Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

28.3.17

Minti lucide despre viitor
chiar si al tau

This summit brought together an amazing panel that consisted of John Michael Greer, James Howard Kunstler, Chris Martenson, Frank Morris, and Dmitry Orlov to talk about issues ranging from politics, the economy, the food we eat, immigration, labor, poverty, minorities, war, and much more.

27.3.17

Cum a fost aruncat la gunoi Tratatul de la Roma


60 de ani de Comunitate Economică Europeană



Aniversările creării a ceea ce este astăzi Uniunea Europeană par să nu cadă în cele mai potrivite momente. Jubileul UE din 2007, sărbătorit la Berlin, a fost marcat de gustul amar lăsat de respingerea proiectului Constituției Europene la referendumurile din Franța și Olanda. Acum, după criza financiară, criza datoriilor din zona euro și cea a refugiaţilor, ne putem întreba dacă liderii europeni au ce sărbători la Roma, pe 25 martie, scrie cotidianul elvețian Le Temps, într-o revistă a presei europene dedicată aniversării a 60 de ani de la apariția Comunității Economice Europene.

Tratatul CE, semnat de doi viitori secretari generali NATO

Pe 25 martie, 1957 se semna la Roma Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Statele fondatoare: Franța, Germania, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg. Au semnat din partea Franței ministrul de Externe, Christian Pineau, și Maurice Faure, secretar de stat în cadrul aceluiași minister, viitor ministru al Instituțiilor Europene, viitor ministru de Interne, ministru al Justiției. Din partea Germaniei: cancelarul Konrad Adenauer și secretarul de stat Walter Hallstein, care urma să fie primul președinte al Comisiei Europene (în 1958). Din partea Italiei: premierul Antonio Segni și ministrul de Externe, Gaetano Martino. Din partea Olandei: secretarul de stat Johannes Linthorst Homan și ministrul de Externe, Joseph Luns (1952-1971 – cel mai lung mandat în fruntea diplomației olandeze), care avea să devină secretar general NATO pentru un mandat la fel de lung (1971-1984). Din partea Belgiei: Paul-Henri Spaak, la acea dată fost premier, fost președinte al Adunării Generale ONU, fost președinte al Adunării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și viitor secretar general NATO (1957-1961). El a fost cel care a condus comisia care a negociat Tratatul de la Roma (Comisia Spaak). La redactarea tratatului a contribuit din partea echipei belgiene baronul David Rothschild, șeful de cabinet al lui Spaak în timpul mandatului la Ministerul de Externe. Din partea Belgiei a mai participat și Jean-Charles Snoy et d’Oppuers (licențiat la Harvard), secretar general în Ministerul Economiei și viitor ministru de Finanţe. Din partea Luxemburgului: premierul Joseph Bech și diplomatul Lambert Schaus, fost ministru al Apărării, cel care urma să fie primul comisar European pentru Transport.

Un tratat plin de file albe

În Belgia, publicația Le Vif își propune să marcheze summitul aniversar de la Roma publicând povestea jurnalistului britanic David Willey, care în 1957 a fost trimis de BBC la Roma, pentru a relata despre semnarea tratatului ce dădea naștere Comunității Economice Europene. BBC a acordat o atenție extrem de mare evenimentului, câtă vreme The Times nu a alocat decât o treime de coloană apariției CE.
Jurnalistul britanic este și acum amuzat de faptul că Tratatul de la Roma ”era de fapt plin de foi goale, pentru că totul a fost pregătit în mare grabă și pentru că organizarea italienilor a lăsat de dorit, fiind obligați să umple acele pagini abia după semnarea lor”. Anecdota aceasta este confirmată de surse oficiale europene. Mai rău, scrie Le Vif, Elveția, care nu a făcut și nu face parte din acest proiect european, ”și-a adus contribuția blocând trenul care trebuia să aducă la Roma documentele pregătite la Bruxelles”.
Albert Breuer, unul dintre responsabilii cu partea logistică a evenimentului din 1957, spune: “Cu câteva zile înainte de 25 martie a plecat un vagon de la Bruxelles, cu oprire la Luxemburg, cu destinația Roma. În el se aflau toate cele necesare pentru traducere, pentru reproducere. Am însoțit acest transport. La Basel, elvețienii au decis să blocheze vagonul. Au urmat telefoane, nervi, dar nu s-a putut face nimic. Mi-am continuat drumul către Milano, unde ar fi trebuit să recuperez materialele. Însă vagonul a dispărut, cu tot ce era în el. După multe căutări, vagonul a fost gasit pe o linie moartă, la zeci de kilometri. Imediat ce am ajuns la Roma, am început să dactilografiem tratatul. Însă ce am adus la Roma era doar o ciornă, care trebuia lucrată și apoi tipărită la o tipografie din Roma”. “Pe jos era plin de hârtii și matrițe. Seara, când au venit și au descoperit hârtiile acestea pe jos, femeile de serviciu au aruncat totul la gunoi. Nu am mai putut recupera nimic, totul a fost dus la groapa de gunoi”. În disperare de cauză, “am mai luat o echipă de dactilografe”.

Europa are de ales între unitate şi reîntoarcerea la ”mama” Asia

„Ce rămâne din această epopee acum, în 2017?”, se întreaba Le Temps. UE trebuie să facă front comun pentru a negocia despărțirea de Marea Britanie, și ea tot mai divizată de ascensiunea partidelor xenofobe, care speră să înregistreze progrese și la alegerile din Franța și Germania. Șomajul e ridicat, creșterea economică este timidă, crizele datoriilor publice în țările din sudul UE au venit una după alta, iar Bruxelles-ul a răspuns impunând cure nepopulare de austeritate. În acest context dificil, negocierile pentru Brexit ce vor începe în luna mai pot da impresia că UE se mai ține într-un singur fir.
Mai optimist, Courrier International scrie că UE ar trebui să se uite la modelul Spaniei și Portugaliei, țările care au “reînvățat alfabetul european”. Iar contextul ar putea fi favorabil, pentru că amenințarea Trump și Brexitul le vor aminti europenilor de costul politic și financiar al modelului “fiecare pentru el”. “Fie construim unitatea europeană și încetăm să considerăm această unitate drept o utopie, un miraj îndepărtat sau un capriciu și ne convingem de necesitatea ei absolută; fie Europa, acest copil al Asiei, care a produs atât de mult tumult în lume, se va reîntoarce cu înțelepciune în brațele mamei sale”, scria Heinrich Mann în 1923.
Care este pericolul astăzi? Corriere della Sera scrie: “Londra care va rămâne fidelă stilului său de negociere și va revendica accederea la piața unică și protejarea activităților sale financiare, fără însă a se angaja să respecte regulile UE. Strategia constă în divizarea Uniunii, profitând de divergențele dintre statele membre (o strategie britanică clasică). Riscul este ca Brexitul să declanșeze un proces de dezintegrare în întreaga UE”.
Există și publicații mai pesimiste. “Dilemele care separă azi Europa sunt foarte greu de rezolvat în mod pașnic. Statele Unite nu au putut evita un război civil, în 1861-1865. Istoria ne învață că, până azi, nu a existat niciodată posibilitatea creării și menţinerii unei organizații supranaționale prin mijloace pașnice”, scrie cotidianul Magyar Nemzet.

25.3.17

Cred că plătim mult pentru că 27 de ani am fost prea optimiști



De ce statul tranziției este de tip neofeudal, de ce nu putem depăși politica statului mic, de ce trăim într-o dictatură a birocrației? Sunt doar câteva din întrebările la care a răspuns Cătălin Zamfir, sociolog, profesor universitar, director al Institutului de Cercetare a Calității Vieții, membru corespondent al Academiei Române. Demnitatea persoanei trebuie să fie pusă în centru. ”Dacă nu suntem conștienți de dificultățile pe care le avem și de criza structurilor existente, nu avem nici o șansă ca să ne încadrăm pe un drum solid”. În plus: "Este nevoie de realizarea unei conștiințe colective de ieșire împreună din dificultate şi de realizarea unui anumit consens politic. Or, acest consens politic e foarte greu de obținut și e greu de înțeles de ce."
Simona Popescu: Domnule profesor Cătălin Zamfir, ce se întâmplă cu comunitatea, cu societatea românească?
Cătălin Zamfir: Societatea românească este în criză. Drama este, însă, că 27 de ani nu am crezut că suntem în criză. De fapt am intrat încă din anii '80 și nu am reușit să ieșim din ea. Într-un fel am ieșit, dar am ieșit prost. Rațiunea pentru care noi suntem acum în criză se regăsește în primele decizii din anii '90. Atunci s-a luptat pentru o strategie care s-a dovedit a fi proastă. Economia s-a dezagregat, iar obiectivul tranziției a fost doar unul punctual: privatizarea. Privatizarea cu orice preț. Prețul îl plătim acum, o economie care a pierdut instituții care ar fi putut fi reformate și relansate, o societate demoralizată și dezagregată. Acesta este rezultatul tranziției.
Cum se poate trece peste ruptura dintre cetățeni și clasa politică, cu efect principal, o societate echilibrată social, centrată pe nevoile oamenilor și pe creșterea calității vieții lor?
Eu nu cred că ar trebui să pornim de la ideea vinovăției clasei politice. Nu este o ruptură între clasa politică și populație. Este o ruptură între concepția societății românești și starea socială a populației. În tranziția noastră, bunăstarea populației a fost considerată ca un cost inevitabil. A fost plătit din plin. Dacă vom compara, de exemplu, tranziția din România, cu tranziția țărilor din jur - Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, chiar și Bulgaria - vom constata că tranziția în România a fost cea mai proastă. În celelalte țări a fost o tranziție la un nivel mai bun economic și social.
De ce spuneți că nu există o ruptură între cetățeni și clasa politică? Privit din afară, așa se vede și, dimpotrivă, se vede că această ruptură se adâncește pe zi ce trece.
Îmi place întrebarea aceasta. Este foarte ușor să dai vina în general pe clasa politică. Dar a fost un mix între clasa politică internă și clasa politică externă. Sigur, responsabilitate pentru ceea ce s-a întâmplat în România este a factorilor politici. Numai că factorii politici din România au fost de la început extrem de confunzi și au fost subordonați politicii externe. Experții din Occident au fost factorii-cheie în mediul politic. Deci, dacă vorbim de clasa politică, e corect, dar ce înțelegem prin ea? Clasa politică numai internă sau și cea externă? Asta e problema.
Ați enunțat teoria statului tranziției ca fiind de tip neofeudal. Cum se explică situația de criză în care se află în prezent statul?
Cred că, într-adevăr, ar fi cazul să reconsiderăm poziția și responsabilitatea statului. Sunt mai mulți factori. Cred că principalul factor este politica statului mic. Spre deosebire de celelalte țări în tranziție, care au acordat statului un rol similar cu cel din Occident, în România s-a optat pentru concepția statului mic. De unde știm că e statul mic? Se vede imediat prin finanțarea lui. Ca procent din PIB, statul român este cel mai mic din Europa. Când strângi cureaua, asta se plătește. Deci acesta este un factor care explică de ce statul român are un rol, să zicem, departe de ce ar trebui să aibă. În al doilea rând, statul român a fost mereu sub presiuni de toate felurile. Vreau să vă dau un sigur exemplu, ca să vedeți ce se întâmplă cu rolul statului român, pornind de la un caz foarte concret: cercetarea socială. E foarte important ca într-o perioadă de schimbare socială, procesul de schimbare socială să fie susținut și de cercetarea socială, mai ales de sociologie, care, la începutul anilor ’90, a avut un rol foarte important. Sociologia a făcut cercetări sociale extinse și cu un impact important asupra deciziilor politice. Dacă ne uităm la finanțarea actuală a marilor programe de cercetare de interes național, observăm că, dacă în anii ’90 finanțarea a mers către echipele naționale, acum marile proiecte de cercetare de interes național sunt realizate de organizații internaționale: Banca Mondială, UNICEF, și altele. Sunt cercetările instrumentale, făcute de instituțiile active care au nevoie de informație și realizează cercetările care îl susțin. Însă cercetările organizate de acești factori activi au o problemă și anume ele sunt purtătoare ale propriei ideologii. De aceea în momentul actual de criză este cu atât mai mult nevoie de cercetare independentă de politica guvernului și a instituțiilor responsabile de politica actuală. Cercetarea academică are un grad ridicat de independență. Ne putem întreba: de ce ea este foarte puțin susținută financiar?
Transfer de proprietate prin dezagregare
Când și cum credeți că se va face trecerea de la un stat minimal, un stat neofeudal, după cum l-ați denumit dumneavoastră, la un stat orientat definitiv către promovarea dezvoltării social-economice?
Când am ales termenul de stat neofeudal am avut următorul argument: rolul statului în tranziția românească a fost să privatizeze proprietatea statului. Cum s-a realizat acest proces de privatizare? În principiu ea s-ar fi putut face în beneficiul comunității. Dar cum s-ar fi putut face o privatizare în interesul colectivității? Să transferi proprietatea privată, nou constituită, într-un factor activ în dezvoltarea economică și socială a României. Dar transferul de proprietate s-a făcut prin dezagregarea proprietății. Industria a dispărut, resursele financiare n-au trecut în proprietate privată internă care să devină un factor al dezvoltării economice, și, de multe ori, au plecat în afară. Statul a fost exploatat și intern și extern, iar rezultatul a fost minor din punct de vedere economic. Cred că una dintre erorile tranziției a fost obsesia ca nu cumva să ne întoarcem la comunism. Ideea centrală a fost privatizarea cu orice preț. Ne-am despărțit de comunism, dar am reinventat planul de privatizare. În fiecare an am avut un plan de privatizare. Împreună cu experții străini noi aveam în fiecare an aveam o listă de întreprinderi care trebuiau fi privatizate. Problema nu era cât de bună era privatizarea, ci să se facă rapid, cât mai rapid. România a fost mereu obsedată de acuzația că privatizarea nu e suficient de rapidă. Acum, dacă ne uităm istoric, da. A fost foarte rapidă.
Și atunci când credeți că se va face această trecere?
Ca să zic așa, putem fi optimiști, dar e un optimism amar, în sensul că poți să ieși din criză doar dacă ajungi la fundul ei. Am senzația că am ajuns la fundul ei, sau destul de aproape. În mod normal, ca să ieșim din situația dificilă în care ne aflăm, este vitală realizarea unui anumit consens politic. Or, acest consens politic e foarte greu de obținut. Și este greu de înțeles de ce nu putem realiza un minim de consens politic. Sunt oameni politici al căror obiectiv pare să fie distrugerea oricărei șanse de realizare a unui program de ieșire din criză asupra cărora să putem fi de acord. În ultimii ani opoziția politică a fost fie foarte pasivă, neangajată în discuția publică asupra opțiunilor posibile, fie prin ”înjurarea” necompetentă a orice face guvernul. Asta e o mare problemă a crizei noastre actuale.
Ne trebuie o conștiință colectivă de ieșire împreună din dificultate
Poate că mai întâi ar trebui realizată o reconciliere națională?
Nu e vorba de reconciliere națională, ci de realizarea unei conștiințe colective de ieșire împreună din dificultate. Eu cred că e nevoie și de schimbări structurale pentru că, iată, în România a existat o decizie pe care acum o plătim în fiecare an. Noi avem o structură politică netipică pentru Europa. E o structură politică de democrație semi-prezidențială. De la început, din anii 90, conflictul dintre președinte și parlament/ guvern a fost mai degrabă blocant politic decât constructiv. Nu este vorba cine e președinte, ci un sistem cu două capete care prea adesea trag în direcții diferite. Președintelui îi conferim o poziție politică foarte importantă, fără a-i acorda însă un rol în promovarea unei viziuni și program politic. Eu înțeleg frustrarea președinților generate de poziția lor nefirească: autoritate fără în realitate putere. Și de aceea rolul președinților este mai degrabă de a distorsiona procesul democratic. Eu cred că o parte a strategiei ieșirii din criza actuală este să adoptăm cu curaj formula unei democrații parlamentare.
Ați spus în raportul oficial al institutului, raportul care se referă la anul 2017, astfel: refacerea stării sociale a țării trebuie pusă ca obiectiv strategic prioritar. Cum se poate reorienta gândirea noastră politică strategică și cu ce anume ar trebui început?
S-a considerat că societatea, populația, dacă este prea activă, exprimând propriile sale interese, este un factor negativ care blochează obiectivele tranziției. Starea social a populației a fost ținută în perioada tranziției la un minimum de bunăstare doar atât pentru a evita exploziile sociale. A dominat o politică socială minimală. Tranziția noastră a distrus nu doar economia, ci și starea socială României. E nevoie de o reconstrucție a economiei, dar și de o reconstrucție a societății. Starea socială este profund afectată negativ și e nevoie de o reconsiderare a societății ca factor de bunăstare. E nevoie de o nouă politică socială, nu numai economică. Acum este finanțarea socialului este cea mai scăzută din Europa. Ca pondere în PIB, domeniul social este marginal. Care sunt prioritățile? E nevoie ca actorii politici să înțeleagă care sunt prioritățile efective pentru realizarea unui proces sustenabil de dezvoltare social-economică.
Efortul de susținere a copiilor este cel mai mic din Europa
Se vorbește des despre nevoia unei politici sociale centrată pe suportul pentru copii și pentru familii și pentru reabilitarea natalității. INS chiar a dat publicității recent câteva date folosind o sintagmă pur și simplu dramatică: puseu al mortalității remarcat în ultima perioadă. De ce nimeni nu face nimic concret pentru oprirea degradării situației demografice?
Pentru că nu se poate face ceva punctual doar pentru copii. Rolul familiei și al natalității nu pot fi regândite decât într-un alt context de politică socială mai largă. Deși suntem o societate săracă, copii fiind segmentul social cel mai sărac, efortul de susținere a copiilor este cel mai mic din Europa. Toate aceste lucruri trebuie gândite în contextul unei politici sociale mai accentuate. Asta e problema, nu putem să rezolvăm doar dând câțiva bani. Problema este a școlii, a sănătății, dar este și problema ocupării, pentru că dacă membrii familiei nu au locuri de muncă, nu rezolvi problema natalității doar dând ceva mai mulți bani pentru copii. Eu cred că în ultimul timp s-au luat câteva decizii corecte, au crescut în diferite forme alocațiile pentru copii, dar cred că e nevoie de o abordare mult mai globală. Problema copilului este mult mai gravă decât cea a problemelor economice, pentru că dacă populația României se prăbușește, lucrul acesta va prezenta un cost enorm pentru următoarele decenii.
Se adaugă și problema migrației.
Deocamdată, migrația nu trebuie redusă doar la plecarea din România. Unii politicieni au lansat ideea foarte ciudată, că nu e nici un fel de problemă cu migrația, pentru că iată, unii vor pleca, dar sunt alții care sunt interesați să vină. Problema e mult mai complexă și Europa acum se confruntă cu o politică excesivă a încurajării migrației. Ea rezolvă imediat unele probleme ale economiei pentru că vine forță de muncă ieftină. Numai că această migrație activă schimbă profilul unei societăți și generează multe alte probleme. Vreau să dau un simplu exemplu. Migrația din anumite țări din Orient. Au deplasat populații foarte importante care au ieșit din echilibrul lor social, economic și național și au fost brutal transferate în Occident într-un alt context și au devenit zone sărace și dezrădăcinate. Sărăcia a început să coloreze etnic. Este extrem de periculos. Nu e vorba numai că se schimbă structura etnică a populației, dar diferențele sociale iau o cultură etnică care poate să devină explozivă. Sunt multe probleme legate de migrație și noi acum trebuie să o luăm în serios. Cum vrem să arate populația română în următorul jumătate de secol?
Cine ar trebui să-și pună această întrebare și să și răspundă la ea?
Trebuie să ne-o punem cu toții, dar avem niște blocaje politice. Trebuie să discutăm mult mai deschis unele probleme. Restricțiile politice pe care le găsim în conștiința colectivă e un alt preț pe care trebuie să-l plătim.
Administraţia publică, coupată cu conservarea birocraţiei, a ajuns să ignore cetăţeanul
Despre reumanizarea sistemului administrației publice
Aș vrea să vă întreb și despre reforma sistemului public. Cum s-ar putea face în opinia dumneavoastră o reformă reală a sistemului public și care ar trebui să fie prioritățile?
Sistemul public, administrația publică, după părerea mea, trebuie să-și schimbe orientarea politică. Politica tranziției a fost dominată de necesitatea sacrificării populației. Se vede și în atitudinea administrației față de populație. Persoana a fost ignorată, măsurile de administrație publică au fost bazate pe o atitudine de ignorare a intereselor oamenilor. Și aceasta se vede: birocratizarea excesivă. Birocrația a devenit o nouă formă de dictatură. N-aș vrea să o luați ca o vorbă pretențioasă. E nevoie de o reumanizare a sistemului administrației publice. Demnitatea persoanei trebuie să fie pusă în centru. Noi ne izbim mereu de creșterea birocrației. Suntem tot mai speriați de ce se întâmplă în administrația publică. Până acum câțiva ani, eu consideram că dacă sunt bine intenționat și rațional e foarte bine. Acum îmi dau seama că nu este suficient. Trebuie să fiu foarte prudent, să nu încalc nu știu ce reglementări. Până acum semnam orice fel de hârtie pentru că semnam cu bună intenție. Acum nu îmi mai pun problema aceasta, am nevoie și de un jurist care să-mi spună dacă este în conformitate. Dar nici juristul nu știe, deci avem probleme incredibile cu administrația publică. O dictatură a birocratului căruia i se dă prea multă putere în domeniul lui. Există și un fel de preluare a unor forme de dictatură a micilor grupuri care au cucerit administrația publică și care devin un fel de state independente. Avem multe probleme de acest fel, cum este și explozia transferării tuturor problemelor în sfera juridicului. Eu cred că aceasta nu este un indicator de modernizare, ci o nouă formă de patologie. O societate umană nu are nevoie de inflație legislativă și de instituții legislative. Până nu de mult am considerat că sistemul juridic este sistemul solid. Acum ne dăm seama că și el este pătruns și de corupție și de iraționalitate, de grupuri de interese și de lipsă de competență. Este nevoie de o regândire a întregii organizări a societății românești. Poate că eu sunt prea dure în aceste aprecieri. Cred că plătim mult pentru că 27 de ani am fost prea optimiști. Nu! De la sine lucrurile nu se rezolvă. Dacă nu suntem conștienți de dificultățile pe care le avem și de criza structurilor existente, nu avem nici o șansă ca să ne încadrăm pe un drum solid.
Mi-a plăcut că în raportul social, printre cele zece priorități, ați inclus nevoia promovării valorilor morale în viața socială.
Da. Cred că ar trebui cu toții să ne gândim cum creăm o societate care să fie reglată nu numai de sistemul juridic, ci tot mai mult de moralitate. Să ne fie teamă, ca persoane, nu că vom fi prinși de polițiști și băgați la închisoare, ci că pierdem prestigiul personal. Asta e o chestiune foarte importantă. E nevoie de o revoluție morală, nu cred că trebuie să avem rețineri din acest punct de vedere. Nu sunt vorbe mari, ci sunt nevoi urgente.
O stare de confuzie politică
Și cu coeziunea socială cum rămâne, domnule profesor?
Pentru coeziune socială trebuie să schimbăm filosofia tranziției. S-a considerat că un criteriu de performanță al tranziției românești este polarizarea socială. Noi avem societatea cea mai polarizată din Europa. Ăsta este un preț pe care l-am plătit inutil și va fi foarte greu să refacem solidaritatea socială. Trebuie să promovăm comunitatea în cel mai important factor al dezvoltării sociale.
Da, însă pare că nimeni nu vrea asta.
N-aș putea să spun că nimeni nu vrea, ci că mai degrabă că ne confruntăm cu o stare de confuzie politică. Trebuie, în fine, să clarificăm care sunt parametrii realității actuale și fără un anumit consens nu putem să realizăm și o viziune mai practică. Care sunt problemele și care sunt direcțiile în care ar trebui să acționăm împreună ?
Locuri de muncă plătite rezonabil
Tot printre cele zece priorități, referitoare la calitatea vieții, ați inclus și sărăcirea populației care tinde să se cronicizeze. Acum este în jur la 40 % și spuneați dumneavoastră că s-au format adevărate „pungi de sărăcie“ și că asistăm în același timp și la adevărate decalaje din această cauză în societatea românească. Ce este de făcut?
Asta e o întrebare extrem de dificilă pentru că de două decenii și jumătate cu toții am fost obsedați de starea sărăciei. Vreau să revin la o experiență personală a Institutului nostru. În institut în '91, '92, am lansat prima cercetare dedicată evaluării stării de sărăcie în România. Am fost șocați de faptul că starea de sărăcie, așa cum am măsurat-o noi, s-a plasat spre în jur de 40%. Colegii politici au strâmbat din nas că exagerăm. Îmi aduc aminte că Stolojan mi-a zis: „Tu ai văzut pe stradă pe cineva care nu se mai ține pe picioare, unde sunt săracii ăia 40%?“. Și noi am avut niște îndoieli: nu cumva am fost induși în eroare de instrumentul nostru? Poate că e exagerat 40 %. Știți ce este interesant? În anii 2000, toate cercetările făcute nu numai de institutul nostru, ci și de alții după metodologia internațională, acum de instituțiile europene, nivelul sărăciei în România este și în prezent tot în jur de 40 %. Sărăcirea ridicată este un efect structural al tranziției noastre. Nu trebuie să ne mire. La începutul anilor '90 s-a prăbușit numărul locurilor de muncă. De la opt milioane și jumătate de salariați din anii '90, în doi ani de zile am ajuns la patru milioane și ceva, aproape jumătate. Pierderea locurilor de muncă explică foarte clar sărăcirea populației și aici este de fapt și cheia. Cum poți să rezolvi sărăcia? Singura modalitate este să lansezi economia. Dar un altfel de economie. Să creezi locuri de muncă, dar nu locuri de muncă prost plătite. Locuri de muncă plătite rezonabil din punct de vedere european. Asta este cheia. Sigur, e important să-i ajuți pe cei săraci, dar nu rezolvi sărăcia doar cu aceasta, ci doar îi menții, să zicem, într-o sărăcie suportabilă pentru ei, dar nu-i scoți din sărăcie.
CARTE DE VIZITĂ
Cătălin Zamfir
Profesor universitar, doctor în Filozofie (cu o lucrare de sociologie), 1969
Fost ministru al Muncii şi Protecţiei Sociale
Director al Institutului de Cercetare a Calității Vieții - Academia Română
Preşedinte al Asociaţiei Române de Sociologie
Director al Seriei Rapoartele Sociale ale ICCV și Revistei online Inovaţia Socială
Membru Corespondent al Academiei Române

23.3.17

Hipsteri contra „știrbi”, sau lupta de clasă la români

sticla-rezistenta

Publicat pe martie 23rd, 2017 | de Claude Karnoouh

0

S-a scris deja cam tot ce era de scris pro sau contra recentelor manifestații din România, despre entuziasmul tinerilor corporatiști și al angajaților de tot felul din multinaționalele bucureștene, ca și despre cel al unei bune părți a tineretului universitar sau al liceenilor adunați la Piața Victoriei. S-a cam scris totul, de asemenea, și despre oamenii în vârstă, slujbașii, muncitorii, pe scurt – oamenii simpli, care au manifestat în fața Președinției, la Palatul Cotroceni. S-a zis totul pe rețelele sociale, unde lumea e în general ostilă deciziei PSD de a emite o ordonanță la ceas târziu de noapte. Am avut astfel prilejul de a asista la o dezlănțuire de violență împotriva partidului care a câștigat alegerile, o ranchiună autocenzurată până atunci izbucnind brusc în niște discursuri pline de o ură și de o violență nemaivăzute. Dintr-o dată, dreptul constituțional a devenit specialitatea maselor de manifestanți, de parcă ordonanța fusese o invenție anticonstituțională.

Trebuie să precizez de la bun început că, exceptând-o pe Gabi Crețu, nu am nici un fel de simpatie pentru PSD. E un partid al mărunților „baroni" locali, simpli mojici parveniți (poate prea repede parveniți), parțial mafioți, parțial talentați la afaceri – dar tot mărunți… Să-mi fie iertată așadar slăbiciunea burgheză, dar am apreciat întotdeauna bunele maniere, chiar și la revoluționarii din lumea a treia pe care am avut onoarea de a-i întâlni în timpul tinereții mele militante. Totuși, gusturile mele de dandy, un pic cinic, nu pot servi drept grilă de analiză politică pentru niște evenimente care au mobilizat aproape 150.000 de oameni în zilele bune. Să spunem de la bun început, ca totul să fie clar: greșeala tactică a starostelui Dragnea e una de neiertat. Blestemata ordonanță, echivalentul unei legi intrate în spațiul public fără dezbatere parlamentară, e o greșeală politică gravă, una pentru care partidul va plăti multă vreme de acum încolo. E dovada faptului că domnul președinte din Teleorman e chiar ceea ce zic adversarii despre el: un politician mărunt, un biet strateg de bodegă provincială.

Entuziasmul mulțimii scârbite de corupția PSD-ului a fost dublat de cuvintele pline de ură viscerală aruncate spre tabăra coaliției de la guvernare și a susținătorilor acestora. Au fost suduiți astfel și bătrânii, analfabeții/semianalfabeții, țăranii, pensionarii, în general cei săraci, cei care chipurile ar trăi pe spetele celor activi, a celor cultivați, școliți, serioși, curajoși și onești. Pe scurt, de o parte ar fi „binele", de cealaltă ar fi „răul", încarnat de toată această pletoră nesemnificativă, una ce ar trebui dacă nu eliminată, măcar să i se retragă dreptul de vot sau, de ce nu?, să i se aplice un program de eugenie socială. Recunoaștem în acest tip de fraze ecoul – unul deloc rătăcit în negura timpurilor – programului aplicat persoanelor cu handicap de către un anumit pictor ratat din Viena. Totuși, prin vocea numeroșilor hipsteri și tineri corporatiști, ce se pretind apărători ai statului de drept, se manifestă de fapt o profundă ignoranță în materie de drept: în mod paradoxal aceștia afirmă că apără statul de drept, când de fapt ei doar visează la o Republică în care procurorii și serviciile secrete pot controla politicul! Dreptul guvernului de a emite ordonanțe este înscris în Constituție, așa cum găsim și starea de necesitate sau starea de urgență. Ordonanța 13 nu era una neconstituțională, dar a fost văzută și percepută ca fiind neconstituțională deoarece a părut o operațiune ad-hoc, având drept scop salvarea unor politicieni, nu numai dintre cei aflați la putere, ci și din rândurile opoziției. De fapt ar trebui să spunem că ordonanța era cu siguranță legală, dar în contextul care a înconjurat decizia emiterii ei, a apărut ca fiind ilegitimă. Or, dacă ne păstrăm într-o tradiție care vine de la grecii antici și ajunge până în epoca modernă, o lege ilegitimă e întotdeauna o lege nedreaptă, și Suveranul care o emite, fie ca pe o ordonanță, fie prin forța votului majorității politice de care dispune, ar fi trebuit dat jos, dacă asta și-ar fi dorit cei care s-au mobilizat împotriva Ordonanței 13. Și nu doar capul trebuie să plătească, ci tot guvernul, împreună cu aparatul de partid care ar fi știut de conținutul ordonanței. Or, nu acesta a fost cuvântul de ordine al celor care au ieșit în primă fază în stradă: ei voiau doar abrogarea ordonanței. România e o țară democratică, ceea ce înseamnă că le permite cetățenilor proprii să se exprime chiar în stradă. Jandarmeria română, cu rare excepții, e mai degrabă cuminte, neputându-se compara câtuși de puțin cu suratele ei din Franța, Italia sau SUA. Trebuie să amintim că majoritatea celor care manifestă azi împotriva guvernului nu au cunoscut manifestațiile masive din decembrie 1989, conflictele violente cu minerii din perioada 1990-1991 sau luptele dintre români și unguri, din martie 1990, orchestrate la Târgu Mureș. Indiferent că e vorba de tineri celibatari, de cupluri tinere care au sau nu copii (sau animale de companie), acum am avut de-a face, în general, cu persoane titrate, cu posesori de masterate, chiar și de doctorate în unele cazuri, în general cu oameni care au o diplomă în domenii precum științe economice, sociologie, jurnalism, limbi străine, management cultural, drept. Așadar, dacă pretinsa ilegitimitate a acestei ordonanțe ar fi fost enunțată clar, manifestațiile ar fi trebuit de la bun început să exprime „voința generală" de a scăpa de guvernul PSD-ALDE, cerând nu doar demisia întregului guvern ci și organizarea de alegeri noi sub pretextul abuzului de putere al noii puteri executive. O astfel de cerință fusese clar exprimată, neconstituțional, de președinte (cu siguranță sfătuit de reprezentanții lui Soros din anturajul său, cum ar fi de pildă d-na Pralong). El s-a alăturat manifestanților, declarându-și susținerea față de ei, aceștia fiind, nici mai mult, nici mai puțin, denominați ca fiind românii săi. Cu toate acestea, între legitima indignare a unei părți a populației urbane tinere și moderne, chiar hipermodernă (chiar dacă vorbim de o modernitate parodică, un soi de bovarism local), și stilul real al chemărilor la manifestație lansate pe rețelele sociale, chemări care pretindeau că mobilizarea și manifestațiile sunt spontane, avem un hiatus care mă obligă să mă gândesc dacă în spatele acestor rețele sociale nu cumva se află ceva mult mai bine organizat.

Având în vedere că în tinerețe am militat în asociațiile studențești comuniste, apoi într-unul din sindicatele din învățământul superior din Franța (SNES-Sup), am oarece noțiuni legate de organizarea unor manifestații de o anumită amploare. Sigur, într-o întreprindere oarecare putem găsi un grup de salariați nemulțumiți și indignați de vreo decizie injustă a patronatului, care să ducă la declanșarea unei greve spontane, dar la scara unui întreg oraș, mai ales o capitală unde socializarea este prin definiție redusă la nivel de cartier, apartamente și locuri de muncă răspândite pe o suprafață foarte întinsă, să aduni 20.000, apoi 50.000, și apoi 150.000 de oameni nu se face din gură în gură, ca între vecini, ci e nevoie de o forță organizată capabilă să mobilizeze și să reunească o mulțime de oameni dispersați. În cazul de față acest lucru s-a făcut prin intermediul anumitor ONG-uri unite între ele de un numitor comun, și anume de faptul că toate, mai mult sau mai puțin, au legătură cu Open Society. Al cărei „mecena" permanent, de vreo 40 de ani, este dl. Soros. Știm, conform butadei franțuzești, că „împrumuturile nu se dau decât celor bogați", dar nici chiar averea d-lui Soros, care e fără îndoială consistentă, nu ar fi suficientă pentru a finanța nu doar vaste operațiuni culturale, precum CEU, dar nici măcar operațiunile politice de genul revoluțiilor „portocalii" sau al „primăverilor" arabe. Cu riscul de a irita, ceea ce oricum mă lasă rece, afirm că dl. Soros nu e decât un intermediar, așa cum, de altfel, au dovedit-o deja speculațiile sale financiare împotriva lirei sterline și a francului de la mijlocul anilor ʻ90 când autoritățile franceze de atunci (președintele Chirac) descoperiseră că era intermediarul americanilor și al monarhiilor din Golful Persic.[1] La vremea aceea francul a rezistat datorită unui sprijin masiv venit dinspre Germania (lira sterlină fiind mai puțin norocoasă); profitul așteptat ca urmare a speculației ar fi trebuit să fie gigantic, dar intervenția Bundesbank a dus la eșecul afacerii. Într-un cuvânt, acest gen de servicii intermediare sunt plătite, și se plătesc foarte bine. Chiar nimeni din România să nu se fi întrebat cum se face că o avere atât de consistentă precum a d-lui Soros a fost adunată într-un timp atât de scurt? Căci dânsul nu e nici Rockefeller, nici Pierpont, Rotschild, Ford sau Goldman Sachs – ale căror averi au avut nevoie de mai mult de un secol pentru a ajunge ceea ce vedem la ora actuală. Ceea ce, în fond, nu e decât o intervenție etatistă, este mascat sub forma unor operațiuni caritabile private, e prezentat ca fiind pură generozitate filantropică, ori un simplu ajutor în vederea formării funcționarilor care vor face parte din armătura administrativă și politică a unei țări pretins democratice. Conform vechii butade, mereu de actualitate, „zi-mi cine dă banul și îți spun cine pune muzica". Era suficient, așadar, să observi  cine face mobilizarea pe Facebook ca să-ți dai seama că tot felul de ONG-uri, de persoane autoproclamate ca fiind reprezentante ale societății civile (în rândurile căreia, ca din întâmplare, nu vom găsi niciodată muncitori sau salariați oarecare, nu mai vorbim de țărani sau pensionari…) se mobilizau pentru a furniza temele serilor din Piața Victoriei, începând cu sloganurile și terminând cu imagistica: steagul național, iluminarea imobilelor etc. În ceea ce mă privește, atât din filozofia politică, dar și din sociologia politică am învățat deja de multă vreme că în afară de bărbații și femeile aleși în parlament prin vot universal, nu mai există nici un fel de alți reprezentanți legali ai poporului, cu toată diversitatea sa socială, etnică și religioasă.

Dar să ne reîntoarcem la problemele noastre. Ordonanța 13, publicată în Monitorul Oficial, este perfect legală, deoarece a fost concepută, redactată și semnată de niște miniștri rezultați din alegeri libere pe care nu le-a contestat nimeni. Înțelegem foarte clar că maniera în care a fost emisă ordonanța și scopul ei pot părea abuzive, după cum există o limitare de ordin moral care trece dincolo de mandatul acordat acestor politicieni. Totuși, după cum am mai spus mai înainte, avem de-a face cu o greșeală tactică enormă. Iată de ce, cei care criticau ordonanța ar fi trebuit să se rezume la critica ilegitimității etice a acesteia și nu la articolul de Constituție care-i asigura legalitatea. De fapt, din câte știu, începând cu 1991 toate guvernele au uzat și abuzat de ordonanțe de urgență, fără ca asta să fi declanșat mânia pretinșilor democrați. În viața de zi cu zi fiecare român e un mic corupt, unul ce nu ezită să dea ici, colo, câte o mică șpăguță pentru a obține varii avantaje concrete.

Dar dacă ar fi să-i ascultăm pe oengiștii „democrați" care ne prezintă această mobilizare masivă ca fiind rezultatul unei coagulări sociale spontane, am putea crede că ne aflăm în miezul unei povești politice plină de farmec și rezistență pașnică! În ceea ce  mă privește le-aș spune acestor profesioniști ai ONG-urilor să nu-și închipuie că oamenii de pe rețelele sociale, deși puțin informați cu privire la chestiunile politice și sindicale, sunt naivi sau imbecili. Așa cum am zis deja, am participat suficient în tinerețea mea la manifestații studențești sau universitare ca să știu că „spontaneitatea se organizează". Nici măcar manifestațiile din 1968, foarte puternice, inclusiv luptele nocturne cu poliția, nu erau deloc spontane: fel de fel de troțkiști, anarhiști, o parte a studenților comuniști, tineri sindicaliști, duceau o muncă de lămurire în rețelele lor profesionale sau universitare pentru a mobiliza lumea. Sigur, sunt de acord că la Piața Victoriei au fost și niște mii de naivi (cozi de topor) veniți acolo ca urmare a unei uri perfect legitime, dispuși să-și manifeste zgomotos mânia și dezgustul față de guvern; dar dacă am fi urmărit cu atenție discursul de pe Facebook al liderilor acelor ONG-uri însărcinate cu mobilizarea ne-ar fi sărit în ochi faptul că tocmai acești oameni îndemnau mai abitir la revoltă, intensificând angoasele și furnizând lozinci, sloganuri și tematici pentru bannere. Apoi, în serile următoare, după puzzle-ul cu drapelul, am văzut cu toții steagurile UE, de parcă UE avea ceva de-a face cu niște decizii constituționale din România. Din acel moment originea organizatorilor acestor manifestații s-a devoalat parțial. Întrezărim pe ici, pe colo, urma acelor deputați europeni care, de la Bruxelles, lucrează în permanență în vederea supunerii economiei și politicii românești, deciziilor puterilor financiare internaționale în așa fel încât să înăbușe orice voință guvernamentală, oricât de timidă, de a crește salariul minim și pensiile, de a ameliora un pic situația cadrelor medicale și sanitare, a profesorilor, învățătorilor etc. și, last but not least, de a impune un control mai ferm asupra impozitelor plătite de multinaționale și asupra exportării profiturilor, enorme, pe care aceste multinaționale le obțin în România.[2] Deja știm de multă vreme că, pentru a controla noua ordine mondială a exploatării economice și, de asemenea, politice, sunt folosiți agenți mult mai puternici decât politicienii aleși. Ca să preîntâmpini așa ceva e nevoie de legi drastice privitoare la suveranitate. Fără astfel de legi o țară nu e niciodată stăpâna propriului destin.

Totuși, nu putem înțelege aceste demonstrații masive ale clasei mijlocii orășenești din România conform grilei mono-cauzale a unei manipulări instrumentată cu abilitate, căci nu poți manipula oamenii decât pe fondul unei subiectivități gata pregătită pentru manipulare. Trebuie să ne uităm, așadar, și la subiectivitatea celor implicați. Or, în capetele manifestanților vedem, pe de o parte, o ignoranță enormă față de praxisul politicii reale, ceea ce îi împinge spre un idealism visător, și totodată, pe de altă parte, ne dăm seama că sunt cuprinși de o totală iraționalitate socială și istorică: sunt plini de frustrări, bântuiți de speranțe deșarte, plini de incertitudine față de viitorul lor și al copiilor lor, pe care în general se gândesc să-i trimită în străinătate; sunt măcinați de originea lor rurală sau proletară, rușinându-se parcă de părinții lor rămași în mare măsură arhaici. De fapt în experiența lor existențială reflectă stigmatele supunerii vechilor reguli de familie. [3]  Tind să cred că tot acest tineret, toate aceste cupluri cu sau fără copii, dar frecvent cu animale de companie, iubitori de biciclete, de ecologie urbană, de mâncare vegetariană, manifestă o teamă panicardă cu privire la conflicte: cuvântul de ordine din timpul manifestațiilor, „fără violență", e relevant. Dar, în același timp, ei sunt supuși la locul lor de muncă exigențelor dure ale rentabilității muncii cerută de capitalul privat, sau, dacă e să vorbim de tinerii universitari (nu de profesorii titulari), „exigențelor" salariilor mediocre, ceea ce îi face să trăiască permanent într-o stare continuă de febrilitate, căutându-și neîncetat câte o bursă indiferent unde și indiferent pe ce subiect, într-o continuă alergătură de la un colocviu la altul și repetând materialul pe care instituțiile occidentale li-l cere pe diverse teme, teorii și metodologii impuse fără să conteze în vreun fel situațiile și talentele locale. Pe scurt, pentru clasa mijlocie orășenească, profund marcată de ideologia ultra-individualistă a noului neoliberalism revărsată masiv după decembrie 1989, viața în România pare întunecată, fără viitor, fără posibilitatea reală a unei ascensiuni sociale. Orbi, sau orbiți față de originile acestui blocaj societal, uitându-și propria exploatare, tinerii aceștia își închipuie că vinovați de ea sunt masa enormă de dezmoșteniți ai terapiei de șoc din timpul tranziției, șomerii, familiile distruse, mamele care își cresc singure copiii, sărăcimea rurală, bătrânii din cartierele sărace, pensionarii cu venituri la limita supraviețuirii. În realitate – și aici ei au dreptate – ai de ce să te simți disperat de destinul unei țări al cărei viitor e sabotat, chiar blocat de politicile economice lipsite de viziune, care favorizează câștigul imediat în detrimentul dezvoltării ulterioare (așa cum a fost, de exemplu, vânzarea în pierdere a întreprinderilor cele mai rentabile, defrișarea masivă a celor mai frumoase păduri din Transilvania sau acceptarea multinaționalelor care își vând serviciile mai scump decât în Occident). Clasa mijlocie vede, de asemenea, că muncitorii și tehnicienii cei mai talentați, studenții cei mai buni de la facultățile tehnice, dar și de la cele umaniste, ca și medicii, stomatologii sau infirmierele (29.000 doar în 2016) emigrează în țările dezvoltate, practic oferindu-le acestora specialiști de calitate pentru a căror formare profesională nu s-a plătit nimic. Mai știe, de asemenea, că o mare parte a emigranților muncește în activități sub calificarea lor (găsim ingineri constructori care lucrează ca simpli muncitori, asistente medicale care sunt doar niște ospătărițe prin cine știe ce spitale private, nu mai zic de miile de semi-sclavi care muncesc în agricultură). Astfel, deși pline de iluzii moralizatoare și de temeri deloc politice, aceste manifestații ne amintesc de societatea spectacolului, atât de bine analizată de Debord. Fiind plini de o subiectivitate reificată, ca să folosim limbajul lui Lukacs, spectacolul pe care ni-l oferă manifestanții e cumva fals, „pseudo": e pseudo-politică, întrucât nu ni se vorbește decât de corupția unui singur partid. Totuși, e de notorietate că aproape toată clasa politică a fost coruptă după 1989; pseudo-contestație, pusă în scenă de ONG-uri care nu sunt oengiste decât cu numele, și care se feresc cu grijă să le reproșeze ceva multinaționalelor (în scandalul Microsoft, de pildă); pseudo-moralism, prin aceea că protestatarii se pretind a fi binele absolut, ca și cum ei n-ar aparține tot acestei societăți, cu tot cu mica ei corupție cotidiană. Clasa mijlocie vrea așadar demisia d-lui Dragnea, dar de ce nu și a președintelui care tocmai a pierdut un proces cu una din casele obținute ilegal și abuziv, de la Sibiu? Doar ca să vină un alt guvern? Dar în limitele cadrului legal acesta ar fi tot un guvern PSD deoarece PSD-ul, împreună cu ALDE-lui d-lui Tăriceanu, au câștigat majoritatea absolută. Sau, să se ceară din nou alegeri? Păi sondajele prezic o și mai mare victorie a PSD-ului. Oamenii aceștia au pretenția că luptă pentru statul de drept dar de fapt își bat joc de statul de drept susținând amestecul procurorilor și a serviciilor secrete în treburile guvernului, ceea ce contrazice chiar fundamentul statului de drept: separația puterilor! Pe scurt, demonstrațiile unui grup prea puțin numeros și mai ales prea puțin curajos ca să atace cu adevărat puterea apărată de jandarmi (fideli ordinii de drept), aceste demonstrații, așadar, s-au limitat la a fi simple vociferări, țipete și agitații care amintesc de subversiunile simbolice din timpul carnavalurilor medievale. Cu toate acestea, bruiajul lor nu reușește să ascundă adevărata luptă de clasă care traversează în mod surd societatea românească post-comunistă: cea dintre, pe de o parte, un conglomerat de parveniți din lumea businessului și slugile lor intelectuale, servile față de capitalul local sau străin, și, pe de altă parte, cei care nu dețin mijloacele necesare pentru a-și îngriji dinții la un dentist, așa cum a spus-o recent un filozof mediocru și totodată editor, adică știrbii, „les sans-dents", atât de „dragi" altui mediocru, de astă dată francez, actualul președinte François Hollande.

[1] În iunie 1997 prefectul departamentului Gers, ales cavaler de Armagnac, a refuzat să participe la ceremonie pentru a protesta împotriva a ceea ce guvernul a numit la acea vreme „un act de război economic" împotriva Franței.
[2] Veolia (Apa Nova) de pildă vinde apa mai scump la București, decât în orașele din Franța unde se ocupă de această afacere.
[3] Îi vedem des declarându-se atei, dar botezându-și copiii sau căsătorindu-se la biserică… situații spirituale inconfortabile.



Despre autor

Claude Karnoouh: Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).

20.3.17

Scrisoare adresată unui prieten francez care iubește România


O altă perspectivă asupra demonstrațiilor din Piața Victoriei

Dragă Jean-François,
Îţi mulţumesc pentru grija cu care ai decupat, din ziarul pe care-l citeşti cu încredere, îmi spui, articolul despre mişcările de stradă de la Bucureşti. Dar nu-ţi împărtăşesc bucuria. Altminteri decât crezi, ele nu mi se par o dovadă de democraţie, nici o pornire sănătoasă împotriva corupţiei. Dimpotrivă: corupţia e de partea celor care manifestă. Inocenţi în sine, precum rotiţele unui ceas care-şi fac cinstit meseria, fără să ştie că au fost integrate în mecanismul de declanşare a unei bombe, aceşti manifestanţi, care se cred, poate, curaţi, sunt elementele constitutive ale unui jaf atât de uriaş, încât puţini mai văd pădurea, cei de bună-credinţă plimbându-şi pancartele de copii naivi în hăţişurile care-i împiedică să-şi dea seama unde se află.
Dar pentru că, din prietenie, îmi ceri părerea, ţi-o voi da, deşi, în ceea ce mă priveşte, sunt azi în afara acestor lupte. Socotesc că mi-am făcut datoria riscându-mi viaţa când a spune lucrurilor pe nume era mai primejdios decât azi şi că e cazul să-mi văd de literatură, lăsând celor mai tineri misiunea de a păstra ceea ce generaţia mea le-a dat.
Acestea fiind spuse, nu mă pot împiedica să nu bag de seamă unanimitatea de păreri a celor citaţi – fapt neliniştitor din punctul de vedere al obiectivităţii. E totuşi curios că într-un peisaj politic unde partidul de guvernământ a câştigat atât de larg foarte recentele alegeri, reporterul nu găseşte pe nimeni care să aibă o privire diferită asupra evenimentelor. Fireşte, cuvântul meu n-are autoritatea personalităţilor ilustre care se exprimă în articolul citat. Am însă asupra lor un avantaj indiscutabil. Dat afară din Universitate, interzis ca scriitor şi regizor şi alungat din ţară, în momentul în care Nicolae Ceauşescu încerca să mă omoare la Paris pentru articolele împotriva lui publicate aici (luna aceasta, canalul de televiziune franco-german Arte a difuzat un nou documentar privind această tentativă de asasinat în cadrul unei serii intitulate „Les oubliés de l’Histoire“), distinştii intelectuali din „reportajul“ menţionat (care nu mai sunt în prima lor tinereţe) se bucurau fără mustrări de conştiinţă de avantajele sistemului totalitar. Li se părea firesc să li se ofere ceea ce era refuzat omului de rând şi aduceau, la nevoie, elogii şefului statului în termeni înduioşători (a se vedea, în acest sens, scrisoarea din 25 mai 1982 a Dlui Pleşu adresată Dlui Ceauşescu; într-o ţară în care a avea un paşaport era un miracol, Dl Liiceanu studia la Heidelberg; iar Dna Cârneci, care avea un post de cercetător într-o disciplină cu implicaţii ideologice, primea în 1986 un premiu de poezie care nu mi se pare că recompensa o disidenţă afişată etc.) Departe de mine, care ştiu cât e de greu (şi poate inutil) să stai drept în furtună, de a le face cel mai mic reproş. Dar de aici până la a conchide că o măruntă aristocraţie intelectuală consideră firesc să trăiască, sub toate domniile şi orânduirile, la nivel „occidental“ (european, dacă preferi), în timp ce gloata poate muri de foame, nu e decât un pas.
Pe care nu eu trebuie să-l fac.
„Orice putere colonială răsplăteşte cozile de topor“
Cum am renunţat de mult la jurnalismul de investigaţie (pe care l-am practicat mai demult luând câteva riscuri: eram la Santiago de Chile în timpul lui Pinochet şi la Bucureşti pe 25 decembrie 1989, de exemplu) şi neavând ambiţii politice (politica nu e treaba scriitorului – după cum explica atât de bine Kundera), îmi îngădui doar, în calitate de observator obiectiv, să-ţi sugerez câteva direcţii de reflecţie.
Decalajul dintre nivelul de viaţă al celor ce votează şi cel al pretinselor elite urbane (tineretul voios) care manifestă este flagrant. Ceea ce explică de ce votul majorităţii (45,47%), cu douăzeci de procente mai mult decât următoarea formaţie politică, dă în mod constant puterea celor care, mărind salariile şi pensiile, bursele studenţeşti, exonerând de la impozit veniturile mici etc., repară politica de „austeritate“ a guvernelor de dreapta. E astăzi o evidenţă că politica de rigoare a Comunităţii Europene sărăceşte deliberat popoarele, îmbogăţind până la (o) asfixie (proximă) o mână de capitalişti internaţionali.
Îţi semnalez în treacăt că această politică crâncenă, contestată vehement de o sumă de intelectuali de vază (de la Jacques Sapir, economist, la Emmanuel Todd, istoric, şi de la Michel Onfray, filozof, la Michel Houellebecq, scriitor) care prevăd explozii sociale nimicitoare, a făcut ca opinia publică din mai multe ţări – Anglia, Franţa (numai 38% de opinii favorabile Europei), Olanda, Italia, Grecia – să fie azi ostilă structurilor europene din care vor să se desprindă, în pofida clasei politice, ale cărei avertismente prăpăstioase sunt dezminţite flagrant de cum merg lucrurile în Marea Britanie. E ceea ce nu pot accepta cu niciun preţ cei care, în marile oraşe ale României, sunt plătiţi de firmele străine, beneficiază de binefacerile cu care orice putere colonială răsplăteşte cozile de topor şi profită de înlesnirile de înavuţire oferite de un sistem care privilegiază capitalul în detrimentul muncii (alt subiect de dezbatere şi de nelinişte în Occident). Aceştia se consideră o elită pentru că ţopăie pe Internet şi gângăvesc în limbajul informatic al mondializării – „mondializare“ despre care trebuie amintit că sporeşte rentabilitatea capitalului din ţările „dezvoltate“, făcând să muncească pe mai nimic în întreprinderile „delocalizate“ (şi în România deocamdată) o armată de nefericiţi şi, uneori, în Asia îndeosebi, copii exploataţi fără milă, ceea ce nu stârneşte proteste pe bulevardele bucureştene. Dar asta este de acum o altă chestiune, rezumată cinic de miliardarul american Warren Buffett, care striga cât îl ţinea gura în New York Times din 14 august 2011: „Lupta de clasă există şi noi, bogaţii, am câştigat-o“.
„Hoţi de boi umblă să prindă hoţii de ouă“
Ei bine, poate că nu.
Şi e cel puţin abuziv să califici dorinţa mulţimii de a trăi cât de cât omeneşte ca „populism“, cuvânt folosit cam des de elitele de la Bruxelles şi care sună cam puturos în gura celor care conduc Europa fără a fi aleşi. Nu e firesc oare ca într-o ţară în care PIB-ul cunoaşte o creştere importantă, în timp ce o mare parte a populaţiei trăieşte de azi pe mâine, venitul social să fie mai echitabil împărţit? E ceea ce contestă manifestanţii de la Bucureşti care apără interesele firmelor multinaţionale cărora li s-au vândut, fără să-şi dea seama (din cauza copacilor, presupun), că participă la o exploatare colonială, cea mai drastică formă de corupţie, şi că, dintr-o perspectivă mai largă, ei sunt cei care, hoţi de boi, umblă să prindă hoţii de ouă.
În ceea ce priveşte felul în care este prădată (şi deznaţionalizată) o ţară (menită să dispară, dizolvată în supa europeană), mă surprinde faptul că autorul reportajului pe care mi-l trimiţi, şi de a cărui bună-credinţă nu mă îndoiesc, nu face nicio referire la anumite pasaje ale scrisorii semnate pe 8 februarie de 84 de membri ai Academiei Române, deşi aceasta se află nu departe, la numai câteva sute de metri de piaţa unde vociferează „forţele vii ale României“!
"În democraţie, nu strada guvernează"
„(...) să ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului legitim abia ales?!“
Nu m-aş opri la atât.
Îmi îngădui să-ţi sugerez câteva întrebări cărora mă feresc să le dau un răspuns, ca să nu fiu învinuit de parţialitate.
E oare o dovadă de democraţie să ceri prin manifestări de stradă demisia guvernului legitim abia ales şi care dispune de o majoritate zdrobitoare? E oare o dovadă de democraţie faptul că cel care ar trebui să fie preşedintele TUTUROR românilor coboară în stradă ca să încurajeze o fracţiune minoritară a electoratului? E democraţie ca acelaşi preşedinte să refuze funcţia de prim-ministru cuiva care nu e mai condamnat decât Dl Alain Juppé (candidat de dreapta la învestitura pentru alegerile prezidenţiale franceze) şi care nu e, până la o eventuală nouă condamnare, mai puţin presupus nevinovat decât actualul candidat al dreptei la preşedinţia Franţei, Dl François Fillon, anchetat pentru a fi plătit soţiei sale cam 800.000 de euro din banii statului (şi sume mai neînsemnate copiilor săi)? Şi atunci cum să nu se nască în electorat (care, în cazul unor alegeri anticipate, riscă să dea o şi mai largă majoritate partidului de guvernământ) suspiciunea că e la mijloc o manipulare?!
A cui?
Am toată încrederea în jurnaliştii ziarului pe care mi-l trimiţi, ca să facă lumină în această privinţă.
„Aş fi făcut o anchetă să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă politică“
Cât priveşte corupţia şi decretul atât de controversat al Guvernului, mă mir că nu găsesc în „reportajul“ atât de documentat de la Bucureşti nicio referinţă la suprapopularea penitenciarelor, reproşată de mai mulţi ani autorităţilor din România. Nici la limita de 44.000 de euro, cred, dincolo de care amnistia nu se aplică (a se compara cu cei 800.000 de euro evocaţi mai sus). Nu e vorba nici de zecile de excepţii (dare şi luare de mită, trafic de influenţă etc.) ale proiectului de amnistie, care, la o primă vedere, pare mai puţin lax decât lasă să se creadă revolta celor care preferă lozincile strigate pe trotuar argumentelor (pe care poate, mai ştii!, nu le au – şi e păcat că toţi intelectualii de seamă care se exprimă în articolul citat preferă sentimentele grandioase faptelor precise şi ideilor cu bătaie mai lungă decât lărgimea unei străzi).
Pe de altă parte, dacă aş fi ziarist şi dacă aş pleca urechea la ce se spune în vastul spaţiu naţional care împrejmuiește piaţa unde au loc manifestaţiile, aş fi făcut o anchetă (jurnalistică), ca să mă asigur că lupta împotriva corupţiei nu a devenit o armă politică. N-ar fi prima dată şi s-a văzut şi la case mai mari. Cum n-am făcut propriile mele investigații, nu mă încumet să fac aluzie la zvonurile care circulă. Mă miră numai, ştiind cât de împărţite sunt lucrurile pe lumea aceasta, că o dată mai mult toată corupţia se-adună într-o parte şi toată frumuseţea sufletească de cealaltă, ca-n poveştile cu zâne şi cu scriitori/cineaşti/filozofi care par nişte Feţi-Frumoşi. Regret că un jurnalist care-şi cunoaşte atât de bine meseria, cum sunt toţi cei ai ziarului despre care este vorba, nu s-a grăbit să risipească cu argumente imbatabile suspiciunile care ar putea lăsa să se creadă că lupta (necesară şi binevenită) împotriva corupţiei e o manevră partizană.
Cunoscând obiectivitatea ziarului în care, din câte spui, ai atâta încredere, nu mă îndoiesc, dragă prietene, că redacţia va face totul pentru a-şi adânci analizele, ca să nu se pună iarăşi în situaţia penibilă din decembrie 1989, când anunţa mii de morţi la Timişoara, unde nu erau decât câtva zeci. Ar fi la fel de neplăcut că redacţia să ia drept luptători pentru democraţie pe cei care nu acceptă regula jocului decât dacă sunt lăsaţi să câştige – apropo de democraţie, tot din prietenie, îngăduie-mi să-ţi amintesc ce spunea de curând recentul nostru fost prim-ministru, Dl Manuel Valls, confruntat cu milioanele de manifestanţi (printre care şi tu) împotriva legii El Khomri, pe care a impus-o fără a o trece prin parlament: „În democraţie, nu strada guvernează“. Decât dacă, Doamne fereşte, Franţa nu mai e o democraţie? Sau România? Sau Europa? Nu mai ştiu. Dar nu mă îndoiesc că ziarul tău de căpătâi va da un răspuns satisfăcător acestei întrebări care azi ne chinuie pe toţi.
Cu aceeaşi veche şi trainică prietenie (care ne-a unit
încă de pe vremea când tu erai socialist şi eu nu prea),
V.T., Paris, februarie 2017
Virgil Tănase (n. 16 iulie 1945, Galați)
Este un scriitor și regizor de teatru franco-român. A studiat filologia la Universitatea din București (1963-1968) și regia de teatru la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale“ (1970-1974). După ce fusese exmatriculat de la Facultatea de Litere pentru faptul că îl menționase pe Emil Cioran la o conferință a tinerilor scriitori și după ce a lucrat ca betonist la Combinatul Siderurgic din Galați, i s-a impus, pentru a fi reprimit la facultate, să ia parte la „supravegherea informativă a legionarului grațiat Petrișor Marcel“. Dintr-un document din arhiva CNAS reiese că, după ce a acceptat această condiție, Virgil Tănase nu a respectat angajamentul luat și, la numai câteva luni după reprimirea lui în facultate, a fost „exclus din sistemul informativ“. Continuându-și activitatea de disident, Virgil Tănase a publicat în 1977, în Franța, un roman interzis în România și a dat, de la București, interviuri în presa străină, criticând aspru regimul politic românesc. Ca urmare, i s-a dat un pașaport pe care nu-l ceruse și i s-a impus să plece cu familia în străinătate. La începutul anului 1978, Virgil Tănase s-a stabilit în Franța, unde nu a cerut azil politic, rămânând cetățean român și după ce a obținut naționalitatea franceză.
La Paris, Virgil Tănase a obținut un doctorat în sociologia și semiologia artei (1979), sub conducerea lui Roland Barthes, și a desfășurat o amplă activitate de scriitor, de jurnalist și de regizor de teatru. Din 1999, el predă Istoria civilizațiilor la Institutul Internațional de Imagine și Sunet de la Paris.
A fost, lângă Paul Goma, obiectul unei încercări de asasinare, pusă la cale de către Securitate, care l-a însărcinat pe Matei Pavel Haiducu să o execute.
Între 1993-1997 și 2001-2005 a fost directorul Centrului Cultural Român din Paris, Franța.
Premii și distincții
  • Premiul de dramaturgie al Academiei Române (1997)
  • Premiul de literatură al Uniunii Latine (2004)
  • Doctor Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos“ Galați
  • Premiul „Șerban Cioculescu“ al Muzeului Literaturii Române pentru memorialistică (2012)
  • Premiul Salonului de Biografie de la Hossegor (2013)
  • Ordinul Artelor și Literelor din Franța (1987)
  • Cavaler al Ordinului „Serviciu credincios” (2002)
Virgil Tănase


Lord
+45
Excelent articol.In timpul cand Plesu si Liiceanu se chinuiau la Romania literara sa mimeze o opozitie de catifea fata de regimul ceausist Virgil Tanase la Paris a fost tinta serviciilor secrete romanesti pentru opiniile si criticile sale vehemente la adresa sistemului care ii platea bine pe cei doi corifei oportunisti. Acum acesti doi privilegiati de serviciu dau lectii de civism si libertate.Sunt sigur ca daca ei ar fi trait in anii 30 miscarea legionara ar fi fost optiunea lor de suflet.



Iancu De La Hunedoara
+37
Va corectez dle, V Tanase! Diferenta dintre partidul castigator si urmatorul in alegerile din decembrie 2016, este de peste 25%! Dar nu asta mai are importanta! Argumentele dvs logice si pline de bunsimt, sunt categorice! Dar ce sa ceri unor ziaristi straini, veniti la Bucuresti, precum in 1989, sa "transmita' informatii calde de la o "noua revolutie" a romanilor! Ma uitam la un slabanog de la BBC, cum, intr-o zloata cumplita, l-a gasit tocmai pe organizatorul pe internat al manifestatiei, unul Badita, prezentat doar ca tanar participant! Nu mai este nici BBC ce-a fost! In rest, puteti sa-i mai scrieti prietenului dvs si despre cele 3 decizii ale CCR pe tema protestelor, neluate in seama nici de presedinte, nici de procurorii sefi DNA si PG, dar mai ales de tefelei si sustinatorii lor! Demonstratiile continua!


EXEMPLU?

+30
MARE BRITANIE, OLANDA, SPANIA, POTUGALIA, ITALIA, GERMANIA, AUSTRO-UNGARIA, STATELE UNITE, AU FOST SI VOR RAMANE NATIUNI OPRIMATOARE CE AU FURAT SI VOR SA FURE RESURSELE MINERALE ALTOR STATE. DACA ROMANIA NU SE RIDICA IMPOTRIVA SMECHERILOR ROMANI IMPORTATORI SI CHIAR TAXAND AGRESIV TOATE MULTINATIONALELE EXISTENTE IN PIATA SUNTEM O NATIE MENITA DISPARITIEI. TREBUIE REINSTAURATA LEGEA TRADARII DE TARA IN CARE MULTI PDL-ISTI TREBUIESC SA PLATEASCA CU PEDEAPSA CAPITALA ACTUALA IN EUROPA: PEDEPSA CU INCHISOARE PE VIATA FARA POSIBILITATE DE ELIBERARE CU POSIBILITATE DE ELIBERARE DUPA 15 ANI DE MUNCA SILNICA LA MARI PROIECTE DE TARA: CONSTRUIRE SI INGRIJIRE DE CAI FERATE(MINIMUM 6.5 ORE PE ZI), AUTOSTRAZI, TERMINAREA CANALULUI DUNARE-BUCURESTI, CURATIREA SISTEMULUI APE DE SUB DAMBOVITA, RECONSTRUIREA SISTEMULUI NATIONAL DE IRIGARE, RECONSTRUIREA SI VEGHEREA(PAZA) IMPOTRIVA FURTULUI BUNULUI DE STAT(BARIERE IMPOTRIVA VISCOLULUI). TREBUIE SA EXISTE SI O "BURSA MINIMA" PTR. MUNCA PRESTATA. T.BASESCU SI FAMILIA, UDREA, M.TOADER, STANCIU, BOAGIU, VIDEANU, BERCEANU, BODEA, VASS, I.OLTEAN, L.STANCU, IALOMITIANU, PODGEA, ETC. AR FACE LANT UMAN CU LANTURI LA ACESTE OBIECTIVE IMPORTANTE. DACA NU LUAM PARTE POLONIEI NU VOM FACE NIMIC!

Ooo, @ EXEMPLU?
+6
sfanta naivitate... Nu ai inteles incotro merg vremurile? Daca nu le putem schimba, macar sa intelegem incotro suntem manati. Ca la noi e mai rau decat la altii, asta e o caracteristica a noastra, care, vorba lui Vadim, am compromis toate sistemele sociale si politice prin neseriozitate si spirit gregar.



Ghita Bizonu'
+58
Michteaux! "hoţi de boi, umblă să prindă hoţii de ouă"!!Plastic, sintetic si la obiect!



Serban
-48
Cele 2 mandate pe care le-ati avut ca director al Centrului Cultural Roman din Paris au coincis cu guvernul Nicolae Vacaroiu - primul mandat - si guvernul Adrian Nastase - al doilea. Asta asa, pentru obiectivitate. In ce priveste textul scrisorii, faceti afirmatii transante, lozinci in oglinda cu cele din Piata Victoriei (cu diferenta ca in piata publica nu se pot spune decat lozinci, cata vreme atunci cand scrii un text de cateva pagini e nevoie de argumente) De pilda, cum "politica de rigoare a Comunităţii Europene sărăceşte deliberat popoarele, îmbogăţind până la (o) asfixie (proximă) o mână de capitalişti internaţionali."? Directiva Europeana ce obliga multinationalele sa plateasca impozit in tara in care au facut profitul intra la saracirea deliberata a popoarelor? Sau mai degraba faptul ca parlamentul si guvernul actual nu sa grabesc sa transpuna in legislatia nationala aceasta directiva...



Radu Dan Mihailescu
+13
Am inteles mesajul distinsului intelectual Virgil Tanase, dansul fiind o persoana de stanga de factura occidentala, nu bolsevica. A fost anti-ceausist nu anti-comunist . L-a criticat pe N.Ceausescu, care a intinat nobilele idealuri ale comunismului , nu a demascat sistemul comunist din Romania si din alte tari ca fiind unul criminal. Oricum in Franta multi intelectuali sunt de stanga , deci a gasit un bun mediu de comunicare



Gheorghe Gospodaru
+43
Tot respectul pentru vehementa si modul de analiza.Ma bucur sa constat inca odata ca bunul simt ii diferentiaza pe oameni.Poti fi mai putin c dar avand bun simt poti incepe sa te cunosti pe tine insuti.Cunoscandu-ti defectele poti evalua calitatile altora.Atunci vezi mai usor diferenta dintre valoare si butaforie.In Piata Victoriei s-a revarsat dispretul celor care simt ca Johanis:Iohanis nu se simte vinovat moral pentru faptul ca a furat o casa desi Justitia i-a demonstrat ca e un hot in straie de Presedinte.Acest domn parvenit nu este sensibil nici la observatiile facute de Uniunea Judecatorilor.Grija lui este sa nu cumva sa o scape pe despletita DNA din brate.Piata nu vrea sa auda de acest adevar.Nu vrea sa stie ca despletita DNA a tinut dosare ascunse.Vrea un alt adevar. De ce a ales presedintele acest drum impotriva adevarului?Isi inchipuie ca zgomotul uralelor va schimba parerea romanilor care nu au banii celor din piata?Cum vrei sa coduci un stat negandu-i institutiile?La un loc cu cateva taraturi culte care au crescut in comunism , iubindu-l ,si au imbatranit in democratie ,scuipandu-l,ofensiva dispretului fata de ratiune a ajuns acolo incat licheua este ridicata la rang de erou national iar taratura este agent cultural.



Valahu
+46
Multumim Virgil Tanase ! Din pacate "tinerii voiosi" sunt atat de snobi si egoisti incat nu accepta argumente logice iar "cozile de topor" sunt pur si simplu mercenari asa ca dl. Iohanis.



JE SUIS RARINCA

+63
Ma inclin in fata dumneavoastra stimate domn Virgil Tanase.!! Emotionanta scrisoarea dvs. catre acel prieten.!!In a apara acest popor nauc si ametit in fata cotropitorilor. Jos palaria. Cuvintele dvs. sunt de prisos. Admirabil.!!Dumnezeu sa va bine cuvanteze.! Stelu


Cib
+61
Comentariu excelent. Chiar as fi curios sa aflu si parerea unui alt mare dizident real, pe numele sau Paul Goma despre grozaviile care se intampla in Romania. Nu cred (poate ma insel) ca a avut cineva intentia de a-l asculta pe Goma. Discretia acestor oameni, care chiar ar avea ceva de spus se pare ca este acoperita de zgomotul de fond al intelectualilor de carton iuti de mana si limba la dregatorii si dosurile puternicilor zilei. Din pacate, soarta Romaniei se pare ca e pecetluita sa fie mereu la cheremul oamenilor marunti, fara anvergura si fara coloana vertebrala.


Maleficent @ Cib
+15
Goma a identificat in guvernul Csallas 5 ofiteri SIE.


Cata
+57
Lupta impotriva coruptiei este un MIJLOC si nicidecum un scop in sine. Iar acest mijloc este folosit in functie de interese obscure si nicidecum in spiritul adevarului si al starii de dreptate si legalitate. Imoralitatea care bintuie Ministerul Public este vizibila si transpira prin fiecare vorba a celor numiti in functiile de conducere si ma refer in special la procurorul general si procurorul sef al DNA! Un subiect pe marginea caruia se dezbate mult prea mult insa nu se intreprinde nimic pentru ca presiunile internationale ale mafiei sint la fel de evidente ca si depravarea morala a acestor institutii! Sefii institutiilor mentionate sint scule perfecte si ascultatoare. Eu, ca simplu cetatean, nu vad DNA si nici Ministerul Public aparind nici legalitatea si nici interesele mele care se refera in principal la necesitatea de a avea un mediu social normal, in deplina legalitate, in care egalitatea de sanse sa fie aceiasi pentru toata lumea. Atit ministerul public cit si DNA, prin actiunile lor, nu rapsund intereselor soceitatii ci intereselor unui grup restrins de indivizi renuntind astfel la rolul determinant pe care trebuie sa-l joace societate. Calitatea vietii si a mediului social depinde in mare masura de Ministerul Public care trebuie sa apere statul si legalitatea. Noi sintem STATUL! Lipseste protectia de aceea se impune demiterea conducatorilor din acest domeniu vital si restructurarea intregului sistem pentru a-i taia dependenta de MAFIE!



Deus

+73
Recunosc, nu auzisem de Virgil Tanase pana acum. Poate pt ca nu a fost si nu este un intelectual de carton si nici elogii in versuri sau proza lacrimogena nu a adus vreodata puternicilor zilei. Citind printre randurile confesiunii sale de credinta, remarc cu amaraciune un lucru: ne gasim in aceeasi situatie ca acum 70 de ani, in zorii prigoanei staliniste. Si acum, ca si atunci, adevaratele valori, adevaratii vectori ai spiritualitatii si intelectualitatii romanesti au devenit tinte predilecte ale sistemului opresiv, prin vocea sparta a semidoctilor, promovati artificial "la rangul" de formatori de opinie. Si atunci, ca si acum, cenzura loveste aprig, fara mila, in libertatea sanatoasa de gandire, prin vocea stridenta a slugoilor de serviciu. Acestia sunt urmati indeaproape de uneltele "penale" ale politiei politice, gata sa se autosesizeze, pt a inchide gurile opozantilor. Ce ne mai ramane noua, celor care nu vom fi niciodata pe placul Sistemului?



Google
 

Postări populare