Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________

peromaneste™


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

30.4.17

Dainuirea Romaniei

INTERVIU. Valer Simion Cosma, inițiatorul Școlii de Vară de la Telciu. „Copiii sunt socializați într-o lume în care slujba e tot mai importantă"



Copiii și adolescenții nu mai visează, ca pe vremuri, să devină aviatori, doctori sau astronauți. Pentru ei, a avea bani, a deține anumite obiecte de valoare, reprezintă condiția ideală, care atestă că nu sunt niște ratați. Gândirea acestei generații pare să fie mai degrabă pragmatică decât idealistă. Sunt doar câteva dintre observațiile lui Valer Simion Cosma, cel care s-a încumetat ca în inima unui sat în care mulți copii au părinții plecați în străinătate, muncesc de mici și idealul lor este să producă venituri rapid, să înființeze o școală de vară pentru elevi și tineri, cu vizionări de film, ateliere de creație, întâlniri și discuții cu diverși intelectuali. Prima ediție, de anul trecut, a fost un „experiment" interesant și reușit așa că, anul acesta, Școala de Vară de la Telciu revine în perioada 13-20 august 2017, cu noutăți și surprise. Cum se va desfășura, ce însemnătate are acest eveniment și care este obiectivul lui, ne spune Valer Simion Cosma într-un amplu interviu.
1. Cum a încolțit această idee… a unei școli de vară la Telciu?

Ideea a răsărit din șirul de conferințe organizate la Telciu din 2012 încoace. Mai precis, după ediția din 2015, cînd mi s-a alăturat în munca de organizare colega Manuela Boatcă, profesoară la Universitatea din Freiburg și directoare a Institutului Sociologic al aceleiași universități. Tot la acea ediție s-au purtat primele discuții pe această temă cu Ovidiu Țichindeleanu, Matei Costinescu și alți participanți. Cred că e o dezvoltare firească a unui astfel de proiect. În 2012 nu mi s-ar fi părut posibil așa ceva sau cel puțin nu m-aș fi simțit în stare să imaginez și să coordonez așa ceva. Datorită conferințelor am reușit să cunosc o mulțime de oameni minunați, mulți dintre ei deveniți colaboratori și colegi de echipă în cadrul școlii de vară. Conferințele merg înainte, ajungînd deja la a 6-a ediție și căpătînd o vizibilitate și o apreciere tot mai mare în mediul academic autohton și internațional, iar școala de vară este menită să faciliteze o deschidere mult mai mare către comunitatea locală și să determine implicarea tot mai multor oameni ai locului în diferitele activități.
De ce la Telciu? Opțiunea mea a fost cît se poate de subiectivă și pragmatică. E satul meu natal, de care sunt vizibil legat și, pe de altă parte, aici am găsit sprijin și interes pentru așa ceva din partea autorităților și instituțiilor locale. Dar mai intervine un aspect, deloc neglijabil. Și acesta a contribuit profund la atragerea unui număr tot mai mare de universitari români și străini, artiști, scriitori și activiști în jurul acestui proiect. Teoria și practica decolonială, care pun un accent puternic pe regîndirea/reevaluarea periferiilor (și lumea rurală e o periferie a urbanului mare, pe lîngă faptul că România, ca și toată Europa de Est, e o periferie/semi-periferie a Lumii Occidentale) și pe importanța locului în care trăim, activăm și interacționăm în procesul de producere a cunoașterii, a formelor artistice și a modurilor de înțelegere și asumare a locului și rolului nostru în lume. Telciu a reușit să spargă monopolul urbanului mare (centre universitare în special) asupra producției de cunoaștere și teorie, atrăgînd un număr semnificativ de persoane în acest proces prin cele două evenimente în derulare și, sperăm, că și prin viitoarea revistă, pe care plănuim să o lansăm în viitorul apropiat. La fel, a devenit și un spațiu de promovare, performare și producere a unei arte angajate, cu mesaj, menită nu doar să răsfețe/relaxeze publicul sau să-i perie orgoliul de minoritate luminată și rafinată, ci să-l împingă la reflecții, evaluări și re-evaluări critice. Acestea petrecîndu-se, cel puțin parțial, prin conlucrarea cu oameni ai locului. Lucrurile se vor profila și decanta cu timpul, când or să apară volumele, spectacolele și alte cele ce se vor produce la Telciu. Și cred că și atunci cînd unii dintre elevii de gimnaziu ce vin acum la ateliere vor ajunge pe băncile facultăților.

2. Ai identificat nevoia unor activități creative și recreative pentru copiii și tinerii din mediul rural?

Desigur. Cred că e foarte ușor de observat că elevii și în general tinerii din mediul rural au un mare dezavantaj față de cei din mediul urban cînd vine vorba de acces la astfel de activități și la infrastructura necesară. O zic în primul rînd din proprie experiență. Îmi dau seama că prin cîteva ateliere de teatru, arte plastice, filmare documentară, niște proiecții de filme și spectacole de teatru, concentrate în cîteva zile/săptămîni, nu suplinesc necesitatea de a avea acces constant la așa ceva. Dar e un început și poate oferi o minimă deschidere celor care participă. Atelierul de teatru forum de anul trecut, susținut de Lorand Maxim și Ani Mărincean (bistrițeancă de-a noastră) a fost un succes total și a deschis copiilor apetitul pentru așa ceva, de aia anul ăsta facem tot posbililul să țină o lună atelierul. Pentru a se putea face mai multe și mai des este nevoie, în primul rînd, de infrastructură și dotări. Acum ne descurcăm cum putem, cu spațiile puse la dispoziție de Liceul Tehnologic, Primăria Telciu sau Barul Hovrea (unde anul trecut s-a jucat un spectacol de teatru). Cînd va fi gata căminul cultural, cu o sală de spectacole și repetiții adecvată, cu sală de proiecții și bibliotecă, cu spații de cazare pentru invitați (regizori, actori, artiști) o să încerc să dezvolt și alte programe care să aducă astfel de activități și în restul anului. Cînd vor fi preluate de autoritățile locale fostele tabere, apoi reabilitate și repuse în funcțiune, se vor putea face și mai multe, mai ales că avînd astfel de posbilități de cazare s-ar scuti mult din bugetul alocat cazărilor și s-ar redinamiza viața satului.

3. Nu pot să-mi scot din minte un reportaj TV de acum câțiva ani în care era prezentată situația adolescenților din mediul rural din România și concluzia principală era că fetele sunt ușor de „cumpărat" cu un suc și o pizza, iar principalul miraj al băieților sunt banii făcuți ușor și mașinile scumpe. Crezi că, în prezent, „trend-ul" s-ar putea îndrepta mai mult spre valori educaționale?

Înainte să răspund la întrebare, trebuie să-mi exprim rezerva față de prima parte a concluziilor avansate de acel reportaj. Îmi pare o prejudecată grosolană și nefondată faptul că fetele de la țară ar fi „ușor de cumpărat cu un suc și o pizza". Mi-am petrecut adolescența la țară, în ultimii 7 ani am avut un contact constant cu mediul rural (am și locuit aproape 5 ani la Bonțida, lîngă Cluj) și din cîte am observat eu nu se verifică această observație peiorativă. În această privință lucrurile nu sunt foarte diferite de ceea ce se întîmplă la oraș, mai ales că ultimii ani au adus o uniformizare culturală tot mai vizibilă în lumea adolescenților de pretutindeni. Și acum răspunsul. Nu cred că trendul poate fi întors, poate doar îmblînzit pe alocuri. Mirajul banilor făcuți ușor și al mașinilor scumpe e unul universal, promovat prin toate mijloacele media și prin intermediul multor produse de divertisment. Reușita se validează prin sumele cîștigate și prin ceea ce consumă și etalează fiecare, adult sau adolescent. Ești ceea ce consumi. Comodificarea pare de neoprit, totul pare că se cumpără, pînă și fetele, de la oraș sau de la țară, cică nu se mai cuceresc, ci se cumpără/vând. Numai dacă ne uităm la limbajul folosit, profund amprentat de termeni economici și financiari, ne putem da seama cît de profund s-a transformat societatea din jur și universul nostru cultural. S-a înrădăcinat și la noi, în special la generațiile mai tinere, un individualism dur și o falsă mistică a meritocrației, care împarte lumea în oameni de succes și ratați. Și ca să nu fi ratat, trebuie să faci cumva bani. Cît mai repede, rapiditatea fiind și un semn că-ți merge mintea. Așa că cine să-și mai piardă vremea cu nu știu ce preocupări care nu-ți oferă șansa îmbuibării? Poate doar cîțiva dintre cei care au avut noroc să se nască în locul și stratul social potrivit și cîțiva idealiști sau refractari/inadaptați la spiritul vremurilor. Și zic că trendul nu poate fi întors pentru că ideologia asta a succesului, competiției și a managementului existențial a devenit chiar una dintre coordonatele principale ale sistemului educațional, desigur, nu în forma asta vulgară cum reiese în acel reportaj. Trendul poate fi doar ameliorat și prin astfel de proiecte se pot oferi copiilor și tinerilor perspective mai largi și mai nuanțate asupra lumii în care trăiesc și asupra rostului lor. Să priceapă măcar că nu sunt născuți pentru piață, nici ca forță de muncă pregătită strict în funcție de nevoile unor sectoare aflate pe moment în expansiune, nici în calitate de consumatori fără discernămînt.

4. Ești un bun observator social. Ce crezi că s-a schimbat în mentalitatea copiilor de la țară în ultimii 15-20 de ani?

În categoria schimbări pozitive aș introduce faptul că mulți dintre ei sunt mult mai deschiși și mai conectați față de lumea din afara satului. Pentru că sunt copii care știu cum să folosească și în scop util tehnologia la care au acces. Și sunt curioși și dornici să comunice cu oameni/tineri din alte orizonturi. Am sesizat asta în diferite ocazii.
Pe de altă parte, nu pot să nu observ efectele cauzate de migrația muncii. Copii crescuți fără părinți, familii destrămate, copii care au bani și cele necesare unui trai decent, dar nu au părinții aproape în perioade fundamentale pentru formarea lor. Sunt traume cu efecte profunde și complexe. Pînă și în tragicul accident petrecut de Paște la Telciu, una dintre cauze rezidă în acest fenomen, dacă e să vedem biografiile și situațiile familiale ale celor implicați. Că nu erau copii de bani gata, dotați de un părinte iresponsabil cu o mașină de fiță. Un alt aspect, pe care l-am constatat recent prin centralizarea unor chestionare aplicate elevilor din Telciu, e că aceștia devin preocupați de muncă, profesie și situație socială la o vîrstă la care, cel puțin în generația mea, încă mai aveam naivitatea să visăm să fim cosmonauți, medici, profesori, poeți, inventatori etc. Acum foarte puțini au dat un astfel de răspuns, majoritatea avînd o judecată foarte „pragmatică" și de un realism dezarmant: în străinătate, muncind pentru o viață bună sau diferite joburi în sat sau în zonă. Semn că sunt socializați într-o lume în care slujba e tot mai importantă și semn că le e greu să se vadă făcînd altceva decît părinții lor sau cei mai mari din jur care „au reușit" într-un fel sau altul. Nici ei, nici lumea din jur nu mai are răbdare să investească într-o carieră ale cărei roade financiare vin tîrziu și, de multe ori, sunt nedrept de mici în raport cu munca depusă și responsabilitatea presupusă. Totuși, m-a bucurat să constat la un număr destul de mare dorința de a se implica și de a ajuta pe cei din jur, mai puțin norocoși. Semn că solidaritatea și bunătatea încă mai au șanse să se dezvolte și să-i izbăvească, măcar în parte, de nebunia obsesiei de sine, care sucește atîtea minți.

5. Cum a fost primită prima ediție într-o lume în care mulți copii încă mai muncesc la câmp sau străbat câțiva kilometri buni până la școală?

Eu zic că a fost primită foarte bine, cu nițel entuziasm pe alocuri, atît în rîndul copiilor, cît și al părinților sau altor adulți care au participat. Mai ales că la proiecțiile de filme au participat copii și adulți din toate straturile sociale. Din păcate nu știu să fii putut veni copii care au de mers kilometri buni pînă la școală. Și nici nu știu cum s-ar putea face ca aceștia să vină, mai ales că vara părinții au nevoie de ei la muncile domestice. Poate doar la activitățile de duminică sau din sărbători. Facem cumva și ducem o caravană cinematografică și-n acele locuri.

6. Ce noutăți/surprize aduce această ediție a Școlii de Vară de la Telciu?

Sunt cîteva. În primul rînd, anul ăsta vom avea 4 ateliere dedicate copiilor și tinerilor din Telciu și din localitățile învecinate. Un atelier de teatru coordonat de Lorand Maxim și Silvana Rîpeanu, adresat elevilor 1-8 și care va dura mai bine de o lună și se va încheia cu un specatol prezentat satului și oaspeților. Un atelier de teatru adresat tinerilor (14-24 ani), coordonat de regizoarea Gianina Cărbunariu, care ne onorează anul acesta cu prezența sa. Va dura 3 zile și va fi extrem de dinamic și incitant, după cum sugerează și titlul ales; „3 zile de poveste la Telciu". Un atelier de desen narativ și modelaj în lut adresat copiilor și tinerilor interesați, susținut de artiștii Maria Brudașcă și Tiberiu Bleoancă. Un atelier de introducere în fotografie și filmare documentară susținut de regizorul bistrițean Vlad Petri, de asemeni adresat tuturor celor interesați din Telciu sau din alte localități. Trebuie să adaug că pentru tinerii din Telciu care nu au o cameră foto sau telefon cu cameră, un telcean plecat de ceva vreme peste hotare se pregătește să doneze 4 camere foto bibliotecii Liceului Tehnologic, spre a fi închiriate (gratis) elevilor. Vor fi 5 seri se proiecții de filme asigurate de Tudor Baciu și al său Cinemobil. 4 în Telciu și una la Bichigiu. 2 spectacole de teatru: „Între Granițe" (2016, regia David Schwartz) și "Provizoriu" (2015, regia Raul Coldea și Petro Ionescu) și 12 cursuri susținute de profesori din România și străinătate. Vor mai fi lansări de cărți și reviste, discuții la ceas de seară, sesiuni de storytelling nocturn coordonate de Ovidiu Țichidndeleanu, cu focus pe legende locale/populare. Plus cel puțin 2 party-uri, unul de deschidere, unul de închidere.
Toate atelierele, spectacolele de teatru, proiecțiile de filme și cursurile vor fi gratis, atît pentru telceni, cît și pentru alți cojudețeni care vor să participe. Indiferent de vîrstă.

7. Poate mulți părinți din Telciu te-ar putea întreba care este rostul acestei școli de vară, la ce le folosește copiilor lor. Ce le-ai putea răspunde?

Cred că mulți părinți au realizat deja că e util copiilor lor să aibă parte de activități precum ateliere de teatru, proiecții de filme și întîlniri cu mari scriitori conteporani. Le mai deschide orizontul, îi mai pune în contact cu alte lumi, alte preocupări, alte moduri de a vedea și percepe lumea, alte valori. Cred că au văzut că au fost efecte benefice asupra copiilor, alimentîndu-le curiozitatea și ajutîndu-i să depășească, fie și doar parțial, complexul de inferioritate față de urbanii care au acces la așa ceva. De spus le-aș spune doar că le oferă ceea ce sistemul educațional, cel puțin deocamdată, nu le poate oferi. Ceva ce pe net nu găsești dacă nu afli că există și ceva ce mulți copii din multe orașe și sate din România ar visa: contactul cu o lume mai diversă, mai vie și mai complexă decît cea pe care o experimentează ei în viața lor cotidiană. Plus niște idei și instrumente critice care le pot fi de mare folos în anii viitori, indiferent încotro o vor apuca.

8. Programul acestei școli de vară ar putea să atragă, pe viitor, un public mai vast… să devină un eveniment de referință la care să vină public din localitățile învecinate, din Bistrița și, de ce nu, chiar din alte orașe?

Școala nu e gîndită ca un festival și dată fiind infrastructura limitată, nu mă pot gîndi la o prea mare expansiune. Și, sincer, nici nu visez să devină un festival, un eveniment mamut, pe modelul escapismelor narco-electro gen Untold, Electric Castle etc., pentru că aici ideea centrală nu e divertismentul, ci educația, contactul, dialogul, cunoașterea. Ceea ce, în mod normal, funcționează în comunități mai restrînse. Mie mi se pare că a devenit deja un eveniment de referință, mai ales că, deși e doar la a doua ediție, are o vizibilitate națională și internațională destul de mare. Desigur, în cercurile academice, studențești și activiste. Dovadă că și-au anunțat dorința de participare cîteva zeci de cursanți străini. Am avut și anul trecut cîțiva, din Filipine, Tadjikistan, UK, Egipt și Republica Moldova, dar marea majoritate (peste 50) au fost autohtoni (Cluj, București, Arad, Bistrița, Petroșani etc.). Și din România numărul celor interesați să vină e în creștere. Mă aștept ca și din localitățile învecinate să vină mai multă lume, deși nici anul trecut nu au lipsit, nici de la cursuri, nici de la filme. A fost o surpriză plăcută să văd cadre didactice, elevi și studenți, din Romuli, Năsăud sau Rebrișoara venind la cursuri și la proiecțiile de filme. Nu știu cîte școli de vară din România sau din alte părți se pot lăuda cu așa participare și vizibilitate după doar o ediție. Și e vorba de școli de vară cu bugete imense față de ce am avut noi la dispoziție. În mai urmează anunțul pentru înscrieri, deși, ca și anul trecut, cei din județ pot să vină liniștiți și fără înscriere, atîta timp cît își gestionează singuri chestiunile legate de cazare, mese etc. Înscrierile sunt necesare din punct de vedere organizatoric pentru a avea o idee despre cîtă lume o să vină și pentru a putea pregăti tot ceea ce înseamnă călătorie spre Telciu, cazare, mese etc. pentru cei care nu sunt familiarizați cu zona.

9. În legatura cu barul Hovrea, pe care îl menționai mai devreme și care era pe vremuri punctul central al „emancipării" în Telciu… acum ai reușit să aduni câțiva oameni interesanți acolo, să faci niște activități deosebite. Are asta vreo însemnătate specială pentru proiectul tau legat de Telciu?

Are. Și încă din mai multe puncte de vedere. În primul rînd, colaborarea cu Barul Hovrea nu s-a limitat doar la servirea meselor și la serile de stat la terasă. Ca și alți localnici, proprietarul localului, Victor Hovrea s-a implicat activ pe durat școlii, inițiind drumeții, organizînd mese prin curțile gospodarilor din sat și facilitînd contactul cu producători locali pentru cei care doreau să cumpere jinars, miere și altele. Apoi, localul a devenit, în mod informal, cartierul general al școlii de vară. Avînd la dispoziție restaurantul, barul, terasele, era normal ca serile să se petreacă pe acolo, fiind și spațiul potrivit pentru facilitarea interacțiunii dintre cursanții veniți la Telciu și tinerii din sat. Că tot ai pomenit de funcția emancipatoare a acestui bar în anii `90-2000, se poate zice că, cel puțin pe durata școlii de vară, barul își recapătă acea funcție. Doar că pe cu totul alte coordonate și cu alte efecte.

Cum am ajutat noi „lumea civilizată” să se dezvolte

Istoria jefuirii bogăţiilor românilor de către turci, austro-ungari şi ruşi

Alternative News Romania

Istoria românilor este istoria unui popor statornic, care şi-a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare, de civilizaţie materială şi spirituală caracteristică, despre care putem afirma că a creat valori originale şi perene, intrate de mult timp în patrimoniul culturii universale.

Acest popor blând şi răbdător a avut de înfruntat, timp de secole, succesive valuri ale populaţiilor migratoare, războaie pustiitoare,- la care se adaugă nelipsitele distrugeri şi jafuri, ce urmau confruntărilor.
Este greu să se estimeze cu exactitate valoarea bunurilor materiale şi a diverselor valori luate înaintaşilor noştri, de puterile străine, începând din secolul al XVI-lea, când se încheie primul tratat între Muntenia şi Imperiul Otoman şi până în contemporaneitate, ba chiar şi după încheierea armistiţiului din septembrie 1944.
Şi, totuşi, vom încerca o succintă trecere în revistă – fie şi numai atât cât ne permit consemnările documentare ce s-au mai păstrat – privind exploatarea otomană, habsburgică şi ţaristă asupra ţărilor române; precum şi profiturile obţinute de capitalul străin din economia românească, în perioada interbelică, apoi aurul şi aşa-zisele despăgubiri de război luate din România de armata de ocupaţie sovietică, la care să nu uităm a adăuga diversele valori luate prin societăţile Sovrom.
Exploatarea otomană
Muntenia a plătit în perioada cuprinsă de la primul tribut (1415) şi până în 1858, o sumă ce se ridica la 664.176.536 lei aur. Această sumă transformată în cantitate de aur echivalează cu 214.194 kg aur.
Cantitatea aceasta a rezultat prin transformare:1 leu aur – echivala cu 0,3225 grame.
Moldova a plătit în perioada cuprinsă între 1456 şi 1858 o sumă ce se ridica la 322.532.000 lei aur. Prin transformarea sumei respective a rezultat cantitatea de 104.338 kg aur.
După Unirea Principatelor în 1859 şi până la cucerirea Independenţei de stat, în 1877, România a plătit Imperiului Otoman suma de 44.615.000 lei aur, echivalent cu o cantitate de 14.392 kg aur.
Transilvania a plătit în perioada cuprinsă între 1415 şi 1650, cât s-a aflat sub dominaţia otomană, suma de 25.108.000 lei aur, sumă ce ar echivala cu 8.097 kg aur.
În total, tributul plătit Imperiului Otoman de Muntenia, Moldova şi Transilvania, s-a ridicat la suma de 1.056.305.780 lei aur, echivalentul a 341.021 kg aur.
Exploatarea habsburgică
În total, între anii 1678-1918, Imperiul habsburgic a încasat sub diferite forme din Transilvania, Oltenia, Banat şi Bucovina suma de 2.450.000.000 lei aur, echivalentul a 875.500 kg aur.
O importantă sursă de venituri pentru rapacea vistierie imperială şi austro-ungară după 1867 a constituit-o exploatarea minelor de metale preţioase, valorificarea producţiei acestora constituind un monopol de stat.
Din puţinele date care s-au păstrat, se detaşează următoarele: producţia de aur a minelor din Baia Sprie s-a ridicat între anii 1823 -1857 la 13.743 kg, iar la minele din căpitănatele Baia Mare şi Zlatna între anii 1891 – 1912 la 10.999 kg, deci întreaga producţie de aur în această perioadă a fost de 24.742 kg aur.
Cantitatea de argint exploatată la Baia Sprie între anii 1792-1897 a fost de 4.388.660 kg, iar la căpitănatele Baia Mare şi Zlatna a fost de 51.602 kg, deci totalul producţiei de argint în această perioadă a fost de 4.440.462 kg.
Exploatarea ţaristă
Prima pătrundere ruseasca in avea să se producă la 10 iunie 1711, când oastea ţarului Petru cel Mare trecea Nistrul spre a fi, curând nimicită la Stănileşti.
În scurta vreme cât au hălăduit în Moldova, noii aliaţi s-au ilustrat printr-un furt care a izbit imaginaţia cronicarului: scările de argint de la şeile boierilor, care tocmai gustaseră pentru prima oară şampania franţuzească, rămânând „înmărmuriţi de beţi.”
Ulterior, invaziile se repetă cu o anumită periodicitate, de câte ori Poarta este agresată de o Rusie în plină expansiune teritorială, mai întâi în jurul bazinului Mării Negre, apoi către Apus, către Moldova.
În 1739, 1770-’74, 1787-’92, 1806-1812 – ocupaţia armată a provocat ţărilor române pagube imense, generând o perioadă nefericită de despopulare şi sărăcire.
Armatele ţariste şi-au arătat întregul potenţial al samavolniciilor: abuzurile, jafurile sistematice, dimpreună cu rechiziţiile, confiscările de bunuri şi animale transformaseră Principatele noastre în ţări cu un înalt grad de mizerie.
Când nimic nu mai era de luat, oştile imperiale se întorceau acasă, spre a reveni de cum se întrema situaţia în Principate. Diplomatic, în tot acest timp, Rusia, în concurenţă cu Austria, manevra întru alipirea Principatelor dunărene -, etapă necesară în drumul către Constantinopol (şi, cum s-a văzut, excelente vaci de muls – n.a.), fapt ce n-a împiedicat apariţia unei facţiuni boiereşti pro-ruse”.
Între anii 1828-1834 are loc cea de a şasea invazie rusească.
Campania rusească din 1828 a adus, în acelaşi timp, tot felul de nenorociri: foamea datorită uriaşelor rechiziţii ale armatei invadatoare, ciuma adusă din Turcia, o iarnă grea cu o epidemie printre animale care a făcut ravagii, ţăranii fiind folosiţi ca vite de povară; alţii au fost luaţi cu forţa în Bulgaria, pe câmpiile pustii şi bântuite de ciumă ori în flăcări, pentru a recolta grâul părăsit de turci.
Cea de a şaptea invazie se produce în anii 1848-1849.
Amestecul ruşilor lui Kiseleff în înăbuşirea revoluţiei a fost hotărâtor. În spatele represiunii şi a măsurilor guvernamentale româneşti antirevoluţionare au fost ruşii, la originea deportărilor, arestărilor şi maltratărilor, prilej, totodată, pentru nesătula împărăţie de a pretinde sume uriaşe pentru întreţinerea trupelor, 11 milioane de franci pentru Ţara Românească şi 2 milioane şi jumătate pentru Moldova.
Considerând Moldo-Vlahia ca şi anexată, oficialităţile militare ruse au trecut la ocupaţia preferată: jaful.
Anii 1877-1878 marchează a noua invazie şi cea de a doua răpire a Basarabiei, perioada 1916-1929, cea de a zecea, răpirea, în 1940 a Basarabiei şi ocupaţia militară dintre anii 1944-1958 încheind lista. Despre aceasta din urmă, reprezentantul american la Bucureşti, Roy M. Melbourne se exprima astfel, la 18 august 1945, deci la mai puţin de un an de la declararea armistiţiului:
„În istoria sa tulbure, România a trecut prin multe invazii, dar nici una nu a dus poporul într-o astfel de stare de disperare şi deznădejde ca actuala ocupaţie a ruşilor”.
Ideea, generalizată, că seculara exploatare otomană a cauzat în exclusivitate izolarea ţărilor române de acea Europă ce construia catedrale, ridica universităţi, înfăptuia Renaşterea, apoi lumea modernă industrială, trebuie amendată prin precizarea că mai bine de un sfert de mileniu de vampirizare rusească a pus capac unei stări şi aşa deplorabilă.
La începutul războiului Crimeei, pentru liniştirea populaţiei, o proclamaţie a ţarului Nicolae I justifica ocupaţia Principatelor române „pentru chestiuni de onoare”.
Se mai afirma în acel act neamestecul asigurat în afacerile interne „exact ca Ministrul Molotov peste 90 de ani”.
În perioada 1789-1854, Moldova şi Muntenia au suportat obligaţii în bani şi produse în valoare de 2.000.000.000 lei aur, echivalentul a 64.516 kg aur, la acestea adăugându-se jafurile, incendierile de oraşe şi alte multe pagube, care nu pot fi calculate.
În concluzie, pagubele produse de cele trei mari puteri imperiale (otomană, habsburgică, ţaristă) teritoriului românesc în perioada mai sus menţionată s-au ridicat la 1.263.037 kg aur.
Privaţiunile, jafurile şi alte multe acte de înşelăciune suportate de biata noastră ţară vor continua şi după declanşarea Primului Război Mondial, când întreg tezaurul Băncii Naţionale Române, trimis la Moscova – spre a fi ferit de primejdia războiului – la 21 decembrie 1916, ne-a fost sechestrat.
Acest tezaur – compus din 886.482 lire sterline, 87.798.560 coroane austriece, 116.050.000 mărci germane, 379.075 lire otomane, 46.117.140 napoleoni, 1.065.705 Carolini (lei aur), 177.212 monede ruseşti, 103.605 monede diferite, lingouri de aur, în valoare de 337.247 lei aur, la care se mai adăugau alte trei casete ce aparţineau casei regale – conţinând bijuterii şi alte bunuri în valoare de 7.013.065 lei aur.
Toate aceste valori trimise la Moscova cu acel prim transport, ce conţinea în cele 1.740 de casete, o valoare totală de 321.580.456 lei aur, au fost depozitate atât de bine în seifurile de la Kremlin, încât nu au mai revenit în ţară.
Aceeaşi soartă o va avea şi cel de al doilea transport al Băncii Naţionale Române, efectuat la 27 iulie 1917, când cele 1.661 de casete, amplasate în 24 de vagoane, au avut ca punct terminus Moscova – depozitele de la Kremlin.
Acest al doilea transport se compunea din: depozitul de aur şi valori al Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, tablouri din Pinacoteca Statului, odoarele mănăstirilor din Vechiul Regat, depozite particulare, acte de proprietate, bijuterii, alte valori etc., toate aceastea având o valoare declarată de şapte miliarde şi jumătate lei aur, şi au trecut din ziua în care au fost încredinţate agenţilor guvernului rus şi încărcate în vagoane, sub garanţia guvernului Rusiei în ceea ce priveşte securitatea transportului, securitatea depozitării, precum şi înapoierea în România.
Aceste valori din tezaurul ţării – am văzut, unde, şi cum, s-a încercat salvarea lor de pericolul războiului – să vedem acum care au fost daunele provocate de inamic pe teritoriul ocupat al României, în timpul Primului Război, ele au fost evaluate la 31 miliarde lei aur.
Odată războiul terminat, am fost siliţi să plătim diferenţele din dobânzi, comisioane etc., la datoria de război, sumă care s-a plătit astfel: Anglia (7,4 miliarde), S.U.A. (5,3 miliarde), Franţa (1,1 miliarde) lei.
Dar lanţul pagubelor, spolierilor, profiturilor realizate în România şi transferate în strainătate continuă în întreaga perioadă interbelică, la acestea adăugându-se pierderile cauzate prin exploatarea economică a ţării, de către Germania nazistă, în perioada 1939-1944 evaluate la circa 62,5 miliarde, la care se mai adaugă distrugerile şi rechiziţiile făcute de aceeaşi armată, din august 1944 până la 25 octombrie 1944, şi ele evaluate la aproximativ 30 miliarde lei.
Acestea sunt doar câteva exemple, însă din documentele vremii – atât, şi cât s-au păstrat – putem consemna pentru perioada 1916-1945, la capitolul daune de război, profituri, dobânzi etc. obţinute de capitalul străin, aproximativ 336.300.000.000 lei aur, ceea ce ar echivala cu 12.546.217 kg aur sustras, după cum am văzut, prin diferite metode din ţara noastră.
Dar după 23 August 1944, în timp ce armata română a întors armele împotriva ocupantului german, trupele sovietice ajunse pe teritoriul ţării noastre vor captura şi ultima rezervă de aur a ţării, estimată la circa 40 vagoane de aur, care, prin transformare (1.000.000 lei kg de aur) însumează fantastica sumă de 400 miliarde de lei.
Despăgubirile au fost de fapt cu mult mai mari.
In mai 1945, luna încheierii războiului, când nu mai putea fi vorba de nevoile frontului, părţii române i s-au pretins 55.000 de vagoane şi 115 locomotive.
În aceeaşi lună s-au capturat ca „trofee de război” 67 de fabrici şi uzine aparţinând industriei alimentare, uşoare şi petroliere. Numai din industria petrolieră au fost ridicate 51.173 tone de material tubular.
Valoarea bunurilor aparţinând căilor ferate, aviaţiei şi marinei române rechiziţionate de trupele sovietice fără nici o formă s-a ridicat la suma de 338 miliarde de lei.
Dacă ne gândim că leul din 1945 era cel puţin de o sută de ori mai puternic decât cel de astăzi (2001 – n.r.), iar România zăcea sleită de patru ani de război, realizăm catastrofa.
În secul limbaj al cifrelor: „în primele şapte luni de la armistiţiu s-au livrat într-un ritm alert, cantitativ, mult peste prevederile din Convenţie, care se întindeau pe şase ani”.
Dincolo de jafurile armatei sovietice de ocupaţie, a existat un jaf ca politică de stat a URSS faţă de cei învinşi.
România a fost privată de tot ce avea.
În acea vreme, când încă nu se produsese ruptura de Tito, Ana Pauker îi mărturisea acestuia că „ruşii iau şapte piei de pe noi”.
Afară de plăţile legate de despăgubiri si restituiri de bunuri, pe lângă ceea ce cu entuziasm slav, jefuiau trupele în trecere, mai exista şi obligaţia întreţinerii acestora, sute de mii, dacă nu milioane.
Între 23 august 1944 şi 31 mai 1945 s-au predat în acest scop 15.357 vagoane de cereale, 10.407 vagoane legume, 1885 vagoane de carne, 387 vagoane de conserve de carne, 163 vagoane de grăsimi, 88 vagoane de peşte, 124 vagoane de lactate, 27 vagoane de delicatese, 155 de vagoane de băuturi spirtoase, 1023 vagoane de sare, 4902 vagoane de furaje, 279 vagoane de tutun, 528.647.000 ţigări. Iar chibrituri: 35.134.000 cutii…
Din septembrie 1944 până la 1 iulie 1945 se livrează Armatei Roşii 385.000 tone de alimente – numai raţia zilnică de făină se ridica la 851.482 de porţii!
România devensie o veritabilă colonie a Rusiei, când ţările Europei vestice renunţau la coloniile lor care, pe rând, şi-au câştigat independenţa.
Bani mai necesita şi întreţinerea Comisiilor aliate de control pe judeţe: statul român a avansat în anul 1946 suma de 185.532.163.520 lei în contul lor.
Cât priveşte produsele predate, ele trebuiau să fie de cea mai bună calitate, conform dispoziţiilor:
„Nu se vor preda depozitelor sovietice produse de proastă calitate (alterate, prost afumate, cozi, fălci, fâşii etc.)”.
În schimb, din înaltă umanitate se specifica: „oasele cu măduvă vor fi predate trupelor române, şcolilor, spitalelor pentru a fi fierte pentru ciorbe”.
În răstimpul în care autorităţile sovietice goleau în cea mai mare grabă România cam de tot ce apucau, eroicii soldaţi roşii îşi făceau partea lor, după împrejurări.
Nimeni nu putea înțelege de unde venea și ce hram purta stirpea această de oameni, pentru că țărani nu păreau să fie și nici orășeni. Părea că vin direct din niște caverne din vârstele ancestrale ale umanității.
Autoritățile militare sovietice au negat sistematic că faptele raportate de autoritățile românești ar fi fost comise de soldați ruși și le-au impus să precizeze, și în documentele interne, și în comunicatele de presă, destinate opiniei publice, că nu era vorba despre soldați ruși, ci despre „indivizi necunoscuți, îmbrăcați în uniforme militare sovietice furate”.
Despăgubirile s-au plătit în natură, de la ultimul bob de grâu și până la fabrici întregi.
Ani în șir România a fost furată, umilită şi înfometată. Sărăcirea populației a fost o cale dură, dar eficientă, de a impune regimul comunist.
Prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, România a fost obligată să depună eforturi deosebite pentru îndeplinirea întocmai şi la timp a obligaţiilor asumate de statul nostru, care s-au ridicat la 1.535.287.000 dolari (calculate la valoarea anilor respectivi), obligaţii ce au trebuit achitate până la 31 martie 1947, ceea ce depăşeşte cu mult valoarea efortului economic făcut de ţara noastră pe toată durata războiului antihitlerist.
În contul Convenţiei de Armistiţiu, România a fost nevoită să livreze: 5.772.409 tone produse petroliere, 526.315 capete bovine, 1.001.138 capete ovine, 376.787 capete porcine, 251.398 cai, 244 vase maritime şi fluviale, 214 locomotive ecartament larg, 228.592 mantale postav, 16.380 tone zahăr, 4.250 tone ulei, 870.729 perechi bocanci, 153.612 perechi cizme bizon şi multe, multe alte mărunţişuri, ajungând până la creioane şi ace de cusut.
Tot in contul despagubirilor de razboi, rusii s-au bucurat sa confiste si bunurile Teatrului Național din București care au fost cedate ocupantilor ruși, în contul despăgubirilor de război reglementate de Convenția de Armistițiu semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944.
Dar odată terminată plata acestor obligaţii impuse prin Convenţia de Armistiţiu, o nouă invenţie a fost experimentată în ţara noastră – Sovromurile.
Sovrom – lemn, efectuând masive tăieri de păduri de brad, Sovrom – cereale, petrol, ba chiar şi uraniul ţării a fost luat prin Sovrom – chimia.
Prin intermediul sovromurilor, România a devenit vasalul economic al marelui vecin de la est.
Aproape 90% din exporturi mergea către URSS, iar jumătate din importuri erau dependente de aceeași relaţie.
Valoarea exporturilor era însă subevaluata, în timp ce importul se face la cotații internaționale.
Nici măcar în anii razboiului România nu ajunsese la un asemenea grad de dependență față de fostul aliat.
Germania a atinsese maximum 56% din exportul românesc.„Moartea lui Stalin în martie 1953 a produs o schimbare şi la nivelul conducerii sovietice.
Liderul comunist sovietic Nikita Hruşciov spune în memoriile sale : „am înţeles că sovromurile sunt pentru români ca nişte bătături de la degetele de la picioare”…
În 1956, sovromurile sunt desfiinţate, dar România va răscumpăra participaţia sovietică în aceste societăţi. Iar plăţile se vor întinde până în anii ’70.
Se apreciază că, prin aceste societăţi, România a fost scuturată de circa 2 miliarde de dolari, ceea ce în banii actuali ar însemna o sumă de 30 de miliarde de dolari.
Pe fondul acestei secătuiri a ţării prin metode indirecte, România avea dificultăţi uriaşe în plata despăgubirilor oficiale .În acel an, sub diverse forme, România a plătit 5,6 milioane de dolari.
Era prea mult pentru o ţară deja sufocată de efortul de război de aproape patru ani pe ambele fronturi.
Guvernul român nu convenise nimic cu cel al U.R.S.S.: prevederile așa-zisei Convenții de Armistițiu i-au fost impuse.
Și atât de respectate au fost încât am plătit despăgubiri de război de cinci ori mai mari decât cele la care am fost obligați în noaptea de 12 spre 13 septembrie 1944.
Totul multiplicându-se până la un nivel incredibil, dacă luăm în considerație și jafurile asupra particularilor, imposibil de calculat statistic.
În ţările occidentale, învinse sau învingătoare, reconstrucţia de după război a fost uşurată de Planul Marshall, programul de asistenţă financiară americană pentru Europa distrusă de război.
In URSS si in tarile ocupate de sovietici, Planul Marshall a fost respins imediat, din ordinul lui Stalin…
Uniunea Sovietică a confiscat şi a scos din România mobilă, mărfuri industriale, materie primă, animale şi utilaje în cantităţi mari, ceea ce a a contribuit la relansarea economiei RSSM, dar şi la îmbogăţirea nomenclaturii comuniste.
60% din producția țăranului, pentru URSS.
A fost un plan la care au dorit să participe chiar şi autorităţile comuniste de la Bucureşti şi din celelalte ţări ce vor intra în componenţa blocului sovietic, dar Moscova s-a opus vehement.
Avea nevoie de ţări sărace pentru a le putea controla.
În România, ruşii intenţionau să epuizeze anumite categorii de materii prime, aşa că au lansat o serie de comenzi care frizau ridicolul – cereau cantităţi industriale de mătase, bumbac şi alte materiale care nici măcar nu se produceau pe scară largă în România.
În 1946, producţia agricolă este grav afectată de secetă. Dar şi în aceste condiţii grele vagoanele cu cereale către învingător mergeau din belşug.
Plăţile trebuiau făcute căci erau impuse despăgubiri de 5% pentru orice lună de întârziere.
Ţăranul român avea ca primă sarcină, trasată de partid, să-şi dea cotele către stat.
Până la 60% din ce producea ţăranul român se ducea pentru a hrăni omul sovietic. Populaţia de la noi rămânea cu lipsurile.
Industria grea a RSSM a avut la bază utilajele aduse din România. FOTO Arhiva Naţională a Republicii Moldova
Încă nu se terminase cel de-al Doilea Război Mondial şi România nu fusese declarată ţară învinsă, când sovieticii au început să confişte bunurile româneşti şi să le trimită în URSS.
Sub pretextul repatrierii, din România au fost scoase – pe jos, pe calea apei, cu maşinile şi cu trenul – şi transportate în Uniunea Sovietică diferite utilaje industriale, mărfuri de uz casnic, îmbrăcăminte pentru femei şi bărbaţi, veselă, materiale de construcţie, articole de papetărie, animale, lenjerie etc.
Uneori erau „bune“ şi lucrurile defectate. O parte din ele au fost distribuite în RSS Moldovenească.Expedierea mărfurilor peste Prut a început de îndată ce sovieticii au ocupat integral România, în iarna anului 1945.
Traseele din Basarabia au fost folosite pentru scoaterea bunurilor destinate întregii Uniuni Sovietice.
Pentru cele repartizate RSSM, Guvernul de la Chişinău a creat două comisii: una pentru bunurile aduse pe apă şi alta pentru cele transportate pe calea ferată.
Puncte de recepţionare au fost înfiinţate la Reni şi Chişinău (Gara Visterniceni). În acest sens a fost elaborat şi un regulament.
S-a furat ca-n codru. O subdiviziune special creată, cu un personal de 46 de unităţi, a fost obligată să asigure buna desfăşurare a operaţiunii.
Pentru a-i interesa să muncească cu sârguinţă, oamenii trimişi în delegaţie la Reni au beneficiat de un spor la salariu de 50%.
Odată creat mecanismul, în RSSM au început să vină cu regularitate partide de bunuri.
Astfel, în 1945, Guvernul a distribuit 26 de partide, iar în 1946 – alte trei. Au fost repartizate „transparent“, prin hotărâre de guvern, doar mărfurile predate autorităţilor civile ale RSSM.
În documente nu se spune nimic însă despre bunurile scoase din România de către Armata Roşie şi alte structuri militare şi servicii secrete sovietice.
La distribuţie s-a aplicat proverbul: „Cine-mparte, parte-şi face“…
Nomenclatura s-a pricopsit cu bunuri de birou şi de uz casnic, iar utilajele şi animalele au revenit comisariatelor, colhozurilor (uneori colhoznicilor) şi sovhozurilor.
Maşini, aparate Roentgen, scule electrice Prima partidă a fost distribuită pe 8 ianuarie 1945.
În acea zi garajul Guvernului s-a mărit cu 51 de autovehicule de mare tonaj, 16 automobile, 15 remorci şi o motocicletă. Maşinile au fost folosite pentru transportarea mărfurilor din România.
Când a venit un nou lot, la 25 februarie 1945, Comisariatul Poporului pentru Industria Uşoară s-a ales cu utilaj şi produse chimice pentru fabrica de piele, Comisariatul Transporturilor – cu o staţie electrică mobilă, Comisariatul Învăţământului – cu 158 de lăzi cu ustensile pentru muzee, iar Comisariatul Sănătăţii – cu un cabinet Roentgen şi alt aparataj medical.
După 1945, ţigaretele din RSS Moldoveneasca erau fabricate cu utilaj românesc confiscat de sovietici / Arhiva Naţională a Republicii Moldova
Comisariatul Treburilor Comunale a primit o staţie electrică, un motor cu capacitatea HP-960, un generator de curent alternativ şi 14 lăzi cu scule electrice.
Trustul republican „Tabac“ s-a pricopsit cu utilaj pentru fabrica de tutun, iar Direcţia republicană pentru poligrafie – cu utilaj pentru o tiparniţă.
Circa 120 de tone de ciment, aduse la 29 martie, au ajuns la Comisariatul pentru Construcţii, la cel al Industriei Uşoare, cel al Transporturilor şi la altele.
La comisariatele de resort au fost distribuite şi 13 tractoare, combine, treierători, maşini de frezat.
Pian pentru ospiciul de la Costiujeni
La 25 aprilie societatea muzicală din RSSM s-a îmbogăţit cu o pianină şi cinci piane. Pianina şi un pian i-au revenit Comisariatului pentru Învăţământ.
Câte un pian au primit Institutul Agricol, Comitetul Central al PC (b) din Moldova, Institutul Pedagogic şi Spitalul de boli mintale de la Costiujeni.
Tot atunci, Comisariatul pentru Învăţământ a mai primit 15 lăzi de materiale didactice şcolare, două lăzi de rechizite şcolare, o saltea, două plapumi şi două perne, un ceaun, o tigaie, o chitară şi două străchini emailate.
Comitetului pentru Educaţia Fizică i-au revenit patru rachete de tenis şi 60 de perechi de schiuri.
Câteva hotărâri de guvern ale RSS Moldovenească prin care erau distribuite mărfurile aduse din România
La 7 aprilie, Guvernul a distribuit mai multor comisariate şi întreprinderi 180 de rame pentru geam, 63 pentru uşi, 100 de hârleţe şi 660 de paturi de fier.
Cu 27 de căruţe pentru doi cai şi-a mărit parcul mobil Comisariatul pentru Agricultură, alte 23 fiind distribuite Comisariatului Transporturilor şi celui al Industriei Locale.
Opt căruţe au ajuns la guvern, şapte la partid şi una la Sovietul Suprem. La Guvern au mai ajuns în aprilie 14 piane, două proiectoare cinematografice şi un aparat de radio.
Partida din 26 aprilie a constat din 2,6 tone de vopsea, 960 de kilograme de ulei pentru vopsele şi 500 de valuri de carton gudronat.
Tot atunci s-au mai adus 30 de capace pentru canalizare, 100 de pulverizatoare, 30 de kilograme de clei, 75 de kilograme de lac pe bază de spirt, 30 de perii pentru vopsit.
Totodată, 3.000 de panouri de distribuţie electrică, 5.000 de suporturi pentru electricitate, 900 de prize etc. au fost repartizate comisariatelor de profil.
Comisariatul Treburilor Comunale şi-a însuşit 35 de căldări de fier şi 300 de cleştişore pentru uscat rufele.
Biciclete, maşini de cusut şi de dactilografiat
Cea mai mare partidă de bunuri a fost distribuită la 10 mai 1945. Hotărârea de guvern prin care s-au împărţit mărfurile aduse din România conţine 24 de anexe.
Întreprinderile de construcţii au primit cinci transportoare, nouă troliuri, patru maşini de sertizat şi 4.000 de forme pentru confecţionarea ţiglei. Comisariatul Industriei Locale şi Asociaţia Moldcoop au beneficiat de 15,3 tone de piei de animale, 2,5 tone de lână şi 574 de pielicele de oi pentru confecţionarea şubelor.
Printr-o anexă, cele 31 de maşini de cusut haine şi încălţăminte şi una de dactilografiat au fost distribuite la Comisariatul Industriei Locale, cel al Sănătăţii, la Serviciul protecţiei sociale (pentru azilurile de bătrâni, societatea surdomuţilor etc.).
Anterior RSSM mai primise zece maşini de cusut, 19 de dactilografiat şi opt biciclete.
De butoaie de fier, lemn şi canistre au beneficiat toate comisariatele. Tot atunci au fost distribuite cele 426 de paturi de fier pentru adulţi şi 231 de paturi pentru copii.
Prin acea hotărâre din 10 mai 1945, Guvernul a mai recepţionat din România alte 50 de piane.
Printre norocoşi s-au numărat CC al PC(b)M, care a primit patru piane, Comisariatul Învăţământului – zece, Comisariatul agriculturii – trei. Direcţia Cultură din cadrul guvernului a obţinut şapte piane, Direcţia filme – cinci, Administraţia Sovietului Suprem al RSSM – două, iar Direcţia Sanitară a guvernului şi Comisariatul Transporturilor – câte unul etc. Direcţia Cultură a primit 13 instrumente muzicale.
O parte din oile mânate din România în RSSM a pierit pe drum/ Arhiva Naţională a Republicii Moldova
Probabil, amintindu-şi proverbul „Găteşte-ţi sania vara şi căruţa iarna“, sovieticii au împărţit, la 30 august 1945, la şapte comisariate şi şase întreprinderi republicane cele 50 de sănii aduse din România. A prins bine şi un frigider fără motor.
Câteva mii de detalii pentru încălţăminte pentru bărbaţi, femei şi copii au fost distribuite la 24 septembrie 1945, iar 300 de kilograme de var au mers la Comisariatul Treburilor Comunale.
La începutul anului 1946, Guvernul RSSM a împărţit 15.388 de metri de pânză pentru îmbrăcăminte adusă din România, 537 de cratiţe de diferite mărimi, 2.150 de metri de pânză pentru confecţionarea sacilor şi 660 metri de stofă din lână. Au prins bine economiei RSSM şi 230 de cazmale mari, alte 18 mici, 70 de chirci, 9 stingătoare şi 8 cântare de diferite dimensiuni şi capacităţi.
Nomenclatura n-a ratat ocazia să se pricopsească cu bunuri de calitate din România. Astfel, la 8 martie, Guvernul şi partidul au primit opt şi, respectiv, şapte lavoare (celelalte 69 fiind distribuite altor instituţii), dar şi bude şi pisoare.
La 17 aprilie a fost distribuit nomenclaturii de stat şi de partid şi un lot de mobila – nouă canapele, patru paturi, patru saltele, opt fotolii, patru scaune moi, 24 de scaune simple şi un scaun cu două locuri. Tot la 17 aprilie, CC al PC(b)M şi-a adjudecat zece şifoniere din cele 27 venite, şase din 12 dulapuri, cinci din zece bufete şi patru oglinzi.
Dintr-o altă partidă, 12 mese şi le-au atribuit în mod egal CC al PC(,)M şi redacţia ziarului „Sovietskaia Moldavia“.
Partidul şi-a luat, de asemenea, 20 de noptiere, opt revenind Comisariatului Treburilor Comunale, la fel şi şapte suporturi pentru flori (pentru hotelul „Chişinău“).
Câte un cuier şi un ceas au primit ziarul „Sovietskaia Moldavia“, şcoala de partid şi hotelul „Chişinău“. Exclusiv la partid, la 23 aprilie, au ajuns două paturi de lemn, două de bronz, un pat pentru copii şi două căzi.
Mobilă pentru partid
Prin hotărârea din 10 mai nomenclatura s-a pricopsit cu alte bunuri pentru confort. Astfel, din cele 19 dulapuri distribuite prin acea hotărâre, 17 au ajuns la CC al PC(b)M. Tot la partid au ajuns cinci bufete din 11 şi cinci din cele 25 de scaune moi.
Opt etajere pentru flori au fost împărţite astfel: două la partid şi câte trei la Guvern şi la Direcţia Sănătate a Guvernului. Paturile de lemn pentru două persoane au ajuns la partid (7) şi guvern (2). Guvernul a mai pus mâna pe patru canapele, partidului revenindu-i doar una.
Hârtia, în cantitate de 5,5 tone, a fost distribuită astfel: Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM şi-a adjudecat 300 de kilograme, Guvernul – 1.400 de kilograme, CC al PC(b)M – 2.000 de kilograme.
O tonă a fost dată pentru tipărirea a 5.000 de exemplare de cărţi pentru reclamaţii, iar 1.400 rămase au fost repartizate Comisariatului pentru Învăţământ, celui al Sănătăţii şi Departamentului planificare de stat.
La 11 iunie s-a dat bătălia pentru 100 de autovehicule aduse din România. Cele mai multe, 25 şi, respectiv, 24 de maşini au primit Comisariatul Agriculturii şi cel al Transporturilor.
Câte zece maşini au primit Trustul pentru aprovizionare cu combustibil şi Direcţia construcţii civile. CC al PC(b)M a primit doar trei maşini.
Cai şi vite româneşti pentru transnistreni
La 21 martie 1945, Guvernul repartizează raioanelor din stânga Nistrului 800 de cai şi câte o mie de vite mari cornute şi oi pentru suplinirea lipsurilor şi reproducere.
Ulterior, la 7 iulie, o altă partidă de 8.000 de cai a fost distribuită comisariatelor şi sovietelor locale pentru organizarea de întreprinderi de transport şi susţinerea activităţii.
La 17 mai 1945, Guvernul a recepţionat din România alt lot de animale: 11.000 de cai, 10.400 de vite mari cornute şi 24.800 de oi. Şi de data aceasta s-a decis distribuirea lor exclusiv raioanelor din stânga Nistrului.
La şedinţa din 17 iulie s-a decis transmiterea cu titlu gratuit gospodăriilor individuale din aceleaşi raioane care nu aveau animale (familiilor militarilor, celor căzuţi pe front, invalizilor de război) a altor 12.000 de oi şi 230 de vite mari cornute.
O partidă de 2.000 de cai a fost distribuită instituţiilor statului la 8 septembrie 1945.
Pierderi nejustificate de animale
Pentru aducerea animalelor din România, la 28 februarie 1945, Guvernul a stabilit traseele principale (trei) şi de rezervă (trei), fiind prescrise reguli stricte care trebuiau respectate în procesul mânării turmelor şi cirezilor. Numărul de capete repartizate raioanelor din stânga Nistrului la 7 iulie coincidea cu numărul celor care au pornit din România.
Dar socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg.
Peste un an, la 17 februarie 1946, Consiliul de Miniştri al RSSM avea să constate că aducerea animalelor din România s-a soldat cu mari pierderi. Printre cauze se menţiona traseul dificil: lipsa păşunilor, a lacurilor pentru adăpare, formarea turmelor şi cirezilor dintr-un număr prea mare de capete, lipsa medicului veterinar etc.
Astfel, din numărul total de animale trimise pentru raioanele de pe malul stâng al Nistrului în timpul transportării au pierit 735 de cai, 333 de vite mari cornute, 2.000 de oi şi 22 de porci.
De exemplu, dintre cele destinate raionului Grigoriopol au murit pe drum 60 de cai, 70 de vite, 825 de oi şi 20 de porcine, iar dintre cele destinate raionul Râbniţa au pierit 25 de cai, 35 de vite şi 519 oi.
Au fost înregistrate decese ale animalelor şi la locul de destinaţie. Guvernul a stabilit că autorităţile locale din aceste raioane nu au asigurat condiţii elementare de întreţinere şi hrană pentru animale, fapt ce a condus, în scurt timp, la mari pierderi.
De exemplu, în raionul Grigoriopol au murit sau au fost sacrificaţi de nevoie de către autorităţi 276 de cai, 70 de vite şi 488 de oi, iar în 45 de colhozuri din raionul Râbniţa – 322 de cai, 204 de vite şi 1.469 de oi.
În 1947 România cunoaşte foametea, iar în regiuni întinse din Moldova oamenii mor de inaniţie. Până şi aceste tragedii devin instrumente de manipulare.
Propaganda comunistă a vremii găseşte vinovatul. Începe să contureze portretul duşmanului de clasă, un portret care va reveni obsedant în anii ce vor urma.
Mărfurile de bază erau o raritate şi preţurile urcă vertiginos. Dar până şi aceste realităţi economice castastrofale vor fi folosite pentru a făuri omul nou. Iar omul nou trebuia să fie sărac.
Departe de a fi realizat un tablou complet şi sintetic al valorilor materiale, metalelor preţioase ori a imenselor sume de bani însuşite de diferite puteri străine din ţara noastră, am încercat pe măsura posibilităţilor documentare accesibile să creionez doar o imagine a dimensiunilor jafului, a distrugerilor şi a altor fărădelegi ce au fost provocate înaintaşilor noştri.
În total, exploatarea străină asupra ţării noastre pe baza documentelor istorice de care dispunem, se cifrează la suma de 340.006.305.780 lei aur, ceea ce echivalează cu 13.827.254 kg aur, aproximativ 14.000 tone aur sau 1.400 de vagoane de aur.


Autor: Prof. Eugen Stănescu, Director adjunct al Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova

Fotografia conservatorului roman

Farmecul direct al burgheziei
---------------------------------------
Pentru toți cu cei care discut pe FB- nu sunt un revoluționar și nici n-am vreo culoare politică deosebită. Nu sunt xenofob, nu sunt anti-semit , nu sunt rasist.Sunt o individualitate relativ bine conturată- zic eu.
Nu cred că avem nevoie de revoluționari- ba mai mult- mă sperie cineva care se afirmă în acest mod.Revoluționarul- acest om care vrea binele pinguinilor din Berceni- chiar cu forța- sau cel care crede că ce a scris Gigel sau Dorel în vreo carte reprezintă mai mult decât o scriitură- mi se pare un tip sinistru. 
Acestea fiind spuse- cred că fiecare din noi- și toată lumea luată împreună- ar trebui să trăim la ce nivel considerăm noi că e un trai decent. De la traiul decent în sus- cinste marilor capitaliști, cinste antreprenorilor, etc. Numai că pentru a trăi voi în bogăție și a nu risca măcar într-un mod vag spânzurarea de stâlpi- asigurați-ne nouă acea comoditate burgheză care ne va face fericiți și nerevoluționari. 
Cred că orice om normal la cap își dorește o casă frumoasă și relativ comodă , o cafeluță (expresso) dimineața și ceva bun de mâncare . Cărți, programe culturale decente, sănătate și servicii bune- ce-ți trebuie mai mult ?
Între o friptură bună de vită și cărticica roșie a lui Mao, drepturi egale pentru rechinii homosexuali sau iubirea Pământului- cred că marea majoritate a celor normali la cap aleg friptura de vită. 
Experiența - inclusvi cei 28 de ani de ceaușism trăit- m-au învățat că omul poate fi fericit cu destul de puțin. Nu mor dacă nu locuiesc într-o vilă și n-am avionul meu personal, nu țin să-mi fac vacanțele la nu știu ce resorturi (pe vremuri resorturile erau ceva arcuri și nu stațiuni), nici măcar nu mă omor să am mașină. 
Cu toți dorim să fim niște burghezi respectabili- să avem acea viață decentă care nu este un lux ci un lucru de bun simț pentru orice stat European în secolul XXI. Cu toți suntem- și ar trebui să ne dorim să fim- niște individualități- nu o obscură masă de manevră.
PS: Comentariile insultăcioase vor fi șterse pentru că , sincer, m-am cam plictisit de tot felul de indivizi născuți ieri care cred că au inventat apa caldă și lumina.



Comments
Damian Spiridon
Damian Spiridon Subscriu cuvant cu cuvant.
Cristu Hamsiu
Cristu Hamsiu Apropo de masina, e chiar un calvar sa detii o masina in conditiili actuale. Inteleg presiunili sociale carii te obliga sa-ti cumperi un cazan sau cosgiug cu 4 roti, fabricat in Germania hitlerista, dar nu prea e rentabil sa detii o masina, carii iti aduce mai multe cheltuieli si necazuri decat satisfucktii.
Maria Tureschi
Maria Tureschi Mare regizor Luis Buñuel...Filtrului discreției sale nu i-a lipsit însă sarcasmul :) Frumos text ați scris. Cît despre comentariile injurioase, parcă s-au mai diminuat, să nu fie de deochi :)
Bogdan Duca
Bogdan Duca Nu e textul meu. E al lui Stefan Kovacs
Maria Tureschi
Maria Tureschi Scuze! Nu am citit chiar prima propoziție :) Însă comentariul meu e valabil și pentru prietenul dumneavoastră.

Eugen Ion
Eugen Ion Eu cred că mulți ajung "revoluționari" tocmai din cauză că o duc bine și nu au ce face cu viața lor.
Ștefan Robert
Ștefan Robert BD nu tre sa te farmecw burghezia.apoi exista riscul sa ajunga omenirea iarasi la pa nctul globalist de azi. According to distributists, property ownership is a fundamental right,[12] and the means of production should be spread as widely as possible, rather than being centralized under the control of the state (state socialism), a few individuals (plutocracy), or corporations (corporatocracy). Distributism, therefore, advocates a society marked by widespread property ownership.[13] Co-operative economist Race Mathews argues that such a system is key to bringing about a just social order.[14]

Distributism has often been described in opposition to both socialism and capitalism,[15][16] which distributists see as equally flawed and exploitive.[17] Thomas Storck argues: "both socialism and capitalism are products of the European Enlightenment and are thus modernizing and anti-traditional forces. Further, some distributists argue that socialism is the logical conclusion of capitalism as capitalism's concentrated powers eventually capture the state, resulting in a form of socialism.[18][19] In contrast, distributism seeks to subordinate economic activity to human life as a whole, to our spiritual life, our intellectual life, our family life".[20] https://en.m.wikipedia.org/wiki/Distributism


Distributism (also known as distributionism[1] or distributivism)[2] is an economic ideology that developed in Europe in the late 19th and early 20th century based upon the principles of Catholic social teaching, especially the teachings of Pope Leo XIII in his encyclical Rerum novarum and Pope Pius...
EN.WIKIPEDIA.ORG
Bogdan Duca
Bogdan Duca Distributismul e o iluzie: ce pot să înţeleagă nişte visători din economie. Şi păcătuieşte tocmai din pricina lipsei de înţelegere a naturii umane.
Cât despre invocarea papilor de către distributişti: e ca şi cum marxiştii ar invoca pe Ioan paul al II-lea ca parinte al lor pentru că a criticat liberalismul :))
Ștefan Robert
Ștefan Robert Spune si de ce e o iluzie si cum nu se potriveste cu natura umana
Nicolae Pavel
Nicolae Pavel Nu cred că există o clasă socială sau segment al populației care să poată asigura celorlalți un nivel de trai decent sau "burghez". Asta ține de disciplina, efortul şi manierele proprii, ale fiecăruia, respectul de sine şi buna conduită nu este un fenomen social ci personal. Sunt foarte mulți oameni care au averi uriaşe dar nu sunt extravaganți, ba chiar realitatea este invers, doar cei frustrați care au în permanență ceva de demonstrat vor cumpăra maşini scumpe, bijuterii, fripturi de vițel etc. de la aristocrați. :)
SAMD

peromaneste Conservatorul roman post-1989 n-a inteles replica  lui Tancredi din cartea lui Lampedusa/filmul lui Visconti, Leopardul, 'daca vrem ca lucrurile sa ramana la fel, totul trebuie sa se schimbe'.

Conservatorul roman si-a dorit conditia burgezului mediu, fara sa inteleaga nici in anul de gratie 2017 ca in spatele serenitatii burgheze de odinoara, o proiectie a mass media occidentale mai degraba decat vreo realitate obiectiva, sta o masinarie infernala a EXPLOATARII.   Ar fi induiosatoare naivitatea cu care se ignora costul nevazut unui asemenea trai daca nu ne-am afla in 2017, la 27 de ani dupa ce romanii, ca atatia altii, s-au aruncat cu capul inainte in desertul post-industrial ca si cum odata cu disparitia muncii lumea intra volens-nolens in burghezia pacifica generalizata.

Burghezia pacifica la care viseaza conservatorul roman are la baza cel putin doua conditii:  1) accesul nelimitat la materii prime la preturi constante si foarte joase, 2) o forfota intensiva si continua a burghezului pentru inovatie, eficienta, piete, fraieri... 

Din prima conditie trebuie inteles ca metalele rare de la Rosia Montana nu pot fi tinute in afara pietei aranjata din Frankfurt, Londra sau Chicago.   Acele i-Poduri/Paduri pe care si le iau romanii, de parca asa ar impiedica sfarsitul lumii, au un pret mai mare decat cel afisat in galantar.  

Cu exemplul acestor gadgeturi electronice am atins a doua conditie, anume:  crearea unei piete din orice inovatie.  Accesul la aceste piete este intr-adevar conditie pentru perpetuarea conditiei burghezului inovator, respectiv al celui aspirant/oblomovian.  Cel care pune pe piata gadgetul asuma pe de-o parte, existenta infinita a litiumului la preturi joase, situatie creata de mentinerea unei stari de razboi civil in tarile exportatoare, iar pe de alta parte, faptul ca burghezul aspirant va pune caruta posedarii gadgetului inaintea calului propriei inovatii...
Google
 

Postări populare