Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

20.1.17

Le legs britannique à l’Europe




JPEG - 244.9 ko
Même s’ils ne s’y réduisent pas, les débats politiques prennent souvent la forme de batailles de chiffres. La campagne du référendum du 23 juin, qui s’est soldée par la victoire du « Brexit » et la décision des Britanniques de sortir de l’Union européenne, en a administré une nouvelle fois la preuve. Chaque camp avait mobilisé experts, lobbyistes et institutions en tout genre pour produire des piles d’études prospectives — évidemment contradictoires — sur les avantages ou les dangers, en particulier économiques et financiers, de prendre le large. À l’inverse, le citoyen britannique a été moins, voire pas du tout, informé sur la manière dont son pays a façonné les pratiques et les politiques communautaires de l’Union. Ceux qui, à Bruxelles et dans la plupart des capitales européennes, se réjouissent de cette influence évitent de le crier sur les toits. Ceux qui s’en accommodent mal, notamment en France, ne veulent pas faire état publiquement de leur incapacité à la contenir.
Hormis la France, engagée militairement sur de nombreux théâtres d’opérations extérieurs, les États membres de l’Union ont largement limité leurs ambitions stratégiques internationales à l’horizon européen et à l’Organisation du traité de l’Atlantique nord (OTAN) (1). Ils s’expriment de l’intérieur de l’Union, voire de la zone euro, en ayant intégré ses contraintes et ses atouts présumés, et ne raisonnent pas en termes de tête-à-tête ou d’affrontement avec « l’Europe ». La Grèce, soumise aux diktats de ses partenaires et menacée d’une expulsion de la monnaie unique, fait figure d’exception qui confirme la règle.
Depuis la fin de la seconde guerre mondiale, les élites politiques britanniques ont adopté une posture totalement différente. Dans un discours du 5 décembre 1962, Dean Acheson, secrétaire d’État du président américain Harry Truman entre 1949 et 1953, avait fustigé cette posture en des termes constamment repris par la suite et, tout récemment encore, dans les polémiques sur le « Brexit » : « La Grande-Bretagne a perdu un empire et n’a pas encore trouvé un rôle. La tentative de jouer un rôle de puissance à part — c’est-à-dire un rôle à l’écart de l’Europe fondé sur une “relation spéciale” avec les États-Unis, un rôle fondé sur sa place à la tête d’un Commonwealth qui n’a aucune structure ni unité ni pouvoir (…) — ce rôle a fait son temps. »

L’« anglosphère » orpheline

À l’époque, ces propos firent scandale dans l’establishment britannique, d’autant qu’ils tournaient en dérision les termes de deux discours, eux aussi historiques, prononcés par Winston Churchill une quinzaine d’années auparavant (2). Dans le premier, le 5 mars 1946 à Zurich, le premier ministre préconisait la création d’une Europe fédérale à laquelle le Royaume-Uni apporterait un soutien bienveillant, mais de l’extérieur : « Nous sommes avec vous, mais pas des vôtres. » Dans le second, en 1948, devant le congrès du Parti conservateur, il développait sa théorie des « trois cercles » à l’intersection desquels se tenait, selon lui, le Royaume-Uni : d’abord les pays de langue anglaise — à savoir les États-Unis et les dominions « blancs » (Canada, Australie et Nouvelle-Zélande) ; ensuite l’Europe ; et enfin le Commonwealth. Hors de question d’appartenir exclusivement à l’un d’entre eux, fût-il le plus proche : l’Europe.
Une expression est fréquemment revenue ces derniers temps dans les médias pour caractériser les rapports entre Londres et l’Union : « semi-detached », laquelle évoque les maisons à mur mitoyen des banlieues britanniques. L’Union ne forme pas une seule maison, mais deux : l’une qui compte ving-huit pièces — dont celle du Royaume-Uni — et l’autre composée d’une pièce unique, celle du Royaume-Uni. Selon les circonstances, Albion habite l’une ou l’autre de ces résidences. Les concessions obtenues par le premier ministre David Cameron lors du Conseil européen des 18 et 19 février 2016 le confirment (3).
La revendication d’une « relation spéciale » avec les États-Unis s’avère moins aisée. Cette illusion, longtemps entretenue, a été actualisée en 2013 à l’occasion des révélations de M. Edward Snowden sur le réseau planétaire de surveillance tissé par l’Agence nationale de sécurité américaine (NSA). Ce que nul n’ignorait dans la communauté du renseignement a été spectaculairement mis sur la place publique : les « grandes oreilles » qui écoutent tous les messages de la planète pour le compte des États-Unis ne sont pas seulement américaines, mais aussi australiennes, britanniques, canadiennes et néo-zélandaises. Les stratèges de Washington n’accordent en effet leur confiance totale qu’à ceux de leurs sous-traitants qui ont la langue anglaise en partage.
Ce club des « cinq yeux » (five eyes) avait été formalisé après la seconde guerre mondiale par des traités secrets, à commencer par le United Kingdom - United States Communications Intelligence Agreement (Ukusa), signé en 1946. De là à imaginer que cette « anglosphère » constitue un pôle de puissance en marge de l’Union, à partir duquel Londres pourrait se projeter internationalement, il y a un gouffre que jamais M. Barack Obama, pas plus que ses prédécesseurs, n’a envisagé de franchir. Le 22 avril 2016, lors de sa visite à Londres, le président américain a fermement rappelé à ses hôtes que le maintien du Royaume-Uni dans l’Union européenne était aussi une affaire d’intérêt national — le seul qui compte — pour les États-Unis. Même si l’« anglosphère » a encore une très forte résonance sentimentale et culturelle au Canada, en Australie et en Nouvelle-Zélande, elle ne saurait constituer une priorité de leurs gouvernements, ne serait-ce que pour des raisons géopolitiques : Ottawa doit d’abord gérer sa relation avec son grand voisin du Sud, et Canberra et Wellington, trouver leur place dans la zone Asie-Pacifique.
Ces forces centrifuges témoignent de la difficulté de constituer une communauté politique avec le lien linguistique pour unique ciment. Mais les fervents de l’« anglosphère », qui déplorent son délitement, ne se sont pas encore rendu compte qu’ils avaient déjà remporté une énorme victoire. Il existe déjà une « anglosphère » bis, et en pleine expansion : l’Union européenne (4). En termes strictement linguistiques, l’Union est de plus en plus anglaise. On le constate dans la plupart des domaines scientifiques et techniques, dans la gestion des entreprises, dans l’enseignement supérieur, les métiers de la communication et du commerce, etc., où l’anglais se substitue aux langues nationales.
Au sein des institutions européennes — qui devraient donner l’exemple —, la Commission, pourtant statutairement gardienne des traités et du reste de l’« acquis communautaire », ignore ouvertement le règlement linguistique de 1958, qui donne aux langues nationales (actuellement au nombre de vingt-quatre) des États membres le statut de langues officielles et de langues de travail de l’Union. En fait, elle privilégie outrageusement l’anglais, tout comme le Service européen pour l’action extérieure et même les instances du Conseil européen (5). On atteint le sommet de la servitude volontaire quand M. Pierre Moscovici, commissaire européen de nationalité française, adresse, en décembre 2014, une lettre officielle en anglais à M. Michel Sapin, ministre des finances de M. François Hollande. Cette tendance communautaire lourde a des conséquences économiques : au mépris de la « concurrence libre et non faussée », elle favorise les entreprises des pays anglophones (Irlande et Royaume-Uni), qui, elles, n’ont pas à acquitter les considérables frais de traduction des réponses, souvent volumineuses, aux appels d’offres de la Commission (6).
Autre motif de satisfaction pour Londres : l’Union n’est pas seulement anglaise dans ses pratiques linguistiques ; elle l’est aussi dans sa philosophie et ses politiques, et ce depuis son origine. C’est bien le traité de Rome instituant la Communauté économique européenne (CEE), en 1957, qui a placé les dogmes libéraux de la concurrence et du libre-échange au sommet de l’édifice communautaire. Les traités ultérieurs, et en particulier l’Acte unique (1986), n’ont fait que le confirmer. Non signataires du traité fondateur, en application de la doctrine Churchill, les dirigeants britanniques mesurèrent après coup ses potentialités et entreprirent de rectifier leur erreur. Après deux tentatives bloquées par le général de Gaulle, le Royaume-Uni entra finalement dans la CEE en 1973. Ce calcul pragmatique des coûts et des bénéfices de l’adhésion était aux antipodes de la mystique européiste des dirigeants de la social-démocratie et de la démocratie chrétienne du continent.
C’est Margaret Thatcher, première ministre de 1979 à 1990, qui a formulé le plus clairement l’objectif poursuivi par le Royaume-Uni : « Tout le grand marché et rien que le grand marché. » D’où une ligne politique constante, quelle que soit la couleur des gouvernements en place à Londres : éliminer les entraves aux forces du marché, le cas échéant de manière unilatérale, en exigeant des dérogations aux législations communautaires, en particulier en matière sociale ; multiplier les obstacles à toute forme d’union politique ou monétaire ; revendiquer sans états d’âme de tirer de l’appartenance à l’Union le maximum de retombées économiques. L’une des réussites — partagée avec l’Allemagne — de cette stratégie a été l’élargissement de l’Union, en 2004 puis en 2007, aux États d’Europe centrale et orientale, qui a augmenté significativement les possibilités de dumping social intracommunautaire, en particulier par l’utilisation de « travailleurs détachés » (7). Du grand art, comme on le voit, mais dont les résultats ne sont revendiqués qu’à voix basse par la diplomatie britannique afin d’obtenir toujours plus de ses partenaires…

Libéralisme à jet continu

Londres avait trouvé un compagnon de route inattendu : la Commission européenne. Certes, l’exécutif bruxellois, qui se voit comme le gouvernement d’une hypothétique Europe fédérale, se montra radicalement hostile à l’Europe des États préconisée par la plupart des dirigeants britanniques. En revanche, il avait vu en eux des alliés précieux pour produire du libéralisme à jet continu. Cette connivence s’était traduite par la présence des Britanniques à des postes stratégiques pour leurs intérêts au sein des institutions de l’Union. Ainsi, Mme Vicky Ford préside toujours, le temps d’organiser la séparation, la commission du marché intérieur et de la protection des consommateurs du Parlement européen. Plus significative encore fut la décision de M. Jean-Claude Juncker, président de la Commission européenne, de nommer commissaire aux services financiers M. Jonathan Hill, surtout connu comme agent d’influence de la City et porte-parole du lobby bancaire. Ce n’est pas le seul commissaire en situation de conflit d’intérêts, mais certainement le plus emblématique, au même titre que M. Juncker lui-même, ancien premier ministre du Luxembourg, qui, comme l’ont montré les « LuxLeaks », a fait bénéficier de faveurs fiscales plusieurs multinationales telles qu’Apple ou Amazon (8).
Pour Dean Acheson, il y a plus d’un demi-siècle, le Royaume-Uni était en quête d’un rôle. S’il s’exprimait aujourd’hui, il pourrait songer à celui de passager clandestin de la construction européenne (9). Un passager qui a eu le triomphe modeste, laissant à d’autres le soin d’évoquer ses prouesses. Et nul n’est plus qualifié pour un tel exercice que M. Peter Sutherland, véritable oligarque de la mondialisation libérale (10). Il savait en effet de quoi il parlait quand il écrivait : « L’un des paradoxes les plus désolants au sujet d’un éventuel “Brexit” est que Londres a remporté un grand succès en façonnant une Union européenne libre-échangiste à sa propre image (11). »

18.1.17

De ce tace Klaus Iohannis? Știe ce au făcut SRI și Coldea pentru alegerea sa



Anul 2014 îii leagă cu lanţuri de oţel
Anul 2014 îii leagă cu lanţuri de oţel
Reluăm articolul „Ce ascunde diversiunea «partea țigănească a filierei fraților Băsescu»“, apărut prima dată pe site-ul cotidianul.ro, în data de 17 iulie 2014. Menționează destul de clar sondajul făcut la comanda SRI și operațiunea pusă la cale pentru ca primarul Sibiului să devină președintele României. Totul a fost confirmat mai târziu. Dar atunci, am ezitat. Redacția cotidianul.ro a deținut aceste informații încă din luna martie 2014, dar a evitat să le facă publice, neavând suficiente informații despre operațiune. Ulterior, surse diferite ne-au confirmat existența planului SRI și înțelegerea Traian Băsescu - Klaus Iohannis.
Republicăm și comentariile cititorilor. Unii sunt șocați și nu le vine să creadă. Alții, probabil de la SRI, postaci sub acoperire, au încercat să ne ridiculizeze sau să minimalizeze informația.
Felul în care s-au desfășurat lucrurile ne confirmă implicarea SRI. Există nenumărate dovezi indirecte că și Sebastian Ghiță a fost implicat în spargerea USL. Emisiunile de la România TV o prezintă cu fidelitate. Numai că el a jucat pentru Victor Ponta. Că operațiunea de promovare a lui Klaus Iohannis a fost condusă de SRI, nu mai avem nicio îndoială. A fost prima opțiune diferită a lui Sebastian Ghiță în raport cu SRI și Victor Ponta. Este de crezut că operațiunile de susținere a lui Klaus Iohannis să-i fie total străine lui Sebastian Ghiță. Dar, cu siguranță, ele sunt cunoscute lui Florian Coldea. El le-a condus. Și el ar putea vorbi despre ele. Acestea sunt și cărțile din mâneca lui Florian Coldea. Îl apără și îl protejează. Klaus Iohannis nu va vorbi niciodată despre sprijinul SRI și nici nu poate intra în conflict deschis cu Florian Coldea. S-ar alege praful de amândoi.
Cotidianul
Implicarea SRI în alegeri
Fragment din articolul din 17 iulie 2014
… De ce s-au certat, ca „la uşa cortului”, Ponta şi Băsescu?
În săptămânile din urmă, între premierul Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu a avut loc o mare ceartă. Prima pe bune, între doi parteneri care erau strâns legaţi de interese comune majore. Ceea ce afişau în spaţiul public ca neînţelegeri ireductibile nu era decât (şi încă poate încă mai este!) o diversiune mediatică, menită a ascunde taina lor. Ce taină! Una á la Polichinelle! Ea va fi dezvăluită de evenimentele care vor urmă.
O paranteză! Comedia regizată de Traian Băsescu, prin invitarea la consultări a „Guvernului” în legătură cu o lege adoptată de Parlament, nu este decât un element de tactică a discreditării, dacă a mai rămas ceva de discreditat din premier. Dovadă în plus pentru Ponta că Băsescu nu a fost nici un moment un partener corect în jocul lor secret.
La începutul anului în curs, prioritatea „zero” a lui Traian Băsescu era să afle de la loialii săi personali din serviciile secrete care este profilul succesorului său la Cotroceni şi evalurea măsurii în care acesta va avea disponibilitate să-i garanteze impunitatea.
În fapt, un supliment de garanţie faţă de ceea ce i s-ar fi promis cândva din partea Marelui Licurici, dacă îi va stârpi pe toţi ceilalţi corupţi importanţi din ţara noastră.
Să fim înţeleşi, percepţia despre Băsescu la Washington este aceea că s-a instaurat în vârful piramidei corupţiei, cum ar zice Bulă, pentru a eradica-o „din interior”. El s-a gândit totuşi că pe la Washington se mai pot schimba lucrurile, iar vreun nebun autohton, odată ajuns în locul pe care i l-a încălzit zece ani, i-ar putea juca o festă.
Ca să arătăm că informația noastră este corectă, exact în ziua de joi, 20 februarie 2014, preşedintelui Traian Băsescu i-a fost prezentat profilul viitorului preşedinte. Un profil rezultat din sforţările „grupului B.N.D. de la Cluj”, rafinate de institutele de cercetări şi evaluări sociologice acreditate de un serviciu de informaţii, care a pus untul secret pe sandvișul informaţional servit preşedintelui.
Succesorul indicat de “profilul sociologic” ajuns pe masa preşedintelui României nu era Crin, nu era Victor, nu era Elena, nici fostul său consilier C. Diaconescu, nu era… niciuna dintre figurile politice ale căror nume se vehiculau ca prezidenţiabil în spaţiul public.
Traian Băsescu, mulţumit şi nu prea, a cerut furnizorului păstrarea deplinului secret asupra numelui noului prezidenţiabil. Când Băsescu este naiv, e naiv de-a binelea. Un secret deplin poate fi doar ceea ce ştie o singură persoană. Or, înaintea lui…
Şi, totuşi, o vreme nu a transpirat nimic. Dar cum între naşi şi fini legea cumetriei politice bate legea secretului prezidenţial, Ponta a aflat că rejectatul din USL deschide cale la prezidenţiale lui… Klaus Johannis! Simţindu-se ca pocnit în moalele capului, Ponta a intrat în stare de şoc, iar după ce şi-a revenit s-a răţoit urât de tot la Traian Băsescu. Acesta a dat mână liberă lui Coldea la „terminarea” lui Maior…
Numai că fie un subaltern devotat lui Maior, fie altul din parohia lui Gabriel Oprea, ori din ambele părţi, a sifonat către presă documentele conservate care au acoperit partea „ţigănească” a cazului fraţilor Băsescu.
Prin această mişcare, Traian Băsescu a fost scos din joc câteva săptămâni şi pus la prăjit la foc scăzut. Adică un timp de care avea nevoie ca să-şi pregătească următoarele mişcări.
Altă paranteză.
Nu cumva avem, în acest fel, şi o parte din explicaţia obstinantului refuz al cuplului (politic) Ponta – Oprea de a-l accepta pe Johannis ca viceprim-ministru responsabil de domeniul securităţii naţionale?! Dacă se întâmpla, mai era posibil cele ce urmează?....
(Articolul integral din 17 iulie 2014 http://www.cotidianul.ro/cotidianul-243383)
Cum au reacționat cititorii noștri pe 17 iulie 2014
Mitica: Articolul pare a fi scris de Pavel Corut. Ceva dovezi exista ?
Rxctps: scenarii? ce abureala, niste smenari se trag in piept si alti smenari se straduie sa ne prezinte trebusoara asta drept nu stiu ce operatiune secreta! pai daca-i adevarat atunci tipii din servicii dau in gropi!
Radu: N-am inteles pe deplin pct.3. Se pot detalia problemele? ca pare o treaba f.f.f interesanta! Cine sunt acei domni/doamne?
Vox Populi: TIGANIADA jocul preferat al politicienilor corupti, incompetenti, ticalosi, lacomi, nesimtiti
Ochi Ager: Articolul asta are prea multe ghicitori si prea multe sarade. Autorul mai bine se axeaza pe o singura informatie si o explica ca lumea.
SUNDAY: Articol scris de un securist pt. dezinformarea si manipularea maselor ! Mass-media este plina de agenti infiltrati ! Romania este o tara securistica !
Virgil: ghem de interese si scenarii, ceatza peste ce ar trebui sa fie clar ca lumina zilei: omul de la Cotroceni este un impostor, in slujba altora si impotriva noastra.
CIUDATENIE MARE: Adica se sparge buboiul? Cam asta e ce urmeaza sa se faca? Vor americanii sa faca chirurgie in plaga infectata de bolsevism, degenerata in mafie intern-internationala?
Sandra: Cosmarul Romaniei sub cleptocratie, agenti vanduti, tradatori, parveniti, institutii destructurate si o tara adusa la stadiul de colonie.
IQ100: dl Busher pare si dansul mexican, precum multi alti trimisi ai URSSA, dupa fizionomie...
OTV Traieste: Uite asa se duce credibilitatea unui ziar. Dan Diaconescu e autorul ?
Samatha: Harry Potter nu alta, mai lipsesc Valdemort si vrajitorul din Oz.
Teo: in concluzie????? .... nu am inteles nimic.....
Baliverna Voda: „o amplă operaţiune a Departamentului Justiţiei din SUA, menită a curăța mediul de afaceri şi scena politică de rechinii corupţiei „ - poezie de Ilie de la Scularie. Pai cum sa curete Departamentul de Justitie al SUA mizeria si coruptia de la noi, cand chiar ei au regizat-o? Hai sa scriem articole ca sa ne bagam in seama singuri. SUA cel mai mare traficant si vanzator de arme nu are nevoie de editat de pe la noi ca sa traficheze arme. Au ei baieti pregatiti la CIA.
Jaguarul: Citat: „organizatii criminale de tip mafiot, organizatii care trebuiesc desfiintate si reorganizate pe criterii democratice.” Fii, mai nene Moldovane, mai clar ca se intelege ca organizatiile criminale sa se organizeze democratic. Pe de alta parte, nu-s de acord ca „securistii si comunistii” sunt mafiotii. In Italia, Franta, Anglia sau SUA, in Japonia sau India, Malaiezia sau Thailanda, tot comunistii-s de vina? Acolo unde apar banii (si multi, nu gluma) apare coruptia.
QUO VADIS DOMNULE MAIOR ????: Quo vadis S.R.I. ??? Quo vadis dulce Romanie ???
Moesia: In concluzie! Dumnezeule!!!! Hotii si coruptii astia sunt cei ce iau piei de pe noi, marind mereu, an de an, impozite, taxe, accize, preturi la gaze, energie, metrou, trenuri, mijloace de transport in comun, paine, carne.....etc....etc....? De aceea se pune mereu presiune pe” nu mai avem de unde plati pensiile”....? Cand pensiile se pot plati pe un an numai din ce au incasat mafiotii astia la un transport clandestin de arme ! Intelegeti de ce lupta - prin sindicate - ca portul Constanta sa nu cumva sa treaca sub influenta lui Mazare ? Sa nu se afle si mai multe. Iar despre incompetentul Ponta, se pare ca vom afla curand cum el a gandit scrisorica si drumul la Barroso pentru a anihila votul de la referendum.
IQ100: „Nu este mai puţin adevărat că şi fostul premier Adrian Năstase a încercat să impună casarea la fier vechi a materialului rulant funcţional al Căilor Ferate, cu scopul de a capta bunăvoinţa electorală din partea mafiei fierului vechi.” deci si Nastase....
K: Tara e paralizata de „doctorii” pusi ca sefi in institutii cheie ale statului. Acestia sunt oameni ingusti la minte, fara idealuri mari in viata si cu un singur gand, acela de a se imbogati.
Simplu: Articol foarte bun. Cand vom afla tot adevarul: oamenii politici romani sunt majoritatea agenti ai unor alte tari?
Ioanitescu: Maaaaai basistilor, nu ne mai aburitzi....tot cu Ponta vom vota !
Asimov: Mamaaaaa ! Bai dar nu semnezi si SF-ul asta demn de premiul Nobel pentru literatura ? Asta-i apogeul cetzii...
Mutulica: cred ca si Ciuvica este invidios pe asa o bazaconie ...
Escu: Corectă analiză și la obiect. Era necesar să amintiți și cum a fost anchetat Băsescu în SUA pe timpul așa-ziselor sale vizite tot pentru trafic de armament și muniții în cazul acela cu unul Bithner, parcă.
Publicat Luni, 16 ianuarie 2017



Santa Klaus
+28
Adică,. Putem crede, chiar putem fi convinși, că excrocheria cu ”diaspora” este de fapt pentru fraudă electorală. Că nici o alegere nu a fost corectă. Că mafiile instalate și consolidate fac exact ce vor . Este ales cel care e ”al nostru” indiferent din care partid provine. Eventual se mai implică licuriciul, care mai schimbă macazul inainte de deraiere, ca in cazul Johannis. Că serviciile, ”organele”, justiția, sunt mereu implicate nu e un secret. Vezi cazul primarului de Tg Mureș florea, care prins asupra faptului, demonstrat cu frauda electorală, cu buletinele ștampilate in prefectură de angajații lui,.. tot liber este și in funcție. Și astfel de cazuri sigur mai sunt.

7.4
+20
Evident ca sistemul securist a distrus USL si eliminat pe Crin Antonescu. Cine a urmarit a vazut cum il facea praf Romania TV pe Crin exact cand erau aliati si trebuia promovat. Filiera e clara. Binom-Ghita-Ponta. Ponta l-a convins pe Voiculescu sa abandoneze alianta cu Crin prin 2013. Catavencii scriau asta initial nu i-am crezut dar au avut dreptate. Desigur propaganda binomista sau pacalitii de la A3 ne-au spus ca Antonescu a innebunit asa singur din nimic dintr-o data ...aha..si ca n-a mai vrut sa candideze. Nu mai reiau povestea cum a fost lucrat de gasca din PNL cu Klaus si Eduard si toti...vad ca zilele astea au inceput toti sa-si aduca aminte. Dar atunci s-au bucurat toti ca li s-a parut ca Klaus e neamt si ce mai erau toti fuduli si europeni de parca aflasera ca mama lor e nemtoaica si tatal rege prusac. Si acum isi dau cu pumnii in cap...

Plugarul
+37
Numai la noi au fost prezente răsturnările de situaţie in care in primul tur diferenţa intre primii doi , foarte mare , în al doilea tur a fost invers .... , infirmăndu -se toate prognozele .... . Numai la noi , după ce au fost aruncate la gunoi 7,5 milioane de voturi in 2012 , a fost posibil ca să ramănă in funcţie acelaşi preşedinte refuzat de 7,5 milioane de romăni ..... . Dacă băieţii au văzut că se poate , ce mare lucru să se invoce emoţia colectivă , pentru a călca în picioare voinţa alegătorilor .... ?! Tonul l-au dat in 2004 , cănd zmecherii şi-au impus jig.....odia , in acelaşi stil ca in 2014 , dar cu ceva emoţii ..... . Numai la noi se poate ...... !


Hamurabi
+31
Desconspirarea de catre securistii condusi magistral de Coldea a retelei CIA din Romania ii este fatala lui Karpaci Kiolannis.Daca reuseau sa o impuna presedinta pe Clinton Alzheimer soroistii poate era alta treaba .Dar acum, Cri ,cri,cri,puscarie gri, Nu credeam ca-o sa mai vii.


Charlie
+31
In cazul de fata tacerea nu este de aur. Tacerea arianului este incriminanta. Prin tacere se mizeaza pe "scaderea emotiilor" demolatoare ale binomului drag. Treaba cu "emotiile" il demasca de stiinta fraudarii rezultatului pe aceasta baza a votului.Treaba cu "emotiile" mai demasca stiinta actiunii post-Colectiv.

tataie
+6
Coldea l-a chemat la el pe Iohannis si i-a spus asa: Wernere vezi ca noi te vom pune presedinte dar tu sa te faci ca nu stii nimic! Mucles ca afla Ghita si ne face belele, ca el il sustine pe Ponta! Ai inteles? Acu, ori c-a fost asa sau nu , habar n-am dar parca era mai usor de gadilat scorul de la prezidentialele din 2009 cand Prostanacul si matelotul erau despartiti de cateva mii de voturi pe cand aici este vorba de 1024386 voturi in plus pt. nemtalau. Cat despre dovezile indirecte cum ca Ghita ar fi spart USL-ul toata stima si admiratia!!! Ghita este acum vinovatul de serviciu, el a facut si aliantele PSD-PDL, PSD-PNL, PNL-PSD si tot el le-a desfacut dat de data asta direct.

Cata
+14
Va scrie Aurel Rogojan de ani de zile despre legile sigurantei si vidul in domeniu mentinut de catre politic. SRI nu este decit creatie politica si prin pozitia decidentilor politici este posibila deturnarea activitatii acestuia spre scopuri oculte. Daca toate aceste lucruri se vor dovedi, toti, basescu,iohannis, coldea, maior trebuie sa infunde puscaria! manipularea opiniei publice de catre servicii in scopuri politice reprezinta atentat la siguranta nationala!

Trump, perspective



Jessica T. Mathews

The Field of Fight: How We Can Win the Global War Against Radical Islam and Its Allies

by Michael T. Flynn and Michael Ledeen
St. Martin’s, 194 pp., $26.99

The Big Stick: The Limits of Soft Power and the Necessity of Military Force

by Eliot A. Cohen
Basic Books, 285 pp., $27.99

A World in Disarray: American Foreign Policy and the Crisis of the Old Order

by Richard Haass
Penguin, 339 pp., $28.00

1.

For three decades, roughly since the end of the cold war, American foreign policy has been the subject of a passionate battle among three groups with radically different views of the part the United States should play in the world and of whether force or diplomacy should be its primary method.
Michael T. Flynn; drawing by James Ferguson
Neoconservatives, who were passionate advocates for the Iraq war, want the United States to be the world’s policeman, concerned not only with states’ external behavior but with their internal adherence to American values, which, they believe, the United States should impose principally through the use of force. They care little for international agreements, believing that bad guys will flout them and good guys don’t need them.
Liberal internationalists, most of whom are supporting the current nuclear agreement with Iran, also want the US to act globally. But they want to build an increasingly strong international system of cooperation and alliances and avoid unilateralism. They see international progress deriving from increasing interdependence and agreed-upon rules to which the United States, however exceptional it may be, must adhere.
For realists, international relations are propelled by powerful states promoting their own self-interest. This view holds that the US should concentrate on its relations with the other great powers and on the balance of power in the most important regions and not waste resources on other parts of the world. Generally, realists argue for a much more limited US involvement in the conflicts of the Middle East.
The global financial crash of 2008 at America’s hands, the rise of ISIS, the transformation of Russia under President Vladimir Putin into a dangerous and committed adversary marked by its 2014 annexation of Crimea and invasion of eastern Ukraine, nuclear weapons programs in North Korea and Iran, cyber interventions in the US election, and a steadily more nationalistic and militarily provocative China—all of these have dramatically raised the stakes of these conflicts over policy. The crux is no longer in deciding how far America should reach in deploying its power and forcing its values on others, but in what it must do to meet a cascade of challenges to its core interests and national security.
Into this particularly dangerous moment comes Donald Trump. What he has done is to take the few things on which neocons, realists, and liberal internationalists agree and throw them out the window. These are fundamentals of American foreign policy, taken as givens by both parties for the seven decades since the close of World War II. They include, first, the recognition of the immense value to the security of the United States provided by its allies and worldwide military and political alliances.
Second, there is the belief that the global economy is not a zero-sum competition, but a mutually beneficial growth system built on open trade and investment. Since the 1940s the United States has invested in the growth of the world economy out of considered self-interest, believing that it was building growing markets for itself that would operate under a set of rules that it wished to live by. And third, Americans of all political stripes have believed that while authoritarian governments may temporarily enjoy greater freedom of action than governments that have to consider public support, in the long run democracy will prove superior. Dictators have to be tolerated, managed, or confronted, not admired.
Trump’s foreign policy often seems invented in the moment—a mixture of impulse and ignorance amid a morass of contradictions. But in fact its essence, the opposite of the three core beliefs I’ve cited, has been remarkably consistent for decades.* In 1987, either toying with the possibility of a presidential run or building publicity for the forthcoming publication of The Art of the Deal (or both), Trump paid to publish an open letter to the American people in The New York Times and two other major papers with the headline “There’s Nothing Wrong with America’s Foreign Defense Policy That a Little Backbone Can’t Cure.”
Other nations, he wrote, “have been taking advantage of the United States.” They convince us to pay for their defense while “brilliantly” managing weak currencies against the dollar. “Our world protection is worth hundreds of billions of dollars to these countries”; yet weak American politicians respond “in typical fashion” to “these unjustified complaints.” “End our huge deficits,” he concludes, “reduce our taxes, and let America’s economy grow unencumbered by the cost of defending those who can easily afford to pay us for the defense of their freedom. Let’s not let our great country be laughed at anymore.”
Detail of the full-page ad placed by Donald Trump in The New York Times, September 1987
Detail of the full-page ad placed by Donald Trump in The New York Times, September 1987
In a 1990 interview he returned to the same theme: “We Americans are laughed at around the world for losing a hundred and fifty billion dollars year after year, for defending wealthy nations for nothing…. Our ‘allies’ are making billions screwing us.” The same is true for Europe: “Pulling back from Europe would save this country millions of dollars annually…. These are clearly funds that can be put to better use.” Asked, as recently as last April, if he believed that the US gains anything from its bases in East Asia, he answered, “Personally I don’t think so.”
Trump’s admiration for strongmen showed up in praise of Putin in 2016 and previously of Saddam Hussein and Muammar Qaddafi. “Instead of having terrorism all over the place,” he said in February 2016, “we’d be—at least they killed terrorists, all right?” We find similar sentiments in 1990 in Trump’s criticism of then Russian President Mikhail Gorbachev for weakness, and his praise for China’s handling of the Tiananmen Square uprising: “The Chinese government almost blew it. Then they were vicious, they were horrible, but they put it down with strength. That shows you the power of strength.”
The views Trump published in 1987, when he was forty-one, have not changed with time: mercantilist economic views; complete disdain for the value of allies and alliances; the conviction that the world economy is rigged against us and that American leadership is too dumb or too weak to fix it; admiration for authoritarian leaders and the view that the United States is being “spit on,” “kicked around,” or “laughed at” by the rest of the world. Critics of President Obama might say that Trump’s language was deserved, but these comments were directed at Ronald Reagan.
Trump’s core views don’t align with any of the current approaches to foreign policy I’ve mentioned. Their close relatives are to be found in Charles Lindbergh and the America Firsters’ admiration for dictators, the mercantilist and isolationist policies of Robert Taft, also in the 1940s, and the similar views of Patrick Buchanan twenty years later.
Beyond the narrow scope of Trump’s doctrines, what more is there to his foreign policy? One answer lies in the views of those he has chosen as his leading advisers. Foremost among them—at least for now—is retired Army Lieutenant General Michael Flynn, principal foreign policy spokesman during the campaign and named early in the transition as White House national security adviser.
In The Field of Fight, coauthored with Michael Ledeen, Flynn asserts that the United States is facing an “international alliance of evil countries and movements that is working to destroy us.” This “working coalition,” centered on Iran, also includes North Korea, China, Russia, Syria, Cuba, Bolivia, Venezuela, and Nicaragua. Cooperation among these countries derives from the shared hatred of the United States, which “binds together jihadis, Communists, and garden-variety tyrants.” No evidence is offered in support of this bizarre fantasy.
The United States must “energize every element of national power in a cohesive synchronized manner—similar to the effort during World War II” to fight this new “global war.” The radical Islamists, Flynn writes, “think they’re winning, and so do I.” Things are so dire, in fact, that “I’m totally convinced that, without a proper sense of urgency, we will be eventually defeated, dominated, and very likely destroyed.” So far, “our leaders in Washington, from the White House to the Pentagon to our major military headquarters, have proven they aren’t up to” fighting this war.
Iran is at the heart of Flynn’s fevered vision. The strictly limited, multilateral nuclear agreement signed in 2015 has been criticized by some for not going beyond the nuclear issue. Flynn and Ledeen transform it into a full-scale “strategic embrace of the Islamic Republic” by the United States. Focusing on the nuclear issue is, in any case, a mistake since, they argue, the goal of US policy should be regime change. Instead of invading Iraq in 2003, “our primary target should have been Tehran,…and the method should have been political—support of the internal Iranian opposition.” That this could have brought down the deeply entrenched Iranian government is another pure fantasy. But “we should at least consider how to change Iran from within, remembering that such methods brought down the Soviet Empire.” (They didn’t.)
The wars in Iraq and Afghanistan, Flynn writes, have been fought in a “half-assed” manner, with “token” forces and without the resolution “to crush our enemies.” To win we have to destroy all ISIS and al-Qaeda bases, conquer the terrorities they hold, return them to local control, and then, somehow, “insist on good governance.” It was a “pipe dream” to believe we could bring full democracy to this region (not clearly defined, but including, at least, Afghanistan, Iraq, and Kurdish areas), but “we could certainly bring order.” Order and good governance have, of course, been the elusive goals of a decade and a half of multitrillion-dollar effort.
“Eliminating Radical Islam” will take leadership that “isn’t obsessed with consensus.” The only consensus that matters is “the one at the end” of what Flynn emphasizes will be a war extending for generations. Awash in tweets and twenty-four-hour news coverage, he yet writes, “things have not changed much since Machiavelli told his prince ‘if you are victorious, the people will judge what ever means you used to have been appropriate.’”
Flynn does part company with Trump (and, perhaps, with Secretary of State designate Rex Tillerson) in a major way regarding Russia. “There is no reason to believe Putin would welcome cooperation with us,” he writes. The Kremlin’s 2016 announcement of its intention to open new military bases on its western border and its plan to increase the readiness of its nuclear forces “are, rather, indications that Putin fully intends to do the same thing as, and in tandem with, the Iranians: pursue the war against us.”
Trump’s statements have been much friendlier, to say the least, toward Russia. But it’s easy to see what Trump would find attractive in Flynn’s fact-free bluster. Moreover, Flynn was the first big-name (or, at least, not completely obscure) national security figure to join his campaign, bringing badly needed credibility, for which Trump owes him a good deal. Yet this book reveals a man so utterly out of touch with the real world at home or in the Middle East that it’s hard to believe even Trump could take him seriously for long, or that a man whose former military colleagues now call “unhinged” will survive very long in the critical position to which he has been named.

2.

Though most are Republicans, neoconservatives have been among Trump’s most outspoken opponents. The Johns Hopkins military historian Eliot Cohen has led that opposition. While they have obvious points of overlap with Trump’s belligerence, neocons believe in constant, active global engagement by the US to advance both American power and values. They object to Trump as a leader who would pull back from the world, who does not understand the critical elements of power, and who is uninterested in promoting freedom and democracy.
Whenever there is a pause between military engagements, neocons tend to worry that America’s credibility—and therefore its security—is at immediate risk. Michael Ledeen (Flynn’s coauthor) is known for the “Ledeen Doctrine” (a term coined by Jonah Goldberg):
Every ten years or so, the United States needs to pick up some small crappy little country and throw it against the wall, just to show the world we mean business.
In exactly this vein, in The Big Stick Cohen posits that the invasion of tiny Grenada in 1983 helped restore American credibility after Vietnam. Recovery of American credibility today “will probably occur only when the United States actually does something to someone—wiping out a flotilla of Iranian gunboats,” for example.
An obsession with regime change in the Middle East—especially Iran—is another constant for neocons. Cohen was among the first to advocate invading Iraq and Iran and overthrowing other governments in the region as well—dubbing the effort “World War IV.” In his current book he offers a tepid defense of the US invasion but in the end admits that “the Iraq war was a mistake. The publicly articulated premise of an active and dangerous Iraqi weapons of mass destruction program was false.”
Unfortunately, his intellectual honesty does not extend to Iran. Throughout, he refers to Iran as a state in which nuclear weapons are impending. “The heart of Iran’s emerging military potential lies in its nuclear program,” he writes, without acknowledging that the elements of that program have been almost entirely removed, shut down, or subjected to around-the-clock inspection for at least fifteen years. “Once Iran does have nuclear weapons”—not “if,” but “when.” And again, “a nuclear- armed Iran will, eventually, pose a direct threat” to the US—not “would,” but “will.” This is not a matter of semantics. It will be a tragedy for the United States and the world if the conviction that Iran will always outsmart us leads to a failure to enforce the international nuclear deal or to an active American effort to undermine it.
Except for his failure to deal with the threat to the planet from climate change, one cannot quarrel with Cohen’s list of the principal dangers that immediately confront the US: China, Russia, North Korea, Iran, Islamist terrorism, and the ungoverned threats from uses of cyberspace and from nations in chaos. These dangers, however, vary disconcertingly in urgency from chapter to chapter. In the chapter on China, which Cohen believes is America’s greatest threat, Russia is “doom[ed] to long-term decline.” In the chapter on Russia, Iran, and North Korea, these three pose a greater threat than the possibility of major interstate war in Asia. In each of these countries he sees
a more dangerous erosion of norms, a routine simmering of war along numerous disputed borders, and the potential for the escalation of conflicts into much bigger and unanticipated disputes in which nuclear weapons could eventually come into play.
Does he imagine that a major war between the US and China would be nonnuclear?
Cohen sees a Chinese desire to establish hegemony in East Asia and a much more debatable intent to “reshape an international order in its image.” China’s combination of military and economic strength creates an unprecedented strategic problem for the US since even at the height of the cold war Russia was economically weak. Beijing’s aggressive encroachment in the South and East China Seas is a “potential trigger of global war.” Only a beefed-up “American force structure, alliance system, and mobilization capacity” will be able to deter it. But Cohen stops short of asking to what end this build-up should be directed. Should the United States try to restore its dominance in East Asia, or should its goal be to achieve a stable equality with a rising China?
In the West, Cohen writes, Putin is determined to reestablish Russia’s sway over its neighbors and to weaken and “perhaps ultimately destroy NATO.” Russia will do whatever it can by means of cyber- and information warfare to undermine NATO and the EU through the election of right-wing governments that would block both organizations’ ability to act. Cohen urges the permanent stationing of “substantial” US forces in Poland and the Baltic States and meeting Russia measure for measure in the use of propaganda and information warfare. Like Flynn, he argues that we need to greatly improve our willingness and ability to wage a “war of ideas” as we did in the cold war, this time against both Russia and Islamist extremists. It is not clear, however, just which of the many things he rightly objects to in Russian behavior he would have the US respond to in kind.
Overall, Cohen argues for “a substantially larger” US military, steadily funded at a cost of 4 percent of GDP (compared to 3.3 percent currently). While the US could afford that amount, the metric is misleading because the politically relevant measure is not the size of the national economy but the size of the federal budget. That choice, by Congress and the public, is what makes any particular level of defense spending affordable or not. Once the cost of entitlements and payments on the federal debt are met, defense spending that is 20 percent larger than today’s could, in a stable or smaller overall budget, force enormous cuts in the entire range of federal discretionary spending.
Perhaps inevitably for a book on the uses of hard power, the uses of diplomacy are nearly ignored. Cohen briefly nods to conventional wisdom—“American military power is the handmaiden of American statecraft.” And he gives diplomats a part in the US offense—the job of finding ways to “expose, enhance, and exploit splits among its opponents…and to subvert governments” we don’t like. But the constructive role of statecraft as a way to shape an international environment that solves problems and avoids conflict is not considered. Inevitable conflict defines Cohen’s world, a deep distortion of even this dangerous time in international affairs.
Richard Haass, the president of the Council on Foreign Relations, has a very different perspective. He has written a study of statecraft practiced by a country that is not just supported by its own alliances but is also deeply embedded in a multilateral system that touches on all its interests. Like Cohen, he sees a challenging international environment, but one amenable to solutions on almost every front. His is a relentlessly practical, nonconfrontational, problem-solving approach. The book is as much about the process of diplomacy as it is about substance: its leitmotif is flexible, informal “consultations”—a word that appears over and over again. Haass generally puts practice—what is achievable in a particular situation—ahead of principle.
The differences between Cohen’s worldview and Haass’s nonideological, rules-based, liberal internationalist approach are evident everywhere. The two men, for example, would probably describe Russia’s subversion and invasion of Crimea and eastern Ukraine in equally derogatory terms. In response, Cohen seems to suggest providing more arms to Ukraine, an escalation that would never overcome the dominant position of Russia, Ukraine’s neighbor across a long, undefended border. Haass is right to quietly point out the obvious: that putting NATO membership for Ukraine and Georgia on hold (neither comes close to meeting NATO membership requirements in any case) is part of the answer to this nasty situation.
Haass proposes what he sees as a fundamentally new concept of international relations. He calls it the “sovereign obligation” of states to individuals and states beyond their borders, in contrast to the traditional “sovereign responsibility” of states to citizens and conditions within their borders. This, he says, is Westphalian sovereignty updated for a globalized world. Actually, he calls it realism updated, lest anyone think him unaware of the continuing importance of major-power rivalry. But although he tries to underline its importance with the label “World Order 2.0,” sovereign obligation seems simply a description of a change that has been underway for several decades.
Borders haven’t disappeared, and won’t, but they have become more porous. Whether it’s fisheries or currencies, air pollution or information (including nuclear know-how), exploding levels of transnational investment or carbon dioxide, transnational crime or trade, just about the only resource that doesn’t cross borders more easily and in much greater volume today than decades ago is people. By acts of commission or omission, states impinge much more heavily on others. Governments have responded by adopting a huge variety of treaties, rules, agreements, codes of conduct, coalitions, conventions, accords, and ad hoc procedures. This is what the globalization of several decades has meant in practice: a constantly widening net of multilateral arrangements enfolding new issues and norms of behavior that cross borders.

3.

Like many realists, Trump thinks America does too much in the world and cares too much about others’ quarrels, suggesting that he will pull back its international engagements. Unlike realists, necons, or liberal internationalists, he doesn’t see the connection between America’s alliances and American security. He thinks money spent to strengthen other nations politically, economically, and militarily is wasted—a view that conflicts with those of Republican and Democratic presidents back to Truman and the Marshall Plan. On the other hand, “Make America Great Again” suggests a highly engaged superpower with the clout and the will to dictate events. We’ll “take their oil,” build a wall and force Mexico to pay for it, and “take out” terrorists’ families regardless of international law. We’ll force China to accept changed terms of trade, and if that causes a trade war, “who the hell cares.” We should “greatly expand” our nuclear forces and welcome the resulting arms race because “we will outmatch them at every pass and outlast them all.”
Some of this is surely posturing: shaking things up and trying to unsettle international opponents. Some is the result of ignorance that may be modified in office. Some is Trump’s well-established practice of beginning negotiations by taking something that has already been agreed to off the table and demanding a concession to put it back. This may occasionally work, but by and large what works in real estate deals is not transferrable to international negotiations. The One China policy he has questioned, for example, as Trump will discover if he tries to challenge it once in office, is simply not a bargaining chip for China. As Ambassador Nicholas Platt, a prominent China expert, put it, “One China is not a bargaining chip, it’s the table.”
Notwithstanding Rex Tillerson’s many international connections and geographically wide experience advancing the interests of ExxonMobil, and his statements at the confirmation hearings, the policies that the secretary of state–designate will likely follow on most of the issues that will confront him are going to remain a mystery until he begins to execute them. There is simply no record on which to base a prediction.
In the quietest of times Trump’s policies would be alarming enough. But this is, nearly all agree, a particularly dangerous time of rapid and fundamental change in the military, economic, and political dominance to which the United States is accustomed, exacerbated by Islamist terrorism and technological transformation. North Korea’s rapidly growing nuclear and long-range missile capability has barely made it onto most lists of threats the next president must confront, but it is an urgent menace for which there are few good answers. Moreover, the US has limited resources and much that demands fixing at home.
Public opinion doesn’t provide much guidance. In different spots in his book, Cohen quotes the opposed results from two Pew Research Center polling questions in 2014, apparently without noticing the contradiction. One found that “more than half of Americans believed that the United States was not doing enough to solve the world’s problems.” The other found that roughly half of respondents feel that the US “should mind its own business internationally and let other countries get along the best they can on their own.”
Clearly this is a time for rethinking many long-established claims and convictions, and for new foreign policies. Who will provide them? As threatening as the external environment is, it could easily become much worse.
—January 12, 2017

17.1.17

Mitul k.u.k.Europei

Mircea PLATON 


Mitul celei de „A Treia Europe”, al Europei chesaro-crăiești ca spațiu macro-idilic, al oazelor de bunăstare și fericire etnică confederate sub herbul cotletelor imperiale ale lui Franz Josef, cotlete care semănau atît de bine cu acvila bicefală habsburgică aterizînd cu capul în jos pe buza de sus a monarhului și cuprinzîndu-i obrazul cu aripile, acest mit e încă popular în rîndul intelighenției românești post-decembriste. E un mit pe care, în mod curios, noua școală istoriografică dedicată trup și suflet demitizărilor istoriei naționale nu a simțit nevoia de a-l dezumfla. Sau de a-l nuanța măcar. De a-i adăuga și niște umbre care să-i dea o oarecare adîncime. De a avansa ipoteza că acvila era, de fapt, un Fledermaus. Nu. A Treia Europă e un poster turistic făcînd reclamă călătoriilor în timp într-o lume în care microcosmosurile etnice gravitau ordonat în jurul unui ax germanic. Într-un fel, mitul k.u.k.Europei e mitul „seriozității germanice” în versiune de export pentru Orient. Aceeași seriozitate, doar că agrementată de valsuri. Un paternalism ceva mai dănțuitor, în loc de spiritul de cazarmă prusac. La o primă vedere, mania pare inocentă, un joc senil cu trecutul. Considerat mai îndeaproape, escapismul k.u.k.European contribuie în mod semnificativ la defectuoasa relație a românilor cu propriul lor trecut și astfel la criza identitară din prezent. Așa-zisa „gestionare” a trecutului s-a făcut în România ultimelor șapte decenii în numele sloganului „trecutul nostru e mai bun decît trecutul vostru”, acolo unde „trecut” e de fapt un mare X care poate însemna orice de la „informatori”, la „mituri”. Intelighenția din România a învățat să schimbe trecuturi cu viteza cu care mecanicii de Formula 1 schimbă cauciucurile la mașinile Ferrari: un scurt pit stop, cîteva rotiri de manivelă istoriografică, realimentarea financiară și România reintră pe pista învîrtirii în gol.
Cît timp viii sunt prinși în acest lanț nesfîrșit al reîncarnărilor mercenare, singurii oameni dezinteresați rămîn morții, răposații, strămoșii, cei care nu se mai pot răsuci decît de indignare. De aceea, consider că istoriografia, mai degrabă decît filosofia, politologia sau alte discipline umaniste care preferă conceptele și se pot dispensa de personalități (în toate sensurile cuvîntului), va deveni din ce în ce mai mult zona în care va prinde cheag o nouă conștiință națională la români. Întreaga lume de azi și înțelesurile ei se pot negocia. Și se negociază intens. Dar tipul de prezență, statornică și în același timp eluzivă, a trecutului, a istoriei, scapă oricărei negocieri. Și, prin aceasta, după cum spunea cîndva A. D. Xenopol, e sfînt[1].
Un astfel de strămoș trezvitor e și Romulus Cîndea, ale cărui scrieri de istorie națională și religioasă ne sunt oferite într-o bună ediție îngrijită de Mircea Tomuș, introdusă de Ioan-Aurel Pop și cu un foarte interesant studiu-prefață de Constantin Necula.[2] Romulus Cîndea s-a născut la 7 octombrie 1886 în Avrig, Sibiu, în familia protopopului Ioan Cîndea. Romulus Cîndea face clasele primare la școala în limba germană din Avrig și, apoi, la Sibiu, unde își continuă studiiile urmînd cursurile Liceului Evanghelic German. În 1905 de înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, al cărei Doctor devine în 1912. În 1910-1911 studiază Literele și Filosofia la Universitatea din Berlin, iar între 1911 și 1914 urmează cursurile Facultății de Istorie și Filosofie a Universității din Leipzig, unde devine Doctor în Filosofie în 1916. În perioada 1915-1919 predă istoria bisericească, pedagogie, didactică, metodică și psihologie la Institutul Teologico-Pedagogic din Sibiu. Din 1919 predă la Cernăuți, mai întîi la Facultatea de Teologie, unde e titular al cursului de Istorie bisericească universală, apoi la Facultatea de Litere și Filosofie din Cernăuți, unde e titular al catedrei de Istorie universală medievală, modernă și contemporană (1922-1940). În anul școlar 1923-1924 este decan al Facultății de Litere și Filosofie, iar în 1925-1926 este rector al Universității din Cernăuți. În 1927 este ales primar al Cernăuțiului. În 1929 este ales membru corespondent al Academiei Române. Între 1940 și 1947 este profesor de Istorie universală la Universitatea din Cluj, care între 1940 și 1945 s-a strămutat, din cauza Diktatului de la Viena, la Sibiu. În 1947, Romulus Cîndea se pensionează și se retrage la Avrig, în casa părintească. Moare în 1973.
Conform documentelor CNSAS obținute de Constantin Necula și publicate în prefața sa, Romulus Cîndea a scăpat de persecuțiile comuniste pentru că în epoca interbelică s-a ținut departe de legionarism, iar pe durata celui de al doilea război mondial s-a manifestat la cursuri ca un „neîmpăcat dușman al nemților și în special al sașilor din Ardeal”, conferențiind pe tema conflictelor istorice dintre români și sași sau Curtea vieneză[3]. Apropiat, în Bucovina, de Ion I. Nistor și de PNL în epoca interbelică, Romulus Cîndea și-a petrecut anii celui de Al Doilea Război Mondial colaborînd cu fruntași ai PNȚ. Refuzînd să fie un om al extremelor, al modernizării de tip fascist, Romulus Cîndea a rămas un naționalist creștin de modă veche, de secol al nouăsprezecelea. Tocmai din acest motiv studiile și articolele sale ne îngăduie să privim naționalismul românesc de dinainte de Primul Război Mondial și din epoca interbelică dintr-o perspectivă mai amplă.
În genere, literatura istoriografică, politologică și jurnalistică dedicată naționalismului românesc pune radicalizarea naționalismului românesc interbelic pe seama faptului că România Mare avea o structură demografică alcătuită din circa 70% români (de la 92% în România Mică) și 30% de alte (20 de) origini etnice. Înfăptuirea idealului unirii tuturor provinciilor românești într-o singură țară a avut ca revers diminuarea ponderii demografice a elementului etnic românesc în noul stat al României Mari. Mare pe hartă, România interbelică era micșorată etnic, fragmentată cultural, un mozaic de naționalități alcătuind un stat multicultural. În atari condiții, continuă narațiunea-standard, românii au intrat în concurență cu minoritarii pentru locuri în universitățile nepregătite pentru o asemenea creștere masivă a numărului de studenți, au intrat în concurență și în domeniul meseriilor liberale și, din această cauză, naționalismul românesc a izbucnit în manifestări și mișcări politice radicale, de tipul legionarismului. Acest tip de radicalizare, continuă istoria, a fost posibil și datorită faptului că marea masă a poporului și electoratului român oricum era compusă încă din țărani, adică din oameni care, conform lui Horia Roman Patapievici[4], au „degradat” viața politică a României interbelice introducînd în joc, odată cu abolirea votului cenzitar și ieșirea la vot a „României profunde”, un „mental arhaic” sau „reprezentări arhaice” care cereau revenirea la forme de viață „colectivist-comunitare”. În această versiune, naționalismul românesc interbelic e de sursă proprie, rod al „mentalului arhaic” al românilor iritați de concurența minoritarilor. Completată cu mitul unei Europe Centrale ca sistem de microcosmosuri etnice viețuind armonios sub oblăduirea patriotismului civic habsburgic – al fidelității față de Viena adică –, această versiune a istoriei noastre lasă România Mare în ipostaza de mauvais sauvage al civilizației europene.
Ceea ce nu prea am văzut luat în discuție însă e modul în care naționalismul românesc interbelic a incubat în imperiile (austriac, rus) cărora le-au aparținut provinciile românești unite în 1918 țării. Nu e un secret pentru nimeni faptul că naționalismul liderilor decolonizării din anii ‘50–‘60 ai secolului trecut era (și) de proveniență metropolitană. „Erasmus laid the egg that Luther hatched”, spuneau teologii din epoca Reformei acuzîndu-l pe Erasmus că a „ouat” Reforma pe care apoi a „clocit-o” Martin Luther. Nu e exagerat așadar să avansăm ipoteza că o componentă semnificativă a naționalismului românesc interbelic era de sursă imperială. Cînd spun acest lucru, mă refer la faptul că românii din Imperiul Habsburgic/Austro-Ungar, din rîndul cărora provenea și Romulus Cîndea, au adus cu ei în România Mare un tip de naționalism sceptic față de iluziile statelor multiculturale, iritat deja de modul în care fostul centru imperial se folosise de limbajul patriotismului civic, al loialității față de dinastie, pentru a manipula, învrăjbi și supune minoritățile naționale din cuprisul imperiului. Astfel încît, în 1918, România Mare nu a luat la sîn doar minorități care, poate, uneori, în parte, nu se simțeau confortabil între cadrele unui stat național-unitar, ci și români cu practica și frustrările „minoratului” etnic îndelung exersat între cadrele unui fals paradis multicultural.
Tocmai aceste sechele ale cinismului imperial transpar și din cele mai interesante pagini ale lui Romulus Cîndea. Iată, de exemplu, cum descrie Romulus Cîndea atmosfera în care românii ortodocși au reușit să își ridice catedrală în Sibiu, oraș pe care îl cunoștea bine: „În 1906, catedrala cea nouă fu sfințită în cadrele unor sărbări care luară proporțiile unei uriașe manifestări de vigoare națională, în orașul unde gospodăria săsească, bine închegată și egoistă, teroriza în tăcere, iar elementul unguresc, pripășit aici cu ajutorul guvernului ostil, amenința pe față”[5]. Conviețuirea nu era așadar una neapărat armonioasă, ci mai degrabă tensionată, așezată sub semnul unui fel de anarho-tiranie, în care elementul german reprezenta autoritatea/tirania la care puteau apela românii pentru a scăpa de hărțuirea/anarhia maghiară. Cîndea pomenește de româncele bătute pe stradă cu ciomege pe spinare de către maghiarii care strigau „poftim România Mare” în 1917[6] sau de persecuțiile, arestările și umilințele la care au fost supuși țăranii sau preoții ortodocși români între 1916 și 1918 de către autoritățile maghiare care le cereau românilor să nu se mai numească „români”, ci „maghiari greco-orientali”[7].
Conform lui Cîndea, anarhia maghiară era una de extracție „asiatică”. Romulus Cîndea scrie că maghiarii aveau, față de națiunile care locuiau între granițele Ungariei din 1914, „atitudinea despotului asiatic și tindeau la nimicirea oricărei vieți culturale și politice naționale”: „Popor de altă origine decît popoarele indoeuropene, ungurii au păstrat ceva din istețimea ascunsă a nomadului, o prefăcătorie pe care o are nomadul călător dintr-un loc în altul, care nu respectă obiceiurile și avutul nimănui, o prefăcătorie care-l face pe om să surîdă atunci cînd în gînd îți pregătește moartea”[8]. Clișeele orientaliste folosite de Cîndea în 1926 erau curente în epocă; ele fuseseră folosite și de englezi sau francezi împotriva germanilor (‟the Huns”) în timpul Primului Război Mondial. Henri Massis va dezvolta aceste locuri comune în celebra sa carte Défense de l’Occident (1928), în care elaborează asupra înrudirilor dintre „asiatismul” german și cel rusesc. În timpul Războiului Rece, tropul „despotismului asiatic” a fost transformat în concept istoric cu legitimitate quasi-academică de către marxistul german convertit la antisovietism Karl Wittfogel, în opul Oriental Despotism: A Comparative Study of Total Power (1958), și apoi folosit cu asupra de măsură pentru a explica originea și mecanismele de funcționare ale Uniunii Sovietice[9].
Cîndea însă nu avea ambiția în acest caz de a construi mari sisteme de filosofie istorică, ci își manifesta doar exasperarea față de națiile a căror autoproclamată „superioritate” le dădea mînă liberă la crime, cum ar fi masacrul Otoman al armenilor: „Cînd Statele Unite ale Americii de Nord a protestat împotriva barbariilor comise de turci contra armenilor, un mare ziar german a trădat un secret politic. ‘Wir haben den Armenien geraten, sich dem Herrenvolk des Türken zu fügen!’ Herrenvolk der Türken! Aceasta este concepția cea adevărată a ungurilor: a fi popor exploatator. Prusacii ‘Herrenvolk’, turcii ‘Herrenvolk’, ungurii ‘Herrenvolk’. Iar popoarele alcătuitoare de stat din Germania, Ungaria, Turcia – jertfa ce trebuie să se aducă molohului de ‘Herrenvolk’”[10].
Imaginea aceasta, a subteranei în care au fost românii siliți să trăiască de către „rasele superioare” ale Imperiului Habsburgic/Austro-Ungar, apare cel mai pregnant în articolul „Biserica ardeleană în anii 1916-1918”, în care Cîndea descrie întemnițarea preoților români pe perioada Primului Război Mondial: „Dar nu numai internați fură preoții, unii dintre ei, destul de mulți, fură chiar întemnițați și ținuți mai mult decît un an în temnițile de stat ale Clujului. Cum în Roma veche din timpul persecuțiunilor creștine exista și o ‘Roma sotterranea’, așa se prefăcuse Clujul în două orașe: Clujul vechiu dușmănos, iubitor de petreceri și de lux, și Clujul nou, Clujul temnițelor scunde și umede, care gemeau de români, preoți, învățători, țărani, femei, copii. Cei mai mulți dormeau pe lespedea goală și rece; și zilnic le sunau în urechi numele celor ce erau somați să se prezinte, acuzați fiind de ‘trădare’. Zidurile negre ale Clujului acestuia al tuturor blestemelor cîte ar putea povesti!”[11]. Cîndea menționează și neomenia unor șvabi care, în timpul Primului Război Mondial, „le vindeau pe bani” românilor deportați printre ungurii din comitatul Șopron „pînă și apa de băut”.[12]
Dar ceea ce îl făcea pe Romulus Cîndea, un om altminteri trecut prin școli germane, să deteste cultura germană era faptul că aceasta era în mare măsură un vehicul al mesianismului germanic, mesianism de la care se molipseau și alte popoare din Imperiul Habsburgic care își luau limba și cultura germană drept pavăză și justificare ale propriului lor mesianism național, oricît de ridicol ar fi fost el în esență. Ca exemplu al acestei simbioze, între elementul germanic dominant, autoritar, și germanizanții de alte etnii din teritoriu, încurajați de austrieci doar pentru a-i slăbi pe români, Cîndea se oprește la inaugurarea Universității din Cernăuți în 1875, la aniversarea de către austrieci a o sută de ani de la raptul Bucovinei. După cum arată Cîndea, Universitatea din Cernăuți avea rolul de a germaniza populațiile Bucovinei. De aceea, suplica românilor de a avea cursuri în limba română măcar la Drept, a fost întîmpinată cu ostilitate și dispreț de autoritățile și profesorii austrieci, care găseau că în limba română nu se poate face știință. Universitatea din Cernăuți trebuia să rămînă una germană: „Acest caracter negativ, de slăbire a elementului românesc, se vede și din felul cum s-a desfășurat acea Vereinigungsfeier, mult așteptată de nemți, evrei și ruteni: cortegiul festiv, care avea să meargă la inaugurarea statuii Austriei și apoi la cea a Universității, era deschis de-un ‘banderiu de huțani’, urmînd clerul în frunte cu… cel israelit! Proslăvirea germanismului la Universitate nu era un imn cîntat culturii germane, ci mai mult o jignire a elementului autohton. În discursurile și adresele omagiale pentru noua Universitate […] reprezentanții germanismului autentic, fără să aibă idee de trecutul bietei țărișoare, îmbrăcată în haine de sărbătoare ce-i ardeau trupul, s-au încîntat de răspîndirea culturii germane în Răsărit. Unul dintre ei, economistul, vestit mai tîrziu, G. Schmoller, atunci reprezentant al Universității din Strassburg, descoperi în avîntul său liric-istoric vechi legături între Bucovina și Alsacia, ai cărei căpitani de Strassburg au fost Habsburgi!” În condițiile în care Bucovina avea legături istorice cu România, legături pe care nu le pomenea nimeni, decît, poate, pentru a le bagateliza, e lesne de înțeles scepticismul lui Cîndea față de sofisticatele manipulări ale istoriei la care se dedau reprezentanții culturilor și „raselor” superioare și animozitatea lui de o viață față de reprezentanții culturilor de „Herrenvolk”. Mai ales cînd aceștia își ascund propriul naționalsm feroce sub sloganuri despre cultura înaltă, idealuri umaniste și patriotism civic: „Dar discursul festiv al Decanului Facultății de Drept din Cernăuți, Schuler-Libby, era o necontenită pălmuire a românismului. Sasul din Transilvania, fost profesor la Academia juridică din Sibiu, parcă aduse cu sine ura seculară dintre sași și români. Tot ce a fost trecut moldovenesc aici fu batjocorit: tot disprețul fu aruncat în obrazul Moldovei; constant și cu grijă acest sas bătăios numea pe ruteni înaintea românilor, ca să arate apoi că Universitatea cea nouă trebuie să fie o contrapondere împotriva ‘oarbei îngîmfări naționale’ și împotriva acelora ‘care privesc unirea popoarelor (adică conglomeratul etnic din Austria) cu ochi răi și resping cu copita barbarului știința germană’”. Dezgustat față de tipul de „cosmopolitism spiritual” predicat la inaugurarea Universității din Cernăuți, Cîndea notează: „Și Ștefan Vodă dormea somn adînc în mănăstirea de la Putna”[13]. Aceste rînduri ne silesc să căutăm o altă explicație opoziției lui Romulus Cîndea față de revenirea la catedră a lui Eugen Ehrlich, după 1918, cînd Universitatea din Cernăuți devenise românească. E adevărat că Ehrlich era un cercetător și profesor de mare și meritat prestigiu[14]. Dar explicația lui Lucian Nastasă cum că opoziția lui Cîndea față de revenirea lui Ehrlich, refugiar pe timpul războiului în Elveția, ar fi avut de a face cu teama mediocrului Cîndea de a intra în concurență cu strălucitul Ehrlich mi se pare un simplu proces de intenție.[15] Ce e adevărat e că Ehrlich se manifestase ca prieten al românilor la Universitatea din Cernăuți, fiind apreciat ca atare chiar și în paginile Neamului Românesc a lui N. Iorga[16]. Pe de altă parte, Ehrlich însuși recunoștea în 1910, vorbind unei delegații de studenți români, că: „Din nenorocire nu am ajuns încă să stăpînesc deplin limba română astfel încît să pot grăi cu d-voastră în limba românească cum aș vrea. Dar cred că voi putea să vă înțeleg, chiar fiind a vă răspunde în o altă limbă: nu numai în limba germană, ci și în limba franceză, italiană și engleză”[17]. Așadar, opoziția lui Cîndea față de revenirea lui Ehrlich în rîndurile corpului profesoral poate să fi avut ca origine nu sentimentul de inferioritate al profesorului român, ci o atitudine (antrenată și iritată de vicisitudinile traiului în raiul multicultural k.u.k.) intransigent-principială de tip german față de profesorii care nu cunoșteau noua limbă de predare a universității.
Imperialismul cultural are ca pandant și imperialismul economic, al cărui rezultat este extincția meșteșugurilor locale și pierderea tradițiilor estetice, dezrădăcinarea omului, transformarea lui din producător sau meșter local în consumator. Adică are drept efect sărăcirea spirituală a țăranului român, transformarea lui în ceea ce aș numi „mizerabil”, adică în consumatorul deșeurilor altora. Astfel, scriind despre Miron Cristea ca episcop de Caransebeș, Cîndea notează: „Problema conservării naționale îl preocupa așa de mult că și la deschiderea adunării eparhiale (b.o. la sinodul din 1912) stăruia, în fața deputaților sinodali, pentru o acțiune sistematică în favoarea păstrării portului strămoșesc, amenințat cu pierderea caracterului său de discretă artă originală prin inundarea, la sate, a mărfurilor ieftene și rele, aduse de negustori străini. Este destul de semnificativă critica ce o făcea episcopul acestor tendințe rele, în anul 1912: ‘Portul țăranilor noștri… este străin, luat de la șvabi. Șuba cea frumoasă bănățenească și cămășile albe au dispărut. Abia le vezi, din Paști în Crăciun, la 2-3 inși. Opregul la femei e înlocuit cu zdrențe nemțești. Dară chiar și femeile, care se mai poartă românește, au părăsit din hainele lor cusăturile și formele vechi bătrînești, care singure-s românești, și au introdus forme străine de ornamentica noastră’”[18]. Înstrăinarea sufletească e acompaniată, desigur, de sărăcirea exterioară, de piederea pădurilor obștii românești pe care guvernul maghiar pune mîna cu ajutorul sistemului „preconizat de Viena de a diviza și stăpîni” infiltrînd în fruntea obștii românești oameni recrutati dintre „acei nenorociți romaîni pe care, fie ambiții jignite, fie pofte nemăsurate, îi mînară în tabăra dușmanilor bisericii noastre”. Tacticile k.u.k. includeau cultivarea patimilor, mărirea abuzurilor, întețirea luptelor și demoralizarea intelectualilor idealiști gata să lupte pentru comunitatea românească și drepturile ei.[19]
Cîndea era un naționalist organicist de secol al nouăsprezecelea, dascălii lui fiind N. Iorga și Karl Lamprecht, istorici de la care a învățat despre rolul „permanențelor”. De aceea spunea Cîndea în „Introducere în științele istorice”, prelegere din 30 octombrie 1941: „Fiecare națiune, care e vrednică să trăiască, va contribui, cu energia sa spirituală specifică, cu tendințele sale spre ideal, cu drepturile sale, cu suferințele sale, cu jertfele sale de sînge, cu defectele, cu crimele sale chiar, ca și cu eroismul său, cu tot ce are ea caracteristic, la istoria umanității. O națiune nu răsare spontan și subit ca Minerva din capul lui Jupiter. O națiune este rezultatul năzuințelor și vieții unui întreg șir de generații. O națiune are o tradiție, care se îngemănează, pe cît posibil, cu tradiția generală a omenirii”. Așadar Cîndea opunea „cosmopolitismului spiritual” care ar uni umanitatea la nivel de elite conștiința unei „tradiții generale a omenirii” care ar uni-o la nivel profund, de rădăcini.
Probabil că tocmai această înrădăcinare, biografică și intelectuală, în lumea veche l-a făcut pe Cîndea să dezaprobe huliganismul legionar, și el purtător, la urma urmelor, de cultură imperială germană. Vorbind în Senat în 1931 despre Reforma învățămîntului superior, Cîndea se pronunța clar în favoarea rostului național al universităților „oricît de internațională este știința”[20]. Dar, atrage el atenția, studenții nu trebuie încurajați să asume identitatea de bursieri huliganici: „Dlor, eu nu cer ca studenții noștri să cerșească pe la colțuri de stradă, dar cer o mai mare seriozitate din partea conducătorilor în ce privește ajutoarele pe care le dă statul. Să se dea cît de multe ajutoare băieților capabili care se ridică din țărănimea noastră, să se dea cît mai multe ajutoare, ca să ne putem folosi, mai tîrziu, cît de mult de studenții aceștia, pentru că ei, studenții de astăzi, vor fi conducătorii de mîine ai țării noastre. Dar să se dea așa cum dă tatăl cel bun, care își iubește copiii cu severitate, și-i bate cînd este nevoie, ca să crească așa cum trebuie să crească, să-și poată iubi părinții din care au ieșit și să-și poată stima și iubi totdeauna țara. Fiindcă nu este un lucru de folos și de mîndrie, pentru țara noastră, ceea ce fac unii studenți, cînd sparg geamurile și se plimbă pe străzi huiduind în dreapta și în stînga, pentru că străinătatea care generalizează nu vede decît lucrurile acestea și nu vede ce fac studenții cei buni, care lucrează în camerele lor modeste și prin seminarii și laboratoare”[21]. Desigur că, patriarhal fiind, Romulus Cîndea nu prevede și posibilitatea ca statul să dea ajutoare și fetelor ridicate de la țară, ci doar băieților. Care mai trebuie din cînd în cînd altoiți pentru a crește cum se cuvine și a da rod!
Acesta este portretul omului care, ca istoric, a dat de altminteri foarte bune studii despre „Concordate: Un capitol de istorie publică” și „Catolicismul în Moldova în secolul al XVII-lea” (capitol din teza de doctorat în germană), studii adunate în acest volum și care se citesc cu plăcere și folos și în ziua de azi, alături de foarte frumoasele evocări ale lui Alecu Hurmuzachi, Andrei Șaguna, Vladimir Repta, Constantin Morariu sau ale Arborosenilor. Cartea e a unui personaj care, trăind într-o lume multiculturală așezată sub hegemonie germanică, se întreba cum se pot descîlci toate ițele și armoniza toate interesele contrare și ajungea la următoarea concluzie: „Dar pînă a afla un ‘modus vivendi’ paguba cade tot în sarcina românului, căruia obosit de atîta trudă și îndopat peste măsură cu ‘civilizația’ străină, încep a i se îndoi genunchii de atîta povară”[22].

[1] “Pentru viaţa unui popor nici o carte nu este atît de însemnată ca aceea care cuprinde istoria sa. Noi, poporul român, nu suntem cele cîteva petice de generaţii care trăim astăzi, ci toţi cîţi am fost şi vom mai fi Români, împreună. Conştiinţa istorică a celor din viaţă ne pune în legătură cu trecutul şi ne pregăteşte pentru viitor; între ceea ce este şi ceea ce a fost trebuieşte să fie un şir natural, altfel stăruinţa omului spre a cunoaşte trecutul nu are nici un înţeles. Voim să cunoaştem trecutnl spre a ne înţelege pe noi înşine şi îndată ce îl cunoaştem rău, rău ne înţelegem. Pentru aceea a falsifica istoria este o faptă vrednică de cea mai aspră osîndă, de vreme ce ea ne falsifică conştiinţa naţională. Tot ce-a fost e sfînt, fiindcă a trecut şi nu se mai poate schimba”, scria A. D. Xenopol în articolul premonitoriu ” Radicalismul în învăţămînt şi în cărţile didactice” publicat în Convorbiri literare XI: 6, 1 septembrie 1877. Vezi Convorbiri literare: Corpus de texte reprezentative I:3 (Iași: Ed. Convorbiri literare, 2016).
[2] Romulus Cîndea, Studii și articole (București: Editura Academiei, 2015). Dacă mai adăugăm că volumul îi are ca referenți științifici pe Mircea Păcurariu și Ovidiu Moceanu și ca redactor de carte pe Magdalena Bedrosian, vom înțelege de ce ediția e un model de convergență între filologi, istorici și teologi.
[3] Constantin Necula, ”Recuperarea unei memorii istorice – profesorul, istoricul și universitarul Romulus Cîndea”, în Romulus Cîndea, Studii și articole, pp. 10-21, 20.
[4] Vezi conferința ”Anatomia unei catastrofe” publicată în volumul Politice (1996).
[5] Cîndea, Studii și articole, 205.
[6] Cîndea, Studii și articole, 265.
[7] Cîndea, Studii și articole, 259.
[8] Cîndea, Studii și articole, 241.
[9] Vezi Mircea Platon, ”Astolphe de Custine’s Letters from Russia and the Defense of the West: Patterns of Prejudice from Henri Massis to Walter Bedell Smith”, în Russian History 43:2, pp. 142-180; “‘Protracted Conflict’ The Foreign Policy Research Institute ‘Defense Intellectuals’ and Their Cold War Struggle with Race and Human Rights”, în Du Bois Review: Social Science Research on Race 12 (2), pp. 1-33.
[10] Cîndea, Studii și articole, 242.
[11] Cîndea, Studii și articole, 249.
[12] Cîndea, Studii și articole, 209.
[13] Cîndea, Studii și articole, 297. Vezi și p.320.
[14] ‟Alături de Emile Durkheim şi Max Weber, Eugen Ehrlich este considerat unul din fondatorii sociologiei dreptului, opera sa – în principal Grundlegung der Soziologie des Rechts (Leipzig, 1913) – fiind extrem de apreciată mai ales în SUA şi Japonia. Evreu de origine, convertit apoi la catolicism, Ehrlich s-a născut la Cernăuţi în 1862, iar după studii superioare strălucite s-a specializat în drept roman, în 1896 fiind invitat la Universitatea din Viena ca profesor extraordinar, pentru ca din 1900 să devină titular la cea din Cernăuţi, unde va fi şi rector în 1906-190784. Totodată, Eugen Ehrlich a fost şi unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Şcolii austriece a ‘dreptului liber’, iar unul din discipolii săi celebri a fost ‘spontaneistul’ Friedrich von Hayek, profund ostil lui Marx şi lui Freud, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice în 1974, propovăduitor al ‘societăţii deschise’”, scrie Lucian Nastasă în ”Studiul introductiv” la volumul Antisemitismul universitar  în România (1919–1939), ed. Lucian Nastasă (Cluj-Napoca : Editura Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale/Kriterion, 2011), pp. 45=46.
[15] Lucian Nastasă, ‟Studiul introductiv”, Antisemitismul universitar  în România (1919–1939), 44.
[16] Liviu Papuc, Olga Iordache, editori, Deceniul limpezirii 1906-1916. Bucovina sub lupa Neamului Românesc a lui N. Iorga (Iași: TipoMoldova, 2015), 415-416.422. Pentru atacuri la adresa lui Ehrlich care ar fi îndrăznit să pîngărească mormîntul lui Ștefan cel Mare ducînd un grup de turiști evrei la Putna, vezi p. 559-560. Atmosfera inflamat naționalistă produsă de tacticile administrației de la Viena nu servea interesele armoniei interetnice.
[17] Papuc, Iordache, Deceniul limpezirii 1906-1916, 416.
[18] Cîndea, Studii și articole, 207.
[19] Cîndea, Studii și articole, 207.
[20] Cîndea, Studii și articole, 319.
[21] Cîndea, Studii și articole, 338.
[22] Cîndea, Studii și articole, 44.

16.1.17

Operațiunea ”Perdeaua de fum”: Cum l-au transformat pe Coldea in Ceausescu


coldea



Nu ne referim, cum ar fi unii înclinați să creadă, la metamorfoza unui ofițer cam mediocru – după unele surse – de informații la statutul de dictator al serviciului, al justiției ori chiar al întregii țări. Ci la o foarte interesantă paralelă între ce i s-a întîmplat lui Ceaușescu post-mortem, deloc întîmplător, și ce i se întîmplă azi lui Coldea, cînd a devenit clar că e scos din schemă. O comparație care ne va ajuta să înțelegem și la ce să ne așteptăm în viitor, de pe urma acestui scandal. Adică la nimic bun.

Cei mai copți își amintesc și azi un fenomen petrecut imediat după fuga dictatorului, în 22 decembrie 1989. În întreaga presă nou apărută ori transformată peste noapte, s-a născut un anti-cult al dictatorului și al soției sale, căruia li se puneau în cîrcă toate relele regimului. Ei și numai ei, plus rubedeniile cocoțate în funcții, plus odraslele lor, făcuseră tot. În casa din Primăverii, modestă în raport cu palatele baronilor de azi, operatorii TVR-L(iberă) erau instruiți să filmeze robinetele din baia dictatorilor la lumina lămpilor cu sodiu, pentru a putea fi prezentate ca fiind din aur curat. Nu erau. Ceaușescu, dictatorul dement și criminal nu era, totuși, un împătimit al luxului personal. Mîncarea preferată era roșii cu brînză și circula cu Dacia 2000, deși avea un Rolls Royce primit cadou în garaj.

Se aruncau pe piață inclusiv informații aiuritoare, potrivit cărora dictatorul își făcea transfuzii regulat cu sînge de bebeluși și altele asemenea.
Și oamenii credeau, din două motive.
Primul, pentru că crezi ceea ce vrei să crezi.
Al doilea, că nu ar fi văzut motivul pentru care noua presă liberă să mintă ori să exagereze.
Gata, cenzura și controlul dispăruseră.

Din păcate, a existat un motiv foarte puternic pentru care s-a derulat campania deșănțată anti-Ceaușescu în primul an de după revoluție.

Unul extrem de pragmatic.
Noua democrație pornea la drum cu instituții noi, Parlament democratic ales în primul rînd, servicii secrete reînființate, partide politice noi.

Toate acestea reclamau legi noi.
Iar legile trebuiau atent elaborate, pentru ca foștii securiști și comuniști să nu aibă de suferit în noile cariere. Unele, de mare succes.

Punînd totul în cîrca familiei Ceaușescu, la vremea respectivă s-a abătut atenția opiniei publice de la necesitatea unor legi ferme și adecvate momentului.
Ceaușeștii nu erau nici pe departe singurii vinovați de tragedia României comuniste. În realitate, existase un mecanism odios, masiv și bine pus la punct. Locul unui dictator era luat imediat de altul, grație sistemului.

Ori, tot acest sistem, oamenii săi, ar fi fost puși în pericol de impunerea, în 1990, spre exemplu, a unei legi a lustrației, care să-i scoată definitiv sau temporar din cărți.
Perdeaua de fum anti-ceaușistă a avut un rol crucial în ”fentarea” unei asemenea legislații. Drept urmare. Sistemul a mers bine mersi înainte, cu altă față, mai umană, dar tot putred și corupt pe interior.

Nu altfel se întîmplă azi, în cazul scandalului din servicii și justiție amorsat de atacurile la adresa lui Florian Coldea ori Laura Kovesi.

Dezvăluirile vin tăvălug peste generalul cîndva cîntat de barzii regimului.
După ce am aflat ce șmenuri de vîrf făcuse în politica și justiția ultimului deceniu, acum aflăm că are pantaloni maro de țăran, BMW de cocalar, penthouse de lux, face excursii scumpe la Disnelyland ori în Seychelles și urmează să aflăm curînd că mîncarea preferată era caviar persan și trufe franțuzești amestecate cu mămăligă.
Și asta, de dimineață pînă seara, pe toate canalele media. Inclusiv cele care susțineau binomul din toți rărunchii, pînă mai ieri.

Poate că toate cele de mai sus sunt reale, deși avem oarece dubii, pe ici, pe colo.
Incontestabil, Florian Coldea a avut un rol tenebros în România ultimilor ani, a contribuit decisiv la transformarea justiției în teren de răfuieli politico-afaceristice, a pus umărul la dubioasa alegere a lui Iohannis ca președinte, i-a ținut spatele Laurei Kovesi, altă mediocritate cocoțată pe culmi în numele unor interese ale lui Traian Băsescu.

De aici pînă la încercarea de a i se pune toate tarele sistemului lui Coldea în cîrcă e distanță mare.

Generalul, curînd fost, e folosit, ca și Ceaușescu în 1990, drept paravan sau dacă vreți, drept țintă menită să abată atenția de la ceea ce trebuia să fie cu adevărat principala temă de după alegeri.
Și anume repunerea urgentă pe tapet a legilor siguranței naționale, care zac de ani de zile prin sertarele parlamentului și care fac ca SRI să funcționeze cu o lege veche de aproape trei decenii, din vremea cînd nu eram nici în NATO, nici în UE și cînd, oricum, toți noii agenți erau, de fapt, foștii securiști în bloc.

E lesne de observat că o droaie de politicieni sunt în acest moment foarte vocali în privința abuzurilor lui Coldea și a sistemului.
Dar niciunul nu suflă un cuvînt despre legile care ar putea, cu adevărat, să aducă o reformă autentică în servicii.

“Activitatea Serviciilor riscă să devină câmpul de bătaie al actorilor politici. Ne afectează în mod clar că Serviciile funcționează după legi din 1990. Viitoarele partide care vor intra în Parlament trebuie să vină cu un nou proiect legislativ în domeniul siguranței naționale”, spunea, în octombrie anul trecut, actualul ministru al Justiției, Florin Iordache.
După care a amuțit.

Un scurt remember, desprins dintr-un articol mai vechi al subsemnatului, privind soarta legilor siguranței, în ultimul deceniu, care vă va ajuta să înțelegeți mai bine situația:

”Să ne amintim; intrarea în NATO și perspectiva integrării în UE ridică, după 2004, probleme serioase legate de legislația, să-i spunem, de securitate. România are lipsuri majore la acest capitol, plus legi datînd de prin 1990-91, la SRI ori SIE, cînd altfel stăteau lucrurile la nivel internațional.

În consecință, presați și dinspre exterior, politicienii fac ce fac și ne fericesc nu cu unul, ci cu trei pachete distincte de legi în domeniu. Unul al PSD, pritocit de George Maior și Gabriel Oprea, asupra căruia nu vom insista, pentru că, partidul fiind mult timp în opoziție, nu a avut nicio șansă.

Un altul făcut, cum era și firesc, de guvernul Tăriceanu, cu sprijinul civililor Marius Oprea și Stejărel Olaru și cu George Scutaru portavoce.
În fine, un al treilea apare, în mod ciudat, pe filiera Cotroceni-CSAT, deși președinția nu are atribuții de legiuitor, dar motivul invocat oficial e pasivitatea Parlamentului și a Guvernului pe această temă. În realitate, pachetul cotrocenist, coordonat de eminentul specialist Claudiu Săftoiu (las ghilimelele pe seama cititorilor), e livrat direct de băieții din servicii, care au tot interesul să își aranjeze ploile după bunul plac.

Apare un conflict major, deci, între premier plus partea liberală a guvernării, de-o parte, și Cotroceni-servicii de cealaltă. Ca să fie bîlciul complet, președinția expediază pachetul de legi către parlament, spre analiză, dar numai după ce secretizează respectivele documente, ca să nu ajungă la urechile marelui public. Pachetul includea Legea privind activitatea de informații, Statutul ofițerilor de informații, Legea SRI, Legea SIE, Legea privind apărarea națională și Legea privind sistemul național de management al crizelor.

De cealaltă parte, liberalii clamează, prin Scutaru, nevoia unor legi amplu dezbătute de societatea civilă, în deplină transparență. ”Noi, liberalii, considerăm că este nevoie de o dezbatere amplă la nivelul societăţii civile şi a clasei politice în privinţa principiilor care să stea la fundamentul noilor legi în domeniul securităţii şi a modului în care activitatea serviciilor ar putea fi îmbunătăţită. Guvernul şi Parlamentul trebuie să organizeze cadrul necesar acestor dezbateri, care să marcheze debutul procesului de consultări cu opinia publică, atît de necesar pentru elaborarea unor legi democratice în domeniu” spune el într-o declarație, în mai 2006.

Disputele sunt firești: propunerile venite de la Cotroceni sunt scandaloase, în opinia multor specialiști: dreptul ofițerilor de informații de a instrumenta dosare penale, dreptul acelorași de a asista procurorii și polițiștii în anumite anchete, dreptul serviciilor de a avea societăți comerciale acoperite, plus extinderea activităților comerciale la vedere, și altele asemenea.

O prevedere mult comentată, însă, a fost cea din proiectul strategiei naționale de securitate, unde președinția introdusese conceptul de ”guvernare ineficientă” pe lista amenințărilor la siguranța națională. (Astăzi, am fi constatat, probabil, că mai tot guvernul Boc ar fi putut fi asimilat teroriștilor, grație unei asemenea prevederi.)
Premierul Tăriceanu a contestat vehement ideea, susținînd că e o interpretare mult prea subiectivă, care ar deschide drum unor abuzuri incalificabile.

În replică, în versiunea liberalilor, serviciile pierdeau dreptul de a avea ofițeri acoperiți în anumite domenii sensibile, precum presa ori justiția, pierdeau complet dreptul de a derula afaceri, dreptul de a se ocupa de marea corupție, care trecea în parohia ministerului Justiției, dreptul de a face interceptări, în favoarea unui organism autonom, dreptul de a se ocupa de criminalitatea transfrontalieră, care trecea la MAI, odată cu brigada antitero, STS ar fi trecut la ministerul Comunicațiilor, SPP la MAI etc. Directorii serviciilor nu ar mai fi avut voie să intre în politică un număr de ani după încheierea mandatului.

“Apreciem că evitarea unor suprapuneri în activitatea serviciilor de informaţii, care înseamnă un dublaj de resurse umane şi materiale pentru misiuni similare, întărirea mecanismelor controlului civil, stabilirea unui cadru legal lipsit de echivoc în materie de interceptări, sînt cîteva dintre problemele asupra cărora societatea civilă şi clasa politică trebuie să-şi îndrepte atenţia. în plus, ar trebui să discutăm şi despre eventuala eliminare a abilitării serviciilor de a desfăşura activităţi comerciale proprii, fapt care credem că ar asigura un mai bun control asupra fondurilor şi ar întări credibilitatea acestor instituţii în faţa opiniei publice” declara public același Scutaru.

Într-o altă declarație, în februarie 2006, Scutaru avertizase că pretextul lui Băsescu, potrivit căruia CSAT se implicase în elaborarea de legi ale securității doar pentru că parlamentul și guvernul nu o făcuseră e o minciună, pentru simplu motiv că președinția nu elaborase încă Strategia națională de securitate.
”Parlamentarii nu s-ar fi putut angrena într-un demers serios în absenţa Strategiei naţionale de apărare a ţării, pe care Preşedintele trebuia să o prezinte Parlamentului în termen de 6 luni de zile de la depunerea jurămîntului, conform prevederilor Constituţiei şi ale Legii nr. 473/2004 privind planificarea apărării (…) și care constituie fundamentul necesar oricărei viitoare construcţii legislative în domeniu ” explica liberalul, din poziția de vicepreședinte al Comisiei de apărare a Camerei.

Pachetul de legi al liberalilor nu era, însă, deloc pe gustul serviciilor secrete autohtone și nici al lui Traian Băsescu.
După ce ele fuseseră votate în guvern, Băsescu a desemnat un specialist din CSAT să facă praf și pulbere legile PNL, iar acesta s-a executat prompt. Legile, trimise CSAT spre analiză, au fost retrimise de acesta liberalilor însoțite de sute de adnotări punctuale reprezentînd tot atîtea critici.

Bătălia în jurul legilor serviciilor a devenit atît de cumplită încît urmarea a fost dramatică: nu doar că niciuna dintre părți nu a putut să-și impună pachetul propriu de legi, dar nici măcar strategia de securitate nu a putut fi adoptată decît în 2008. La puțină vreme, obținerea de către Băsescu a celui de al doilea mandat o făcea, oricum, inutilă, pentru că legea îl obliga, în următoarele șase luni, să elaboreze altă strategie. Care, pe fondul unor scandaluri de același calibru – plus includerea presei pe lista amenințărilor la siguranța națională – a rămas nevotată pînă la finalul mandatului prezidențial.

După alegerea lui Iohannis, el trebuie să vină pînă în iunie cu propriul proiect de strategie de securitate, care ar stabili, în mod obligatoriu, cadrul pentru elaborarea noilor legi ale SRI, SIE, statutul ofițerilor de informații, apărarea națională etc.

Coordonatorul noii strategii a fost desemnat, la jumătatea lunii februarie, George Scutaru.
O poziție din care suntem obligați să credem – ținînd cont de trecutul său în domeniu și de partidul din care provine – că a făcut tot posibilul ca în document să se regăsească principiile pentru care liberalii s-au luptat ani de zile cu Băsescu”.

În aprilie 2015, știm astăzi, Scutaru a fost executat de DNA, iar stenogramele din dosarul Black Cube ne-au relevat că scandalul în cazul său a fost unul fabricat 100%.

Opinam, în articolul sus citat, că Scutaru a fost eliminat tocmai pentru ca serviciile să aibă garanția că nu se li se schimbă atît de comoda legislație, poarta către inimaginabile abuzuri.

Culmea e alta.

În februarie 2015, un alt politician greu, însuși premierul Victor Ponta, clama necesitatea adoptării legilor siguranței: “Am discutat despre faptul că în acest context politic este important şi ne dorim o relansare a discuţiei care s-a blocat de foarte mult timp privind legile siguranţei naţionale. Este un context în care forţele politice, societatea civilă, standardele europene pe care trebuie să le îndeplinim, ne permit să discutăm din nou şi să luăm o decizie în cursul anului 2015 privind modernizarea legilor siguranţei naţionale”.

Cîteva luni mai tîrziu, Ponta era forțat să plece din fruntea PSD, iar după alte cîteva, din fruntea guvernului.

De atunci, niciun politician, cu excepția lui Băsescu și Tăriceanu nu a mai vorbit public despre legile respective.

Clasa politică înțelesese ”mesajul”.

Iar el pare valabil și azi.

Se vorbește de legea amnistiei, de cea a răspunderii magistraților, de completări la Codurile penale.
Dar nimeni, politicieni, societate civilă, presă, cancelarii străine șamd nu suflă despre necesitatea imperioasă a adoptării legilor siguranței, care să clarifice odată pentru totdeauna situația serviciilor autohtone și să le stăvilească abuzurile.

Florian Coldea, Laura Kovesi vor pleca.
Sistemul, însă, trebuie să rămînă.
La fel de liber în mișcări, la fel de triumfător.

În 1990, opinia publică avea o scuză pentru incapacitatea de a întrezări adevărul dincolo de perdeaua de fum ”Ceaușescu”: abia scăpase din chingile gîndirii impuse de comunism.
27 de ani mai tîrziu, în fața perdelei de fum ”Coldea”, e mai greu să invoce o scuză. (Bogdan Tiberiu Iacob)

Google
 

Postări populare