Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

30.5.17

S-a schimbat ordinul pe unitate

Frânturile unei spovedanii mult prea târzii

Silviu Manastire


În anii formării mele ca jurnalist am beneficiat de o bursă la prestigioasa publicație The Guardian mijlocită de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigație – CRJI. Centrul a fost înființat de câțiva jurnaliști inimoși care au ales sa părăsească publicațiile la care patronatul le impunea linia editorială, dincolo de propria conștiința. Nu am avut ocazia sa le mulțumesc public dar o fac acum. O parte dintre ei știu cât de mult ii prețuiesc, chiar dacă anii și conjuncturile ne-au dus pe drumuri separate.

În acele vremuri generația mea de jurnaliști a fost sprijinită de o serie de ONG- uri care militau pentru independența jurnaliștilor și dreptul la libera exprimare. Erau anii de sfârșit ai regimului Năstase și era nevoie de un astfel de ajutor pentru jurnaliștii din presa locală (mereu cenzurați, fără resurse, prost plătiți). Cu ajutorul CRJI am fost la Amsterdam la primul congres al ICIJ – un consorțiu global ce reunea sute de jurnaliști de investigație. Venit din Cluj Napoca, de la o mică publicație locală, a fost o experiența ce îmi va rămâne puternic fixată în minte. ONG -urile care în anii aceia (de după 2001) încercau să agrege o comunitate de jurnaliști independenți și profesioniști erau finanțate din surse externe, din zona mult hulitului Soroș dar și pe filiera ambasadelor (în special cea a Marii Britanii) sau a unor centre de jurnalism din Danemarca și Statele Unite. Îmi aduc aminte cu plăcere de jurnaliștii de la agenția SCOOP, un centru danez de investigații foarte profesionist și dedicat sprijinirii cauzei jurnalismului independent în Europa de Est. Așadar, banii și principiile veneau din afară. Cu amendamentul ca mentalitățile unor șefi din ONG- uri erau puțin cam… dâmbovițene, de ce sa ne mințim… Per ansamblu inițiativa era extrem de necesară. Nu pot să nu recunosc acum ca de abia mai târziu m-am întrebat cine plătește accesul nostru la independența jurnalistica și de ce.

Toate bune și frumoase. Printre noi plutea un entuziasm militant dar și resurse financiare și relaționale (întâlniri cu ambasadori, finanțatori externi, diverși lobbyisti pentru democrație, libertate de expresie). Se punea accent pe justiție și jurnalism independent fata de factorul politic; ultimele doua mergeau la pachet in acele vremuri! Țin minte și acum întâlnirea stângace cu ambasadorul Marii Britanii Quinton Quayle venit la Cluj printre altele sa ma cunoască după ce ambasada îmi acordase un premiu de investigație. Quayle avea toată compasiunea și înțelegerea pentru niște tineri care făceau jurnalism cu mijloace precare dar care indirect făceau și opoziție unui partid- stat PSD pus pe băgat pumnul în gura presei. La un moment dat aveam peste zece procese de calomnie cu diverși politruci aflați la putere in  județul Cluj. Compasiunea ambasadelor era direct proporțională cu înverșunarea noastră împotriva puterii politice. Faptul ca ai putut stat la masa cu ambasadorul Marii Britanii era în sine o injecție de adrenalina și determinare. Eram convinși ca suntem pe drumul cel bun. O parte din finanțarea proiectelor din extern a încetat după anul 2008, odată cu integrarea in U.E. Au început însă finanțările europene, Soros a rămas pe poziții, s-au dat apoi drumul banilor de la stat, cu alte cuvinte granturi directionate eminamente politic sau pe linia serviciilor de informații. O sa discut despre acestea altădată. După 2007, pentru mine cel puțin, aventura „traingurilor ONG" a cam încetat.

In acei ani nu exista un lider formal al cauzei jurnalismului de investigație dar nici al presei independente. O figura aparte faceau Mircea Toma sau actualii patroni (in acte) de la Hotnews. Publicația militanta pro DNA și SRI a fost înființata inițial printr-un grant european care avea menirea de a sprijini presa locală independenta (o revista a presei locale). După ce au mimat „ajutorul pentru jurnaliștii locali" initiativa a devenit o afacere privată de succes. Țeparul Sima a avut beneficii frumoase de pe urma Hotnews. Așa este deontologia la noi. Însă liderii ONG-urilor se raportau, aproape toți, la direcția de gândire imprimată de Monica Macovei de la APADOR- CH. Nimeni nu bănuia atunci ca va ajunge ministrul Justitiei. Când a ajuns ministru noi toți cei care gravitam mai direct sau indirect in jurul miscarii jurnalismului independent am văzut-o ca pe o victorie personală, ca pe o rasplata data noua pentru anii de prigoana din regimul PSD. Eram naivi.
Activistul civic Monica Macovei de atunci era infinit mai digerabil decât politicianul Macovei de după anul 2012. In ciuda unor rivalități cele câteva ONG-uri de jurnaliști și activiști media erau, cum va spuneam, unite clar de o adversitate declarata fata de PSD, fata de Adrian Nastase, simbolul de atunci al cenzurii mass media, și in general fata de politicieni, fata de baronii locali, fata de corupția politica.

Fundamental este urmatorul fapt: in acel creuzet de ONG- uri s-a născut o Ideologie cu I mare. Ideologia Statului de Drept. O Ideologie pe care după anul 2012 am ajuns sa o recunosc in PR-ul procurorilor anticorupție; in celebrele comunicate de presa sau in abordările de presa privind corupția politica. Eu personal am fost unul dintre promotorii acestui tip de discurs. Pot spune cu mâna pe inima ca am facut-o din convingere și in baza ideilor pe care mi le-am însușit in anii in care am beneficiat de training alături de ONG -uri. Repet, a fost o școala de presa foarte buna. Dar și o școala ideologica. Erai învățat sa gândești intr-un mod anume. Nu o spun defel intr-un sens negativ, dar cu siguranța generația mea a fost prelucrata intr-un sistem de valori de tip ONG adus din exterior. Principala confuzie ideologica care ne-a fost predata era amestecul voit sau nu între jurnalism și militantism civic. Era o Operațiune soft de modelare a modului de gândire. Se observa și acum militantismul pregnant in scriitura unor jurnaliști scoliti in acei ani. In modul in care își scriu textele sau își justifica opiniile. Nu știi ce sunt in principal: jurnaliști, activiști civici, ONG – isti sau „filozofi sociali", profesori de morala publica? Sau toate la un loc. Problema cu moralitatea este al naibi de complicata, mai ales ca majoritatea jurnaliștilor școliți de ONG uri in acei ani au fost fost susținători expliciți ai regimului lui Traian Basescu. Dan Tapalaga este simbolul generatiei jurnalismului militant, pe filiera ideologica a ONG -urilor.

Mai mult, Ideologia la care fac referire vizează o abordare și o metoda de a investiga corupția clasei politice. In ce consta ea? Pot sa va spun cu sinceritate ca in orice subiect de investigații de la care se pleca in acei ani (așa ni se părea firesc) premisa era ca politicianul (baronul) era vinovat in sine (per se). Erau niște hoți, noi jurnaliștii urma doar sa îi dovedim. Sa căutam informațiile și dovezile care sa susțină ideea preconceputa de la care plecam. In sute de cazuri Ideologia a funcționat. Metodele de furat și modul de organizare al rețelelor politice corupte au fost constante indiferent de partid sau alternanța la putere. Cu cât investigam mai mult și mai temeinic vedeam ca Ideologia se confirma și prejudecățile noastre sunt valide. Întreaga mea generația de jurnaliști, și mulți după mine, scolita de ONG -uri, a fost crescută in acest spirit. Era așadar și o metoda de lucru, o tehnica de investigație sa ii spun la modul impropriu, dar era mai presus de asta, cum va spuneam, un mod de gândire. O ideologie anticlasa politica, antisistem, cu precădere anti- PSD.

Ce s-a întâmplat mai departe? A urmat fractura. În timp ce prejudecățile jurnaliștilor se confirmau, campania antibaroni căpăta amploare în societate, „colegii" noștri procurorii câștigau și ei independența și putere. Va spuneam ca nu întâmplator finanțările ONG urilor erau direcționate cu precădere pentru sprijinirea Justiției și a mass media independente. Procurorii școliți la catedra ONG- urilor au început sa facă dosare. De multe ori pornind de la anchetele din media. Era un sistem biela- manivela. La un moment dat, anii 2009 – 2010, in ecuația Justiție – Mass Media s-au introdus în forța băieții de la SRI încât acum nu mai știi ce este articol de presa, ce este dosar penal făcut la comanda, ce este munca serviciilor sau investigația unui procuror onest? Este O ceață totală! După ce SRI a desfășurat ca o plasa câmpul tactic în Justiție au început în forța arestările. În anumite redacții jurnaliștii aplaudau la fiecare reținere televizata. Devenise un spectacol al catușelor. „Colegii" procurori confirmau munca „colegilor" jurnaliști. „Ai văzut, am avut dreptate și cu golanul asta" șopteau unii cuprinși de o fericire lăuntrică.

Întrebare fundamentala: cine a decis din conducerea SRI ca Serviciul sa preia și sa coordoneze campania ideologica anticorupție? Sa o confiște din mâinile mass media și ale societății civile. Si sa o conducă efectiv apoi prin înființare echipelor mixte SRI – DNA? Acela a fost un baiat deștept sau bine antrenat? SRI a preluat o Ideologie născuta din dorința de reforma a Statului și a transformat-o intr-un joc operativ cu ajutorul DNA. Așa s-a născut câmpul tactic, așa s-au prelucrat prin inginerie socială alegerile din ultimii ani. Se creeaza emoția, statul este in pericol, ne ataca corupții, sa luptam și sa rezistam! Dacă lucrurile acestea s-ar fi născut in mod natural in societate ar fi fost in regula dar acum vedem ca aceasta conștiința civică este activata și întreținută cu „telecomanda Facebook" doar in „momentele operative", doar când este nevoie… Faptul ca ieși in strada sa protestezi, pentru ca ești tânăr și nu mai suporti prostia și corupția politicienilor, NU scuza faptul ca ești manipulat ca un guguștiuc. Cum va spuneam: generația mea și-a primit și ea la timpul potrivit portia de „educație ONG". Deci, ii pot înțelege pe TFL – isti.

Sa va dau un exemplu sugestiv.
Țin minte ca in vara anului 2004 am participat la primul desant media din România, in care peste 20 de jurnaliști de investigație din țara am fost relocați pentru o luna la Constanta pentru a ancheta „clanul Mazăre". A urmat o investigație fluviu, atenție, nepublicata de niciun ziar central, din motive de cenzura in mod evident. A fost o munca extraordinara, cu rezultate spectaculoase, multe dintre informațiile culese atunci transformându-se in dosare penale peste ani. Dar când? După aproape 10 ani de la ancheta de presa !!! SRI, DNA știau exact cu ce se ocupa „clanul Mazăre". I-au tolerat și i-au protejat, alta explicație nu exista. Privind retrospectiv, după atâția ani, nu trebuie sa ma amăgesc, fusesem trimiși la Constanta blindați ideologic „sa îl facem pe Mazăre". Cam așa gândeam toți cei din echipa de investigație condusă printre altele de un actual șef de ziar național. Cel care a hotărât ca trebuie sa mergem la Constanta, nu in alt judet baronizat, era intamplator un apropiat al Monicăi Macovei. Repet, toți jurnaliștii implicați in proiect am crezut in ceea ce faceam. Acum însă, după 13 ani de la acele întâmplări, cred sincer ca am fost intr-un fel manipulați, dar ca am crezut cu sinceritate in corectitudinea și validitatea demersului nostru – in investigația noastră jurnalistica. Pe care am făcut-o ca la carte, cu mijoace moderne pentru acea data, profesionist și cu entuziasm. Repet, ce am descoperit noi a fost folosit apoi de către instituții in anchetele oficiale abia după ani și ani, din motive evidente. Adică, reglaje politice.

Am prezentat toate acestea in mod deliberat in amănunt, cu nuanțele de rigoare, cu explicatiile și exemplele de context. Este un fel de spovedanie, fara alte conotatii. Este o bucățică, într-adevăr subiectiva, din realitatea bulversanta pe care am trăit-o și care privește mass media, Justitia și serviciile de informații in ultimii cincisprezece ani. Sunt lucruri, repet, pe care le-am văzut și le-am trăit.

Acum, văzând efectele sociale din acești ultimi ani ale acestei Ideologii pot spune ca ea este profund greșita, în însăși fundamentul ei. Un efect vizibil: zeci de jurnaliști și-au părăsit redacțiile pentru a participa la proteste de strada, au devenit militanți cu discurs politic. Redacții întregi se comporta ca niște partide politice. Barierele dintre comentatorii pe FB, jurnaliștii militanți, ONG- isti sau lobbysti mascati ai unei cauze politice sau civice s-au disipat. Mi-e greu sa denumesc noua specie: majoritatea se declara jurnaliști newmedia, bloggeri, vloggeri etc Jurnaliștii de rit vechi care nu imita comportamentul acestora sunt taxați drept „manipulatori". Cine nu se alătura corului newmedia este un ticălos și vândut politicienilor corupți. Oare de ce nu se întreabă acești băieți și fete dacă, in ce fel, cât și cum sunt manipulați? Dubitația este prima arma a jurnalistului. Când ai doar certitudini drumul spre indoctrinare este deja deschis. Exista corupție și intenția penalilor de a scapă de dosare și condamnări? Evident DA! Exista manipulare cu scop politic în „campania anticorupție", exista abuzuri, exista servicii băgate în Justiție, la fel de hotărât putem spune DA!

Un alt exemplu sugestiv, cel mai important lider al USR din Senat este un fost jurnalist de „rit vechi" care in paralel și-a construit o cariera de activist de mediu, dar care își primea banii însă de la o publicație finanțata de un ONG anticorupție, de altfel respectabil. A fost plătit in paralel ca jurnalist și in diverse proiecte ONG. In paralel scria cărți angajante și făcea politica explicita. A ajuns astfel lider al partidului lui Nicușor Dan. A ieșit in strada pozând in continuare ca activist/ jurnalist (omul scrie pe un blog un jurnal de Parlament) deși este deja senator al României, demnitate pe care demonstrează ca nu o respecta dar încasează senin indemnizația și beneficiile ce rezida din funcția de vicepreședinte al Senatului. Ești politician sau ONG-ist, jurnalist sau activist? Cauti sa impui Adevarul suprem sau ești demnitar, informezi publicul sau îl atragi intr-o cauza pentru care ești plătit sau in care crezi? E o nebunie !!! Ca el sunt sute de exemple: de consultanți, analiști pe diverse teme (chiar și in servicii secrete și anticorupție) activiști, politicieni- tehnocrati, pretinși lideri de opinie, trend setteri, pretinși jurnaliști, militanti- activiști, etern ONG- isti… I-am văzut in guvernul Cioloș dar și pe la PSD mai nou.

Ce-i de făcut? Mai nimic din păcate. Procesul de transformare al mass media, al modului în care societatea funcționează în baza stimulilor rețelelor de socializate este ireversibil. Cei care dețin tehnologia și resursele financiare pentru a controla și disemina informația dețin adevărata putere. Cei care controlează eterul Internetului. Aceste resurse se afla DOAR la mâna serviciilor de informații, prin prisma bugetelor de sute de milioane de euro. Mass-media tradițională de abia mai poate respira.

Viitorul nostru stă ascuns într-un smartphone.

9.5.17

„N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș...”

Interviu cu scriitorul și academicianul Nicolae Breban 
13-16 minutes

Evenimentul zilei: Cum v-ați simțit, ca scriitor, în comunism?

Nicolae Breban: Ce să zic, eu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana eram celebri. Acum, nu mă mai cunoaște nimeni, nu mă mai invită nimeni la televizor... Am o carte acum, dar n-am editor. A vrut cineva să mi-o publice, dar fără bani. Păi, cum fără bani? Am lucrat trei ani la ea. Dacă mie nu-mi dați bani, ce fac tinerii? Sunt zeci de scriitori buni care mor de foame. Deci, cultura, de douăzeci și ceva de ani, nici un om politic nu ia cuvântul ăsta în gură - cultura. În ultimii ani, s-a vorbit mult de educație și de sănătate.

- Educația la ce nivel e?

- Și Educația e praf! Au făcut tot felul de reforme, iar Guvernul ăsta de diletanți, de tehnocrați a vrut să ne imbecilizeze total. A vrut să scoată istoria din manuale, limba latină. Păi, dacă scoți limba latină e ca și cum i-ai tăia unui stejar rădăcinile. Limba română e o limbă romanică. Dacă nu știi latina, nu știi limba. Ungurii, care-s huni, studiază latina în școli. Și noi, care avem o limbă latină - corpul principal al limbii noastre e latina - nu se mai vorbește? Sau să tai istoria? Au făcut praf! Un tânăr nu mai are în cap ce s-a întâmplat cu adevărat. N-ai istorie, n-ai stat român! El trebuie dezmembrat, cum vor unele ONG-uri de tip Soroș, să facă un Ardeal autonom, adică să-l treacă la unguri.

Moralitate, imoralitate, amoralitate

- Există și ideea potrivit căreia un popor imbecilizat este mai ușor de condus...

- E o diferență între dictatură și democrație. Chiar și în democrația asta românească. În dictatură trebuie să conduci, în democrație trebuie să vinzi. În dictatură ai nevoie de un aparat coercitiv și de o ideologie - și asta e invenția secolului XX. Cele trei regimuri de extremă dreaptă și stângă - nazist, fascist și comunist - au inventat, alături de violența polițistă, ideea politică. Dar n-am respect pentru ideea - să ucizi în numele unei idei. De altfel, tot secolul XX a stat sub efigia unei idei, unei idei a unor regimuri exterminatoare, extreme. O idee pe care a exprimat-o un personaj al unui roman rusesc. Îl chema Raskolnikov...

- „Crimă și pedeapsă"...

- Așa. Și, acolo, Raskolnikov vorbește de faptul că poți să transgresezi limita morală, dacă vrei un destin de excepție. În aceeași perioadă, 1860-1861, era un tânăr filosof din Germania, dat afară din facultăți, care are o carte - „Dincolo de bine și de rău" (n.r. - Nietzsche) - în care vorbește de relativitatea criteriilor tablelor lui Moise. Așa a apărut conceptul de amoralitate, care n-are legătură cu imoralitatea. Imoralitatea înseamnă să omori sau să furi. Amoral, însă, ce înseamnă?

-Spuneți dumneavoastră, e limpede că vă place la catedră...

- Aha, tot eu. Înseamnă să transgresezi legea morală, dar nu în sens penal. De aceea spuneam că aceste regimuri dictatoriale, polițiste s-au înarmat și cu ideologie. Ceea ce mulți occidentali și tineri de azi n-au înțeles că puterea comunistă sau nazistă nu se baza numai pe Securitate, ci și pe ideologie. Enorm pe ideologie, care venea cu idei, de altfel, foarte atractive la început: egalitate, muncă și mâncare tuturor. Într-adevăr, și naziștii, și comuniștii dădeau de mâncare la toată lumea. Egalitatea, egalitatea, dar în jos... Și în ziua de azi vedem că tinerii nu mai suportă inegalitatea, adică de ce unii au zece Lamborghini? Pentru că tatăl lui are nu știu câte miliarde de dolari, iar mulți n-au un leu în buzunar - acesta este capitalismul românesc. Dar capitalismul acceptă inegalitatea, în condițiile de regim al justiției, al învățământului, al meritocrației etc.

„Românii nu sunt proști, dar..."

- Dar care dintre aceste două sisteme - comunism și capitalism - promovează mai mult imbecilitatea maselor?

- Nu, nu imbecilitate, e mult spus, deoarece pentru norod au luptat generațiile acestea pașoptiste și-n România, și-n Rusia, și-n Europa. Primele forme de manifestare ale prozei au fost populare, pentru luminarea poporului, pentru că era principiul fundamental - că educația te face liber. Poporul nu este imbecilizat în România. Românii nu sunt proști, dar românii au căzut, total nepregătiți, într- o altă zonă a unei organizări sociale, în libertate totală, cum a fost după Revoluție. Dar ce creează o libertate într-o societate nepregătită? Anarhie! Așa au apărut grupuri de inși care s-au strâns și au pus mâna pe frâie, noii lideri.

- Cine sunt noii lideri ai României acum?

- În România nu mai există lideri. E grav că Parlamentul e corupt de instanțele partinice, de influența prea mare a partidelor în alegeri, iar justiția, pentru că unii procurori încă ascultă de indicații laterale, nu aplică legea în puritatea ei. De accea, în ultimii zece ani, s-a putut fura cu japca din bugetul național sute și sute de milioane de euro, în timp ce se tăiau salariile, se desființau spitalele, în timp ce lumea murea de foame. Mai lipsește ceva României și nu se observă: lipsește reacția populară, ieșirea în stradă. Trebuie să se întâmple asta des, mult mai des.

„Soroș - un parazit al ultimei forme de existență a capitalului"

Cine este, în viziunea lui Nicolae Breban, George Soroș? „Soroș e un mare financiar american, de origine maghiară evreiască. El speculează cu diverse valori foarte mari - acum douăzeci și ceva de ani era să pună în dilemă francul francez. Tipul e foarte tare, e un parazit tipic al ultimei forme de existență a capitalului. Ce înseamnă asta? Capitalul nu mai produce mărfuri, nici locuri de muncă, nici investiții, ci este o pură speculație de credite, de bunuri, de oameni, de încredere, de grupuri. Or, grupurile finanțate de Soroș în România, stipendiate foarte serios, au mers pentru o societate deschisă, au mers pe niște ideologii - Karl Popper, Smith și alții - au mers spre o dizolvare a națiunii, a identității naționale. O perspectivă de unghi închis. Nu s-a mers pe grupurile reprezentative pentru un popor, ci pe individ. Pe individul care n-ar fi avut nici o forță singur, ci doar susținut din spate - un spate care nu se vede niciodată - de două instituții esențiale: serviciile și mas-media".

Premiul Nobel, la schimb cu pădurile și mineralele României

Ce mai înseamnă Premiul Nobel acum? Mai este un etalon de recunoaștere a valorii? Nicolae Breban e ironic: „Pentru români, da. E o traumă veche, o nevroză a scriitorilor. Li se pare că, dacă primește un român Premiul Nobel, toată Europa se va năpusti în librăriile din Occident după cărțile românești. Eu am fost la Paris, când a luat Premiul Nobel un grec - Elytis. A apărut două minute pe postul național și o editură micuță, care deținea drepturile lui, a vândut câteva mii de cărți. Apoi, a dispărut cu totul Elytis. Asta în timp ce doi inși care n-aveau să ia Nobelul erau pe buzele tuturor: argentinianul Borges și românul Ionesco. Ăștia doi nu aveau nevoie de Nobel ca să facă tiraje enorme".

Străinii decid, noi executăm

În continuare, Breban e tranșant: „La noi, probabil că cel care va lua Nobelul, dar și editorul lui, vor primi mulți bani. Atât. Nu-i va citi nimeni pe Cărtărescu, pe Blandiana sau pe Manea (n.r. - Norman). Doar că, la fel ca în economie, așteptăm rezolvarea de undeva din afară. Nu putem decide singuri nici acest lucru. Așa că așteptăm, cu pălăria în mână, pe la o poartă străină, la Bruxelles, în America... Să ne dea ăia această recunoaștere, iar la schimb să ne ia pădurile, mineralele, bogățiile".

Țările comuniste au salvat Apusul de o criză economică

Ce mai înseamnă în România noțiunea de patriot? „România e într-o criză difuză. Înainte, în comunism, era o criză clară. Noi și încă zece state eram ocupați de un imperiu brutal din Est. Am încercat să supraviețuim, era o criză a supraviețuirii. La ora asta e o criză a adaptării. Noi, în 45 de ani, am creat o industrie, o economie a unui stat ultracentralizat, care era angrenat în CAER, organism din care mai făceau parte state asemănătoare României. Era o economie medie, dacă nu joasă de-a dreptul. Până și nemții făceau o porcărie de mașină - Trabantul. Bine, nemții comuniști, pentru că ceilalți, din Vest, defilau cu Mercedes. Eh, la ora asta, la noi, e o criză a adaptării care va dura câteva generații, pe care Occidentul, mai avansat tehnic și organizatoric, o folosește bine, ca să-și deverseze mărfurile sale la mâna a doua", consideră Nicolae Breban.

Suntem, a - șa dar, piață de desfacere? Răspunsul scriitorului e fără echivoc: „Da. De altfel, noi, când a căzut comunismul, am salvat Apusul de o criză. Aveau stocuri enorme de mărfuri, pe care cele zece state ieșite din comunism le-au cumpărat".

„Religia mea e și națiunea română"

Este scriitorul Nicolae Breban un om religios? Omul de litere nu stă pe gânduri: „Nu. Religios în sensul că am religia valorii, a culturii... Dar nu merg la biserică, deși sunt fiu, nepot și strănepot de preot". Atunci, în ce crede Nicolae Breban? „Cred în valorile umane, în creație, în roman, în muzică, în filosofie, în pictură. În pictură, maestrul meu e Gauguin. În muzică, maestrul meu e Brahms, un mare constructor de simfonii. De la el am învățat să fac roman. În filosofie, am mai mulți maeștri: Nietzsche, Hegel, Kant și Fichte. Asta-i religia mea. Religia mea e și națiunea română, credința în necesitatea acestei construcții, pentru că o spun - în ciuda celor care se fac că uită -, România e o națiune tânără, cu toate bolile tinereții. Eu am o carte - Istoria dramatică a prezentului - în care compar trei state: România, Germania și Italia. Toate sunt state care s-au format foarte târziu și au trăit aceeași boală - extremismul de dreapta. Spre deosebire de state cu veche structură legislativă, care au edificat democrația modernă".

„Cărțile mele nu sunt primite în librăriile lui Liiceanu"

Evenimentul zilei: Ce părere aveți despre așazisa politică corectă a Europei, despre tendința de uniformizare a valorilor, de comunizare a individului?

Nicolae Breban:

Este una din formele recente de influențare a opiniei publice, o formă dogmatică. Este un nou catehism al comportamentului ideatic și social. Se vrea o nouă formă de înregimentare, care și reușește prin intermediul acestor ONG-uri. Acestea apar pe fondul anumitor crize sociale. Tot atunci se și manifestă. Este un fel de dictatură a acestor ONG-uri, cum este și GDS-ul, care, de douăzeci și ceva de ani, funcționează pe un tip de opinie dictatorial, impus. Își impun doar propriile lor valori, excluzând cu mână forte pe oricine nu este de acord cu ei. De exemplu, revista mea - Contemporanul - , pe care o conduc de 26 de ani, nu e acceptată în librăriile Humanitas, ale domnului Liiceanu. Nici cărțile

semnate de mine nu sunt în librăriile lui din țară, deși acest om, când era tânăr, nepublicat, venea aici și stătea cu lacrimi în ochi și mă asculta...

-Liiceanu?

Da, el. În ultimul text trimis de mine de la Paris și apărut în Viața Românească, în 1988, laud o carte a lui splendidă – Epistolar -, apărută după Jurnalul de la Păltiniș. Apoi, el a început să mă înjure pe mine și pe Nichita. A făcut praf toată generația '80, pe care Manolescu încerca s-o umfle, a ras-o și l-a scos pe unul singur, pe Cărtărescu. Cu el a început să facă bani. Așa avem astăzi un singur scriitor cunoscut în România - Cărtărescu - care face tiraje de zeci de mii, un scriitor bun. De nivelul lui Cărtărescu, un poet bun scoate 500-700 de exemplare și nu primește nici un leu. Cărtărescu și-a făcut o vilă și el este geniul care așteaptă Premiul Nobel. Care, mă rog, întârzie...

„L-au ales pe Carol, pe care l-au adus în țară pe șest, în travesti"

Evenimentul zilei: Sunt respectate în România valorile democrației?

- Nicolae Breban: La noi, Justiția ascultă de Partid sau de Serviciile secrete. La noi e o aberație ideea potrivit căreia Justiția trebuie să fie autonomă sau Parlamentul să fie autonom. Se moare de râs când spui asta...

- Are sau va avea România puterea să fie pe picioarele ei vreodată?

- Nu știu. A fost pe picioarele ei în câteva momente, sub Ștefan, sub Mircea...

- Dar atunci nu era România!

- Ai răbdare... Sub Cuza, ajutat de Brătianu, care avea relații cu francezii, cu Napoleaon al III-lea... El ne-a ajutat să ne unim.

Transilvania, cea mai bogată provincie

- Dar aveau și francezii un interes. Să tempereze avântul Imperiului Țarist, să mențină un echilibru în zonă, pentru că otomanii nu mai erau ce fuseseră odată...

- Voiau să ajungă la gurile Dunării. Aici erau turcii și englezii... Brătianu s-a dus la Napoleon, să-l întrebe ce să facem. „Uniți-vă!", le-a spus ăsta. „Păi cum, că se supără turcii și englezii?!". „Nu contează! Găsiți-vă un om, puneți-vă de acord și uniți-vă!". Și așa au făcut. Moldovenii l-au ales pe Cuza, pe atunci un mic căpitan, muntenii l-au ales tot pe Cuza, șmecherind voturile, și asta a fost. Au sărit turcii, englezii, dar francezii ne-au susținut, ne-au recunoscut. Numai că Alexandru Ioan Cuza n-a putut să țină în mână partidele boierești… Și, atunci, s-au dus românii iar la Napoleon, care le-a spus să pună un prinț străin, din Casa de Hohenzollern. L-au ales pe Carol, pe care l-au adus în țară pe șest, în travesti, pe la Turnu Severin, cu o corabie. L-au pus într- o trăsură, I. C. Brătianu a aranjat voturile în Parlament, să aibă majoritate, și așa a ajuns principele Carol I de Sigmaringen și Hohenzollern principele României. Peste zece ani am câștigat războiul cu turcii și așa am ajuns la vechiul regat românesc. Iar peste alți ani, nepotul său, Ferdinand, sfătuit de nepotul lui Brătianu, a mers contra țării lui… Ferdinand nici nu știa românește, dar, pentru că a mers împotriva Germaniei, a fost scos din toate cataloagele Casei de Hohenzollern, cea mai veche familie princiară germană. Apoi, nemții au ocupat rapid România, au ajuns până la ruși… Iar noi, spre uimirea noastră, ne-am pomenit la Trianon față-n față cu ungurii, am primit Transilvania, cea mai bogată provincie, după care plânge acum domnul Soroș.


5.5.17

Lectii si pentru romani

Adults in the Room by Yanis Varoufakis review – one of the greatest political memoirs ever?

Paul Mason

Yanis Varoufakis once bought me a gin and tonic. His wife once gave me a cup of tea. While dodging my questions, as finance ministers are obliged to, he never once told me an outright lie. And I’ve hosted him at two all-ticketed events. I list these transactions because of what I am about to say: that Varoufakis has written one of the greatest political memoirs of all time. It stands alongside Alan Clark’s for frankness, Denis Healey’s for attacks on former allies, and – as a manual for exploring the perils of statecraft – will probably gain the same stature as Robert Caro’s biography of Lyndon B Johnson.
Yet Varoufakis’s account of the crisis that has scarred Greece between 2010 and today also stands in a category of its own: it is the inside story of high politics told by an outsider. Varoufakis began on the outside – both of elite politics and the Greek far left – swerved to the inside, and then abruptly abandoned it, after he was sacked by his former ally, Greek prime minister Alexis Tsipras, in July 2015. He dramatises his intent throughout the crisis with a telling anecdote. He’s in Washington for a meeting with Larry Summers, the former US treasury secretary and Obama confidant. Summers asks him point blank: do you want to be on the inside or the outside? “Outsiders prioritise their freedom to speak their version of the truth. The price is that they are ignored by the insiders, who make the important decisions,” Summers warns.
Elected politicians have little power; Wall Street and a network of hedge funds, billionaires and media owners have the real power, and the art of being in politics is to recognise this as a fact of life and achieve what you can without disrupting the system. That was the offer. Varoufakis not only rejected it – by describing it in frank detail now, he is arming us against the stupidity of the left’s occasional fantasies that the system built by neoliberalism can somehow bend or compromise to our desire for social justice.
In this book, then, Varoufakis gives one of the most accurate and detailed descriptions of modern power ever written – an achievement that outweighs his desire for self-justification during the Greek crisis. He explains, with a weariness born of nights in soulless hotels and harsh-lit briefing rooms, how the modern power network is built. Aris gets a loan from Zorba’s bank; Zorba writes off the loan but Zorba’s construction company gets a contract from Aris’s ministry. Aris’s son gets a job at Zorba’s TV station, which for some reason is always bankrupt and so can never pay tax – and so on.
The key to such power networks is exclusion and opacity,” Varoufakis writes. As sensitive information is bartered, “two-person alliances forge links with other such alliances … involving conspirators who conspire de facto without being conscious conspirators”. In the process of telling this story, Varoufakis not only spills the beans but beans of the kind the Greeks call gigantes – fat ones, full of juice.
The first revelation is that not only was Greece bankrupt in 2010 when the EU bailed it out, and that the bailout was designed to save the French and German banks, but that Angela Merkel and Nicolas Sarkozy knew this; and they knew it would be a disaster.
This charge is not new – it was levelled at the financial elite at the time by leftwing activists and rightwing economists. But Varoufakis substantiates it with quotes – some gleaned from the tapes of conversations and phone calls he was, unbeknown to the participants, making at the time.
Even now, two years after the last Greek election, this is of more than academic interest. Greece remains burdened by billions of euros of debt it cannot pay. Because of the actions taken in 2010-11 – saving private banks by saddling north European states with massive debts – it is French and German taxpayers who will pay the price when the Greek debt is inevitably written off.
The second revelation is that close members of Varoufakis’s family were threatened with violence when, with the masses in control of the streets and squares, he began to line up with those denouncing the initial bailout as unworkable. It was in response to these threats – delivered via an anonymous phone call with oligarchic calm – that Varoufakis says he left Greece for the US.
As a result, on his return, as he swung towards active support of the radical left party Syriza, Varoufakis experienced the unfolding crisis as an outsider in a different sense. When asked to speak to the crowd occupying Syntagma Square in May-June 2011, he recalls: “The last time I addressed a demonstration was in Nottinghamshire, at a picket line during the 1984 miners’ strike.”
He was about to join a cadre of leftwing political operatives – headed by Tsipras, flanked by his Glasgow-educated chief of staff Nikos Pappas – in a fight to the finish with neoliberalism. But he had scant experience of the organised Greek left and was viewed by many among them as a neoliberal himself.
Varoufakis’s academic achievements had been in the application of game theory to economics. So when he designed Syriza’s confrontation strategy, he was explicit: the enemy had to believe Syriza was prepared to default, or cut loose from the euro system – enough to persuade the EU powers to roll over loans that were coming due, and to deter them from triggering the collapse of the Greek banking system.
This worked – although at the price of a big rhetorical climbdown and retreat on Syriza’s domestic programme in February 2015. It failed in July because, having fought and won an emotional referendum campaign, Tsipras chose compromise over the prospect of a rerun of the Greek civil war.
I interviewed Varoufakis on the night of that referendum victory. He seemed stunned by its size (he admits in the book he expected to lose) and certain that it would hand Tsipras the ammunition to face down the so-called troika of lenders. It is now clear, however, that both men miscalculated. Varoufakis understood – on the authority of the German finance minister, Wolfgang Schäuble – that Germany would not try to force Greece out of the euro. By the time it did exactly this, two weeks of closed banks and collapsing growth had made the stakes of the game all or nothing.
Getting sacked left Varoufakis with a clean skin – although the price has been self-imposed exile once again from active politics in Greece. If, as is possible, the situation spirals towards economic doom, his voice – together with those of veteran anti-euro communists who split from Syriza – may be all that remains to rally the left for a last-ditch fight against fascism and dictatorship.
But I continue to believe Tsipras was right to climb down in the face of the EU’s ultimatum, and that Varoufakis was at fault for the way he designed the “game” strategy. For Tsipras – and for the older generation of former detainees and torture victims who rebuilt the Greek left after 1974 – staying in power as a dented shield against austerity was preferable to handing power back to a bunch of political mafiosi backed by a mob of baying rich-kid fashionistas.
In the end, Tsipras’s government proved a not very effective shield for the Greek working class, but an effective protection for the million-plus Syrian migrants who landed on Greek shores in the weeks following the economic surrender. The Greek armed forces, judiciary and riot police are replete with people who would have gladly seen the rubber dinghies sunk, their surviving occupants rounded up, interned on landing and deported en masse.
Though Syriza’s handling of the mass migration has been at times inept, at the crucial moment – from July to December 2015 – left-led Greece provided a conduit and a haven for people fleeing terror and destruction. A right-conservative government would have given a very different and much nastier welcome to the Syrians.
In this context, Varoufakis’s version of the Tsipras story needs to be challenged. Varoufakis alleges that Tsipras is prone to frivolity, melancholy and indecision, and that he is determined to prove he is “no shooting star”. But unlike Varoufakis, Tsipras built a party capable of crushing the elite politicians who have drained Greece of wealth and credibility for a generation, and of governing. Tsipras – together with his aide Pappas, whom Varoufakis describes correctly as a major influence on events – built something that he calculated could survive defeat.
Varoufakis built a reputation, but not a party. Indeed the world of parties – of activists huddled against the rainy windows of suburban cafes, of leaflet drops, of strikes and anti-fascist demos – is absent from this memoir.
If the global left – which was on a roll during 2011-2013 – is to regain momentum, it needs leaders like Tsipras to find thinkers and doers like Varoufakis, and to nurture them. But above all it needs to talk to the mass of people in language born out of the years of toil it takes to build a party and a movement.
Adults in the Room: My Battle with Europe’s Deep Establishment is published by Bodley Head.
Google
 

Postări populare