Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

29.1.19

Se Non è Vero, è Ben Trovato










 

18.1.19

D-aia nu se leaga ceva in Romania dupa 29 ani, prea multi tradatori multilaterali



Prof. Corvin Lupu: Militarii sovietici care au acționat în decembrie 1989 au locuit în unități militare ale MApN, MI și SRI. În aceste condiții, nici nu se putea ca România să nu se prăbușească total și să ajungă o colonie jefuită de străini

De Mihai Șomănescu

Profesorul universitar Corvin Lupu de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu este un istoric cunoscut, specializat în istoria relațiilor internaționale contemporane și recente ale României, specialist în istoria Securității și a evenimentelor din decembrie 1989.
Privitor la acestea, pe lângă studii, articole și analize, profesorul Corvin Lupu a scris trei cărți de mare profunzime: „România în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat”, Prefață de Gheorghe Buzatu, Editura TechnoMedia, Sibiu, 2010, „Trădarea Securității în decembrie 1989. Secrete ale intervenției străine împotriva României”, Editura Elion, București, 2015 și „Prăbușirea mitului Securității. Adevăruri ascunse despre generalul Iulian Vlad și istoria Securității regimului comunist din România”, Editura Elion, București, 2018, aceasta din urmă împreună cu prof. univ. dr. gen. bg. SRI (r) Cristian Troncotă. 


Profesorul Corvin Lupu este cunoscut pentru viziunile sale pe care le exprimă în toată cruzimea adevărului, fără preocuparea de a menaja pe nimeni și fără aliniere la corectitudinea politică a momentului istoric și fără a ocoli partea dureroasă a adevărului. Fiecare luare de cuvânt a domniei sale la diverse manifestări științifice reprezintă momente care generează reflecții și mult interes din partea asistenței. 
L-am rugat să ne acorde acest interviu în exclusivitate pentru ActiveNews și a făcut-o cu plăcere, fapt pentru care i-am mulțumit.

Redacția: Domnule profesor, haideți să începem cu începutul. Când au izbucnit evenimentele din decembrie 1989? Pe 16 decembrie la Timișoara, sau pe 14 decembrie, la Iași? Sau nici una, nici alta?

CL: Domnule Mihai Șomănescu, dacă este să o luăm de la „Adam și Eva”, evenimentele au început în anul 1969, când mareșalul Leonid Ilici Brejnev a ordonat „Planul Dniestr”, respectiv a ordonat GRU și KGB să-l înlăture pe Nicolae Ceaușescu cu un lider socialist devotat Moscovei. Pentru punerea ordinului în aplicare, serviciile sovietice, în conlucrare cu agentura din România, au avut nevoie de două decenii.
Dacă ne referim strict la luna decembrie 1989, când s-a derulat actul final al „Planului Dniestr”, aș spune că este importantă și ziua de 9 decembrie 1989, ziua în care a început să pătrundă în România ultimul mare lot de agenți străini, îndeosebi sovietici, care au acționat împotriva României. 
În 14 decembrie 1989, la Iași, a fost o tentativă a complotiștilor de a declanșa revolta populară, dar numai cu agenții sovietici nu s-a putut face. Rețeaua Securității nu a fost mobilizată în stradă, iar șefii care au răspuns de „obiectivul Iași”, respectiv gen. Constantin Olteanu, secretar al CC al PCR și gen. Victor Niculicioiu, șeful UM 0110 de Contraspionaj pe spațiul țărilor socialiste, din partea DSS, nu făceau parte din grupul de puciști. Apoi, col. Constantin Ciurlău, șeful Securității jud. Iași, spre deosebire de șefii săi din București, nu acționa în direcția răsturnării lui Ceaușescu. El a stat în expectativă, dar fără să-i neutralizeze pe agenții sovietici care trebuiau să declanșeze revolta populară, coordonați de Casian Maria Spiridon și Ștefan Prutianu, lăsându-i să facă afișe și să le distribuie, chemând populația la revoltă pentru ziua de 14 decembrie. Dar, forțele de ordine au luat poziții în dispozitivele ordonate, s-a patrulat și complotiștii au decis că trebuie să renunțe. Convoaiele de mașini Lada, multe cu numere consecutive, s-au pus în mișcare către Timișoara, unde era pregătită etapa următoare a declicului... Într-un hotel din Iași, unde fuseseră cazați agenți sovietici, aceștia au uitat în cameră o hartă rutieră pe care era însemnat cu culoare roșie traseul Iași -Timișoara...

Redacția: Care a fost factorul declanșator al evenimentelor? Ce i-a făcut pe români să se revolte? Au fost ei „ajutați” să se revolte?

CL: Sigur că da. Evenimentele de la casa parohială a preotului reformat Laszlo Tökes au debutat prin crearea unui conflict artificial: nu s-a pus în executare sentința definitivă a instanței de a-l muta pe preot în jud. Sălaj. Această situație a fost generată de ofițerul acoperit de securitate Ion Cumpănașu, director al Departamentului Cultelor. Astfel, în 15 decembrie, dimineața, în fața casei preotului reformat, unde era și o stație de tramvai, au apărut 10-12 persoane. După câteva ore, au ajuns la 50, iar seara erau peste 100. Nu era nici o problemă ca primii provocatori să fie neutralizați, cercetați și văzut de unde sunt, cine i-a trimis și în ce scop. Dar nu s-a făcut nimic. Securiști veneau din jumătate în jumătate de oră, se uitau la protestatarii de la casa parohială și plecau. Abia în 18 decembrie, când lumea văzuse că nu se intervine și a prins curaj, a sosit la Timișoara gen. Constantin Nuță, trimis de Ceaușescu, care a constatat că, împotriva legislației în vigoare și a ordinelor care s-au dat de la București, inspectorul șef al MI, col. de securitate Ion Popescu (pucist), dezarmase Miliția și că se menținea starea conflictuală la casa parohială a lui Laszlo Tökes. Acest preot a fost dovedit a fi fost atât agent al serviciilor secrete maghiare, cât și informator al Securității, cu acte în regulă, iar în evenimentele din decembrie 1989, serviciile secrete maghiare și conducerea Securității din România au acționat în aceeași direcție! De altfel, gen. Nuță a și spus când l-a evacuat pe Tökes: „Securitatea să se ducă în mă-sa, că ea a creat cazul ăsta!” (cazul revoltei de la casa lui Laszlo Tökes).
Nuță l-a „împachetat” pe Tökes, l-a suit într-o mașină a Miliției și l-a trimis la Sălaj. Dar, Trupele de Securitate, cele instruite și îndreptățite legal să restabilească și să mențină ordinea publică fuseseră dezarmate din ordinul gen. Iulian Vlad, șeful DSS și trimise în cazarmă, orașul fiind lăsat la cheremul mulțimii coordonate de provocatori. Ulterior, a intervenit armata, la ordinul gen. ministru Milea, cu tancuri și neinstruită pentru restabilirea ordinii publice și nici pentru gherilă urbană. Legislația din acele timpuri nu prevedea situația că una din componentele sistemului de Ordine Publică trădează, ceea ce a fost decisiv pentru reușita loviturii de stat care se pregătea la București și pentru îngenuncherea României și jefuirea ei, iar apoi, după un lung traseu, s-a ajuns la statutul colonial de astăzi. 

Redacția: Și totuși, de ce s-au revoltat românii?

CL: Desigur că în România erau mari nemulțumiri populare. După ce s-a aprins flacăra, în stradă, în mai multe orașe, s-au adunat mulțimi de oameni curajoși, totalizând aprox. 200 de mii de oameni, care înseamnă 1% din populația de atunci a României, ceea ce nu este foarte mult. Desigur, erau mai mulți nemulțumiți, dar majorității dintre ei nici prin cap nu le trecea să acționeze în stradă, să dea foc, să spargă, să atace forțele de ordine. Aceste acțiuni au fost catalizate de organizatorii loviturii de stat, respectiv Securitatea și agenții serviciilor secrete străine. Apoi, „pofta vine mâncând” și fenomenul s-a extins, mai ales după ce, în 22 decembrie, TV-„Liberă” (dintr-o dată!) a stimulat revolta. Atunci s-a ajuns la aprox. un milion de oameni în stradă, deci aprox. mai puțin de 5% din populație. Gândiți-vă că și când se referă la 10.000 de oameni, complotiștii din decembrie 1989 se referă la voința întregului popor și vorbesc în numele lui. Toți cei care strâng pe străzi câteva mii de oameni vorbesc în numele întregului popor.
Dar, întrebarea dumneavoastră este una de fond. Românii care s-au revoltat au făcut-o datorită crizei generale de alimente, energie și bunuri de larg consum. 12,5 milioane de oameni munceau, aveau bani, dar nu găseau să cumpere cele necesare și li se mai și tăia căldura și curentul. 
Privitor la această situație, în cartea „Trădarea Securității în decembrie 1989”, eu am arătat că la nivelul anului 1989, când criza din România atinsese punctul maxim, depozitele Ministerului Comerțului Interior erau arhipline cu alimente, depozitele Rezervelor de Stat erau arhipline, depozitele Ministerului Apărării Naționale erau arhipline, iar magazinele erau goale și românii nu aveau ce mânca. Arhiva Ministerului Comerțului Interior este o dovadă a celor afirmate aici. În același timp, rezervele de carburanți ale țării erau foarte mari, iar românii primeau benzina pe cotă lunară. Era dovedit că întreruperile de curent produc uriașe pagube în economie, iar consumul populației era infim, dar se continua întreruperea curentului... Românii trebuiau să fie tot mai supărați pe Ceaușescu. Acesta era ținta crizei induse. Ceaușescu, izolat total, mințit din toate părțile, a făcut uriașa greșeală de a nu verifica el însuși țara și nu a evaluat corect riscurile de securitate. I-a crezut sau a acceptat să-i creadă pe cei care-l mințeau și îi spuneau că nu sunt bani și nu sunt alimente și nu este benzină etc.
A fost o coaliție foarte largă de înalți responsabili din partid și din guvern, care, sub acoperirea conducerii Securității, au indus această criză, ca unică soluție pentru a-i putea răscula pe români, în scopul înlăturării lui Nicolae Ceaușescu, înlocuirii lui cu un lider agreat de Moscova și pentru readucerea României sub control sovietic, lucru care s-a întâmplat la amiaza zilei de 22 decembrie.   
De altfel, cred că cititorii acestor rânduri care au vârsta potrivită, își amintesc că în ziua de 22 decembrie, imediat după ora 14, magazinele alimentare din întreaga țară s-au umplut de bunuri alimentare de toate felurile. Carne, brânză, găini, unt, cafea, portocale etc. au apărut din senin în toată țara. Nu fusese timp de importuri. Ele proveneau din depozitele noastre pline de toate bunătățile, care fuseseră ținute ascunse, pentru a ne supăra tare și a ne răscula. Da, românii au avut motive de supărare. 
Redacția: Spuneți dvs, dar și alți istorici, că în 1989, România a fost ținta unei agresiuni. De acord. Ceaușescu a fost avertizat despre ceea ce urmează să se întâmple? Alex Mihai Stoenescu scrie că fratele său, Marin Ceaușescu, l-a avertizat încă de pe 4 decembrie că dacă nu renunță la putere va urma vărsare de sânge...Este adevărat? De ce și cum a murit Marin Ceaușescu?

CL: Da, domnule redactor șef, Ceaușescu a fost avertizat. A fost avertizat în primul rând de Securitate, care, fiind conectată la serviciile secrete străine și știind că, vrând, nevrând și ea este în pericol la fiecare schimbare de regim, ar fi preferat ca Ceaușescu să plece de bună voie. În acest caz, Securitatea ar fi putut să-i aducă la conducere pe complotiștii doriți de sovietici și ocrotiți de instituție fără știrea lui Ceaușescu și ei, securiștii, să-și continue stăpânirea asupra uriașelor sume de bani existente în conturile unor bănci străine, în conturile Bancorex, în conturile tranzitorii controlate de ofițerii acoperiți directori de credit (uriașa sumă, pentru acele timpuri, de peste 30 de miliarde de dolari era în mâinile CIE și ICE „Dunărea”) și să-și mențină puterea. Da, pe această linie, a pericolelor externe, Securitatea l-a informat și a încercat să-l determine să ia în seamă pericolele. În schimb, privitor la multe alte aspecte deosebit de importante pentru securitatea națională și pentru bunul mers al țării, gen. Vlad a recunoscut în mod repetat că nu l-a informat pe Ceaușescu, deși avea obligația să o facă. Deci, Vlad a recunoscut trădarea.
Dar, Ceaușescu dorea în continuare independența României. El a reținut pericolele externe, dar știa că ele nu pot produce efecte atâta timp cât Sistemul de Apărare, Securitate și Ordine Publică funcționează. România era semnatară a Acordului Final al OSCE de la Helsinki (august 1975) care avea prevederi juridice internaționale ferme privitoare la suveranitatea statelor, iar, spre deosebire de trecut, Mihail Gorbaciov promisese public, întregii lumi, că nu va mai interveni militar în țările din sfera sovietică de influență. Era un om foarte orgolios, care nu voia să-și încalce cuvântul „la vedere”. Dar, Gorbaciov și-a încălcat cuvântul trimițând în România o armată acoperită de zeci de mii de luptători, deghizați în turiști, care s-au raliat altor servicii secrete străine intervenționiste și trădătorilor din Securitate, din Armată și din Partidul Comunist, i-au răsculat pe români și l-au răsturnat pe Ceaușescu, acaparând România. 
Ați întrebat de discuțiile conducătorului țării cu fratele lui, Marin Ceaușescu. Fiica acestuia, d-na Mihaela Ceaușescu, a declarat public și a scris și în cartea ei de amintiri, că tatăl ei a venit în România în vara anului 1989, în concediu și l-a sfătuit pe Nicolae să renunțe la putere. În dimineața de 22 decembrie, un alt frate, gen. Ilie Ceaușescu a venit la conducător, cu puțin timp înainte de arestarea camuflată a acestuia și i-a propus să-l numească prim-ministru pe Iliescu. S-au certat, iar după ce Ceaușescu a fost mințit că Milea s-ar fi sinucis și este mort, cu toate că era doar rănit, Ilie Ceaușescu a refuzat să preia comanda armatei. Marin Ceaușescu era gen. la CIE, șeful Agenției Economice a României și cunoștea o parte din sumele aflate în conturi și uriașele sume care erau așteptate să intre în perioada imediat următoare momentului când a fost asasinat. Cine putea să-l omoare? Doar securiști! Care securiști? Securiștii complotiști anticeaușiști care așteptau moartea conducătorului pentru a putea fura uriașele sume de bani ale țării, pe care ei le gestionau, după ce Securitatea, cu aprobarea dezastruoasă a lui Ceaușescu, a preluat controlul total asupra întregului comerț exterior al României.

Redacția: Domnule profesor, generalul Troncotă spune că în ședința din 17 decembrie, Ceaușescu ar fi dat ordin să se tragă în străinii care agită oamenii, nu în popor, așa cum a apărut ulterior în stenograma modificată și dată publicității. Care sunt dovezile în sensul celor afirmate de domnul Troncotă?

CL: Domnule redactor șef, domnul Troncotă a fost ofițer activ în cadrul Serviciului Arhivă al DSS, unde a „păstorit” timp de zece ani (1984-1994), apoi a fost decanul Facultății de Informații în cadrul ANI. A format sute de ofițeri care au ajuns în toate ungherele SRI-ului. A avut sub ochi toate documentele Securității, care se arhivau în totalitate, în acel timp. Dl. Troncotă știe ce spune. TOATE stenogramele CPEx al CC al PCR din perioada 17-22 decembrie au fost rescrise și falsificate, originalele fiind distruse de uzurpatorii puterii, în frunte cu Iliescu. Tocmai ordinele legale ale lui Ceaușescu, faptul că în cadrul discuțiilor s-au atins punctele sensibile ale evenimentelor (străinii care acționau în România, provocatorii, încălcarea legislației de către Securitate, faptul că Ceaușescu a vrut să predea puterea, dar organul colectiv de conducere a decis ca el să rămână și toate forțele să lupte pentru apărarea României și altele) au determinat falsificarea stenogramelor și încercarea de a se prezenta evenimentele în conformitate cu tezele false pe care puciștii și complotiștii le-au lansat după arestarea lui Ceaușescu.

Aș dori să vă spun că, în conformitate cu legislația de atunci, care este similară cu cea de astăzi, cu nimic mai restrictivă, nici nu ar fi fost nevoie să se folosească armele de foc decât, eventual, izolat, împotriva unor agenți străini și provocatori care nu ar fi putut fi reținuți în alt mod. Prin măsuri preventive, Securitatea a știut când și de unde ies oamenii în stradă. Securitatea controla totul, fiecare stradă, fiecare sat, fiecare bloc. În acel prim moment, fiind stare de necesitate (deci de război), cu indicativul „Radu cel Frumos”, indicativul prevăzut pentru situațiile de intervenție străină împotriva României, trebuiau neutralizați primii declanșatori ai revoltei și totul se termina, cu filaj și patrulări. Militarii care cunosc procedurile știu că nu este nevoie de foc de armă decât în situații cu totul speciale. Apoi, agenții străini trebuiau opriți la frontieră, dar, printr-o trădare la nivel înalt s-a dat ordin să fie lăsați să intre și, mai mult, s-a dat ordin să nu fie înregistrați la frontieră, pentru a nu putea fi ulterior identificați. Trădare, nu glumă! 
Securitatea a fost cea care a încurajat revolta. După ce s-a creat CNSAS, s-a văzut că foarte mulți dintre marii „revoluționari” din decembrie 1989 au fost informatori sau agenți ai Securității. Totuși, trebuie să menționez că unii dintre aceștia au fost protejați de SRI și dosarele lor au rămas la secret. 
Faptul că generalul Vlad afirma, ca și ciracii lui rămași în viață, că el nu putea „să tragă în popor” este praf în ochii poporului neavizat cu legislația privitoare la restabilirea și menținerea ordinii publice. Trasul cu arma este ultima fază a operațiunii de restabilire a ordinii publice, care, dacă este aplicată regulamentar, nu este necesară decât prin excepție. Gândiți-vă la atacul împotriva guvernului din 10 august 2018, când au acționat provocatorii trimiși de cei care doreau să înscăuneze un guvern pro-european, în locul guvernării PSD. PSD-ul a proclamat „Axa București-Tel-Aviv-Washington”, în timp ce președintele+ multinaționalele+ PNL+ USR+ rezistenții+ o parte a presei+ ambasadele europene+ agenturile europene sunt așezați pe „Axa București-Bruxelles-Berlin”. În noua configurație internațională este diferență mare. În spatele provocatorilor care forțau cordonul de jandarmi de la guvern erau 60 de mii de oameni, nu 100-150, ca la casa popii Tökes. Și nici 10 august nu s-a acționat complet. A lipsit etapa culegerii de informații din teren care să permită activitățile de prevenție. S-au sărit niște etape. Ați văzut că Ministerul de Interne a declarat că nu a primit informații de la SRI, acesta „jucând” în echipă cu președintele și forțele pro-europene pe care le-am menționat. Ați văzut cum a fost apărat guvernul. La fel s-a procedat și în februarie 2017, tot acolo, în Piața Victoriei. Jandarmii au dat o lecție de profesionalism și bună-credință față de legislație, peste timp, care poate fi adresată în mod special securiștilor trădători ai generalului Iulian Vlad.

Redacția: Conform generalului Troncotă, pe 22 decembrie ora 10:00, s-a declanșat planul de mobilizare a tuturor forțelor armate, după ordinul de intrare în stare de necesitate pe întregul cuprins al țării dat de Nicolae Ceaușescu și citit la radio și TV. Conform acestuia, Ceaușescu și ceilalți lideri trebuiau scoși prin subteran din clădire și duși în punctele de comandă secrete. De ce nu au fost scoși din Palat conform planului, imediat? Evacuarea lui Ceaușescu, de la ora 12:00, i-a fost explicată acestuia ca făcând parte din plan? Cine nu a respectat ordinele de mobilizare de la nivelul Ministerului Apărării Naționale și al MI?

CL: În dimineața de 22 decembrie, la orele 7.30, în București era liniște. În cursul nopții fusese restabilită ordinea publică de către forțele MApN și de cele de miliție, loiale legislației în vigoare. Milea îi raportase lui Ceaușescu ce s-a întâmplat în timpul nopții. Nu știm încă și poate nici nu vom mai putea afla dacă Milea i-a spus lui Ceaușescu că în acea noapte, în jurul orelor 3.00, a fost abordat de gen. Iulian Vlad și de agentul sovietic Gogu Rădulescu cu propunerea ca împreună să-l aresteze pe conducătorul țării. Cert este că, după refuzul lui Milea, gen. Vlad s-a refugiat cu Gogu Rădulescu la sediul Direcției a V-a, în imediata vecinătate a sediului CC al PCR, unde era apărat de peste 400 de luptători foarte bine instruiți. Le era frică să nu fie arestați și împușcați pentru complot. Era stare de război! Dar, la orele 8:30, puciștii l-au rănit pe Milea prin foc de armă, în timp ce vorbea la telefon cu soția lui, iar mai târziu, la orele 14:00, la spital, l-au strangulat cu un șnur. Puciștii și complotiștii din jurul lui Ceaușescu nu i-au raportat imediat situația lui Milea. 
Tot la orele 8:30, gen. Iulian Vlad a venit la intrarea „B” a sediului CC al PCR și a chemat comandanții dispozitivului militar din jurul sediului puterii din România, respectiv pe comandanții Trupelor de Securitate, USLA, Direcția a V-a și forțele Școlii de Ofițeri MI de la Băneasa și le-a dat ordin să părăsească dispozitivul de pază și să se retragă în cazărmi!! Trădare, nu glumă!
După împușcarea lui Milea, timp de peste o oră, trădătorii din armată au dat ordine de retragere în cazărmi a forțelor chemate de Milea pentru menținerea ordinii publice și s-a ordonat pactizarea trupelor cu „poporul” din stradă. În paralel, în acest timp, Securitatea mobiliza agentura din fabrici ca să scoată lumea din nou în stradă. Abia apoi s-a dus Curticeanu la Ceaușescu și i-a spus că Milea s-a sinucis. După refuzul lui Ilie Ceaușescu de a prelua comanda forțelor MApN care să restabilească ordinea (nu se punea problema numirii în acel moment a unui alt ministru, aceasta făcându-se după niște proceduri), Nicolae Ceaușescu l-a chemat pe Stănculescu, care era acolo, în sediul CC al PCR, alături de puciști și i-a cerut să preia comanda. „Emanații” au mințit când au spus că Ceaușescu l-ar fi numit pe Stănculescu ministru. „Emanații” doreau să genereze conștiința publică în sensul că măsurile de susținere a căderii regimului luate de Stănculescu ar fi avut gir de legalitate, adică de ministru numit legal de șeful statului. 
În jurul orelor 10.00, în fața sediului CC se afla multă lume. Agentura Securității din București fusese mobilizată la sediul CC și aștepta ordine. Ordinul lui Vlad a fost ca aprox. 200 de „revoluționari” să fie băgați în sediul CC al PCR, pentru a i se spune lui Ceaușescu că trebuie să plece. Pe coridoarele CC al PCR, când trecea generalul Vlad, acești „revoluționari” se dădeau cu spatele de perete și salutau cu „Să trăiți tovarășe general!” Ce revoluționari erau ei? Toți au primit indemnizații, scutiri de impozite, terenuri intravilane, locuri de veci, scutiri de taxe școlare pentru copii etc. 
Ceaușescu a ieșit pe balcon și a încercat să se adreseze oamenilor de la stație, dar aceasta fusese deconectată de securiștii care o aveau în grijă. Atunci a reintrat în clădire, a luat o portavoce și s-a întors pe balcon adresând-u-se mulțimii. A apucat doar să le ceară oamenilor să plece acasă că nu este ce cred ei, spunând că în sediul puterii se dă o lovitură de stat și a fost tras în interior de un cadru de securitate, sub motivația că se aruncă din stradă cu obiecte. 
După aceasta, Ceaușeștii au dorit să coboare în buncărul atomic, unde aveau apă, alimente, oxigen pentru jumătate de an și transmisiuni securizate cu întreaga țară. Era punctul de comandă pentru situații de război. Buncărul era în gestiunea, paza și îngrijirea Apărării Civile a României, șeful acestei structuri fiind generalul pucist Ioan Geoană, omul gen. Vlad. Geoană a închis buncărul pe dinăuntru, astfel că Ceaușeștii n-au putut intra. Geoană și-a primit și el răsplata, fiul său fiind propulsat de tânăr în diplomație, făcut ambasador și ministru.
Către orele 12:00, gen. Stănculescu i-a cerut insistent lui Ceaușescu să părăsească clădirea, că este în pericol să fie capturat de „revoluționari”. Ceaușeștii nu au vrut să plece, lucru pe care l-au declarat și la „procesul” de la Târgoviște. Au fost băgați forțat în liftul care să-i urce pe acoperiș unde venise elicopterul lui Maluțan. În lift, Ceaușeștii au apăsat pe butoane și l-au blocat, dorind să coboare la alt etaj, dar au rămas între etaje. Au fost scoși de luptătorii de la Direcția a V-a a DSS și duși forțat la elicopter, după care a fost anunțată întreaga țară că „tiranul”, „dictatorul”, „criminalul”, „căpcăunul” etc. a fugit ca un laș și vrea să fugă din țară cu miliarde de dolari... Doar că miliardele erau în mâna securiștilor, viitorii asasini ai Ceaușeștilor.
Aș dori să mai spun un lucru cu claritate: gen. Stănculescu a fost agentul Securității, recrutat ca atare de gen. Nuță, pe vremea când Nuță era șeful Direcției a IV-a de CI Militare a DSS. Vlad i se adresa cu „Măi Victore”, iar Stănculescu îi răspundea: „Odonați, tovarășe general!” Măgureanu și Gelu Voican, ceilalți doi asasini de la Târgoviște, au fost tot agenții Securității. Măgureanu lucrase în Securitate ca ofițer activ la Direcția de Sinteză. Deci, știm ce afirmăm...
Cam asta s-a întâmplat, relatata foarte pe scurt, în dimineața de 22 decembrie 1989 și sper că am acoperit întrebarea dumneavoastră. Pe larg, eu am relatat aceste evenimente în cărțile mele.

Redacția: Dacă Nicolae Ceaușescu era atât de bătrân și bolnav, de ce nu a încercat să transmită puterea altcuiva, astfel încât să nu se piardă linia adoptată și să scutească țara de convulsii?

CL: Repet, Ceaușescu a sondat CPEx-ul în 17 decembrie 1989 și s-a oferit să se retragă de la conducerea țării, menționând că îi lasă „cu Iliescu”. Toți i-au cerut să rămână, iar gen. Iulian Vlad și-a luat angajamentul și a promis, în mod mincinos, că-și va face datoria și va aplica regulamentele. Asta a fost realitatea. Conducerea colectivă de atunci nu era pregătită să se despartă de cel care i-a condus un sfert de secol. A urmat lovitura de stat, apoi destructurarea statului în câteva ore și s-a ales praful. Hoții și străinii au acaparat România! S-a lichidat economia, baza materială a societății, s-au furat banii și toate cele ce au urmat...

Redacția: Cum a apărut fenomenul terorist și de ce? Mai mulți istorici îi identifică nașterea pe 22 decembrie, seara. Dar atunci, noii lideri preluaseră puterea, iar Ceaușescu era în mâinile lor. Cine au fost „teroriștii”? Cine erau celebrele rețele „R”, respectiv „S” și ce au făcut ele în decembrie 1989?

CL: Pentru a examina fenomenul terorist-diversionist declanșat în seara de 22 decembrie, a trebuit să cunoaștem atmosfera din interiorul grupului pucist, de după asasinarea lui Milea, arestarea col. Petre Moraru (adjunct al șefului Miliției Române) și după ce s-a dat ordin de arestare a generalilor Nuță (șeful Miliției Române) și Mihalea (unul din adjuncții lui Nuță). Toți aceștia, ca și lt. col. Trosca, șeful Statului Major de la USLA (care avea să fie asasinat în ziua următoare), fuseseră loiali legislației în vigoare și lui Ceaușescu. Apoi, unele forțe, mai ales MApN și de miliție, încercaseră să reprime și produseseră morți și răniți, alte forțe, mai ales Trupele de Securitate, au mimat doar reprimarea revoltei populare. Astfel că, după arestarea Ceaușeștilor, forțele militarizate ale țării se împărțeau în două: „buni” (care n-au tras în popor) și „răi” (care au tras în popor). Ei bine, fenomenul terorist avea să-i aducă pe toți „în aceeași oală”, le-a băgat capetele în pământ și le-a închis gura la toți. Asta pe de o parte. 
Din alt punct de vedere, vă rog să vă amintiți, că, în după-amiaza de 22 decembrie, după ce la sediul MApN, unde se găseau și generalii sovietici Bociaev și Mihailov, s-a predat puterea lui Ion Iliescu și echipei stabilită de puterile intervenționiste în România, grupul noii conduceri s-a deplasat la CC al PCR și s-a arătat mulțimii din stradă. Dar în acea mulțime și în spatele ei, se aflau și reprezentanți ai unor servicii secrete occidentale, care vedeau lucrurile în conformitate cu interesele lor, diferit față de agentura sovietică. O parte din mulțimea din stradă, care nu știa nimic despre evenimentele petrecute în spatele cortinei, chiar credea că strada decide cursul evenimentelor.
Astfel, când Iliescu s-a adresat mulțimii cu „Dragi tovarăși”, mulțimea a strigat „Fără comuniști!” Acela a fost primul moment în care a început să se tragă. Ordinul de tragere s-a dat din interiorul sediului CC al PCR. Acest ordin nu-l puteau da decât doi oameni: generalii Vlad și Gușă, cei care comandau toate forțele din țară, pentru că Stănculescu rămăsese în sediul MApN și tocmai fusese deposedat de atribuțiile de comandă militară, Iliescu informându-l că s-a hotărât ca tovarășul Militaru (de etnie țigan, pe numele real Lepădat) să fie numit ministru al Apărării. Stănculescu a mai primit misiunea să se ocupe de „procesul” Ceaușeștilor, alte atribuții militare ne mai având. 
Deci, când s-a pus problema unei conduceri fără comuniști, ceea ce însemna automat fără Iliescu, Brucan, Bîrlădeanu etc, a început să se tragă în oameni. Unii au fugit imediat acasă și au urmărit în continuare evenimentele din fața televizorului. Alții au rămas în stradă. 
Seara, la TV, Iliescu ne-a explicat că Ceaușescu a întinat idealurile comunismului științific, sugerându-ne că în viitor aceste idealuri vor fi respectate. 
Apoi, în al treilea rând, întrucât în după-amiaza și seara lui 22 decembrie lucrurile nu erau clarificate, în sensul că gen. Nuță și lt. col. Trosca nu trecuseră de partea complotiștilor, iar în armată se aflau mulți comandanți care îi fuseseră loiali lui Milea, care bănuiau asasinarea lui, dar nu știau prea multe și erau în stare de derută și incertitudine. Fenomenul terorist-diversionist, în cadrul căruia s-a tras aiurea, s-au omorât o mie de oameni, s-au făcut mari erori, i-a vulnerabilizat pe toți și i-a aliniat pe toți noii puteri. Fiecare comandant militar se temea că va trebui să dea socoteală pentru ordinele pe care le-a dat, pentru morții din raza lui de competență militară, sau pentru acțiunile subordonaților săi. 
Noua putere nu se înscăunase deplin. Așa că ea, împreună cu susținătorii ei sovietici, care beneficiau de zeci de mii de luptători, majoritatea basarabeni, vorbitori de limba română, a preferat să nu anunțe arestarea lui Ceaușescu, până în seara de 23 decembrie și să dea impresia că Ceaușescu și oamenii loiali lui (cei menționați mai sus și eventual și alții) opun rezistență și în țară are loc o luptă între „bine” și „rău”, binele fiind reprezentat, bineînțeles, de „emanați”, iar „răul”, de Ceaușescu și ai lui. Acesta este contextul în care au fost activate forțele speciale din MApN și Mi pentru a produce fenomenul terorist, alături de agenți străini, mai ales sovietici. Și sovieticii au participat la fenomenul terorist. În 27 decembrie 1989, la întâlnirea stenogramată dintre Iliescu și Petre Roman cu ambasadorul URSS, Evgheni Tiajelnikov, acesta din urmă a cerut sprijin pentru repatrierea unor sovietici, menționând că unii dintre ei sunt răniți. Nu te rănești decât în luptă. 
Apoi, vă reamintesc că după 10 luni de la evenimente, în octombrie 1990, când Petre Roman i-a cerut ambasadorului Tiajelnikov să-și retragă ultimele zeci de mii de luptători din România, acesta a fost imediat de acord, dar a menționat că agenții au rămas în țară la cererea conducerii României, pentru a o sprijini să se mențină la putere, adaug eu. Acești militari au acționat în toate orașele, în toate punctele fierbinți, au participat la toate adunările populare: în 12 ianuarie 1990, la mineriadele din 28 ianuarie 1990, 18 februarie 1990, 13-15 iunie 1990, au participat la fenomenul Piața Universității etc. Acești militari au locuit în unități militare ale MApN, MI și SRI. Vă dați seama cât de largă a fost complicitatea organelor noastre militare cu forțele străine care au atacat România. Vă dați seama câte cadre militare au știut de aceste complicități și au tăcut și tac și astăzi de frică, din lașitate, sau din complicitate. În aceste condiții, nici nu se putea ca România să nu se prăbușească total și să ajungă o colonie jefuită de toate bogățiile ei de către străini.
Privitor la întrebarea dumneavoastră referitoare la rețelele „R” și „S”, respectiv „Rezistența” și „Salvarea”, prima era a MApN, iar a doua a DSS. Ele se alarmau în condițiile stării de necesitate datorată unei intervenții străine, respectiv „Radu cel Frumos”. Aceste rețele aveau de îndeplinit misiuni în spatele inamicului pătruns în țară și aveau și rolul de a mobiliza populația la rezistență împotriva ocupantului.
Rețeaua „R” a fost activată de ordinul generalului Milea dat colonelului Paul Șarpe, coordonatorul rețelei. Col. Paul Șarpe la rândul său, a transmis ordinul conducătorilor din teren ai rețelei, respectiv agenților Dumitru Spătaru și Zaharia Bobei, dar, după asasinarea gen. Milea, viceamiralul Ștefan Dinu, șeful DIA, deci șeful direct al col. Paul Șarpe, a contramandat misiunile. Rețeaua „S” ar fi trebuit să fie alarmată de gen. Vlad, care, încălcând ordinul, nu a alarmat rețeaua. Agenții Rețelei „S” au așteptat în zadar telefonul de mobilizare ca să treacă la acțiune și au înțeles că sistemul este scurt-circuitat, ceea ce se putea întâmpla numai în urma trădării sau a preluării comenzii de către inamic. De altfel, în după-amiaza de 22 decembrie, la propunerea gen. Vlad, controlul asupra Securității a fost preluat de armată prin ministrul Militaru (Lepădat) și gen. Logofătu, de asemenea agent sovietic, desemnat să preia Securitatea.
Cred că, așa, pe scurt, am răspuns și la întrebarea aceasta.

Redacție: Cine a fost personajul principal al evenimentelor din decembrie 1989: gen. Stănculescu, sau gen. Vlad?

CL: Cei doi generali au conlucrat pentru realizarea loviturii de stat. În sediul puterii, adică la CC al PCR, toate forțele militare erau ale Securității, respectiv ale Direcției a V-a de Securitate și Gardă. Apoi, mai fuseseră aduși luptători bine instruiți de la USLA, în frunte cu comandantul unității, col. Gh. Ardeleanu (Moise Bula) și el un pucist important. Erau și un număr de tineri ofițeri de la Trupele de Securitate. Clădirea era atât de bine apărată încât nu putea fi cucerită decât prin bombardament, dar acesta nu ar fi putut afecta buncărul antiatomic. Stănculescu avea în sediul puterii doar o grupă de transmisioniști care asigura legăturile cu unitățile militare, pentru a se putea transmite ordinele comandantului suprem Ceaușescu și ale ministrului Milea. Deci armata nu avea forțe în CC. Gen. Vlad era cel mai important, iar Stănculescu a devenit puternic doar după ce armata l-a preluat pe Ceaușescu și s-a decis preluarea puterii din mâna gen. Vlad, care nu se mai putea opune acestei decizii, datorită faptului că așa au decis generalii sovietici. Vlad era conștient că nu poate să se lupte cu armata și cu vâsautniki sovietici și a cedat. A mai fost păstrat opt zile și jumătate, în care timp s-au mai șters din urmele trădării și din mulțimea de fapte reprobabile săvârșite de Securitate în timpul regimului socialist de stat. O mare parte din documentele secrete ale țării au fost distruse, ascunse sau predate sovieticilor. Dar, fiind omul Securității și al lui Vlad, Stănculescu a fost și el deposedat de putere și scos din MApN și trimis ministru al Economiei în primul guvern FSN... Abia ulterior, în 16 februarie, după destituirea gen. Militaru (Lepădat), Stănculescu a fost numit ministru al Apărării, funcție pe care a îndeplinit-o un an și două luni, până în aprilie 1991, când a fost remaniat din guvern și trecut în rezervă.

Redacția: Un personaj puțin cunoscut, dar foarte important, a fost viceamiralul Ștefan Dinu. Cine a fost acest personaj și ce rol a avut în evenimentele din decembrie?

CL: A fost un personaj foarte important și care a jucat un rol foarte mare în evenimente. El a fost de la începutul evenimentelor, practic dinainte de izbucnirea revoltei populare racordat la acțiunea de răsturnare a lui Ceaușescu. Duplicitar, el mima subordonare corectă față de ministrul Milea, dar conlucra cu rețeaua pro-sovietică, reprezentată la vârf de gen. Stănculescu și cu cea securistă din armată, în frunte cu gen. Gușă, ambele acționând pentru reușita loviturii de stat. În cărțile mele am prezentat o parte din acțiunile în care a fost implicat viceamiralul Dinu. Pătrunderea agenturii străine în țară, în perioada în care Trupele de Grăniceri erau în subordinea MApN și sub controlul DIA, s-a făcut cu „binecuvântarea” lui. El se temea de Milea, care i-a rămas loial lui Ceaușescu până la moarte și de aceea, în perioada 9-13 decembrie 1989, când au pătruns zeci de mii de agenți străini, din est și din vest, care au cutreierat țara în lung și în lat și și-au luat reperele și s-au poziționat pentru evenimente, Ștefan Dinu a fost în concediu! 
Viceamiralul Ștefan Dinu a conlucrat cu Securitatea. Pe timpul comuniștilor se spunea că dintre civili, unul din trei era turnător, iar în armată, doi din trei erau turnători. Nu știu dacă procentele acestea sunt cele corecte, nu pot să le cuantific, dar butada este relevantă și exprimă un adevăr. Un foarte mare număr de cadre MApN erau componenți ai rețelelor Securității, sub controlul Direcției a IV-a a DSS de Contrainformații Militare, care era un colos. Din orice punct de vedere ai analiza acțiunile șefului DIA, ajungi la o singură concluzie: a fost un mare trădător. 





Prof. Corvin Lupu: Cel mai important partener occidental al serviciilor secrete sovietice care a acționat în România în decembrie 1989 a fost Franța. Au fost agenți francezi arestați, purtători de arme, puși apoi în libertate

De Mihai Șomănescu

În deschiderea celei de a doua părți a interviului oferit de dl. prof. univ. dr. Corvin Lupu, privitor la aspecte ale evenimentelor din decembrie 1989, domnia sa dorește să facă unele precizări, pe care le publicăm în forma în care le-am primit.

„Am parcurs reacțiile unora dintre cititorii primei părți a răspunsurilor la întrebările care mi-au fost adresate. Ca urmare, doresc să precizez că întrebările au fost puse de dl. Mihai Șomănescu, un cunoscător al evenimentelor pe care le abordăm. Indiferent cât de elaborate ar fi aceste răspunsuri, ele nu pot explica și clarifica, pe parcursul unui articol/interviu toate numeroasele controverse stârnite în rândul opiniei publice. Pentru asemenea clarificări, cei interesați, trebuie să citească lucrările menționate de dl. Șomănescu. Acolo vor găsi explicații pentru majoritatea aspectelor care au părut neclare unor cititori.
Trădarea Securității în decembrie 1989 a fost una dintre cele mai mari operațiuni diversioniste din istoria României. Ea fost și este ascunsă și prezentată în mod fals de securiști și de unii urmași ai lor din timpurile următoare evenimentelor, de grupul de conspiratori Iliescu&Co grupați în FSN (care a fost protejat și adus de Securitate la sediul Televiziunii și la CC al PCR, respectiv sediul puterii, sedii păzite militar de Securitate, pentru a prelua puterea), de serviciile secrete străine care au atacat România în complicitate cu Securitatea. De aici decurge uriașa manipulare care s-a produs în trei decenii și care face ca și astăzi să vedem mulți oameni pe care adevărul îi contrariază, care cred în aparențele proiectate de diversioniști și care nu înțeleg. Majoritatea opiniei publice și-a însușit tezele false pe care le-a oferit mass-media, în care găsești adevărul amestecat cu minciună și care, voit sau din ignoranță a prezentat eronat, sau, cum spuneam, amestecat evenimentele. De trei decenii, dezbaterile despre evenimentele din decembrie 1989 s-au făcut cu oameni care se contraziceau între ei, sau manipulau în direcții diferite. Primii care s-au înghesuit să prezinte în mod fals evenimentele au fost chiar conspiratorii-diversioniști din acele evenimente. Oameni vinovați de trădare, de crime, de jaful țării etc, tocmai aceia au ieșit și ies să ne spună adevărul. Participanții la evenimente care au văzut ce s-a întâmplat în 1-2-3 locuri din țară, au văzut evenimentele doar la suprafața lor și din aceste clișee nu pot reconstitui și înțelege niște evenimente atât de complexe. Doar studiul unei istoriografii de sute de lucrări, pe care le-am menționat în cărțile mele, a documentelor desecretizate, atâtea câte sunt/mai sunt și a sute de investigații jurnalistice și a memorialisticii unora dintre actori, au putut să conducă la cristalizarea scheletului evenimentelor.
Noua putere și-a format un cor numeros și uneori asurzitor menit să acopere adevărul istoric, atunci când el iese la lumină. Multora dintre acești, Securitatea le-a acoperit calitatea de informatori și agenți, nepredând-u-le dosarele la CNSAS. Mă refer la unii revoluționari/„revoluționari”, care au fost transformați în profitori ai evenimentelor. Au primit indemnizații grase pe viață, terenuri intravilane, spații comerciale, scutire totală de impozite, scutire de taxe școlare și universitare pentru copii, locuri de veci gratuite etc. Pe parcursul celor trei decenii, mii de asemenea „revoluționari” au fost deconspirați de autoritățile statului ca fiind falși revoluționari și eliminați de pe liste Secretariatului de stat pentru revoluționari. Dar, dorind să mențină acest corp de propagandiști ai falsurilor despre evenimente, nimeni nu a fost obligat să restituie drepturile mari încasate prin fals. Ce să mai vorbim de Institutul Revoluției Române, creat de conspiratorul Ion Ilici Iliescu, format din cercetători aleși „bob cu bob”, numiți pe viață de către acel Iliescu, plătiți de la buget cu salarii bune, cu scopul de a ascunde adevărurile cele mai dureroase. Director este conspiratorul agent al Securității Gelu Voican Voiculescu (!), cel care în 22 decembrie vorbea oamenilor din stradă de pe capota unei mașini a Securității și pe care generalul Vlad l-a trimis la Târgoviște, împreună cu securistul Virgil Măgureanu, ca garanție că se va aplica voința puciștilor de a-l asasina pe conducătorul țării.
Majoritatea celor care postează comentarii se ascund sub pseudonime. Am identificat însă și un nume real, al unui agent diversionist, activist neobosit, care pe blogul personal susține tezele false ale lui Iliescu, contestă orice implicare străină în evenimente (ceea ce este absolut ridicol și atentează la minima inteligență a celor care-i citesc elucubrațiile, altfel foarte ingenios prezentate) etc. Acest agent diversionist este inginer, dar se bagă „muscă în lapte” în Istorie, la comandă și stabilește care este „pseudo-istoria”, adică ceea ce nu convine corului asurzitor de care vă spuneam anterior. Tot el folosește o postare falsă de acum 10 ani, de pe un site fantomă (fără contact posibil), pentru a pune la îndoială faptul că aș fi profesor universitar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Vă asigur că lucrez acolo de zeci de ani. Acest agent diversionist este foarte activ în a combate adevărurile deranjante pentru complotiștii din decembrie 1989.
Din această cauză, pentru mine reacțiile de nedumerire, de contestare a adevărurilor, de atacuri la adresa celor care susțin adevăruri supărătoare, sau care zdruncină părerile formate ca urmare a manipulărilor, sunt de înțeles și pot fi explicate, fiecare în parte, sau toate la un loc.
O afirmație a mea nu a fost suficient clarificată și trebuie să revin. Da, gen. Nuță a venit la Timișoara pe 17 decembrie, după ce s-a decretat starea de necesitate, dar l-a expediat la Sălaj pe Tökes doar în 18 decembrie. Cât despre cei care nu au înțeles și nu știu de ce au fost unii securiști închiși/puși la adăpost, nu mai ocup spațiu pentru a le explica, le recomand din nou să citească lucrările menționate în prima parte. Mesajul meu pentru contestatari este sever: înapoi la carte!”
Redacția: Ce alte puteri au fost implicate în evenimentele din 1989, în afară de ruși?
CL: În sistemul sferei sovietice de influență din perioada Războiului rece, toate serviciile secrete ale statelor socialiste se subordonau KGB, iar serviciile militare se subordonau GRU. Toate au fost implicate. Cel mai important rol l-au jucat serviciile secrete maghiare, care beneficiau de o rețea foarte mare în România, având peste 1,5 milioane de unguri în țară, dintre care 200 de mii în capitală. În decembrie 1989, organele de miliție din Timișoara, catalizate de gen. Nuță și gen. Mihalea, au arestat peste 1000 de manifestanți, unii violenți, alții mai puțin violenți și i-au închis în Penitenciarul „Popa Șapcă”. Dintre aceștia peste 800 erau unguri din județul Mureș. Se știe că în Ungaria s-au aflat și două lagăre speciale în care au fost pregătiți agenți pentru gherilă urbană, atât etnici unguri, cât și transfugi de etnie română, care au fost apoi retrimiși în România să declanșeze evenimentele. Pe unii dintre ei i-a prins și i-a anchetat Securitatea. S-a aflat totul despre cele două lagăre și despre misiunile lor, dar ordinul a fost să fie lăsați în libertate! 
Eu mă îngrozesc, domnule redactor-șef, când văd că mai există cetățeni, inclusiv cu studii, care se îndoiesc că Securitatea a trădat, care chiar contestă faptul că Securitatea a trădat și care pun la îndoială rezultatele unei întregi istoriografii în care sunt prezentate diverse momente de trădare, sau chiar ansamblul acestei trădări, așa cum am făcut noi, respectiv eu și dl. gen. Troncotă.
Cel mai important partener occidental al serviciilor secrete sovietice care a acționat în România a fost Franța. În întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov și Francois Mitterand, din ziua de 6 decembrie 1989, care a avut loc la Kiev și a fost stenogramată, iar stenograma a fost desecretizată din ordinul președintelui Vladimir Putin, președintele Franței l-a anunțat pe omologul său sovietic că în cadrul recent încheiatului summit al NATO Franța a fost desemnată să fie principalul partener al URSS în acțiunea împotriva României. 
Au fost depistați agenți francezi, unii purtători de arme, alții care duceau ceaiuri la baricada de la Intercontinental pentru a-i încuraja pe cei care acționau acolo etc. Au fost agenți francezi arestați, purtători de arme, puși apoi în libertate. Nu cred că i s-a raportat nimic lui Ceaușescu. N-am găsit nimic în acest sens. Au fost și agenți francezi care au fost asasinați în România cu acel prilej. Unul este foarte cunoscut. Purta numele (probabil profesional) de Jean Louis Calderon. Are și o stradă în București. Asupra lui s-a găsit o legitimație de jurnalist la o unitate mass-media. Când s-a dat telefon acolo și s-a anunțat moartea lui, cei din Franța au spus că nu au angajat și nu au avut niciodată vreun jurnalist angajat cu acest nume.
Au acționat și agenți ai Mossad, ai CIA, ai BND-ului german, ai MI-6, acesta din urmă având și el pierderi de vieți de agenți și agenți răniți. Au acționat și alte servicii. În jurul acaparării României, țară bogată și cu mari piețe economico-financiare în întreaga lume, au fost multe interese. Și mai sunt. Lupta pentru continuarea stăpânirii României continuă.

Redacția:  Domnul Stoenescu scrie în cărțile sale că SRI are imagini cu persoanele care, în 17 decembrie, au avut roluri cheie în timpul evenimentelor de la Timișoara și care ar putea fi străini. Este adevărat și dacă este adevărat, de ce credeți că SRI nu face publice aceste imagini?

CL: Multe dintre probele importante ale evenimentelor din decembrie 1989 s-au distrus, ori au fost predate serviciilor sovietice. Dar unele au mai rămas. Are și armata, are și SRI și cele mai multe probe le are SIE. După 1 ianuarie 1990, noile servicii secrete s-au format pe scheletul și cu oamenii fostei Securități. A fost „aceeași Mărie, cu altă pălărie”. Foștii securiști, deveniți de acuma ofițeri „democrați” ai SRI, SIE, SIPA, STS, SPP, DIPI/DGIPI și alte structuri nu au dorit să scoată adevărul la lumină, ci l-au ascuns, inclusiv după ce, prin lege, fosta Securitate a fost deconspirată ca instituție de poliție politică represivă și dezavuată de noua putere și de opinia publică. Dar serviciile secrete se comportă și astăzi ca fiind stat în stat, nu pot fi controlate, fac ce vor, au imperii economice uriașe și nu le pasă de politicieni, pe care îi penetrează în fel și chip și îi subminează cât pot de mult. Cu cât clasa politică este mai slabă și mai dezbinată, cu atât sunt serviciile secrete sunt mai puternice, mai bogate și mai greu de stăpânit. De fapt, ele nu sunt stăpânite, ele stăpânesc țara împreună cu străinii care ne jefuiesc bogățiile și adună bogății uriașe din munca românilor

Redacția: Dacă în 1989, instituțiile de forță nu ar fi „cedat mersului Istoriei”, așa cum zice dl. general Rogojan, ar fi urmat o invazie militară convențională împotriva Țării? Domnul Stoenescu, pe care l-am mai invocat, scrie în cărțile sale că dacă Securitatea ar fi controlat căderea lui Ceaușescu, ar fi ales o conducere politică apropiată de nucleul dur al Europei, Franța și Germania. Judecând și privind acum actualii conducători ai României, credeți că s-a pus în practică viziunea Securității?

CL: Instituțiile de forță nu au „cedat mersului Istoriei”, așa cum spune conspiratorul Aurel Rogojan, unul dintre oamenii de încredere ai celui mai important pucist din decembrie 1989, gen. Vlad. Până la asasinarea gen. Vasile Milea, Armata nu a trădat la București. Trădase la Timișoara, unde, în 20 decembrie 1989, când Ceaușescu s-a întors din Iran și a decretat starea de necesitate pe întregul cuprins al județului Timiș, gen. Gușă, în loc să execute ordinele legale, a retras trupele în cazărmi și a baricadat porțile. Trupele de Securitate, comandate de Ion Bunoaică, au procedat la fel. Dar la București, armata a respectat ordinele lui Milea și au restabilit ordinea publică, chiar dacă Securitatea a sabotat din plin și a mobilizat rețelele din întreprinderi și instituții să iasă la manifestații. Apoi, Miliția nu a cedat nici ea „mersului Istoriei”, așa că gen. Vlad și trădătorii din armată i-au arestat și asasinat pe trei cei mai mari șefi ai Miliției (Nuță, Mihalea și Moraru), iar al patrulea șef, generalul de miliție, dar ofițer de securitate și devotat lui Iulian Vlad, pe nume Romeo Câmpeanu, a împins Miliția pe direcția „mersului Istoriei”, ca să-l citez și eu pe Rogojan. Nici USLA nu s-a racordat complotiștilor decât în 23 decembrie, după asasinarea șefului Statului Major, lt. col. Trosca și după ce gen. Vlad s-a dus personal la sediul unității pentru a o așeza pe noua direcție. 
Dar, domnule redactor șef, expresia lui Rogojan care nu este un om prost, ascunde o realitate deosebit de importantă. Militarii nu se ocupă cu descifrarea „mersului Istoriei”, nici cu curentele ideologice sau cu filozofia. Militarii nu sunt cei care trebuiau în decembrie 1989 sau trebuie astăzi să ne spună nouă, poporului, ce este bine și ce este rău. Nu ei sunt decidenții politici ai României. Nu ei stabilesc direcțiile în care trebuie să evolueze țara. Toate acestea sunt apanajul exclusiv al decidenților politici, indiferent de regimul politic. Ca urmare, militarii trebuiau doar să respecte legile, regulamentele și ordinele date legal. Cu atât mai mult în timp de stare de necesitate sub fostul indicativ de „Radu cel Frumos”. Încălcând legile, neîndeplinindu-și obligațiile militare elementare, conducerea Securității, ca și trădătorii din armată care au preluat comanda după asasinarea lui Milea, au comis acte evidente de trădare. Acestea nu mai pot fi puse la îndoială, indiferent de corul asurzitor care încearcă să-i acopere pe toți cei care spun adevărul.
Eu doresc să nuanțez părerea formulată de Alex Stoenescu. Nu sunt de acord cu ea. Dl. Stoenescu a fost deconspirat de CNSAS ca fiind informator al Securității și are sentință definitivă și irevocabilă de a fi făcut poliție politică. A fost omul Securității și ajutat să afle multe din cele ce le-a scris în lucrările dumnealui, lucrări pe care eu le apreciez din mai multe puncte de vedere. Dar dl. Stoenescu ocolește și ascunde esențialul: trădarea generalului Vlad și a șefilor Securității. Ideea că Securitatea ar fi optat pentru alinierea la Occident este un neadevăr. Gen. Vlad a fost un produs al începutului anilor 1950, a făcut studii la Moscova, în 1956 și a rămas toată viața cu mentalitatea anilor 1950, doar că era un om foarte inteligent, duplicitar și ascuns. El se mula pe moda timpului. Dar citiți cartea lui Rogojan cuprinzând memoriile lui Vlad. Acolo se referă la luptătorii din rezistența anticomunistă cu termenul de „bandiți”. Aceasta este o viziune occidentală? Tot în acea carte declară deschis că dintre toți miniștrii Securității și de Interne pe care i-a avut în aproape patru decenii, îl apreciază cel mai mult pe Alexandru Drăghici.
Acesta a fost un agent sovietic dovedit (citiți în cartea lui Larry L. Watts și vedeți acolo), apoi a fost unul din marii torționari ai poporului român și un anti-occidental înrăit. De unde să tragă Stoenescu concluzia că Vlad era pro-occidental? Nici vorbă! După părerea mea, a fost cel mai bun produs al KGB-ului în România, pe care KGB-ul l-a scos din mânecă în momentul astral al loviturii de stat din decembrie 1989. Mai sunt multe alte argumente asupra cărora nu mă opresc aici. 
Apoi, nu sunt de acord cu Alex Stoenescu privitor la faptul că Securitatea nu a controlat căderea lui Ceaușescu. A controlat-o deplin, spun eu, dar gen. Vlad a vrut mereu să lucreze în ascuns și cu mâna altora. Dacă l-ar fi preluat pe Ceaușescu și l-ar fi dus într-o unitate militară a Securității, lucrurile ar fi evoluat altfel. Dar, după ce lt. col. de securitate Gheorghe Dinu, adjunct al șefului Securității Județului Dâmbovița, la ordinul lui Vlad, l-a predat armatei pe Ceaușescu, misiunea Securității s-a încheiat, iar generalii sovietici, împreună cu puciștii din armată și cu grupul complotist al lui Iliescu s-au întors împotriva Securității, care avea prea multă putere, aproape toată puterea în țară. Or, noii conducători doreau puterea Securității pentru ei și profitând de sprijinul sovieticilor și armatei, au înfierat Securitatea ca fiind oprimatoare, torționară, ceaușistă, teroristă etc și i-au luat puterea. Ghiaurul Vlad își făcuse datoria și nu mai era mare nevoie de el. Pe de altă parte, noua putere a iubit trădarea Securității, care a propulsat-o pe ea la putere, dar i-a urât pe trădători. În această cheie văd eu lucrurile, pe care Alex Stoenescu le prezintă altfel și, după părerea mea, voit greșit, mai precis „greșit la comandă”. Foștii securiști care au fost racordați la KGB au dorit mereu să se prezinte opiniei publice ca fiind mari susținători ai Occidentului.
Oricum, în ultima vreme, s-a schimbat în bine și dl. Stoenescu. Eu l-am văzut într-o împrejurare publică în care a spus un adevăr, iar col. Filip Teodorescu l-a contrat. Stoenescu era în prezidiu alături de mine și s-a enervat, a tăcut, dar a plecat din prezidiu și s-a dus tocmai în fundul sălii și s-a așezat lângă col. Ulieru de la SRI. În cartea „Securitatea nu poate fi reabilitată”, publicată de dl. Stoenescu în 2018, comentariile autorului mi s-au părut un pas înainte pe calea adevărului, ca și titlul cărții. În rest, dl. Stoenescu are merite istoriografice evidente.
Pe de altă parte, în decembrie 1989, la nivelul înțelegerilor sovieto-occidentale, nu se punea încă problema ieșirii României din sfera de influență a URSS. De aceea, în fruntea României a fost așezată conducerea formată din agenții sovietici Iliescu, Militaru, Brucan (care era și al CIA și al Mossad), Măgureanu, Bîrlădeanu și alții.

Redacția: Acum știm că George Soroș a venit la București în decembrie 1989. A avut acesta vreun rol în evenimente? Întreb pentru că modul de acțiune al unora din 21 decembrie l-am regăsit ulterior și în alte revoluții colorate. Pe cine reprezintă Soroș?

CL: Soroș a venit la București pe filiera lui Silviu Brucan (Saul Brukner). Ei s-au întâlnit și în 1988 la New York. Brucan fusese trimis de Vlad cu pașaport dat fără știrea partidului, cu toate că Ceaușescu dăduse ordin ca el să fie ținut într-un domiciliu supravegheat în cartierul Dămăroaia, unde nu a locuit deloc, el locuind la fiica sa, în Cartierul Primăverii. În New York,  Brucan a locuit la un alt agent al Securității, Eugen Mihăescu, care locuia acolo din 1981. În casă la Mihăescu a scris Brucan celebra „Scrisoare a celor șase”. George Soroș, evreu, mason și mare susținător al regimului globalist, care a stăpânit SUA până în toamna anului 2016, a venit la București în decembrie 1989, după asasinarea lui Ceaușescu, a adus bani și împreună cu Brucan au creat GDS-ul, format în cea mai mare parte din minoritari etnici, mai ales evrei, mulți dintre ei deghizați sub nume românești. GDS-ul și apoi următoarele multe fundații și ONG-uri care s-au format prin derivare din aceeași linie cultural-politică globalistă, antinațională, demolatoare a civilizației tradiționale românești, au avut menirea să creeze noua ordine politică și să constituie colectivele de intelectuali care să asigure „corectitudinea politică” a noii Românii. 
Cât despre rolul lui Soroș de astăzi, în societatea românească, eu l-am luat în serios pe Steve Bannon, consilierul președintelui SUA, care într-un interviu din vara anului 2017, când a stat trei-patru zile la București, ceea ce mi se pare foarte mult, mai ales că a precizat că nu este în concediu, a afirmat că nu este normal ca serviciile secrete din România să se afle sub controlul lui Soroș și acest lucru va trebui să înceteze. Soroș reprezintă, cum am spus, regimul globalist care a condus SUA până la ultimele alegeri prezidențiale și care mai conduce astăzi UE, Canada și încă unele părți ale zonei de influență a SUA, așa cum a fost ea negociată la sfârșitul celui de a-l doilea război mondial. El este un principal finanțator al globaliștilor și al luptei împotriva națiunilor și naționalismului, în sensul lui bun, de păstrător al valorilor naționale și de apărător al națiunilor. Soroș a fost declarat de noua putere de la Washington ca fiind „inamicul public nr. 1”
Astăzi, pe plan internațional, naționaliștii se trezesc, după ce au înțeles relele intenții ale globaliștilor, cei care și-au acumulat puterea mondială și bogăția în dauna națiunilor și îngenunchind-u-le. Operațiunea de aducere a milioane de oameni de rase, religii și culturi diferite, colorați de toate culorile, din Asia și din Africa, peste națiunile europene, cu complicitatea globaliștilor de la Bruxelles, Berlin și Paris este o operațiune coordonată tot de acest super-magnat Soroș. Acest lucru nu îl afirm eu, ci l-au afirmat președintele SUA, prim-ministrul Ungariei, ministrul de Interne al Italiei și mulți alții. 
În încheierea discuției noastre, domnule redactor șef, doresc să fac câteva mențiuni. Statul român continuă să încurajeze menținerea în circulație a tezelor false despre revoluția română declanșată de popor și numai de popor, care i-au propulsat pe marii revoluționari Iliescu&Co. În fruntea Institutului Revoluției Române este asasinul Gelu Voican, un complotist notoriu, agent al Securității, participant la multe  evenimente, poziționat în toiul lor. Cine își poate închipui că acesta militează pentru promovarea adevărului istoric nu este un prost simplu, ci este prostul proștilor. Voican va lupta până la moarte să ascundă adevărul despre evenimente, să ascundă crimele odioase comise de noua putere din România și va face totul pentru a șterge urmele faptelor mizerabile ale grupului din care făcea parte. 
Apoi, presa, în cea mai mare parte, susține tezele false despre acest eveniment istoric cu o determinare demnă de o cauză mai bună. Este înspăimântător câte afirmații false se fac despre istoria acestor evenimente. De aceea, îi felicit pe toți cei care promovează adevărul despre aceste evenimente și, cu acest prilej, vă felicit și pe dumneavoastră.


17.1.19

Cu inteligenta si simtire despre 'vestele galbene'


Claude Karnoouh






În acest început al anului de grație 2019 se pare că asistăm la un potop de interpretări date mișcării „Vestelor galbene”, apărute din toate părțile: la dreapta, la centru, la stînga, la extrema stîngă. Am avut prilejul să citim atât opțiunile contrastante ale diverșilor actori economici și politici din societatea franceză, dar și declarațiile intelectualilor publici, din rândul cărora o minoritate aprobă mișcarea, în timp ce majoritatea o dezaprobă pe baza unor argumentații care mai de care mai insidioase, mai specioase, ambalate mereu – și asta trebuie subliniat – într-o retorică disprețuitoare sau, mai rău, în insulte la adresa „acestor sărăcani”, „știrbii” lui François Hollande și ai lui Liiceanu. În fine, chiar și partidele politice au încercat fie să se opună mișcării, fie să i se alăture în numele bunei sau proastei guvernări. Pe scurt, s-ar părea că totul a fost spus. Să cadă cortina și să așteptăm verdictul istoriei!
Cu toate acestea, mișcarea vestelor galbene ne dă ocazia pentru o interogare mult mai generală decît lasă să se vadă dinamica sa locală. Mai întîi, trebuie avansată o remarcă preliminară și să reamintim că mulți intelectuali ultratitrați pot fi uneori niște simpli imbecili desăvârșiți atunci cînd sunt orbiți de ideologie. Toate epocile au cunoscut aceste figuri cu verbiaj peremptoriu, clarvăzători părăsiți de subtilitatea enigmatică a Pythiei, care anunță în felul lor nonpoetic sfîrșitul vremurilor. Clarvăzătorul nostru modern, de-un foarte mare succes mondial, poartă numele de Fukuyama, cel care imediat după căderea blocului sovietic, proclamase nici mai mult, nici mai puțin decît „sfîrșitul istoriei”, adică sfîrșitul politicului înlocuit cu administrarea lucrurilor înțepenită în fatalitatea imuabilă a gestiunii capitaliste. Cred că dacă ar fi spus „sfîrșitul lumii”, ar fi fost mai plauzibil sau mai realist, de vreme ce Tehnica înțeleasă drept Ge-stell (Aparataj ori dispozitiv) – ca manifestare a ultimei metafizici a nihilismului, consubstanțială cu modernitatea, sub forma lui Der Arbeiter 1 e pe cale să ne distrugă efectiv planeta. E vorba însă de un moment foarte lung al istoriei Ființei de tip Geschichte, cu manifestările sale ale lui a-fi-aici (Dasein) în prezența sa Historisch.2 Mai mult, cum s-ar putea avansa o asemenea afirmație despre sfîrșitul istoriei, fără a ne îndoi măcar o clipă de această enormitate, cînd filosofia greacă începînd cu Aristotel, dar chiar și la Platon deja, a subliniat natura sau esența eminamente politică a omului în cetate, adică în societate? Oare omul real, spre deosebire de individul ideal și teoretic al metafizicienilor, să se fi schimbat în asemenea măsură încît esența sa de zoon politikon s-a atrofiat ca o genă devenită inutilă de-a lungul evoluției, pentru a fi înlocuită cu un zoon oekonomikon? Oare trebuie văzut în asta ravagiile științelor naturii (aplicarea darwinismului unor fenomene sociale) în domeniul a ceea ce Dilthey a numit științele spiritului sau, mai trivial, afirmațiile unui ideolog pentru care căderea regimului comunist împlinea cu totul visele sale secrete, fără însă ca el să întrevadă toate contradicțiile pe care le-a antrenat la scară globală acest eveniment inedit, nemaiauzit – sfîrșitul unui imperiu atins de o implozie datorată elitelor sale politice. Or, ineditul și nemaipomenitul nu sînt sfîrșitul istoriei generale, nici măcar acela al unei istorii particulare înscrise în istoria lumii. Ele sînt, dimpotrivă, scînteia inițială, premisele, fulgerul unei izbucniri anunțînd ceva ce urmează să vină, fără a ști însă din ce va fi făcut: „viitorul nu aparține nimănui”, declarase generalul de Gaulle în timpul unei conferințe de presă din ianuarie 1968. Iar viitorul apropiat l-a confirmat. Pentru Fukuyama, dezmințirea n-a întîrziat să vină, așa că acest curajos bărbat a trebuit, ca un cîine rușinat care-și bagă coada între picioare, să-și revizuiască drastic judecata: istoria, scria el cam la zece ani după războaiele din Balcani și fosta URSS, nu s-a încheiat odată cu prăbușirea regimului comunist. Dezmințire ce nu poate scuza pocinogul său enorm cu succes planetar. Ceea ce arată că succesul inițial al unei idei, chiar de-ar fi să fie planetar, nu e niciodată garantul gîndirii juste, cu atît mai mult cînd pune în scenă gîndirea momentului ideologic la modă (azi am zice: politically correct). Așă că istoria a continuat. Și încă cum! Dezmembrare parțială a fostului URSS, dezmembrare totală a Iugoslaviei, remodelare parțială și ratată a Orientului Mijlociu cu sute de mii de morți, revenire majoră a Rusiei pe scena geopolitică grație intervenției sale militare în Siria și înnoirii armamentului acesteia, criză a economiei americane și, prin urmare, mondiale, criză a migrației actualmente generalizată și, în ultimul rînd, dar deloc mai puțin semnificativ, creșterea puterii Chinei devenite a doua economie mondială și, foarte repede, o forță militară de prim rang. Din tot acest tablou Uniunea Europeană pare exclusă, limitată la gesticulații și umflări în pene sub păstorirea unui consiliu european preocupat în primul rînd de tăieri bugetare pe cheltuiala programelor sociale ale statelor, de reglementări ezitante mai rele decît cele ale fostei URSS și câteodată de somațiile prin care NATO solicită să fie furnizate suplimente de trupe armatelor americane aflate în campanii neocoloniale. Pe scurt, o Europă inexistentă în marele joc geopolitic. Cu toate astea, pe ici, pe colo, fierberea ne arată că sub un calm aparent, agitat doar de cîteva demonstrații păstorite cuminte de niște sindicate gata de orice concesii pentru ca directorimea să-și păstreze puterea și veniturile, există forțe ce refuză menghinele politice și economice ce au fost trasate „o dată pentru totdeauna”, prin care esența independenței democratice le scapă cetățenilor din cauza pierderii aproape complete a suveranității, așa cum e concepută ea de tratatele europene, care presupun deja că ar exista un popor european unic căruia i se pot aplica legi decise de cele două poluri de putere reală din UE, Germania și Franța (Marea Britanie e pe picior de plecare, Brexitul obligă!). Or, poporul european este o himeră a birocraților, afaceriștilor și intelectualilor, care zboară de la un aeroport la altul repetînd același antifon, servind aceeași mesă. De fapt, un vînt de revoltă, definită peiorativ ca „populistă” de o majoritate de elite, a început încet să se ridice pretutindeni împotriva politicienilor majoritari ai dreptei și ai stîngii, dar și împotriva administratorilor statelor și ai UE (acestea din urmă fiind funcții publice înalte nesupuse votului), împotriva structurilor financiare și bancare, împotriva presei și numeroșilor intelectuali care susțin în mod servil aceste structuri. Acest vînt de revoltă este uneori confirmat ba de un vot popular, ca în Ungaria unde, în pofida unor puternice demonstrații la Budapesta, Orbán se bucură în continuare de succes în rîndurile tineretului, ba de ivirea unui partid inedit, ca în Italia (M5S), ba de apariția pe scena politică germană a AfD (dreapta națională) și a unui curent critic în cadrul Die Linke ce contestă politica doamnei Merkel cu privire la migrație. Totuși, lucrul cel mai revelator mi se pare exprimat de criza de legitimitate a statului francez în persoana șefului său, domnul Macron, care pare a începe să se încovoaie sub loviturile mișcării inedite a vestelor galbene, ce nu are momentan un echivalent veritabil în Europa. Astfel, sub apatia aparentă a sindicaliștilor francezi, se dovedește că se pregătea o veritabilă revoltă, care l-a surprins în primul rînd pe președintele republicii, dar și pe guvernul său și tot ansamblul scenei politice, de la „Nesupușii” lui Mélenchon până la dreapta conservatoare a lui Marine Le Pen. De fapt, ceva cu totul nou a apărut în luna noiembrie a anului 2018 pe scena politică franceză.

Șocul: apariția unui nou corp social, dincolo de clivajele politice tradiționale

Dacă ne uităm îndeaproape la această mișcare, fără tot felul de judecăți a priori politice și fără clișeele obișnuite ale pseudogîndirii (pe care le apreciază atît jurnaliștii, cît și politicienii), această mișcare prezintă trăsături nemaiîntîlnite de la prima Revoluție Franceză. O diversitate de grupuri socioprofesionale și o diversitate de categorii sociale care cuprinde atît camionagiul, cît și secretarul sau studentul, micul comerciant de cartier și mama de familie șomeră, învățătoarea și muncitorul, angajați sau nu, și, peste tot, pensionarii. Și mai surprinzătoare este prezența masivă a Franței periferice, aceea a satelor, a micilor orașe și a cartierelor mărginașe periurbane ale marilor orașe de provincie – o Franță care în mod tradițional a fost văzută ca fiind mai puțin revoluționară decît locuitorii capitalei. De asemenea, de partea primelor „veste galbene” am putut vedea raliindu-se foarte rapid simpli sindicaliști revoltați împotriva direcțiunilor confederale ale Force Ouvrière (FO), Solidaires Unitaires Démocratiques (SUD) și Confédération Générale du Travail (CGT). Pe scurt, o masă întreagă care în clasificările sociologice obișnuite apare mai ales sub forma claselor mijlocii inferioare, lower middle class, trebuie să întîlnească, așa cum se întîmplă mereu, lumpenintelighenția. Tot atîția oameni pe care mondializarea economică și culturală i-a marginalizat și i-a destabilizat, oameni care subiectiv se simt abandonați de stat, de media și de oamenii de cultură mainstream, în timp ce percep simultan în experiența lor de viață cotidiană creșterea exponențială a pauperizării. Pe scurt, e vorba de ceea ce ar trebui desemnat, cu un termen azi desuet, drept poporul în diversitatea și multiplicitatea sa. Iată de ce mișcarea vestelor galbene nu seamănă cu niciunul dintre modelele fantasmatice pe care le-au urmat revoltele franceze din a doua jumătate a secolului al XX-lea. La fel, vestele galbene nu sînt nici Comuna de la Paris, nici Războiul din Spania, nici 1936 cu Frontul Popular, nici Revoluția Bolșevică, nici 1848, nici 1830 și cu atît mai puțin 1968. Prin reapariția unui sentiment național, combătut de toate instanțele politice și culturale franceze, apoi europene, de mai bine de o jumătate de secol, ca întoarcere a refulatului, modelul acestei mișcări face referire, mutatis mutandis, chiar la începutul primei Revoluții Franceze, la 1788-1789, cu caietele de doleanțe ale întregii națiuni și exigența unei adunări comune întrunind toate stările: nobilimea, clerul și starea a treia. Astfel, refuzînd separarea stărilor, așa cum a fost ea ordonată de rege în timpul Stărilor Generale din mai-iunie 1789, starea a treia, căreia i s-au alăturat nobilii liberali și o parte din cler, a decis prin Jurămîntul din Sala Jocului cu Mingea, care a avut loc pe 25 iunie 1789, votul bazat pe persoană și nu pe ordinea în cadrul adunării constituante. Prima revoluție a juridicului a fost consumată, monarhia absolută de drept divin a fost abolită și înlocuită cu o monarhie constituțională. Or, ceea ce îi seamănă astăzi este punerea în paranteză a partidelor și a sindicatelor, atât a celor istorice cât și a celor noi, precum LREM al lui Macron, ca fiind manifestări ale „Vechiului Regim”, pentru a promova o cerință ce echivalează postmodern cu votul pe persoană [de la 1785], și anume Referendumul Inițiativei Cetățenești (RIC). Acesta ar permite să se treacă tocmai peste combinațiile politicianiste ale Adunării Naționale și ale Senatului, pentru a stabili o democrație directă, căreia majoritatea politicienilor (cu excepția formațiunii Franța Nesupusă), a intelectualilor și a universitarilor cu renume mediatic i s-au opus în mod violent, sub pretextul unor posibile derive totalitare, rasiste, antisemite sau homofobe! Ceea ce șochează această lume a pioșeniei politice, în care mai toți au asigurată o sinecură bine remunerată, este ivirea unui corp social în plină fuziune care ar depăși clivajele politice tradiționale cu care se joacă democrația reprezentativă, vidată deja de multă vreme de conținutul său veritabil politic – o cochilie goală în care gestiunea veritabilelor treburi de stat este de facto (nu și de iure, ca să se păstreze aparențele) confiscată de o tehnocrație și o kleptocrație bancară nevotată, ieșită de la marea școală de administrație ENA, pentru care socialul se reduce la gestionarea economică a unui „start-up”, după cum declarase într-o bună zi președintele Macron.3 Or, știm deja de multă vreme că o societate, chiar și-n sistemul capitalist avansat, nu se poate reduce la piață și la jocurile speculative ale sferelor economice, la fantasmatica mînă invizibilă. Sau, invers, piața nu creează o societate, piața creează piețe. De fapt, o societate nu poate fi redusă la o piață, la recuperarea impozitelor și a diverselor taxe. Pe scurt, o societate nu e o întreprindere comercială, nici o mașinărie productivă. E adevărat că, în aparență, mișcarea vestelor galbene a explodat după anunțarea de către guvern a unei noi taxe pe carburantul diesel, numită „taxa pe carbon”, care îi atingea pe cei cu veniturile cele mai modeste, cei posedînd adesea autoturisme diesel mai vechi și mai puternice. Dar asta n-a fost decît o măruntă picătură de apă, care a făcut apa din vas să dea pe afară. S-a simțit deja de multă vreme freamătul revoltei, încă din perioada cincinalului lui François Hollande, cînd acesta a decis (cu Macron ministru de finanțe) o modificare substanțială a codului muncii (numită legea El-Khomri), care a adus după sine impozante manifestații sindicale, foarte dure și foarte puternic reprimate, dar lipsite de urmări. La vremea aceea Adunarea Națională, aflată majoritar în mîna alianței dintre Partidul Socialist și Republicani, votase aceste modificări regresive, aplaudată zgomotos de patronat. Această lege viza toți salariații, atît muncitorii, cît și gulerele albe, atît micii slujbași, cît și inginerii. La asta trebuie adăugate creșterile diverselor taxe care au sărăcit artizanii și patronatul mărunt, întreprinderile cu cinci sau zece muncitori angajați. Pe scurt, o colectivitate de cetățeni care în diversitatea lor socioprofesională reprezintă destul de fidel poporul cu opiniile sale multiple, căci se găsesc printre „vestele galbene” bărbați și femei care au votat LREM sau Franța Nesupusă, RN a lui Marine Le Pen, PS, comuniștii, PCF, la fel de bine după cum se găsesc membri ai sindicatelor FO, SUD și CGT, membri ai sindicatului anarhist CNT, precum și funcționari publici. În acest sens, în ciuda lui Jean-Luc Nancy4, vestele galbene dau un sens foarte concret de popor suveran noțiunii de populism utilizate, pe de altă parte, cu un dispreț de clasă înjositor și dezonorant de elitele politice, elitele mediatice și de majoritatea intelectualilor. În acest caz, se vede în ce măsură aceste elite caută, prin stigmatizarea populismului, să mențină statu-quoul politic și social istoricește clasic de dreapta/stînga, pentru că asta convine tuturor, în timp ce se menține spectacolul pseudodemocrației. Astfel, privilegiații sistemului pot să se prezinte fără efort ca modele de dreptate și de echitate, de pildă lăudînd sosirea masivă a emigranților cărora tocmai poporul „vestelor galbene” îi suportă consecințele economice și sociale cele mai dure, sau lăudînd măsuri ecologice care apasă în primul rînd asupra persoanelor economicește cele mai slabe.

Macron: „Continuați, fraților, oricum nu contează!”

Revoltă populistă fără-ndoială, în sensul cel mai respectabil, și anume că poporul cere în primul rînd să fie respectat și nu tratat drept ceva mai puțin decît nimic. În plus, avem aici o revoltă profund politică, căci nu mai e vorba de a contesta o gestionare mai mult sau mai puțin stîngace a puterii. Programul „vestelor galbene” se înscrie într-o cartă ale cărei țeluri sînt formulate în cadrul unei critici radicale a concepției politice globale a puterii instalate deja de treizeci de ani. Cu alte cuvinte, acestei puteri „vestele galbene” îi contestă alegerile esențiale. Că e vorba de anularea datoriei despre care nimeni nu știe că ea a fost rambursată deja de mai multe ori; că e vorba de instaurarea Stărilor Generale asupra fiscalității, crearea unei adunări constituante (întoarcere la 1789) pentru a VI-a republică, Frexit, retragerea din NATO sau încetarea politicii neocoloniale franceze în Africa și ale efectelor sale nefaste asupra ruinei popoarelor de pe continentul negru și, prin urmare, asupra emigrației masive căreia îi dă naștere. Carta „vestelor galbene” depășește cu mult o simplă revoltă împotriva ridicării prețului carburantului diesel. Ea vizează tocmai politica mondială. În acest program, nu există nicio referință la politica dreptei ori a extremei drepte. E un program care n-ar fi fost renegat de Partidul Comunist Francez al anilor 1960. De asemenea, e pentru prima oară în Europa, după sfîrșitul celui de Al Doilea Război Mondial, că o parte foarte mare a poporului acționează eminamente politic, fără lideri, în afara cadrelor partidelor și a sindicatelor de stînga.
Rămîne totuși o întrebare esențială: care să fie condițiile pentru ca o parte a acestei schimbări să ajungă pînă la constituția franceză protejată de președinte și de Camera Deputaților, cel puțin pînă la sfîrșitul acestei legislaturi? Cu alte cuvinte, am ajuns la un punct al crizei în care, cu siguranță, președintele este legal, dar după două luni de demonstrații tot mai violente și o represiune tot mai necruțătoare (cu morți și oameni răniți foarte grav), puterea nu oferă poporului „vestelor galbene” și sindicatelor decît fleacuri și firimituri, fără a propune niciodată negocieri veritabile, măcar în ce privește o parte a celor propuse de manifestanți. În discursul său de urări pentru 2019, președintele Macron a afirmat că a auzit mînia populară, dar, totodată, el previne că nu va schimba direcția. Tradus în limbaj simplu, asta vrea să spună: continuați, fraților, oricum nu contează! Așadar, îi rămîne poporului să-și impună, cît poate, interesele, dacă asta nu presupune utilizarea violenței5, singura practică în stare să constrîngă puterea să cedeze pentru a începe o negociere veritabilă, căci să nu uităm că refuzul sistematic din partea puterii este, de asemenea, manifestarea unei foarte mari violențe! Tot atîtea dovezi, dacă mai era nevoie de ele, pentru a arăta că politica, în esența ei, se articulează pe raporturi de forțe și că legea sancționează un echilibru de moment și parțial între forțe care se confruntă unele cu altele în permanență. În așa fel încît, atunci cînd e vorba de interese fundamentale, faimosul motto al democrației reprezentative în versiunea sa anglo-saxonă, checks and balances6, nu mai funcționează deloc, ideologia posesorilor de capital e cea care hrănește retorica seminariilor universitare și a discursurilor de lemn și mincinoase ale politicienilor; cu siguranță, acest motto nu traduce deloc realitatea mizelor și luptelor care se dau între posesorii de capital și exploatați. Căci ceea ce legiferează este mereu impunerea legii de către cei mai puternici.
Am amintit că referințele acestei mișcări simultan sociale și politice au fost cele ale primei Revoluții Franceze, mai întîi monarhia constituțională, iar apoi Prima Republică. Asta e sugerat de mai multe indicii, cum ar fi ideea de Stări Generale, de caiete de doleanțe, de adunare constituantă, dar și de afirmații mai metaforice, care îl concep pe Macron ca pe o sinteză între Ludovic al XVI-lea și Marie-Antoinette și îl identifică pe Mélenchon cu Mirabeau, acela care a impus ruptura din Sala Jocului cu Mingea (o revoluție constituțională, votul universal, și nu bazat pe ierarhie) și Declarația Drepturilor Omului (care ar fi astăzi a VI-a republică pe care o cheamă Mélenchon în urările sale). În starea actuală a raporturilor de forțe, nimeni nu poate prezice forma pe care o va lua revolta „vestelor galbene”. Se va potoli ea din cauza oboselii și, mai ales, din cauza fricii justificate din partea manifestanților grav răniți de forțele de ordine, cărora puterea politică le-a dat autorizația de a trage cu arme cvasiletale, cum ar fi noile gloanțe de cauciuc numite flash balls ori grenadele cu fragmentare cu miez de cauciuc și trinitrotoluen7? Sau poate că această criminalitate de stat îi va face pe oameni mai aprigi și mai agresivi, declanșînd cicluri de violențe și mai puternice?

Pe când, revoluția?…

În orice caz, un lucru mi se pare bine stabilit, și anume erorile de apreciere din partea numeroșilor gînditori critici. Am crezut că țara adormise sau, mai rău, că a fost lobotomizată de o educație degradată, furnizată de pedagogi majoritar servili și de mass-media la comandă! La naiba cu analizele lor! Ne-am înșelat, dintr-o lipsă evidentă de perspicacitate. Ceva fierbea sub eșecul repetat al acțiunilor sindicale și sub apatia care i-a urmat. În momentul în care scriu, istoria, într-un sens sau altul, și-a reluat mersul infinit. Dacă viitorul nu aparține nimănui, asta nu înseamnă că nu trebuie să descifrăm de la zero enigmele acestei mișcări inedite, fără a mai nutri speranțe iluzorii, nici temeri false, cu atît mai intimidante cu cît ele traduc mereu reflexe de clasă. Iată, încă o dată mișcarea socială obligă gînditorii critici la o vigilență sporită…
Din această lipsă de perspicacitate generală se pot trage trei concluzii. Trebuie mai întîi să respingem o majoritate de marxiști autoproclamați care, de cînd cu confortul lor călduț de universitari și cu aroganța lor de retori ai bistrourilor de intelectuali, își petrec timpul repetînd comentarii marxiste deja comune și demult digerate. Ei repetă la nesfîrșit eternele litanii conform cărora marile mișcări politice nu sosesc decît odată ce sînt reunite condițiile obiective ale exploatării. Or, aceste condiții, împreună cu violența de stat, sînt mereu prezente, mereu reunite, în schimb, foarte des condițiile subiective sînt cele care lipsesc și doar ele pot să-i pună pe oameni în mișcare spre bine sau spre rău. S-ar putea zice împotriva lui Marx că, în ultimă instanță, suprastructurile, cum ar fi conștiința caracterului insuportabil al infrastructurii, sînt cele care determină energeia revoltei maselor. Cu alte cuvinte, ceea ce pune oamenii în mișcare ar fi ideologia. Noul exemplu furnizat de „vestele galbene” ilustrează perfect acest lucru. În realitate, aceste suprastructuri au fost în mod radical conștientizate în luna noiembrie 2018 în Franța, ca și în Belgia, și sînt mereu, se pare. În plus, trebuie terminat cu acuzațiile de impuritate a mișcării lansate atît de intelectuali, cît și de jurnaliști stipendiați sau înfricoșați, care se refugiază în spatele teoriei sau a calomniei pentru a promova imobilitatea. Nu e momentul bun, repetă ei celor care vor să-i asculte. N-au decît să recitească o faimoasă scrisoare din 1916 a lui Lenin, în care acesta scria:
„Cine așteaptă o revoluție socială «pură» nu va trăi niciodată destul ca s-o vadă. El nu e decît un revoluționar din vorbe, care nu înțelege nimic din ce este o revoluție. […] Revoluția […] nu poate fi altceva decît explozia luptei maselor de oprimați și de nemulțumiți de toate felurile. Elemente din mica burghezie și muncitori rămași în urmă vor participa inevitabil la ea: fără această participare, lupta de masă nu e posibilă, nicio revoluție nu e posibilă. Și la fel de inevitabil, ei aduc mișcării prejudecățile lor, fanteziile lor reacționare, slăbiciunile și erorile. Dar, în mod obiectiv, ei vor fi împotriva capitalului, iar avangarda conștientă a revoluției, proletariatul avansat, care va exprima acest adevăr al unei lupte de masă disparate, discordante, pestrițe, la prima vedere fără unitate, va putea uni și orienta mișcarea, va cuceri puterea, va prelua băncile, va expropria trusturile urîte de toți (chiar dacă din motive diferite) și va pune în aplicație alte măsuri […].”
Nu văd nimic de adăugat acestui diagnostic de un puternic realism.
În cele din urmă, și ca una dintre aceste ironii crude pe care ni le oferă uneori istoria, să fim siguri că „vestele galbene”, care sînt departe de a fi universitari hipertitrați, au adus o nouă dezmințire pompoaselor adevăruri „intangibile” despre sfîrșitul istoriei, aruncate de mai bine de treizeci de ani de domnul Fukuyama, reactualizînd astfel anumite amintiri ale primei revoluții populare și burgheze mondiale, aceea din 1789.
[7 ianuarie 2019, Paris]
[traducere de Alexandru Pólgar]


1 E vorba de figura modernității degajată de Ernst Jünger în lucrarea sa Der Arbeiter, tradus destul de îngust în franceză ca Le Travailleur [Muncitorul], dar pentru autorul ei termenul are un sens mai larg. Muncitorul poate fi și pălmașul pur și simplu, dar și inginerul, simplul soldat, dar și generalul. Este figura prometeică a modernității.
2 Geschichte, la Heidegger, este istoria ființei ca opusă lui Historie, istoria povestită ca o suită de evenimente. Găsim la Aristotel o opoziție paralelă între poiésis, raporturile de logicitate inteligibilă între evenimente, și istoria, cronica evenimențială a vieții oamenilor.
3 Emmanuel Macron nu vine oare din administrația financiară a unei bănci?
4 Jean-Luc Nancy, https://www.liberation.fr/debats/2018/11/04/populisme-et-democratie-par-jean-luc-nancy_1689861 unde scrie că nici identitatea poporului, nici democrația n-au existat: „Eșecul e de necontestat. Dar eroarea este aceea de a crede că el este acela al unei democrații care ar trebui să existe”. Au fost momente în care democrația chiar a existat, cu siguranță scurte, dar reale. Cît despre identitate, dacă așa cum zice Nancy, ea este una a rațiunii, și nu un dat imediat, el se înșală cel puțin asupra unui punct, acela al limbii înscrise într-un spațiu, inclusiv în țările în care se vorbesc mai multe limbi. Întreaga identitate a unui popor trece în primul rînd prin limbă și prin variațiunile sale dialectale, la fel ca prin enunțarea convingerii conform căreia limba dă sens. Acest lucru l-au înțeles și Luther, și Calvin, iar mai tîrziu și Vaticanul II.
5 Să ne aducem aminte că dreptul la insurecție a fost înscris în constituția Primei Republici (1792-1804).
6 Potrivit Enciclopediei Britannica, https://www.britannica.com/topic/checks-and-balances: Checks and balances, principle of government under which separate branches are empowered to prevent actions by other branches and are induced to share power. [Limitări și echilibre, principiu al guvernării potrivit căruia sectoare separate sînt împuternicite să blocheze acțiuni din partea altor sectoare și sînt ghidate spre împărțirea puterii.]
7 Ne aflăm aici în fața unei problematici clasice a filosofiei politice, și anume opoziția dintre legalitate și legitimitate. Dacă, așa cum a reafirmat-o sindicatul poliției, „Police-solidarité”, polițiștii nu pot fi considerați responsabili în mod individual pentru faptele lor, căci ei ascultă de ordinele ministrului de interne, ale prefecților și ale comisarilor de poliție, atunci Eichmann trebuia absolvit de responsabilitatea sa, căci a continuat să spună fără-ncetare că n-a făcut decît să aplice legile Reichului aflat sub comanda lui Himmler și Hitler. Același lucru e valabil pentru ofițerii și soldații francezi, care au schingiuit algerieni între 1954 și 1962, ori pentru soldații și ofițerii americani care s-au purtat la fel cu vietnamezii între 1958 și 1972! Prin tragedia Antigonei am învățat de la greci că există legi morale superioare celor ale statului. Pare deci că docții și semidocții își rîd de noi cînd pun în față tot timpul cultura și lecțiile de morală pe care le furnizează ea. În ce privește rezultatele pe care le constatăm de-a lungul timpului, se pare că nu există acolo decît spectacol, decoruri de operetă, tot atîtea dulciuri intelectuale pentru conferințe universitare. Căci, atunci cînd e vorba de evenimente proprii politicii reale, și nu de fantasme pur imaginare, de violența generică a oricărei societăți în care exploatarea economică este regula, frumoasele lecții de morală sînt uitate pentru ode din care picură o moralină sentimentalistă insipidă.


Despre autor


Născut în martie 1940 la Paris, specialist în antropologie culturală și politică, filozof marxist de inspirație heideggeriană. Începând cu 1973 a întreprins mai multe anchete de etnografie și antropologie în zona Maramureșului. În România a predat la Universitatea Babeș-Bolyai, Universitatea Națională de Artă din București și la Facultatea de Sociologie din cadrul Universității București. Cel mai recent volum publicat este Pentru o genealogie a globalizării (Alexandria Publishing House, 2016).
Google
 

Postări populare