanie va fi primul", spune Dobbs, partener al McKinsey. "Uneori echitatea și eficiența sunt în contradicție. Oare putem reduce putin competitivitatea pentru a reduce riscul unei explozii?", se întreabă Dobbs.

Poate că cea mai șocantă informație din studiu este că 70% dintre familiile din 25 de state dezvoltate și-au văzut veniturile stând pe loc sau scăzând în ultimul deceniu, în timp ce în intervalul 1993-2005 în această situație au fost doar 2% dintre familii. Mai grav este că într-un stat despre care se presupoune că a profitat mult de globalizare, SUA, acest procent a ajuns la 81%, iar în Italia se apropie de 100%.

Intervenția statului în sprijinul cetățenilor a redus această tendință de sărăcire in state cu politici sociale recunoscute (Franța și Suedia), dar cel mai mare succes l-au avut acest ajutor în America. Însă în Italia, spre exemplu, intervenția statului prin măsuri sociale nu a făcut decât să accentueze trendul scăderii veniturilor.

Concluzia raportului este că globalizarea începe să dăuneze. "Daca va continua această crestere redusă din ultimii zece ani, proporția celor cu venituri care stagnează sau scad va crește spre 80% în următorul deceniu. Chiar dacă creșterea se va accelera, problema nu va dispărea dacă cresterea economică va fi dublata de automatizare, care va reduce numărul locurilor de muncă.

"Analiza noastră detaliaza creșterea accentuată a proporției familiilor și grupurilor care nu avansează. Cu cât vor fi loviți mai dur tinerii și cei mai puțin educați, cu atat se va observa mai clar spectrul unei generații mai sărace decât părintii. Impactul economc și social este corosiv. Un număr mare dintre cei care au venituri mai mici își pierd încrederea în sistemul economic. Aproape o treime dintre cei care nu reușesc să progreseze cred că copiii lor vor progresa și mai greu în viitor și au opinii negative despre liberul schimb și despre imigrație".




LIleana

Desi concluzia rap.de mai sus este "că globalizarea începe să dăuneze",Romania nu scapa d e blestemul acapararii RESURSELOR NATURALE , in VIZORUL REPTILELOR FIIND SAREA ! Astfel, Fondul Proprietatea care este controlat de miliardarul american Paul Singer, cere în continuare, listarea Salrom la Bursă pentru a obține lichidități pe Sarea Românească și pentru a forța Statul Român să vândă și el din cele 51% pe care le deține pentru a deveni acționarul minoritar şi a pierde definitiv controlul asupra deciziei. Acest Fond reptilian, forteaza vanzarea sarii printr-un nou CA : Începând de ieri, Salrom, companie cu afaceri de 300 mil. lei în 2015, are un nou consiliu de administraţie, format din: Mugur Nicolae Popescu (vicepreşe inte CFA, director de investiţii la BCR Pensii), Oana Bizgan Gayral (consilier cabinet la Ministerul Economiei), Laurenţiu Puiu (a activat în industria minieră), Simona Fătu (fost bancher la Volksbank) şi Dan Valentin Gheorghe (care a mai fost membru în boardul Salrom). Ce spune UN ANUME Greg Konieczny, -manager de portofoliu al Fondului Proprietatea :"Dorim să felicităm Ministerul Economiei pentru numirea cu succes a unui nou Consiliu de Administraţie la Salrom, printr-un proces transparent, conform cu standardele de guvernanţă corporativă stabilite prin OUG 109/2011.Listarea companiei este, în opinia noastră, următoarea decizie importantă care trebuie luată de Ministerul Economiei pentru a asigura continuarea succesului Salrom".CARE "SUCCES" BUZUNARELE LOR MIZARABILE ?CEREM MIN ECONOMIEI SI CEREM TUTUROR PARTIDELO POLITICE SA NU VANDA SI SA SE OPUNA la vanzarea vreunui procent din cei 51 %,iar daca listarea se face cu pretul ca Statul Roman sa devina minoritar, sa NU SE FACA LISTAREA.LISTAREA trebuie sa se faca cu RESPECTAREA celor 51 % ai Romaniei ! Cerem lui Costin Grigore Borc Viceprim-ministru, Ministrul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri ,-DEMISIA !



ochi ager
Globalizarea nu e altceva decat concentrarea puterii in mainile unor magnati financiari care vor controla apoi si politicul in sensul mentinerii si castigarii de avantaje pt ei. Astfel oamenii politici nu isi vor mai indeplini rolul lor de reprezentanti ai intereselor maselor largi de oameni ci vor fi niste marionete. E mai usor sa controlezi tari intregi aderate la o uniune decat fiecare tara individual. UE nu e altceva decat o organizatie care controleaza fiecare tara prin cativa oameni: comisia europeana. PE are rol pur decorativ. Cine controleaza comisia europeana controleaza UE, vezi pt cine lucreaza acum Baroso. 


The era of anarhocapitalism
solutia de bun simt liberalizarea si netaxarea muncii individuale. taxarea doar a profitului rezultat din munca colectiva ( adica doar a stabilor )

14.7.16

Cum se poate sa mai scrii, de aici inainte, despre talambul Iohannis fara sa auzi zornaitul lanturilor tarate prin praful din care s-a nascut vesnicia?

lete (moarte, vorba lui Gogol). Cum e sa traiesti intr-o tara in care ceva atat de grotesc sj de inimaginabil se intampla, zi de zi, timp de zece ani, intr-un sat dintr-alea unde timpul nu are rabdare cu oamenii, dar e foarte ingaduitor cu bestiile, in timp ce noi votam aiurea, ba cu unul, ba cu altul si ne dam unii altora, delicat, cu tifla. Cum se poate sa mai scrii, de aici inainte, despre talambul Iohannis fara sa auzi zornaitul lanturilor tarate prin praful din care s-a nascut vesnicia? Mai puteti pune poze cu pisici si catei acum? Citate din Paler? Diverse "teste"? Daca da, treaba voastra. Eu, personal, imi suspend activitatea pe facebook incepand din momentul in care voi pune punct acestei postari, cu convingerea inutilitatii depline a covarsitoarei majoritati a postarilor de aici si cu tristetea de a fi contemporan nu numai cu acei indivizi mizerabili care si-au tinut semenii in custi, dar si cu cele aproape o mie de suflete care au trecut impasibile aproape un deceniu pe langa suferinta si umilinta crunta a semenilor lor..

tun and 23 others

Comments
Sorin Popa Paul nu putem asuma in integralitate vietile tuturor, daca vrei, nu putem asuma misterul ca atare al raului. E nesanatos si un act de vanitate (gnoseologica), dupa parerea mea, sa fii tot timpul deprimat ca se petrec acte rele pe lume. Pe de alta parte, sunt de acord ca barbarii de felul asta ar trebui sa ne faca sa tresarim nitel. Nu traim inca intr-o epoca atat de civilizata, de progresista pe cat credem noi, occidentalii pleziristi. Dar e profund nelalocul lui, cred eu, ca omul sa nu se bucure de viata. Bucuria (nu sub toate formele evident), purifica si ne da puterea de a imbunatati rostul vietilor noastre.
Cat despre facebook. mi se pare un simpatic mijloc de comunicare. Esti din nou prapastios cand spui ca tot ce-ai spus e inutil. Opiniile tale sunt articulate si inteligente, facebook e un mijloc facil si elegant prin care le poti exprima. Ce e rau in a putea sa te exprimi? Eu cred ca n-ar trebui nici sa suprasolicitam si nici sa damnam facebookul.

 
Adrian-Paul Iliescu intr-adevar, ceea ce se petrece azi (si nu numai in Romania) te face sa abandonezi tot ceea ce ai crezut despre nevoia de a te exprima, a-ti spune parerea, a argumenta sau a discuta. Abominabilul face vorbirea rationala derizorie.

 
Constantin Balasoiu parca si Adorno spunea ceva asemanator despre arta, dupa Holocasut. Sper ca nu consideri ca a fost o eroare ca oamenii au continuat sa faca arta. Eu cred de ex ca ai facut bine f bine ca te-ai exprimat. Traim intr-o lume unde intotdeauna a fost nevoie de speranta. De-asta vorbim, schimbam opinii etc
Iti impartasesc indignarea, ca si deceptia, dar nu si scepticismul. 
Sper sa te razgandesti in materie suspendare

 
Mona Szucsik dacă ne-am opri cu toții din orice formă de comunicare nu cred că am face un bine omenirii, ba din contră...
Google
 

Postări populare