Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

10.10.19

Dosarul unei miscari referentiale


Legenda "armei" laser româneşti din anul 1968  


Schimbare în  conducerea de partid a Cehoslovaciei. În ianuarie 1968, plenara C.C. a P. Comunist cehoslovac l-a înlocuit pe  Novotny  din aripa conservatoare aservit Moscovei cu Dubcek, ceea ce a nemulţumit conducerea sovietică.
La 23 martie, a avut loc la Dresda o  consfătuire a conducătorilor de partid şi de stat din URSS, Bulgaria, Polonia, RDG, Ungaria şi Cehoslovacia, unde s-a discutat şi despre izolarea României în cadrul Tratatului de la Varşovia şi în CAER.
Chemaţi  la Ceauşescu. În seara zilei de 10 aprilie 1968, general-colonel Ion Ioniţă, ministrul forţelor armate, şi general-locotenent Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major, au fost chemaţi de Ceauşescu la Palatul Primăverii (pe malul lacului Floreasca).
Ceauşescu era împreună cu Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru) şi cu Emil Bodnăraş (vicepreşedinte al Consiliului de Stat) pe o terasă în jurul unei mese rotunde.
Încă de la sosire, au fost întrebaţi direct, ce informaţii au despre Cehoslovacia.
Cei doi i-au raportat că ştiu despre o viitoare aplicaţie care se va desfăşura pe teritoriul cehoslovac, la care vor participa cadre, transmisiuni şi trupe din URSS, Polonia, RDG, Ungaria şi Cehoslovacia, dar fără  România, care nu a fost solicitată să participe cu trupe, ci a primit doar o invitaţie de a trimite doi generali ca observatori (deoarece Ceauşescu a interzis aplicaţii pe teritoriul României, armata română nu a fost invitată la această aplicaţie).
Informaţiile nu l-au satisfăcut pe Ceauşescu, care le-a ordonat  să  intensifice munca de informaţii militare.
Informaţia primită de Ceauşescu. La 4 mai, C. Burtică, ambasador în Italia, trimite de la Roma o telegramă: ”O parte din conducerea sovietică  are în vedere o intervenţie militară în Cehoslovacia dacă socialismul ar fi pus în pericol”.
Îngrijorare în cercurile ataşaţilor militari din Moscova. În ziua de 19 iulie, mareşalul Iakubovski, comandant-şef al Forţelor Armate Unificate ale Tratatului de la Varşovia, îşi întrerupe vizita din Algeria, fiind chemat de urgenţă la Moscova, ceea ce a produs îngrijorare în cercurile ataşaţilor militari din ţările NATO din capitala sovietică, fiind siguri că  are legătură cu preconizata invazie a Cehoslovaciei.
Înscenarea intervenţiei. Văzând că din partea partidului cehoslovac nu se produce nici o ruptură oficială care să solicite sprijin militar sovietic, s-a trecut la provocări. Astfel, la 20 iulie 1968, securitatea din RDG a plasat sub un pod în Cehoslovacia câţiva saci cu armament de producţie americană, iar agenţii sovietici au lipit afişe cu lozinci prin care cereau răsturnarea comunismului şi ieşirea Cehoslovaciei din Tratatul de la Varşovia.
Departamentul de stat al SUA a cerut diplomaţilor americani din străinătate: ”Să nu adoptaţi nici o poziţie în evoluţiile din Cehoslovacia, nici măcar la cererea cercurilor oficiale din ţările gazdă”. Dubcek este chemat la Moscova pentru discuţii, dar el refuză. Atunci Brejnev soseşte la Praga, în 29 iulie, unde între cei doi are loc un dialog destul de dur. Brejnev  l-a informat că nu va permite instaurarea democraţiei burgheze în Cehoslovacia, ameninţând cu intervenţia militară, însă Dubcek  a respins  cu hotărâre pretenţiile sovietice.
 Planul “Dunărea”. La 23 iulie 1968, la Moscova au fost convocaţi comandanţii şi şefii de stat major ai marilor unităţi sovietice destinate intervenţiei în Cehoslovacia.

(foto: trupe aeropurtate sovietice în Praga)
Fixarea datei de intervenţie în Cehoslovacia. La 10 august, conservatorii din Partidul Comunist cehoslovac au discutat cu Leonid Brejnev despre o intervenţie militară, care a fost planificată în strict secret pentru noaptea de 20/21 august.
Vizita lui Tito în Cehoslovacia. La 9 august, liderul iugoslav a făcut o vizită în Cehoslovacia unde i-a cerut lui Dubcek, să se prevină prin toate mijloacele instaurarea social-democraţiei şi să evite destrămarea unităţii clasei muncitoare. Însă liderii reformatori de la Praga nu doreau să renunţe la proiectele lor, şi astfel se prefigura o intervenţie armată.
Vizita lui Ceauşescu în Cehoslovacia. La  15 august, Ceauşescu a făcut o vizită în Cehoslovacia, unde  are o comportare şovăielnică. El face cunoscut tovarăşilor cehi faptul că are încredere în capacitatea lor de a rezolva divergenţele de opinii prin discuţii, şi se arată optimist în privinţa siguranţei cuceririlor socialismului, dar nu critică nici un moment Tratatul de la Varsovia, deşi nu a fost chemat  la întâlnirile de la Dresda şi Varşovia.
Invazia Cehoslovaciei. În noaptea de 20 august 1968, la ora 22, unităţi de comando aeropurtate  sovietice (Speţnaţ) au luat cu asalt aerogara din Praga, şi-au instalat propriul echipament radar, preluând dirijarea traficului aerian, deoarece personalul tehnic militar cehoslovac a tăiat sursele de curent, după care la ora 23 trupe terestre sovietice (20 de divizii – de 3 ori cât armata României) au invadat Cehoslovacia pe trei direcţii principale – nord, est şi sud, la care s-au alăturat mari unităţi poloneze, ungare şi o mică unitate bulgară (cele germane au renunţat cu câteva ore înainte pentru a nu se repeta anul 1939). Marile unităţi sovietice proveneau din vestul URSS, Polonia şi Ungaria, traversând Cehoslovacia către RFG şi Austria. Toate unităţile militare cehoslovace au fost blocate în cazărmi. La ora 23:25, generalul-locotenent sovietic Iamşcikov l-a informat pe ministrul apărării cehoslovac că, din acel moment, generalul sovietic comandă la Praga. La ora 5 dimineaţa, întreaga echipă Dubcek a fost arestată de ofiţeri de informaţii sovietici şi cehoslovaci, şi condusă în vehicule blindate la aeroport, apoi în Polonia şi în URSS.
Alarmarea NATO. În cursul acestei zile, trupele greoaie ale NATO au fost alarmate, este vorba de cele americane din RFG (3 divizii) şi toată armata RFG (11 divizii), dar fără a părăsi cazărmile. Apoi, după câteva zile, cazărmile au rămas goale, deoarece militarii angajaţi au plecat acasă, venind normal la program. În următoarele luni, NATO  s-a rezumat la a critica invazia, dar fără  să-i provoace pe sovietici. NATO tremura de frica URSS.
Poziţia SUA. Secretarul de stat Rusk declară: ”Nu este mare lucru de făcut, dacă ei (cehoslovacii) nu vor face nimic. Putem să-i sprijinim la ONU şi prin Agenţia de informaţii. Dacă o facem, ei (sovieticii) pot să exercite presiune în Vest, în special în Berlin”, iar vicepresedintele SUA declara: ”Suntem într-o situaţie mult mai delicată decât aceea din timpul contrarevoluţiei din Ungaria, din cauza dezvoltării relaţiilor mai bune cu URSS”.
Poziţia României. În dimineaţa zilei de 21 august 1968, generalii I. Ioniţă şi I. Gheorghe au fost convocaţi la şedinţa plenară a CC al PCR, şedinţă comună cu Consiliul de Stat şi guvernul. Concluziile şedinţei au fost comunicate public la mitingul din Piaţa Palatului: „ruşine, o primejdie pentru pacea lumii” şi cu precizarea că „poporul român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei…”. Apoi s-a mai anunţat  înfiinţarea de gărzi patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuali. Între timp, s-a dat alarma la toate unităţile militare şi de interne, dar fără a părăsi cazărmile. Cei 8.000 de turişti cehoslovaci din România au fost cazaţi în hotelurile ONT, primind şi bani până la liniştirea lucrurilor.
Reacţia lui I.G.Maurer la atitudinea lui Ceauşescu. „O asemenea atitudine violentă este pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum  nu avea şansă de succes. Prin ceea ce a făcut, Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în termeni  mult mai diplomatici şi raţionali”.
Constituirea gărzilor patriotice. Partidul a mobilizat repede muncitorii din fabrici cu stagiul militar satisfăcut care au încadrat detaşamentele pentru defilare la 23 august (51 de detaşamente a 200 de luptători). Apoi s-a trecut la înfiinţarea de plutoane de gărzi în fiecare sat, companii şi batalioane la oraşe, fiind înarmate cu armament de infanterie din război, sovietice, cehoslovace, germane şi româneşti.
Poporul trebuie să participe la război. „Poporul trebuie să participe la război şi poporul trebuie înarmat. Poporul este unit şi înarmat, şi nu-i va primi pe invadatori cu flori ca în Cehoslovacia, ci vom trage până la ultimul cartuş”, le spunea mereu Ceauşescu celor din  conducerea partidului.
Ungaria se amuză de măsurile luate de Ceauşescu. „CC al PCR  a condamnat această  acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste  80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunţat  înfiinţarea armatei unite a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, care vor apăra patria şi socialismul. În această privinţă ne întrebăm: să le apere de ce?”
Declaraţie a securităţii din R.D. Germană. „Regimul de la Bucureşti a înfiinţat imediat aşa-numitele miliţii, formate din muncitori, țărani şi intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul  evident de a se opune oricărei măsuri întreprinse de ţările socialiste”.
Armata română (marile unităţi de luptă). Diviziile mecanizate şi de tancuri sunt mari unităţi de luptă tactice şi de calcul a puterii militare terestre a unui stat. Dislocarea de reşedinţă a acestora pe teritoriul României era următoarea:
În Moldova: Divizia 10 Mecanizată ”Ştefan cel Mare”, având comandamentul la Iaşi.
În Muntenia: D. 1 Mc. ”T. Vladimirescu” la Bucureşti, D. 9 Mc. ”Mărăşeşti” la Constanţa şi D. 2 Mc. ”Mihai Viteazul” la Craiova.
În Banat: D. 18 Mc. ”Decebal” la Timişoara.
În Transilvania: D. 11 Mc. ”Carei” la Oradea şi D. 6 Tc. ”H. C. Crişan” la Tg.Mureş.
Organizarea şi dotarea unei divizii mecanizate: 3 regimente mecanizate (fiecare a 21 de tancuri, fără TAB-uri), 1 regiment de tancuri (67 tancuri, fără TAB-uri), 1 regiment de artilerie (54 obuziere 122 mm) şi un divizion de artilerie antiaeriană (18 tunuri AA cal.57 mm), total 130 tancuri (67 T-55 şi 63 T-34) şi 54 obuziere – nu avea nici un transportor blindat din cele 279 necesare.
Divizia de tancuri avea: 3 regimente de tancuri (201 tancuri), 1 regiment mecanizat (21 tancuri) şi 1 regiment de artilerie (54 obuziere 122 mm), total 222 tancuri şi nici un transportor blindat.
O divizie mecanizată avea 12.000 militari la mobilizare (la pace aveau 8.000) şi putea ocupa un aliniament de apărare între 10 – 20 km în funcţie de teren şi misiune, pe două eşaloane şi o rezervă tactică. D. Mc. sovietică era organizată pe: 3 R. Mc., 1 R. Tc., 1 R. Art., 1 R. Art. AA, (187 tancuri T-55, 313 TAB-uri, 54 obuziere 122 mm,  36 obuziere 152 mm , 18 ar. de pr. reactive, 36 tunuri AA şi 36 rachete AA), având  13.000 militari, efectiv complet. D. Tc. avea (322 tancuri T-55, T-62), 11.000 militari. Ca dotare, o divizie sovietică echivala cu aproape două româneşti.
Solicitare de sprijin la ambasada Chinei din Bucureşti. În seara zilei de 21 august, la cererea lui Ceauşescu, Emil Bodnăraş a solicitat o întâlnire urgentă cu ambasadorul  Chinei la Bucureşti, întrebându-l dacă ne putem baza pe un sprijin chinez. Ambasadorul nu i-a dat nici un răspun clar.
Solicitare de sprijin Chinei. Ambasadorul României  la Beijing  s-a întâlnit cu Ciu Enlai, care a declarat: ”Condamnăm intervenţia sovietică în Cehoslovacia şi ne exprimăm  ferm sprijinul  pentru lupta dreaptă  a poporului român”. În concluzie, sprijin zero. China nu risca un război cu URSS de care depindea tehnologic militar şi civil, iar armata chineză era la nivelul armatei române ca dotare.
Solicitarea de sprijin Iugoslaviei. În urma răspunsului dezamăgitor din partea Chinei, conducerea de partid  i-a cerut lui Ceauşescu să încerce cu Tito.  Însă Ceauşescu era reticent, deoarece Iugoslavia avea o relaţie cu ruşii  de alt tip, moştenire slavă, sprijin de sub ocupaţia otomană  şi teama lui Tito de URSS. De asemenea cooperarea cu Moscova era foarte strânsă, ofiţerii iugoslavi  erau la instruire la Moscova (Ceauşescu a interzis din anul 1962 instruirea ofiţerilor români la Moscova), armamentul sovietic intra în dotarea Iugoslaviei (Ceauşescu încerca să  lanseze propria industrie de armament), navele sovietice  beneficiau de servicii în porturile iugoslave (Ceauşescu a interzis facilităţi portuare navelor sovietice), în timpul Războiului arabo-israelian din anul 1967 Tito a pus la dispoziţie spaţiul aerian, terestru şi naval  pentru sprijin material  al URSS  pentru Egipt, iar în Belgrad staţiona  Divizia 106 Asalt Aerian sovietică, gata să intervină în Egipt dacă Israelul nu se oprea (Ceauşescu a interzis spaţiul aerian şi terestru pentru sovietici în sprijinul arabilor), reprezentanţii militari iugoslavi au participat la întrunirea Tratatului de la Varşovia (România a fost exclusă de la această întrunire), unde a fost condamnat Israelul şi SUA şi unde s-a discutat şi  de invazia României dacă va fi cazul, iar pe teritoriul Iugoslaviei  activau KGB-ul în colaborare cu securitatea iugoslavă. În această situaţie, Ceauşescu a avut reţineri în ce priveşte întâlnirea cu Tito. În cele din urmă, la 24 august, Ceauşescu şi Emil Bodnăraş au sosit  în secret la Vârşeţ, unde s-au întâlnit cu Tito (în secret a crezut Ceauşescu).
Ceauşescu: Condamnăm invazia  Cehoslovaciei, avem informaţii cu privire la planurile sovietice de a interveni în România şi apoi în Iugoslavia, de aceea  va trebui să luptăm împreună. Vă informez că într-o oarecare măsură beneficiem de sprijinul Chinei şi vrem să vă întrebăm dacă vom putea conta şi pe sprijinul dv. în ce priveşte singura cale de aprovizionare.
Bodnăraş: În cazul unui atac, trei frontiere vor fi atacate, singurul nostru flanc deschis este cel  cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraş: Vom face tot ce putem ca acest flanc Timişoara – T. Severin  să rămână deschis, am vrea  să ştim dacă putem  conta pe voi  ca acest culoar să rămână deschis şi apărat?
Tito: La ce vă referiţi  când spuneţi că trebuie apărat?
Bodnăraş: Nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României, poate fi o acţiune să cuprindă şi teritoriul  Iugoslaviei.
Tito: Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?
Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare vrem să încheiem  aceste discuţii cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme şi mijloace  de luptă.
Tito: Conform acordurilor juridice internaţionale, odată intraţi pe teritoriul Iugoslaviei soldaţii români trebuie să predea armele pentru a nu se oferi pretextul de a ne ataca şi pe noi. Trebuie să confirmaţi fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varşovia, să adoptaţi poziţii ca ţară socialistă, să nu-i provocaţi pe sovietici, şi să mai ştiţi că şi noi avem probleme teritoriale cu Italia şi Albania. Vă invit la masă.
Ceauşescu: Vă mulţumesc, dar acum ne grăbim, cu altă ocazie.
Tito: Bine. Ai grijă de tine, de siguranţa ta, chiar şi la Bucureşti!
Aşa zisa întâlnire secretă a apărut pe masa lui Brejnev, care s-a amuzat de gestul lui  Ceauşescu.
Revenit în ţară, Ceauşescu şi mass media au amuţit complet, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Postul  BBC a anunţat că este posibil ca Ceauşescu să fi primit un avertisment de la Brejnev, fiindcă occidentalii au fost surprinşi  de gestul lui de a ceda aşa repede.
Gl. col. Ion Gheorghe, fost şef al Marelui Stat Major. În acel moment, România, cu situaţia ei geopolitică, cu o frontieră lungă de peste 3.000 km (din care doar 546 km cu Iugoslavia), cu ţări membre în Tratatul de la Varşovia, se vedea pusă  în situaţia de a se opune  singură unor forţe mult superioare  şi care, în plus, puteau să atace din mai toate direcţiile. Ne găseam deci într-o  situaţie inedită, situaţia unei armate încercuite încă înainte de începerea ostiltăţilor. Pe deasupra, prezumtivii noştri inamici cunoşteau în bună măsură  valoarea şi dislocarea  forţelor noastre armate. Se impunea, deci, în primul rând, să adoptăm mai întâi un dispozitiv operativ  de apărare adecvat acestei situaţii extrem de dificile. Dispozitivul de apărare conceput pe hartă i-a fost  prezentat lui Ceauşescu, care l-a aprobat cu precizarea:”Tot ce s-a gândit aici să fie cunoscut de un număr cât mai mic de ofiţeri şi să nu faceţi nici un  fel de deplasări de trupe fără ordinul meu”. Prin aceasta noi am înţeles să nu se dea pretext vecinilor noştri  să ne acuze de rele intenţii şi să le folosească drept motiv pentru propriile lor intervenţii.
Obţinerea de informaţii. În situaţia creată, era imperios necesar să existe o imagine cât se poate de clară despre intenţiile prezumtivului agresor, lucru ce nu era deloc uşor şi, în plus, era extrem de riscant. S-au obţinut totuşi suficiente informaţii în acest scop. Un merit aparte l-a avut Direcţia de Informaţii din Marele Stat Major care includea în acea vreme în structură şi ataşaţii militari a căror activitate a fost de-a dreptul remarcabilă. Dintre comandamente de armă, cel al grănicerilor a fost cel mai eficient  în furnizarea de date. Ei dispuneau de mijloace speciale de cercetare şi au ţinut permanent la curent Marele Stat Major cu se întâmplă pe graniţă şi la vecini. Astfel, zilnic i se prezentau lui Ceauşescu, dimineaţa, la prima oră, şi seara, uneori şi în cursul zilei, toate informaţiile cu privire la ce se întâmpla la frontieră şi dincolo. Materialele de sinteză, hărţile şi schiţele le restituia imediat. Unele le reţinea pentru un timp, apoi le restituia, ordonând să fie păstrate în strict secret  la Ministerul Forțelor Armate.
Situaţia la graniţa cu URSS. Pe malul stâng al Prutului, vizavi de localitatea Albiţa, grupuri de militari sovietici echipaţi în ţinută de campanie, în plină zi, la vedere, simulau activităţi specifice recunoaşterii şi cooperării în vederea intrării în acţiune. Apoi dinspre Reni, vizavi de Galaţi, o subunitate de pontonieri sovietici executa, noapte de noapte, exerciţii de dare la apă a pontoanelor în vederea intinderii podului peste Prut.
Situaţia la graniţa cu Bulgaria. La sud, bulgarii, tot noaptea, executau şi ei exerciţii de dare la apă a mijloacelor de forţare a Dunării, pe segmentul Giurgiu – Oinacu.
Situaţia la graniţa cu Ungaria. Ungurii efectuau şi ei diferite acţiuni la nivel redus pe direcţia punctelor de frontieră de la Borş şi Petea (SM).
În Bucureşti. Bulgarii şi-au intensificat activitatea de „turism” în Bucureşti, în majoritate bărbaţi tineri, cu ţinută atletică, părul tuns scurt, venind cu autobuzele BALCANTURIST în faţa magazinului ”Adam” din apropierea M.F.A.
Dincolo de graniţa României. Din informaţiile noastre, precizează Gl. I.Gheorghe, rezultă că împotriva României puteau acţiona cca 10 – 12 divizii din Regiunea Militară Odessa şi Kiev împotriva unei divizii româneşti din Moldova, la sud 4 – 5 divizii bulgare împotriva a 3 divizii româneşti şi în vest 2 – 3 divizii ungare şi 3 divizii sovietice împotriva a 2 divizii româneşti. Însă toate aceste mari unităţi nu erau dislocate în tabere şi nici concentrate în raioane pentru a trece la ofensivă, ele se găseau în cazărmile lor de reşedinţă,
Măsuri propuse. Generalul Şlicaru, şef al trupelor de geniu, veteran de război, a făcut mai multe propuneri: măsuri de minare antitanc şi antiinfanterie a unor terenuri, pregătirea pentru aruncarea în aer a unor poduri şi tunele de cale ferată, crearea de şanţuri antitanc, folosirea canalelor de irigaţii şi a digurilor, reamenajarea unor puncte de sprijin din fostele fortificaţii, pregătirea pentru blocarea trecătorilor în munţi, pregătire pentru distrugerea  capului de pod de pe malul românesc al podului Giurgiu – Ruse. Ceauşescu le-a analizat pe toate şi nu a fost de acord decât cu una, cu ultima, dar cu precizarea: ”Numai cu aprobarea mea expresă”.
Incident armat între unităţi româneşti. În noaptea de 21/22 august, s-a ordonat ca 22 de avioane de vânătoare MIG-15  să fie dislocate pe aerodromul din Bacău şi, totodată, să vină de la Râmnicu Sărat  20 de tunuri antiaeriene care să facă siguranţa aerodromului. La sosirea coloanei, plutonul de securitate care se afla în paza aerodromului la punctul de control, din proprie iniţiativă, a deschis foc asupra coloanei, crezând că sunt sovietici. Imediat a intervenit comandantul aerodromului căruia i se subordona plutonul de securitate şi astfel s-a evitat  un măcel, deoarece artileriştii au vrut să riposteze crezând că aerodromul a fost ocupat de sovietici. Vinovaţi au fost comandantul unităţii de artilerie care nu a trimis un om de legătură, comandantul aerodromului care știa de venirea artileriei şi nu a trimis o persoană să-i întâmpine şi comandantul plutonului de securitate care a deschis focul de capul lui. Acest incident a demonstrat slaba pregătire a unor unităţi militare în situaţie de criză.
Diplomaţie. După câteva zile a fost lansat un zvon în România prin care se preciza că preşedintele SUA ar fi trimis un avertisment Moscovei: „Vă previn, nu dezlegaţi câinii războiului!”. Însă, până în prezent nu există o confirmare a unei astfel de declaraţii, deoarece la Washington lucrurile s-au petrecut altfel. În noaptea de 20 august 1968 când tancurile sovietice au intrat în Praga, ambasadorul sovietic i-a prezentat preşedintelui SUA, Lyndon B. Johnson, un mesaj din partea URSS: „A fost o conspiraţie internă şi externă contra sistemului socialist din Cehoslovacia. URSS şi aliaţii săi din Tratatul de la Varşovia  au răspuns cererii  de ajutor a guvernului de la Praga. Ca urmare, unităţi militare sovietice au fost comandate să intre în Cehoslovacia. Inutil să spunem că ele vor fi imediat retrase din teritoriul cehoslovac după îndepărtarea ameninţării existente la securitatea acestuia”. Preşedintele SUA nu a avut nici o reacţie, a mulţumit ambasadorului pentru informare precizând că va discuta probabil aceast mesaj cu secretarul de stat şi dacă va fi nevoie vor da un răspuns. Apoi preşedintele a trecut la alt subiect considerat mai important: „Mâine voi informa public că  doresc să fac o vizită în URSS”. În scurt timp a şi venit invitaţia oficială de la Moscova. Imediat secretarul de stat l-a informat pe ambasadorul sovietic de mesajul preşedintelui prin care: „Preşedintele SUA îşi exprimă totala ignoranţă  a implicării în Cehoslovacia a unor ţări necomuniste sau a vreunei cereri de ajutor din partea guvernului cehoslovac.” Apoi secretarul de stat l-a informat pe ambasador că anunţata vizită la Moscova a preşedintelui se va amâna. După trei zile, secretarul de stat l-a invitat pe ambasadorul sovietic: „Vă rog să-mi spuneţi între patru ochi care au fost adevăratele raţiuni de a trece la acţiuni în Cehoslovacia, şi urmează cumva şi România? Ar fi prea mult şi nu ne aşteptăm deloc de a fi în stare să controlăm opinia publică”. Între timp preşedintele s-a întâlnit cu 20 de congresmeni americani care l-au supus unor critici pentru reacţia lui moderată faţă de această invazie, la care Johnson le-a răspuns: „Sugeraţi cumva să trimitem trupe acolo?” Congresmanii n-au răspuns. Atunci preşedintele a precizat: „Vă reamintesc că Cehoslovacia se află în zona de influenţă sovietică. Noi nu vom folosi forţa împotriva acestei invazii. Am dispus să nu mai aibă loc nici o condamnare publică în afara celor făcute oficial”.
Alertă la Casa Albă. La 28 august, secretarul de stat  s-a adresat ambasadorului sovietic: „Am aflat că sunt mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti. Sunt speculaţii în occident despre o posibilă invazie a României bazată pe refuzul acesteia de a participa alături de celelalte state din Tratat împotriva Cehoslovaciei”.
Reacţia preşedintelui SUA: „În numele omenirii vă cerem să nu invadaţi  România. De asemenea sperăm că nici un fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului Occidental, care ar putea provoca o criză internaţională  majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate acestea ar fi dezastruoase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume”.
Răspunsul Moscovei: „Rapoartele despre mişcări iminente ale forţelor militare sovietice împotriva României sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului Occidental”. Preşedintele SUA a răsuflat uşurat.
Singurătate. Declaraţiile externe din punct de vedere militar nu aveau nici o relevanţă. În caz de invazie, România trebuia să se descurce singură.
Detaşamente de partizani. La sfârşitul lunii august 1968, la unităţile militare a sosit câte un plic strict secret care a fost deschis doar în prezenţa comandantului unităţii, a locţiitorului politic şi a secretarului de UTC pe unitate unde se preciza: „În cazul unei invazii militare a Tr. de la Varşovia, locţiitorul politic va mobiliza membrii PCR din zonă, iar secretarul de UTC pe UTC-işti, şi se vor retrage în munţi, unde vor acţiona ca partizani împotriva inamicului…” (era greu de crezut că oamenii şi-ar fi părăsit locurile de muncă şi familiile să lupte împotriva inamicului în condiţiile în care la Bucureşti ar fi fost instalată o nouă conducere PCR în locul lui Ceauşescu capturat, executat sau fugit în străinătate). De asemenea,  câţi din conducerea armatei şi securităţii vor executa ordinele lui Ceauşescu dacă vor fi ameninţaţi de sovietici cu represalii, ca în  Ungaria 1956, când toţi contrarevoluţionarii unguri şi militarii înarmaţi au încetat rezistenţa după câteva zile, deoarece sovieticii au distrus case şi blocuri de unde se trăgea împotriva lor, neţinând cont de locatari. Situaţia era foarte gravă pentru conducerea PCR.
Înfiinţarea de mari unităţi de luptă. Începând cu luna septembrie, s-a trecut la înfiinţarea D.57 Tc. la Bucureşti, D.67 Mc. la Brăila şi D.81 Mc. la Dej. Dar din lipsă de cadre (au fost detaşate cadre şi soldaţi de la toate unităţile din ţară pentru constituirea unui nucleu) şi mai ales de armament,  cele 3 mari unităţi au fost încadrate şi dotate abia  în 15 ani.
Ceauşescu a intrat în panică. Speriat de atitudinea lui faţă de URSS, Ceauşescu face o vizită la Ambasada sovietică din Bucureşti pentru a linişti situaţia.
Arma laser”. În cursul lunii septembrie 1968 au apărut zvonuri în opinia publică cu privire la o încercare de pătrundere a unor tancuri sovietice în estul României care au fost topite cu raze laser. Zvonul a fost receptat şi de conducătorii armatei care pe moment au rămas uluiţi, apoi s-au amuzat pe această temă. De asemenea, orice autovehicul militar acoperit cu prelată văzut de civili noaptea, cu excepţia autocamioanelor era considerat armă laser – cu cât era mai lung un braţ acoperit cu prelată cu atât mai puternic era considerat laserul.
„Explicaţii” ale militarilor în termen. În luna decembrie 1968 s-au liberat militarii în termen care au făcut „precizări” cu privire la faimoasa armă laser şi efectul ei: ”Eu am văzut,  precizau ei, cum  raza laser a atins tancul rusesc şi l-a topit pe loc, – eu am văzut cum laserul a tăiat tancul în două, – eu am văzut cum raza laser a lovit tancul şi acesta a făcut explozie… eu am auzit că…”, deşi ei au stat în cazarmă 3 luni în alarmă, şi nimic mai mult. La fel s-a întâmplat şi cu majoritatea veteranilor din Al Doilea Război Mondial, care au povestit diferite evenimente din auzite, nu din ce au văzut ei.
Forţe sovietice. În estul României se afla Regiunea Militară Odessa, care avea: Armata 14 (comandamentul la Tiraspol) având în compunere Divizia 59 Mecanizată de Gardă la Tiraspol, D. 86 Mc. la Beltsy, D. 88 Mc. la Belgorod şi D. 118 Mc. la Bolgrad, în total 4 divizii pe teritoriul Basarabiei. Regiunea mai avea 5 divizii în zona Odessa şi Armata 48 Aeriană. La nord de România, în Ucraina, era Regiunea Militară Kiev (Armata 1 Gardă, Armata 6 Tancuri de Gardă şi Armata 17 Aeriană). La graniţa României nu s-a aflat nicio unitate de luptă din ţările vecine, cu atât mai puţin tancuri, care să fie pregătite pentru o invazie şi nicio unitate de luptă a armatei române. Dislocarea acestor forţe inamice ar fi necesitat un mare număr de tabere cu mii de corturi în raioane de concentrare care să aştepte până primesc ordin de invazie. Dar, la anumite distanţe de graniţa României, în Basarabia, cu un scop diversionist, au fost mici subunităţi  sovietice care desfăşurau  manevre tactice demonstrative, ceea ce a creeat teamă la Bucureşti. Dacă  Brejnev ar fi dorit să ocupe România,  cele două regiuni militare erau alarmate şi deplasate în câteva ore la graniţa României. Între timp, punctele de comandă româneşti şi staţiile radar ar fi fost bruiate sau distruse, trupe de comando desantate,  apoi ar fi pătruns pe zeci de direcţii fără probleme, punctele fortificate româneşti dacă existau ar fi fost încercuite de grupări de asalt sovietice şi nimicite dacă opuneau rezistenţă, în timp ce forţele principale continuau ofensiva  până la  Bucureşti.
Amuzamentul grănicerilor sovietici. Un divizion românesc de artilerie antitanc (18 autocamioane GAZ-63 Molotov care tractau 18 tunuri AT cal. 76,2 mm sovietice), în plină zi, să fie vizibil de grănicerii sovietici, s-a deplasat  la câţiva kilometri paralel cu Prutul spre nord. Noaptea, subunitatea a revenit pe alt traseu, apoi a treia zi a efectuat aceeaşi manevră pentru a demonstra că de fapt este vorba de un regiment. După trecerea acesteia, grănicerii sovietici au contactat telefonic pichetul de grăniceri români: ”Mai schimbaţi şi voi maşinile care tractează aceleaşi  tunuri!” (maşinile aveau acelaşi număr ca în prima coloană). Din acel moment destul de jenant şi prost organizat, nu a mai avut loc nici o activitate asemănătoare.
Pe graniţa cu URSS de cca 300 km, armata română (D. 10 Mc. Iaşi) putea ocupa un aliniament de apărare de cca 20 km, în rest erau grăniceri, adică nimic.
În legătură cu anul 1968, fostul ofiţer de securitate sovietic Viktor Suvorov a făcut următoarea precizare: ”Regimul comunist din România era asemănător cu cel din URSS. Existenţa  României nu ameninţa bazele comunismului şi din acest motiv nu au fost luate niciodată măsuri drastice împotriva  ei”.
Dezminţire  M.Ap.N. La solicitarea publică,în anul 1992, M.Ap.N. a  dat un comunicat în presa militară: „Arma laser a fost o gogoaşă ceauşistă”, iar specialiştii militari au precizat: „Totul a fost o legendă, iar zvonurile despre o asemenea armă au apărut din necesitatea de a asigura un confort psihic unei populaţii înspăimântate de iminenţa atacului sovietic”. Conducerea armatei cunoştea realitatea, că o asemenea armă nu există în lume, că nici un inamic nu trimite aşa aiurea la plimbare un tanc care să treacă Prutul şi în care să tragi cu tunul sau racheta ca în poligon, sau cu o rază  de lumină cu care se joacă copiii acum să topeşti un blindaj din oţel special de 20 cm grosime la un kilometru distanţă, dar s-au temut să dezmintă oficial, deoarece ei ştiau că zvonul a fost lansat de propaganda Partidului Comunist, care astfel a reuşit să manipuleze cu mare succes  populaţia datorită lipsei de cunoştinţe în domeniul respectiv.
O asemenea armă nu există nici în prezent. Razele laser, care se tot vehiculează în lume, pot calcula distanţe, pot crea spot de căldură pentru dirijarea rachetelor pe ţintă, pot orbi piloţi, pot face operaţii în medicină, pot afecta componentele electronice ale rachetelor etc. Dacă raza laser atinge o suprafaţă reflectorizantă revine înapoi afectându-l pe cel care o lansează sau se îndreaptă spre altă direcţie, dacă este fum sau praf la ţintă raza se disipează. De asemenea, serviciile secrete sovietice erau prezente în România şi în armată, armamentul din dotarea armatei era sovietic, staţii radio, radiolocaţii, coduri, parole, indicative, sateliţii supravegheau, deci se ştia tot.
Henry Coandă. Zvonurile cu Henry Coandă care, chipurile, a adus în România o armă laser au fost false, deoarece acesta a venit în România în 1969, la 83 de ani, şi a murit în 1972, la 86 de ani, însă el s-a ocupat de fizica fluidelor, nu de lasere.
Asociaţia Militarilor în Rezervă ”Lt. erou P. Laţcu” Lugoj
4148

2.10.19

Discours de M. Jacques Chirac

Discours de M. Jacques Chirac, Président de la République, sur la question du choc des civilisations, les échanges et le dialogue entre les civilisations et cultures, la diversité culturelle, la mondialisation et le respect de l'autre, Paris le 15 octobre 2001.

CHIRAC Jacques,
21-26 minutes

Jacques Chirac has died aged 86
Personnalité, fonction : CHIRAC Jacques.
FRANCE. Président de la République
Circonstances : Ouverture de la 31ème conférence générale de l'UNESCO, à Paris, le 15 octobre 2001
Monsieur le Président de la République du Nigeria,
Madame la présidente de la Conférence générale,
Monsieur le directeur général de l'UNESCO,
Mesdames, messieurs,
A-t-on retenu toutes les leçons du XXe siècle ?
Telle est la question que beaucoup se posent aujourd'hui.
Avec la tragédie du 11 septembre dernier, c'est en effet une vision utopique du nouveau millénaire, comme temps de paix et de fin de l'histoire, qui a été touchée au coeur. D'aucuns avaient le sentiment que nous avions laissé dernière nous le siècle des deux guerres mondiales et de ses millions de morts, de la Shoah, du goulag et de tant d'autres massacres. Malgré les conflits qui continuaient d'ensanglanter notre planète, le siècle naissant était accueilli avec espoir et confiance. Espoir d'un monde libre et pacifié, avec la chute du Mur de Berlin et la fin de la guerre froide. Espoir d'un monde meilleur où les progrès de la science, les vertus de l'éducation, la rapidité des communications apporteraient davantage de prospérité, de justice, de bonheur. Confiance dans les avancées de la démocratie et l'affirmation des solidarités.
La tragédie de New York, dont nous n'avons pas fini de mesurer les effets, est venue ébranler cet espoir et cette confiance. De plus en plus, nous entendons évoquer un choc des civilisations, qui marquerait le XXIe siècle, de même que le XIXe siècle a vu s'affronter les nationalités et le XXe les idéologies. Un choc de civilisations, présent et à venir, qui serait plus radical, plus violent, plus passionnel parce qu'il verrait s'affronter des cultures et des religions.
Ce discours qui se nourrit de toutes les peurs, il s'agit d'abord de le réfuter. Car l'adopter, c'est tomber dans le piège que nous tendent les terroristes, qui veulent soulever les hommes, culture contre culture, religion contre religion. Et si, devant l'horreur, les pays se rassemblent pour châtier les coupables, pour endiguer le terrorisme, c'est un combat pour l'homme, pour l'homme contre la barbarie.
A ce discours il s'agit surtout d'opposer une autre réalité, politique, morale, culturelle, une autre volonté : celle du respect, celle de l'échange, celle du dialogue de toutes les cultures, inséparable de l'affirmation claire et sans concession des valeurs qui nous font ce que nous sommes.
Votre Conférence générale, qui s'inscrit dans un moment de doutes et d'interrogations, est l'occasion de reposer certaines questions, d'apporter des réponses, d'exprimer des idéaux. Je suis heureux d'y faire entendre la voix de la France.
*
* *
Sans céder à la tentation d'un quelconque vertige, nous devons tous nous interroger, chacun pour notre part. Et aussitôt les questions fusent. Sommes-nous restés fidèles à nos propres cultures et aux valeurs qui les sous-tendent ? L'Occident a-t-il donné le sentiment d'imposer une culture dominante, essentiellement matérialiste, vécue comme agressive puisque la plus grande partie de l'humanité l'observe, la côtoie sans y avoir accès ? Est-ce que certains de nos grands débats culturels ne sont pas parfois apparus comme des débats de nantis, ethnocentrés, qui laissaient de côté les réalités sociales et spirituelles de ce qui n'était pas l'Occident ? Jusqu'où une civilisation peut-elle vouloir exporter ses valeurs ?
*
La réponse à cela, nous la vivons dans nos traditions, nous la sentons dans nos coeurs et dans notre raison, c'est le dialogue des cultures, gage de paix alors que le destin des peuples se mêle comme jamais. Un dialogue revivifié, renouvelé, réinventé, en prise sur le monde tel qu'il est.
Sur quels principes se fondera ce dialogue ?
Le premier, qui pourrait être inscrit au frontispice de l'UNESCO, c'est l'égale dignité de toutes les cultures, et leur vocation à s'interpénétrer et à s'enrichir les unes des autres. C'est tout à la fois une évidence, portée par toute l'histoire de l'humanité, histoire littéraire, artistique, architecturale. C'est aussi et surtout une grille de lecture du monde.
Que seraient l'architecture, la poésie ou les mathématiques sans la culture arabe, qui recueillit aussi les savoirs antiques, qui s'aventura bien loin de ses frontières quand l'Europe s'enfermait sur elle-même ?
Que serait la philosophie, sans l'obsession hindoue de la nature de l'être, sans son sens du rythme et des respirations ? Que serait l'art du XXe siècle, s'il n'avait été fécondé par l'Afrique et les peuples premiers ?
Que dire de l'Extrême-Orient, de sa recherche passionnée de l'harmonie, du geste juste, de son intuition de la tension des contraires comme source de l'élan vital ?
Que seraient le rêve de liberté et le respect dû à chaque homme sans la philosophie des lumières qui essaima de France au XVIIIe siècle à travers toute l'Europe, pour finalement traverser les océans ?
Que dire de l'apport essentiel des religions à la vie des hommes, lorsqu'elles les élèvent au-dessus de leur simple condition pour accéder à l'absolu ? Lorsqu'elles les éloignent de la haine et des égoïsmes, les rassemblent dans une communauté ouverte et généreuse ?
Certes, toutes les cultures ne se développent pas au même rythme. Elles connaissent des apogées et des déclins, des périodes de rayonnement et d'expansion comme des temps de silence et de repli. Pour autant, toutes continuent à vivre au présent dans notre mémoire collective. Elles construisent nos identités, nos raisons d'être. Elles apportent à nos vies la lumière et le plaisir, le chatoiement de la poésie et des beaux-arts, l'accès à la connaissance et à la transcendance. Elles s'attellent aussi à l'obscur, questionnent le mystère et l'énigme. Elles constituent ensemble, à égalité, la part de lumière, de progrès, d'exigence éthique de l'humanité.
Le deuxième de ces principes, inséparable de l'égale dignité des cultures, c'est la nécessité de la diversité culturelle. Il ne peut y avoir de dialogue entre l'un et son double au mépris de l'autre.
Cette diversité est menacée. Je pense aux différentes langues du monde qui sont aujourd'hui près de cinq mille. Nous savons qu'il en disparaîtra la moitié au cours de ce siècle si rien n'est fait pour leur sauvegarde. Je pense aux peuples premiers, ces minorités isolées aux cultures fragiles, souvent anéanties par le contact de nos civilisations modernes. Je pense bien sûr à l'habitat, aux modes de vie, aux coutumes, aux productions artisanales, culturelles, exposés à la standardisation, qui est l'un des avatars de la mondialisation.
Qu'on ne s'y trompe pas. Je ne suis pas de ceux qui magnifient le passé et qui voient dans la mondialisation la source de tous nos maux. Il n'y avait pas, hier, un admirable respect des cultures, et il n'y a pas, de nos jours, une affreuse volonté d'hégémonisme. Qu'on se souvienne seulement des conquêtes et des colonisations qui, trop souvent, cherchaient à imposer par la force, force des armes ou pressions de toutes natures, et en parfaite bonne conscience, des croyances et des systèmes de pensée étrangers aux peuples colonisés.
Aujourd'hui, la mondialisation est souvent présentée comme une nouvelle forme de colonisation, visant à installer partout le même rapport, ou la même absence de rapport, à l'histoire, aux hommes et aux Dieux.
La réalité est plus complexe. Si tant est que l'on puisse qualifier la mondialisation de " bonne " ou de " mauvaise ", car cela lui confère une dimension morale, des intentions, des projets alors qu'elle n'a que des objets, il n'en demeure pas moins qu'il y a un bon et un mauvais usage de la mondialisation. Bon si ce qui est mis en commun, ce qui circule, ce qui modèle les consciences, c'est l'information, la connaissance, le progrès, la compréhension de l'autre, le partage de valeurs comme de richesses. Mauvais au contraire si elle est synonyme d'uniformisation, de formatage, de réduction au plus petit commun dénominateur, ou encore de primauté de la seule loi du marché, oublieuse de cette culture humaniste, dont l'essence même est de rassembler autour de principes éthiques.
La réponse à la mondialisation-laminoir des cultures, c'est la diversité culturelle. Une diversité fondée sur la conviction que chaque peuple a un message singulier à délivrer au monde, que chaque peuple peut enrichir l'humanité en apportant sa part de beauté et de vérité.
L'UNESCO s'honore de préparer une déclaration universelle, premier pas vers une convention établissant en droit la particularité du fait culturel. La France, depuis longtemps engagée dans ce combat, appelle à l'adoption rapide de ce texte, main tendue à tous ceux qui veulent défendre leur identité. Contre l'assimilation des oeuvres de l'esprit à des biens commerciaux, elle affirmera qu'il est légitime de les protéger, de les soutenir, de favoriser l'expression des créateurs et l'accès du plus large public à leurs oeuvres.
Mais au-delà des textes et des engagements, la défense de la diversité doit faire l'objet de programmes concrets. Programmes de soutien aux projets culturels, à l'installation d'espaces ouverts où peuvent être présentés oeuvres, spectacles, créations qui reflètent et inventent l'âme des peuples. Programmes centrés sur les nouvelles technologies, porteuses de tant de promesses, et de tant de frustrations. Grâce à elles, chacun a accès comme jamais à la polyphonie des cultures du monde. Chacun peut désormais faire entendre sa voix. A condition d'en avoir les moyens. A condition que la toile et le satellite ne soient pas le monopole de fait du monde occidental et en son sein d'une langue seulement. Je souhaite que l'UNESCO prenne à bras le corps la menace du fossé numérique.
*
Ce dialogue, comment l'instaurer ? Comment le rendre possible ?
La première urgence, parce que rien n'est plus contraire au dialogue que le sentiment d'injustice, c'est d'introduire plus de justice, plus de solidarité, plus d'attention aux hommes et à leurs questions dans le mouvement du monde.
Si j'évoquais la réalité contrastée de la mondialisation, il n'en demeure pas moins qu'elle suscite bien des inquiétudes. Nombreux sont les peuples qui craignent d'être les laissés pour compte de ce grand mouvement mondial. Nombreux sont ceux qui redoutent d'y perdre leur âme et la maîtrise de leur destinée, comme en témoignent les manifestations qui ponctuent les réunions internationales.
Ces craintes ne naissent pas du néant. Elles sont le signe qu'un monde nouveau se fait jour. Multiplication des échanges, qui bouleversent la notion de pays, de frontière. Primat de l'économie, avec l'accroissement des richesses et des inégalités. Pression sur les ressources naturelles, si forte que la nature ne parvient plus à en assurer la reconstitution. Révolution culturelle liée à la nouvelle société de l'information. Progrès des biotechnologies, qui nous donnent accès aux secrets de la vie. Devant ces perspectives, les unes enthousiasmantes, les autres troublantes, des réponses fortes sont attendues. Si chacun comprend que cette réponse ne saurait être le repli frileux sur soi-même, chacun a également conscience qu'il ne saurait être question de livrer le monde aux seules forces du marché. Le devoir des politiques et de tous les responsables est donc de civiliser la mondialisation, de faire prévaloir l'intérêt des hommes, de tous les hommes.
D'où l'importance de ne pas laisser se développer le non-droit et ses dérives. Je pense à l'Internet, cet extraordinaire instrument de connaissance mutuelle et de dialogue. Il a besoin d'une régulation éthique autant que de règles techniques. Nulle enceinte universelle n'est aujourd'hui organisée pour réfléchir sur la liberté d'expression et ses limites, sur l'équilibre entre le droit à la diffusion des oeuvres et le respect des auteurs, sur la protection de la vie privée et surtout sur la protection de l'enfance. Il serait conforme à sa vocation que l'Unesco soit cet espace de réflexion.
Je pense également aux avancées scientifiques. Alors que se profile la menace du clonage humain reproductif ; alors que monte le débat sur l'euthanasie ; alors que se pose avec acuité la question des expérimentations médicales dans les pays du sud ; alors que s'amorce un autre débat sur la propriété des ressources génétiques, c'est vers l'ONU que doit se tourner la communauté internationale. C'est dans cet esprit que j'ai appelé à la mise en chantier d'une convention mondiale sur la bioéthique et à la création, autour du Secrétaire Général de l'ONU, d'un Comité mondial d'Ethique. Forte de son expérience, l'UNESCO doit rester au coeur de cet effort.
Faire prévaloir l'intérêt des hommes, c'est aussi, c'est surtout s'attaquer vraiment à certaines fractures, de plus en plus insupportables.
Fracture entre le Nord et le Sud. Aujourd'hui, plus du tiers de l'humanité vit dans la pauvreté, une pauvreté qui ira s'aggravant si les pays riches continuent à ne pas assumer leurs responsabilités en matière d'aide au développement. Une aide qui doit être accompagnée afin de ne pas être détournée de ses objectifs. Une aide qui doit être adaptée au terrain, aux attentes, aux identités des hommes et des femmes qui la reçoivent.
Fracture face à l'éducation, qui est l'une des grandes priorités de l'UNESCO. Force est de reconnaître que dans ce domaine crucial pour le progrès et l'émancipation des peuples, beaucoup reste à faire. L'alphabétisation progresse trop lentement. Dans certains pays, elle recule même, sous l'effet des conflits, de la misère et du sida. Et l'on voit s'amplifier la fuite des cerveaux du Sud vers les pays industrialisés.
Dans des régions entières, les filles sont interdites d'école, déni au droit le plus élémentaire, celui d'apprendre, désastre pour le développement. Dans le drame afghan, le sort réservé aux femmes, enfermées, privées de tous les droits et notamment de tout accès au savoir, occupe une place centrale. Il témoigne de l'obscurantisme des Taliban mais il assure aussi leur emprise sur le peuple : éduquer les femmes, c'est permettre à toute la société de se libérer et de progresser.
Il faut donc nous mobiliser pour combattre la pauvreté et promouvoir l'éducation dans le monde, l'éducation qui permet de comprendre l'autre. Il faut le faire au nom de la solidarité, au nom de la justice, mais aussi au nom de la raison. S'il est faux et dangereux d'établir un lien direct entre le terrorisme et la misère, chacun voit bien qu'il y a un enchaînement entre le terrorisme et le fanatisme, un fanatisme qui prospère sur le terreau de l'ignorance, des humiliations, des frustrations, de la misère. A l'heure où les communications rétrécissent la planète, à l'heure où les images, partout diffusées, donnent à voir sans toujours donner à comprendre, suscitant colère, rejet ou convoitise, c'est à une profonde prise de conscience et à une action d'envergure que nous sommes conviés. Introduire davantage de justice et d'équité dans la mondialisation, c'est rendre possible le dialogue des peuples, c'est préparer notre avenir commun.
Mais le dialogue des peuples et des cultures porte en lui-même d'autres exigences, d'autres ambitions, d'autres générosités. Il suppose tout à la fois le respect de l'autre. La lucidité sur soi. Le respect de soi.
Respecter l'autre, c'est d'abord le connaître, afin justement de ne pas le percevoir comme radicalement autre, sans aucune identification possible, trait commun de toutes les démarches totalitaires. Dans cette découverte mutuelle, les nouveaux moyens de communication qui nous font spectateurs, témoins, interlocuteurs directs de l'autre, sont appelés à jouer un grand rôle, de même que les échanges de toutes natures, notamment universitaires.
Respecter l'autre, c'est ensuite l'écouter, travailler avec lui et ne pas décider à sa place. En 1952 déjà, dans cette même enceinte, Claude Lévi-Strauss exprimait de façon magistrale la nécessaire collaboration des cultures et des civilisations.
Il s'agit d'associer enfin toutes les nations aux décisions concernant la gestion des biens publics mondiaux. Il s'agit d'organiser la concertation avec la société civile internationale que l'on voit émerger. Il s'agit de consolider ces regroupements de pays qui forment des coalitions naturelles, unions régionales, ou encore unions linguistiques qui transcendent les frontières, telle la Francophonie née d'une langue en partage. C'est ainsi que pourra se construire un monde vraiment multipolaire. C'est ainsi qu'émergeront des interlocuteurs nouveaux, représentatifs de peuples et de cultures, susceptibles de prendre toute leur place dans un dialogue équilibré et respectueux de chacun.
Respecter l'autre, c'est le considérer comme le contraire de l'autre, ce qui est à la fois le plus évident et le plus difficile. Nous vivons dans des sociétés ouvertes et multiples, où l'autre est notre voisin, notre double, prenant tantôt le visage de la différence, tantôt celui de la ressemblance. Avec cet autre là, il faut inventer les règles de la vie ensemble. Nulle réponse toute faite ne conviendra. C'est à un immense défi que sont confrontées toutes nos sociétés.
Il requiert ouverture d'esprit, confiance, imagination, mais aussi esprit de responsabilité, force d'âme et fermeté, afin de résister à tout ce qui peut mettre en cause la liberté et les droits de la personne.
Il requiert amour, mais aussi que chacun ait conscience de ses devoirs à l'égard de tous. Pour que toutes les convictions, toutes les opinions, toutes les religions puissent coexister. Pour que jamais ne soit porté atteinte à la cohésion de nos sociétés. Et pour que soient respectées et partagées les valeurs de liberté et de tolérance sans lesquelles la vie en commun deviendrait impossible.
Lucidité sur soi. Le dialogue des cultures doit être conduit avec clairvoyance et humilité, car son pire ennemi est l'arrogance. Chaque civilisation et chaque peuple peut et doit être fier de ce qu'il a accompli et donné au monde. Chacune et chacun doit aussi mesurer ses parts d'ombre. Que dire en effet des crimes dont les civilisations sont capables et dont aucune n'a fait l'économie ? Toutes, à un moment ou à un autre de leur histoire, ont laissé parler l'intolérance, le mépris, la haine. Toutes, à un moment de leur histoire, ont cherché à rabaisser voire à nier l'humanité de l'autre.
C'est pourquoi chaque culture, chaque religion doit mener sur elle-même un travail critique. Le courage de la mémoire, les actes de repentance sont un pas dans cette voie : devoir de toute civilisation, de toute société, de toute religion. Dans ce domaine essentiel qui est celui du regard que l'on porte sur soi, beaucoup reste à accomplir. Quelques jours à peine avant les attentats de Manhattan, la Conférence de Durban démontrait que ce travail lucide sur soi-même était encore balbutiant, et qu'il était parfois rejeté au profit de la désignation d'un coupable unique. Sortir de la logique du bouc émissaire est bien l'une des conditions du dialogue des cultures.
Respect de soi, enfin. Il faut s'aimer soi-même pour parler avec l'autre. Il faut se sentir sûr de ses propres valeurs, de ses propres idéaux, pour fonder un dialogue riche, constructif.
Veillons à ce que nos sociétés développées soient capables de proposer autre chose que des biens matériels. Veillons à ce qu'elles ne donnent pas le sentiment que tout se vaut, que tout est égal à tout, que rien ne vaut la peine d'être défendu.
Ainsi, en France, ne craignons pas d'affirmer avec force ce que nous sommes : un peuple épris de liberté, de fraternité et d'égalité. Un peuple laïque mais respectueux des religions, et marqué par son histoire religieuse. Un peuple porteur d'un message. Message fondé sur une certaine idée de la femme, de l'homme, de leurs droits, de leur dignité, de leur liberté. Message fondé sur la défense du modèle et des principes démocratiques.
Ne craignons pas d'affirmer l'existence d'une éthique universelle, celle qui inspire la Déclaration Universelle des Droits de l'Homme. Contrairement à ce que prétendent les ennemis de la liberté et les fanatiques de tous horizons, cette éthique n'est pas un modèle occidental, cheval de Troie de civilisations honnies. Elle est un humanisme. Elle est de tous les peuples, de toutes les nations, de toutes les religions, car aucune religion ne s'est construite sur l'anéantissement des hommes, leur indifférenciation, le refus de les voir accéder au beau et au bien. Plus que jamais, nous devons la défendre, la faire vivre, assumer sa valeur universelle. Affirmer cette universalité, c'est souligner la solidarité qui unit tous les hommes. C'est proclamer que chaque femme, chaque homme, chaque enfant a des droits imprescriptibles. C'est chercher dans chaque civilisation l'expression d'un idéal commun. C'est reconnaître que la vérité s'exprime en une infinité de langues. Il n'y a aucune contradiction entre une éthique universelle et la diversité des cultures, parce que le respect des cultures participe de cet humanisme que nous appelons de nos voeux.
Telles sont les valeurs sur lesquelles nous ne saurions transiger. Le dialogue n'est pas renoncement à soi mais explication de soi, proposition de soi à l'autre. C'est ainsi qu'il est enrichissement mutuel.
*
* *
Mesdames, Messieurs,
Quelque part en Afrique de l'Est, voici plusieurs millions d'années, notre ancêtre commun s'est levé et a décidé de partir à la conquête de l'inconnu.
Au gré de ses errances, les peuples et les cultures sont nés. La même aventure s'est jouée aux quatre coins du monde : celle de l'invention d'une identité et de la reconnaissance de valeurs choisies. Souvent, chaque groupe s'est cru détenteur à lui seul de l'expérience ultime de l'humanité. Et pourtant, il s'est toujours trouvé des hommes pour passer de l'un à l'autre, écouter les uns et les autres, organiser la rencontre des valeurs et des idées.
L'homme était un au début. Aujourd'hui, il est tout à la fois un et multiple, riche des cultures des cinq continents, obligé d'inventer les règles de leur coexistence, de leur harmonie.
J'ai confiance, parce que l'homme porte en lui-même la capacité à relever les grands défis de son histoire.
Dans un passé encore proche, contre les forces de haine, de rejet, d'incompréhension, s'est élevée la voix de l'humanisme, la puissance de la démocratie. Pour faire triompher cette voix une fois encore, apprenons à nous comprendre, apprenons à nous parler, apprenons à travailler ensemble, dans le respect, la lucidité et la fierté de ce que nous sommes. Tel est le sens, tel est l'enjeu du dialogue des cultures, du partage des cultures. Votre mission. Notre mission.

Se incheie o epoca



”Dragi colegi,
Dacă îmi iau totuși din timp pentru a comite rândurile de mai jos, într-un ceas în care timpul a devenit tot mai prețios pentru mine, e pentru că au rămas lucruri nespuse și care merită măcar o dată spuse până la capăt. Ceea ce mi-ați permis să spun vineri la sfârșitul întâlnirii noastre se cere rotunjit și completat.
Am afirmat atunci că supraviețuirea Grupului trebuie judecată după patru criterii: ideologic, administrativ, psihologic și etic. Despre criteriul ideologic a vorbit Horia pe larg la început. Într-adevăr, față de momentul întemeierii GDS și față de prima decadă de existență, astăzi nu ne mai unesc în mod spontan aceleași valori.
Am mai declarat, cu ocazia unei discuții „distante” cu Ionel Vianu în marginea statuii de la Trier că, dacă în ᾽89-᾽90 aș fi știut că urmează să intru într-un Grup în care mi se va explica cândva „importanța culturală” a lui Marx – adică a celui care a instilat în mentalul omenirii URA IMPERSONALĂ și necesitatea exterminării prin vini colective (ceea ce Lenin și urmașii lui de pretutindeni au pus în practică printr-o metodologie a crimei pe categorii umane) –, n-aș fi pus piciorul în GDS.
Dacă nu mă înșală memoria, în același context, Andrei Cornea ne-a explicat că nu putem trece peste o personalitate de asemenea rang, care face parte din marea cultură a Europei. Eu sunt de acord că face, dar face din cultura crimei și a întemeierii ei ideologice. Nu vi se pare ciudat că există oameni care dezvelesc pios „statuia chinezească” (ce bătaie de joc! sub Mao, chinezii au avut la activ 60 de milioane de morți) a unui personaj ce a făcut un rău infinit omenirii și că nu puțini sunt cei ce-o aplaudă?
Despre criteriul administrativ am vorbit pe larg la ședința din 14 mai a.c., reieșind atunci că GDS, în calitate de promotor al legalității și transparenței în România, fusese incapabil să absoarbă propriile lui exigențe în practica sa de funcționare. (Amintesc cu această ocazie că dna avocat Nicoleta Popescu n-a avut niciodată contract de colaborare cu Grupul, ci a răspuns doar unor solicitări pe spețe separate. Prin urmare, ideea de a o face răspunzătoare pentru haosul juridico-administrativ care ne-a însoțit de-a lungul anilor nu are nici o acoperire.)
Nimeni din vechiul comitet director n-a părut să simtă atunci nici măcar furnicătura vreunei căințe. Cu toții, deși se aflau în offside, s-au apărat cu o anume „ferocitate”, care a culminat cu replica memorabilă adresată lui Cristian Preda de Andrei Cornea: „OK, și-acum ce vreți? Să ne tăiați capul?”.
Nu, desigur, dar am fi meritat o explicație cât de mică, Andrei, despre cum de s-a ajuns, de pildă, să-i puneți în brațe cârciumei Macondo toată clădirea sediului nostru din Calea Victoriei. Toată! De fapt doar 95% din suprafața ei, căci camera secretariatului lui Tibi Czink n-a devenit încă bucătărie. (Când abordăm acest subiect, Magda devine nervoasă.)
În sfârșit, una peste alta, să dați toată clădirea, chiar și istorica sală de întâlniri a Grupului, bântuită de fantomele glorioase ale trecutului, înecate acum în miros de ciorbe și fripturi. (Am admirat, și în acest caz, replica plină de înțelepciune a lui Andrei, care ne-a explicat că e mai bine să suportăm parfum de mici decât să stăm cu mâna întinsă la nu știu ce partid. Să sperăm că acum, ales președinte, Andrei va negocia cu Macondo și poate se va îndura de GDS să-i dea sala de întâlniri înapoi.) Evident, tot ce s-a obținut la capătul acestor discuții a fost un soi de ură îndârjită la adresa celui care stârnise discuția.
Nu vă ascund că vineri, pe 20 septembrie a.c., la Adunarea pentru alegerea noului președinte al Grupului, m-am așteptat ca Andrei, după ce fusese propus, având încă proaspete în minte urmele trecerii sale păguboase prin vechiul comitet, într-un moment de onestitate, să se recuze.
Nu făcuse el oare parte din acel Conciliu care nu ținuse adunările generale cu anii, care nu-i radiase pe cei morți dintre cei vii, care-i lăsase pe membrii nou primiți în Grup să-și plătească cotizația și să voteze diverse hotărâri fără să fi fost înregistrați la judecătorie?
După toate năzbâtiile astea, președinta Grupului ar fi trebuit să fie exclusă din Grup, iar ceilați membri, printre care și Andrei, se cuvenea – minimă sancțiune – să nu mai fie eligibili într-un for de conducere. Andrei însă nu s-a recuzat, iar între timp, de vineri începând, el s-a dovedit a fi – împotriva faptelor dar potrivit votului – persoana cea mai calificată pentru actuala funcție de președinte al GDS. Așa o fi. Eu însă continui să mă îndoiesc că excepționala lui activitate publicistică la 22, stângăciile de comunicare și palmaresul de până acum în vechiul comitet director au vreo legătură cu abilitățile manageriale cerute de funcție.
Mă uitam consternat, din vizaviul lui, la bucuria de copil mare cu care a primit vestea. Îmi venea să-i strig: „Trezește-te, filozofule! Ai să ajungi să cari în spate, ca în povestea lui Zimmer, un cadavru pe care nu ai să fi în stare să-l învii!” Însă nu dădea semne că ceva din meseria de filozof ar fi trecut în metabolismul lui. Nimic nu părea să fi pus în acord exigențele rațiunii practice (învățate măcar din traducerea lui Platon) cu viața lui pur și simplu.
Parfumul unei funcții răscoapte, gâdilătura unei puteri de doi bani și a unei vanități pe măsură îl schimbaseră la față (în rău) pe cel pe care-l socotisem unul dintre primii umaniști ai țării. Desigur, ne înclinăm în fața majorității și așteptăm miraculoasa lui metanoie administrativă.
Despre criteriul psihologic am adus vorba în treacăt vineri, spunând că, din pricina vanității și a eului gonflat dificil de ținut în frâu, caracteristice intelectualului umanist, e tare greu de pus laolaltă inși de tipul nostru înlăuntrul unui proiect politico-social, de vreme ce, ca indivizi, vom sta necontenit, îndrăgostiți, cu eul nostru în brațe. De aceea, cauza comună pe care ne-am propus s-o slujim va rămâne mai tot timpul în planul doi. Mai ales când în prim plan apare deriva morală.
Și astfel ajung la criteriul etic. Aici – și în criteriul ideologic filtrat prost prin cel etic – se află hiba care a dus la dispariția GDS în forma în care a fost el inițial gândit. Politețea și colegialitatea, invocate în ultima vreme pentru a nu deteriora atmosfera Grupului și dulcea legănare pe valul lui „merge oricum”, sunt, desigur, elemente importante într-o adunare de oameni binecrescuți. Dar ambele au o limită.
Limita aceasta este adevărul despre noi și nevoia de a drege lucrurile stricate pe parcurs; chestiuni delicate, greu de acceptat și făcut, pentru că adevărurile sunt uneori extrem de incomode. Dar a nu le lua în seamă și a nu avea curajul de a le rosti ne fac să semănăm cu un bolnav care refuză să se ducă la medic, așteptând, politicos și „colegial”, să moară. În acest punct ne aflăm.
Voi trece așadar în revistă (așa cum am făcut-o și la întâlnirea din 14 mai a.c., devenind odios) câteva dintre aceste adevăruri incomode care, trecute sub tăcere, ar face să plutească deasupra noastră o rușinoasă vină colectivă. Nerostite, ele vor duce – ce spun eu? au dus deja – la neonorabila dispariție a ceea ce s-a vrut cândva un reper de inteligență și moralitate a societății române. Nu-mi fac iluzii că ceva din ce vă spun acum vă va mișca în vreun fel. Însuși tonul meu (rechizitorial și moralist) mă condamnă, așa încât nu mă îndoiesc că, după o lungă și dureroasă agonie, Grupul va muri astupându-și urechile.
Încep cu criteriile de primire în Grup. Au fost enunțate impecabil de Andrei Pleșu în scrisoarea din 2012 (o reanexez la capătul scrisorii mele) prin care spunea Grupului „adio”. Nimeni nu le-a luat de-atunci în seamă. Faptul că se va găsi oricând vreun prostănac care să le declare revolute (ca și cum morala lumii se schimbă o dată la opt ani!) n-are nici o importanță.
Ele sunt criterii de adecvare (recte neadecvare) de apartenență la Grup. Fără asemenea criterii, substanța Grupului se diluează, virând lucrurile către coterie și port de insignă. Nu credeți oare că Grupul se va destrăma de la sine dacă în el sunt admise persoane fără nici o relevanță civică, necoapte la minte, când nu de-a dreptul nocive? Am îngropat deja sub politețea noastră – cu gândul să nu ne contrariem colegii, nu întotdeauna inspirați în propunerea de noi membri – o grămadă de lucruri neplăcute care ne făceau, acceptându-le, să tresărim pe tăcute.
Așa se face că, încet-încet, am reușit să coborâm politețea la nivel de imoralitate. Căci din politețe și colegialitate am închis ochii când unii dintre noi își aduceau în Grup iubite, neveste, fii, nepoți, prieteni irelevanți sau persoane de care depindea un contract prelungit dincolo de vârsta pensionării.
În clipa de față avem în Grup chiar o întreagă familie, familia Vianu-Alexandrescu: tatăl, Ionel Vianu (demisionat în urmă cu un an pentru că punctul lui de vedere nu a întrunit acordul unanim într-o mică dezbatere online), fiul (Ștefan), nepotul (Vlad) – cei doi, așadar, sunt veri primari – și soția nepotului (Raluca).
N-ar fi nimic dacă, prin jocul fericit al hazardului, am avea de-a face cu un clan hăruit integral cu vocație civică. Din păcate lucrurile stau exact pe dos: cu excepția lui Ionel Vianu, ceilalți membri ai clanului nu acoperă „criteriile Pleșu”, răstălmăcite și contestate vehement la ultima noastră întâlnire de Vlad Alexandrescu, devenit faimos în ultimele săptămâni printre noi pentru că, podidit de admirație de sine și otrăvit de bietul său eu, s-a autointitulat „membru marcant al opoziției”.
Raluca, soția lui, este o încântătoare și grațioasă doamnă, care scrie articole citibile pe sărite și a cărei relevanță publică e nesemnificativă. Are meritul, deloc neglijabil că, în adunările Grupului, păstrează tăcerea. Lui Ștefan, având și el micile neajunsuri ale verișoarei prin alianță, îi lipsește în schimb această calitate: e gureș, și decibelii pe care-i emite la fiecare luare intempestivă de cuvânt pun la grea încercare neuronii celor de față.
Ca să nu mai spun că, repezit cum e, scoate nu de puține ori pe gură prostii („Păi să votăm, să votăm pe loc, că eu cred că nimeni de aici nu are ceva împotrivă ca președintele Grupului să primească indemnizație!” Ba eu am, dragă Ștefan, căci nici un membru al GDS nu-și face meseria de cetățean pe bani, ca revoluționarii lui Iliescu. Și-apoi de unde să primească? Din cotizația membrilor de 100 de lei pe an?)
Despre membrul-marcant-Vlad-Alexandrescu s-ar putea scrie un eseu. Sau un roman despre un Dinu Păturică al vremilor noastre. (Vă mai amintiți cum îl introduce Filimon în scenă? „… avea un nas cam ridicat în sus, ce-i indica ambiția și mândria grosolană”.) Ceva îmi spune, pornind de la felul în care se poartă (pus pe harțag, zâzanii și obrăznicii), că de la el se va trage destrămarea Grupului. El, și complezența iresponsabilă a câtorva dintre noi, întrețin aprins focul dihoniei.
Căci dihonia a pătruns în Grup la ședința din luna mai, nu atât din pricina urletului meu exasperat din deschidere, cât zădărelii și comediei juridice pe care a jucat-o de față cu toți Neo-Păturică, explicându-ne, cu competența lui juridică de doi bani, că avem cvorum, când de fapt nu aveam, că membrii neînregistrați sunt membri cu drepturi depline, când de fapt nu erau, că ce dacă nu ne-am ținut adunările generale de ani de zile… Pe scurt, sabotând exigența de legalitate a Grupului.
Acest mic contorsionist, ajuns și în organul legislativ al țării a cărui menire este de a cântări și vota legi bune, ne explica de zor că noi, gedesiștii, suntem mai presus de reguli și de „stupida birocrație”. (Ce strategie vicleană are! Face câteva lucruri bune – Copiii lui Irod, organizarea unei vizite cu colegii useriști la arhivele CNSAS – iar apoi, la adăpostul unui capital public astfel câștigat, își eliberează în cerc restrâns veninurile.)
Trec peste prestația „membrului marcant” din vremea ministeriatului cultural, terminat în scandalul legat de negocierea cu succesorii Cumințeniei Pământului a lui Brâncuși și cu zavera de la Operă. Dacă mai țineți minte, după ce a fost demis din guvernul Cioloș, ne-a adresat o scrisoare de justificare (de fapt, scrisoarea nu ne privea defel), ajunsă apoi în mod miraculos, prin trambulina Grupului, în toată presa. (Cine oare dintre noi o fi trimis-o? Cine oare?)
Trec și peste obrăzniciile marcantului membru.

Obrăznicia fiind, după cum știe toată lumea, „acel ceva” practicat prin adresarea de jos în sus, prin vorbirea și purtarea celui care înlocuiește respectul cuvenit cu mojicia și injuria. În mod normal, obraznicul este sancționat ca obraznic de cei din jur și pus în banca lui.
Ceea ce la noi nu s-a întâmplat. Trec, așadar, și peste faptul că bravii mei colegi din comitetul director nu s-au grăbit să-l pună la punct pe „marcantul membru” pentru felul în care se sumețea la unul sau altul dintre noi. Trec peste toate acestea ca fiind manifestările „originale” ale unui ins care, când a fost primit în Grup, nu părea dus în halul ăsta cu pluta trufiei. Și mă opresc la cei care i-au îngăduit și îi îngăduie în molcomă tăcere alaiul de bădărănii. Și mă întreb (ca Elena Udrea pe vremuri): unde oare ne erau bărbații din Grup, care au asistat în liniște la felul în care „membrul marcant” a adresat mojicii unor doamne, mai întâi „în plen” și continuate apoi în varianta epistolară pe site-ul Grupului?
De ce nici măcar feministele noastre de serviciu nu au reacționat? De ce nu ai sărit, Magda, să le aperi?
Dragi colegi, nu credeți că ne lipsește un consiliu etic menit să judece aceste derapaje dezgustătoare? Uneori, în aparență, fleacuri. Căci pare un fleac să-ți promovezi isprăvile culturale pe site-ul Grupului sau să aduci în Grup un personaj care, în scandalul cu concursurile dedicate de la Filozofie, face elogiul impostorilor din facultate cu gândul că dl. rector (ca membru al Grupului pe-atunci) va citi și va aprecia?

De fapt, ce-am vrut să spun, se rezumă la un singur lucru: Grupul pentru Dialog Social și-a pierdut idealitatea. El s-a născut, cel puțin în mintea câtorva dintre noi, în jurul unor valori care treceau dincolo de ideologii și partide, pe acestea urmând doar să le modeleze. În dorința noastră de a ne spăla de jegul moral în care trăiserăm înainte de 1990, am vrut să umplem vidul lăsat în urmă de căderea comunismului, nu pornind de la împărţirea între „dreapta“ şi „stânga“, ci de la împărţirea între adevăr şi minciună. Și asta pentru că o gândire politică de anvergură nu e, în miezul ei, de dreapta sau de stânga, ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă.
Credeam în vorba lui Ricoeur cum că „politicul prelungește eticul oferindu-i un spațiu de exercitare.“ Voiam, pe scurt, să suprimăm „prăpastia care separă idealismul moral de realismul politic“. Noi gândeam atunci – și eu, depășit de vremi, continui să gândesc așa – în categorii etice, cele care, vorba lui Horia, îți garantează claritatea morală. Numai în jurul clarității morale se naște idealitatea.
Or, din tot ce am descris mai sus, din felul în care acum ne mulțumim să jonglăm cu categoriile morale sau le băgăm sub preș, rezultă că idealitatea noastră a murit. Așa cum a ajuns să arate acum, Grupul nu mai beneficiază, statistic vorbind, de calitatea umană aptă să genereze un ideal. Astăzi i-a rămas să defileze în lume doar cu mica lui impostură civică. Din cauza asta, nu mai am ce căuta aici.
Îmi pare rău pentru cei pe care i-am îndemnat în ultima vreme să intre în GDS, oameni curați și „ființe alese”, cum îi plăcea lui Noica să spună, care ar fi garantat la o adică regenerarea Gupului. Cred însă că avem printre noi personaje atât de toxice, încât nu mai văd cu putință dregerea imaginii noastre publice doar cu o mână de oameni. De ce mi se pare tot mai mult că la noi tot ce începe nobil sfârșește în precar și degradare?
Închei aici. Mă despart de câteva decenii din viață cu tristețea cuvenită, dar și cu stenica senzație de liniște că am părăsit un loc urât. Plec plin de drag pentru cei care-mi vor rămâne prieteni și de azi înainte, adică de când am devenit – semnez! – un fost membru al Grupului pentru Dialog Social.
Gabriel Liiceanu
1 octombrie 2019

Context.
Grupul pentru Dialog Social s-a constituit la 31 decembrie 1989 și este prima organizație a societății civile constituită legal după căderea comunismului. ONG-ul și-a propus să apere și să promoveze valorile democrației, libertățile și drepturile omului, iar de-a lungul anilor a fost o voce importantă în semnalarea derapajelor democratice, organizând întâlniri, mese rotunde, simpozioane având ca teme conflictele sociale, inițiativele legislative, libertatea presei și a televiziunii, minorități, alegeri locale și generale, scrie Digi24.ro

Conform statutului, Grupul pentru Dialog Social își propune să fie un laborator în care economiști, politologi, istorici, juriști, sociologi, filosofi, urbaniști, scriitori, teologi etc să caute și să găsească împreună strategiile și soluțiile de care societatea românească are nevoie în prezent și în viitor. Membrii săi sunt personalități ale vieții culturale și publice din România, mulți dintre ei disidenți ai regimului comunist. Noii membri sunt aleși dintre personalitățile remarcate pentru desfășurarea unor activități în sensul dezideratelor GDS.
Google
 

Postări populare