The Last Letter

iraq veterans against the war, originally uploaded by joe holmes.

iraq veterans against the war








A Message to George W. Bush and Dick Cheney From a Dying Veteran

To: George W. Bush and Dick Cheney
From: Tomas Young

I write this letter on the 10th anniversary of the Iraq War on behalf of my fellow Iraq War veterans. I write this letter on behalf of the 4,488 soldiers and Marines who died in Iraq. I write this letter on behalf of the hundreds of thousands of veterans who have been wounded and on behalf of those whose wounds, physical and psychological, have destroyed their lives. I am one of those gravely wounded. I was paralyzed in an insurgent ambush in 2004 in Sadr City. My life is coming to an end. I am living under hospice care.

I write this letter on behalf of husbands and wives who have lost spouses, on behalf of children who have lost a parent, on behalf of the fathers and mothers who have lost sons and daughters and on behalf of those who care for the many thousands of my fellow veterans who have brain injuries. I write this letter on behalf of those veterans whose trauma and self-revulsion for what they have witnessed, endured and done in Iraq have led to suicide and on behalf of the active-duty soldiers and Marines who commit, on average, a suicide a day. I write this letter on behalf of the some 1 million Iraqi dead and on behalf of the countless Iraqi wounded. I write this letter on behalf of us all—the human detritus your war has left behind, those who will spend their lives in unending pain and grief.

You may evade justice but in our eyes you are each guilty of egregious war crimes, of plunder and, finally, of murder, including the murder of thousands of young Americans—my fellow veterans—whose future you stole.

I write this letter, my last letter, to you, Mr. Bush and Mr. Cheney. I write not because I think you grasp the terrible human and moral consequences of your lies, manipulation and thirst for wealth and power. I write this letter because, before my own death, I want to make it clear that I, and hundreds of thousands of my fellow veterans, along with millions of my fellow citizens, along with hundreds of millions more in Iraq and the Middle East, know fully who you are and what you have done. You may evade justice but in our eyes you are each guilty of egregious war crimes, of plunder and, finally, of murder, including the murder of thousands of young Americans—my fellow veterans—whose future you stole.

Your positions of authority, your millions of dollars of personal wealth, your public relations consultants, your privilege and your power cannot mask the hollowness of your character. You sent us to fight and die in Iraq after you, Mr. Cheney, dodged the draft in Vietnam, and you, Mr. Bush, went AWOL from your National Guard unit. Your cowardice and selfishness were established decades ago. You were not willing to risk yourselves for our nation but you sent hundreds of thousands of young men and women to be sacrificed in a senseless war with no more thought than it takes to put out the garbage.

I joined the Army two days after the 9/11 attacks. I joined the Army because our country had been attacked. I wanted to strike back at those who had killed some 3,000 of my fellow citizens. I did not join the Army to go to Iraq, a country that had no part in the September 2001 attacks and did not pose a threat to its neighbors, much less to the United States. I did not join the Army to “liberate” Iraqis or to shut down mythical weapons-of-mass-destruction facilities or to implant what you cynically called “democracy” in Baghdad and the Middle East. I did not join the Army to rebuild Iraq, which at the time you told us could be paid for by Iraq’s oil revenues. Instead, this war has cost the United States over $3 trillion. I especially did not join the Army to carry out pre-emptive war. Pre-emptive war is illegal under international law. And as a soldier in Iraq I was, I now know, abetting your idiocy and your crimes. The Iraq War is the largest strategic blunder in U.S. history. It obliterated the balance of power in the Middle East. It installed a corrupt and brutal pro-Iranian government in Baghdad, one cemented in power through the use of torture, death squads and terror. And it has left Iran as the dominant force in the region. On every level—moral, strategic, military and economic—Iraq was a failure. And it was you, Mr. Bush and Mr. Cheney, who started this war. It is you who should pay the consequences.

I would not be writing this letter if I had been wounded fighting in Afghanistan against those forces that carried out the attacks of 9/11. Had I been wounded there I would still be miserable because of my physical deterioration and imminent death, but I would at least have the comfort of knowing that my injuries were a consequence of my own decision to defend the country I love. I would not have to lie in my bed, my body filled with painkillers, my life ebbing away, and deal with the fact that hundreds of thousands of human beings, including children, including myself, were sacrificed by you for little more than the greed of oil companies, for your alliance with the oil sheiks in Saudi Arabia, and your insane visions of empire.

I have, like many other disabled veterans, suffered from the inadequate and often inept care provided by the Veterans Administration. I have, like many other disabled veterans, come to realize that our mental and physical wounds are of no interest to you, perhaps of no interest to any politician. We were used. We were betrayed. And we have been abandoned. You, Mr. Bush, make much pretense of being a Christian. But isn’t lying a sin? Isn’t murder a sin? Aren’t theft and selfish ambition sins? I am not a Christian. But I believe in the Christian ideal. I believe that what you do to the least of your brothers you finally do to yourself, to your own soul.

My day of reckoning is upon me. Yours will come. I hope you will be put on trial. But mostly I hope, for your sakes, that you find the moral courage to face what you have done to me and to many, many others who deserved to live. I hope that before your time on earth ends, as mine is now ending, you will find the strength of character to stand before the American public and the world, and in particular the Iraqi people, and beg for forgiveness.



peromaneste: Cui vor fi adresate scrisorile viitoarelor victime ale exploatarilor miniere din Romania?

Pariul

pariu, originally uploaded by palatulsutublog.

La emisiunea ,,Vrei să fi milionar" ajung în etapa finală un român şi un evreu. Se fac pariuri, toţi se înghesuiesc să parieze pe evreu, în timp ce pentru românul nostru a pariat doar o singură persoană, probabil un român din atâţia români care sunt în această ţară.
Începe concursul. La final cei doi au punctaj egal. În această situaţie prezentatorul pune o întrebare decisivă, evreul nu ştie şi câştigă astfel românul concursul. Mulţi oameni au pierdut o grămadă de bani în ziua aceea.
Un reporter reuşeşte să intre în culise şi să-l prindă pe evreu, adresându-i o întrebare:
- Cum vă simţiţi după ce aţi distrus şansa celorlalţi de a câştiga bani şi mai ales şansa dumneavoastră de a câştiga mulţi bani?
- Ca un afacerist, răspunde evreul zâmbitor.
- Cum adică?
- Ghici cine a pariat pe român...

Scrisoare deschisa lui Victor Pontablogger invitat: Marcus

Nimic Mai Fals Domnule Ponta !

Motivul pentru care Ponta nu mai vrea o nouă suspendare a lui Băsescu

Premierul Victor Ponta a dezvăluit, marți, motivul pentru care nu mai dorește o nouă suspendare a lui Traian Băsescu.

Victor Ponta a spus că suspendarea lui Traian Băsescu l-ar face mai popular, dar costul plătit de România ar fi prea mare.

Premierul Victor Ponta a afirmat că personal a avut foarte mult de pierdut pe plan extern după suspendarea preşedintelui Traian Băsescu şi că i-au rămas “nişte cicatrici” pentru următorii 10-20 de ani.

“Mi-a făcut foarte mult rău, pentru că dacă în 7 mai eram nu doar cel mai tânăr prim-ministru social-democrat, dar eram foarte bine cunoscut, foarte bine conexat, colegii mei, începând cu preşedintele Parlamentului European şi toţi ceilalţi… sigur că după episodul din vară am avut foarte mult de pierdut. Mi-au rămas şi nişte cicatrici. Rana s-a vindecat – cum e povestea cu plagiatul – dar cicatricea va rămâne întotdeauna, şi peste zece ani, şi peste douăzeci de ani. Dacă mă întrebaţi de regrete…am regrete cum am şi pentru că nu s-a făcut 50% la referendum”, a spus Ponta pentru Adevarul.

“Dacă mă întrebaţi dacă cu mintea de acum aş mai face acelaşi lucru, vă spun într-un singur mod care cred că conţine şi răspunsul. În momentul în care, fără să uit nimic din resentimentele personale la adresa domnului Băsescu, am fost de acord să semnez acel acord de colaborare instituţională, înseamnă că am realizat că mai pot să mai trăiesc un an şi jumătate cu domnul Băsescu, pentru că preţul pe care România – nu eu, personal, eu aş putea să devin mai popular dacă mâine mă apuc să îl suspend din nou pe domnul Băsescu, în mod sigur aş fi mai popular decât acum, când sunt acuzat că am căzut la pace cu preşedintele – dar preţul pentru România este atât de mare, că nu ni l-am putea permite”, a spus Ponta.

Stimate d-le Ponta, dumneata practic nu realizezi din ce ratiuni au votat romanii USL-ul si ne vorbesti despre suspendarea basescului ca despre o problema personala si nu ca despre un deziderat al unei majoritati covarsitoare a celor care de buna credinta v-au adus la Putere, investindu-va cu o pozitie de forta parlamentara nemaiintalnita in istoria Romaniei. Mai aveati putin si ati fi concurat cu Marea Adunare Nationala. Ei bine romanii v-au dat acest vot nu pentru a va rezolva alde voi conturile personale cu dementul, ci in mod expres pentru a face tot posibilul sa ne scapati de el. Daca pentru a ne indatora pe nu stiu cate generatii de acum incolo la FMI si la Marea Finanta Mondiala si Europeana, condtia sine-qua-non impusa dvs. de sultanul de la Bruxelles este de a-l mentine pe chiombu la putere pana la expirarea mandatului, sunt convins ca milioane de romani considera aceasta oferta ca buna de aruncat la cosul de gunoi.
Spuneti ca Romania ar avea de pierdut daca, pe buna dreptate, ar scapa in mod democratic de sarsaila. Nu stiu daca v-ati prins, dar de pierdut ar avea democratia, FMI-ul si finanta mondiala care prefera sa imprumute, chiar daca la o dobanda mai mica, dar fara niciun risc, statul roman decat pe oricione altcineva, iar daca Romania a ajuns sa traiasca doar din imprumuturi atunci ar fi bine sa plecam cu totii din aceasta tara, sa stingem luminile si sa tragem zavoarele dupa noi.
Nu, domnule Ponta, Romania are imens de pierdut cu dementul mentinut cu prefuzii europene si cu atitudinea dvs. de sluga obedienta fata de sultanat in scaunul de presedinte al tarii. Cu riscul de a ma repeta, traim exact ca in balada Mesterului Manole, orice ati incerca dvs. sa construiti in aceasta tara, peste noapte vine zabaucul si darama. Asa ca, unde-i pierderea?
Cumva la capitolul Justitie unde, desi ati numit un ministru nebasescizat de mai bine de trei luni, ministru abilitat din toate punctele de vedere sa termine cu politia politica a basescului la nivel de procuratura, acesta n-a fost in stare sa gaseasca in ditai tara doi oameni competenti si neaserviti politic care sa conduca dupa toate normele deontologiei si profesionalismului doua institutii majore ale statului de drept, Procuratura generala si DNA-ul?
Si exemplele ar putea continua in ritm diluvian dar cred ca le stiti mai bine ca mine, asa ca ma opresc aici.
Putin ne intereseaza pe noi (cu toate ca am sarit in ajutorul dvs.) razboiul dvs. personal cu chiombu, nu pentru asta ati fost in cartile boborenilor pentru functia de prim ministru, iar in ceea ce priveste popularitatea dvs. chiar ca nici in cot nu-mi pasa de ea. Ma doare insa tradarea si atitudinea de noncombat pe care o abordati, chipurile in folosul interesului national.
Poate dumneata personal, domnule Ponta, fiind probabil mai tare de sorici si cu interese personale usor de inteles, poti sa-l accepti pe acest tradator de neam si tara inca un an si ceva, dar ce te faci cu cei care au votat pentru invers?


Va recomand, d-le Ponta, sa comandati un sondaj la nivel national la care romanii sa raspunda la urmatoarea intrebare:

-Ce preferati, stimati compatrioti, imprumuturi la dobanzi mici facute de stat cu pretul renuntarii la demnitatea nationala si la suveranitate in conditiile mentinerii cu orice pret a Anticristului in fotoliul prezidential, sau demiterea acestuia pentru tot raul facut mai bine de opt ani de zile neamului romanesc?

Va asigur ca veti avea o mare surpriza cand veti citi raspunsul dat de marea majoritate a romanilor la aceasta intrebare.


Marcus

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste

Colonialismul vestic e bun, restul nu eIntelectual si onest... Alina Mungiu-Pippidi nu-i de niciun fel

Alina Mungiu-Pippidi (AMP) este un model de intelectual peren la moda.  Plimbata cu intercity-ul prin cateva statii ale gandirii si depusa la Berlin ca mostra a elanului cu care impartaseste altora locurile comune ale discursului hegemonic, dumneaei este un anti-model pentru mai tinerii aspiranti, macar si pentru faptul ca statiile gandului s-au umplut deja.  In continuare fac o analiza pe text al unui recent interviu cu renumita pentru a lasa un pic aerul din balon.  Ca de obicei, comentariul este in paranteze drepte.




PARTEA I Profesoară de politici publice la Berlin, Alina Mungiu-Pippidi, aflată într-un an sabatic, arată într-un interviu în două părţi cauzele adânci ale înapoierii din spaţiul românesc.

Ştiri pe aceeaşi temă

În ziua aceea, la sediul Societăţii Academice Române, în Bucureşti, Alina Mungiu-Pippidi era excedată. Nu avem statistici, doamnelor şi domnilor cititori, nu avem, Guvernul nu ştie date concrete, cum să ne modernizăm aşa? Ba chiar, cei interesaţi sunt îndrumaţi spre Alina Mungiu-Pippidi, că poate are domnia sa, dar nu are. Şi noi vrem să vorbim despre “Ce facem cu România”? O, cât suntem de naivi! Poate că nu am avut cele mai bune întrebări, cu siguranţă însă Alina Mungiu-Pippidi a avut cele mai bune răspunsuri. Atenţie! Urmează un nou interviu din campania “Adevărul” – “România de la zero”  care va scrie, în felul lui, istorie.

[Acesta este singurul lucru de valoare din toata povestea, dar sa nu prea-anticipez.  Intr-adevar, statisticile bune nu-s numai pentru a a-l da jos pe Ba'secu, ci instrumentele de bord pentru pilotarea societatii romanesti la orice nivel am discuta.  Fara asa ceva, restul e cel mult un exercitiu retoric.]

Chiar aţi vrut să îi trimiteţi o carte la puşcărie lui Adrian Năstase?

Am vrut, dar nu i-am mai trimis, m-a oprit soţul şi până la urmă i-am dat dreptate. La ce îi folosea?

[Asta-i explicatia sotului sau rationalizarea confuziei din capul AMP?]

De ce l-aţi preferat pe Traian Băsescu în 2004?

Vreţi să începem de aici?

Vrem să vorbim despre modernizarea statului. Putem să începem de la Carol I.

Hai mai bine de la Carol decât de la Băsescu şi Năstase.

[Pai ar fi fost bine din 2005, caci sub imperativul modernizarii statului a torturat Ba'secu  toate cele ale statului cum ar fi sanatatea, educatia, armata, justitia, infrastructura, datoria publica etc. Mai mult, din CV-ul AMP citim "Initiator and leader, Romanian anticorruption coalition, ‘Romanian Coalition for a Clean Parliament’ (2005)";  a incepe cu Ba'secu din 2005 ar fi fost cel mai potrivit, doar impreuna au pornit anti-coruptia, aceasta gaselnita electorala de pe urma careia Romania a fost adusa la nivelul anilor 1950.]


Întrebarea e dacă există în ultimii 150 de ani de modernitate politică românească anumite cauze ale înapoierii care se perpetuează de la un interval istoric la altul, de la o generaţie la alta.

România era la fel de rurală ca Grecia, ca Serbia, ca Ucraina. Celelalte ţări de lângă noi ne erau comparabile. Aceste ţări au reuşit să se urbanizeze ceva mai mult decât noi. Inclusiv Ucraina, deşi îţi vine greu să crezi. Iar asta e temelia modernităţii: cetăţeanul autonom, capabil să producă pentru el însuşi. Noi am pornit foarte dezavantajos, cu o rată de alfabetizare groaznică. Estonia avea 90% la 1880. Protestanţii i-au făcut pe toţi să citească, pentru a citi Biblia. Nenorocirea cu dezvoltarea e că se cumulează. Un lucru pe care nu l-ai făcut, cu cât îl întârzii, se întoarce împotriva ta. Dacă ştii câtă lume citea la 1900 în societăţile noastre europene, ştii cum arată ele şi astăzi, în mare măsură. Hai să zicem că poţi să recuperezi. Exemplul cel mai bun este Finlanda, ţară periferică, provincială şi foarte rurală. Ea a reuşit. Asta e o ţară care a avut curaj şi s-a luptat cu Rusia. Putea să se termine prost.

[Si atunci, ca si acum sub Ba'secu, plateam cea mai scumpa cale ferata austriecilor, nu investeam in noi insine etc.  Desigur, nu era numai datoria principelui german fatza de puterile reale ale timpului, mai erau si metehnele elitelor post-fanariote.  Or fi fost conditionari similare ce au tinut tarile din comparatie in loc, insa de atunci incoace noi am mai cunosct doua proiecte imperiale, cel sovietic si cel neoliberal.  Acum mai avem si exilul...]

Cu un Mareşal, totuşi, ceva mai bun ca al nostru (n.r. este vorba despre Mannerheim şi Antonescu, adesea comparaţi pentru felul în care au gestionat relaţia ţărilor lor cu Germania nazistă).

Incomparabil. Am fost şi i-am vizitat casa la Helsinki. Deci, revenind, noi nu avem o bună istorie comparativă. Nu avem date.

[Daca ar explica diferenta dintre cei doi maresali care sa-i puna intr-o relatie, poate ne-am edifica.  Ca i-a vizitat casa lui Mannerheim la Helsinki denota cel mult cat de plimbata e AMP.

Cert este ca un tanar necopt pentru viatza, si cu atat mai mult pentru a fi rege, si o opozitie protejata pana atunci de Antonescu au torpilat pacea negociata.  Restul e istorie, pe care o rescriem inca, insa ale carei date initiale au fost grav alterate de cum s-au petrecut lucrurile in jurul datei de 23 august 1944.]

Operăm numai cu prejudecăţi?

Exact.

Şi aşa sfârşim în mitologie.

Da, viaţa noastră cognitivă, din păcate, e mai rea decât oricând înainte. Am trăit perioade în care intelectual puteai să aspiri să ai un nivel de discuţie similar cu ce e în Occident. Acum nu mai poţi. Provincializarea s-a închis. Ca să construieşti sau ca să deconstruieşti trebuie să ai faptele. Iar eu cred că eşecul societăţii noastre, care se vede de la cultură la dezvoltare regională, stă în incapacitatea noastră de a stabili care sunt faptele. De la istorici până la statisticieni, noi de fapt nu ştim. Ca să poţi argumenta trebuie să ai faptele.

[Nivelul de discutie similar era can aveam scoala de matematica sau criticam sistemul sovietic.  N-am discutat niciodata cu cei din Occident despre crimele lor coloniale.

Asumtia noilor comisari ai gandului este: Colonialismul vestic e bun, restul nu e.]

Cu asta se ocupa şi jurnalismul.

Păi, nici jurnalism nu mai avem! Voi vreţi să vorbim despre efortul de a moderniza această societate. România, de pe vremea lui Caragiale încoace, este în pretenţia că încearcă să se modernizeze, să devină la fel ca Occidentul. Asta înseamnă să formalizeze această societate, să o facă mai transparentă. Şi nu prea reuşim! La un moment dat, însă, proclamăm că reuşim. Această proclamare era şi sub comunism. Noi am semnat că suntem în Uniunea Europeană, am semnat şi Tratatul de la Lisabona, nu? Avem drepturi sociale! Vedem şi la televizor că ni se spune despre aceste drepturi – Sunt cetăţean european şi am drepturi! -,nu? Ei, în realitate, noi nu avem aceste drepturi, pentru că nu ne ajung banii pentru asigurări de sănătate să plătim nici măcar pentru cei care contribuie. Pentru că suntem subdezvoltaţi şi avem foarte puţini oameni în zona transparentă. Avem patru milioane şi vrem să plătim pentru 19 milioane! Nu se poate! Avem în această ţară la suprafaţă patru milioane-patru milioane şi jumătate de oameni care lucrează în mediul transparent. Mai avem şi nişte pensionari, care să zicem că şi ei sunt la surpafaţă, că au lucrat, deşi jumătate dintre ei nu prea au lucrat, au fost doar în agricultură. Cum umpli diferenţa asta? Poţi să o umpli? Şi de fapt de ce nu au murit de foame toţi oamenii care nu apar?

De ce?

Pentru că mecanismele astea informale servesc la ceva: ai bucăţica de la ţară unde mai pui ceva, iar în plus îi ai şi pe cei plecaţi în străinătate care trimit bani. Există mecanisme de echilibrare în societăţile informale, care nu trebuie anihilate, că altfel societatea aia s-ar stinge.

[Hahaha, adica Romania nu mai produce din cauza lipsei de transparenta!  Femeia asta e nauc-a/itoare.  Nu mai produci exact din cauza proiectului neocolonial, care a ademenit cu cateva acadele pe hartie, diplome si statii universitare pentru 'telectualii model, in schimb a cerut ca Romania sa inchida/privatizeze TOTUL!  Daca veti citi de curiozitate vreo scripta din campul dezvoltarii economice (economic development), veti vedea ca stagiile de peste balta ale AMP n-au fost degeaba, ea vantura ortodoxiile neoliberale, cum ca tot victima e de vina.]

Putem umple cu conţinut această pretenţie de modernitate?

Noi am ajuns la momentul la care preşedintele Băsescu mi se pare că recunoaşte deschis: domnule, nu putem, hai să închidem pretenţia asta că putem fi stat social, că nu suntem în stare! Poate că e mai onest aşa, dar nu prea mai ai cum să faci asta dacă eşti în Uniunea Europeană. Ăsta e marele exemplu al Greciei, la care noi trebuie să ne uităm. Sunt vechi istorii care explică de ce Suedia, Danemarca sunt aşa cum sunt, şi de ce societăţile informale sunt aşa cum sunt, de ce Grecia e aşa cum e.

["Poate că e mai onest aşa"  Atentie la 'poate' si 'onest'. Nu ma intereseaza glumite d'astea de scapare, ci rezolvarea efectiva a problemelor.  A fost ales Ba'secu, si introdus de 'telectualii sai, ca omul ce avea sa lupte cu coruptia si care sa aduca traiul bun?  Da.  Cand a sucit-o pe onestitate?]

Poate Uniunea Europeană să accelereze acest gen de dezvoltare?

Mai degrabă nu. Dar acum cinci ani am fi jurat toţi că da. Credeam în puterea transformatoare a Europei... Am nişte colegi în Berlin care au un centru, chiar aşa se numeşte „Puterea transformatoare a Europei”,  e ca un manifest. Şi unde e puterea asta transformatoare? Unde? Mă uit la Spania, la Italia, la Grecia. Şi în ce mă interesează pe mine, în materie de guvernare, eu pot să demonstrez că ţările astea nu s-au schimbat, de fapt. Bun, şi-au făcut drumuri pe bani europeni, dar, pe de altă parte, eu pot să demonstrez că banii aceia europeni au întreţinut clientelismul politic. Clientelismul politic din Grecia a fost ţinut pe bani europeni şi într-o circumstanţă politică mai nefavorabilă s-a văzut. Astea sunt marile întrebări, dar nu am cu cine să le vorbesc aici!

["Mai degrabă nu."  I-a cazut masca, maura asta si-a facut datoria/luat sinecura de la germani, acum poate decapita iluziile!  Mai tineri si impresionabili cititori, ce afirma AMP ca a demonstrat NU E DEMONSTRABIL!  Cuvine grele pentru a ascunde impostura intelectuala.]

 “Comunismul nostru a făcut şi el ce a putut”
E greşit dacă spunem că în România ultimelor decenii cea mai mare putere transformatoare a avut-o chiar comunismul? Fiindcă vorbeam mai devreme de alfabetizare şi de urbanizare.  Dacă ne uităm pe cifre, regimul comunist a ridicat cel mai mult şi procentul de alfabetizare, şi cel de urbanizare.

Nu sunt aşa de impresionată, fiindcă ...

...e o performanţă de proastă calitate, e adevărat.

Nu, nu din cauza asta, dar trebuie să raportezi şi ce putere ai la capacitatea infrastructurală. Aveau o putere despotică, nemărginită, puteau să îţi ia proprietatea şi să facă din ea ce voiau, iar în condiţiile astea performanţele lor sunt, de fapt, extrem de mici.

[Iata o dovada de non sequitur.  Ce treaba are proprietatea cu performantele in educatie?

Pe de alta parte, sacralitatea proprietatii rezoneaza prea tare cu decizia Curtii Constitutionale din Franta ce s-a opus taxarii averilor mari.  Coincidenta?  Nu cred, mai degraba servesc acelasi stapan, plutocratia mondiala.]

Cu alte cuvinte, au făcut foarte puţin cu foarte mult.

Exact. Cum făceau agricultură intensivă şi supraveghere intensivă. Păi, la CNSAS, dacă te uiţi prin dosare, vezi atâtea cantităţi de informaţii că oamenii puteau fi băgaţi foarte uşor în închisoare, dar de fapt, anchetatorii nu mai reuşeau să se coreleze între ei, să pună cap la cap toate informaţiile. Erau prea multe şi nimeni nu avea chef să o facă. Creşteau informaţiile în zone diferite şi nu se întâlneau niciodată. De fapt, erau foarte neproductivi. Aşa a funcţionat comunismul, a făcut şi el ce a putut. Dar a făcut mult mai puţin decât comunismul chinez, ca să dau doar un exemplu. De ce nu ne spun asta marii savanţi care studiază comunismul în loc de anecdote – cine cu cine s-a culcat prin Comitetul lui Dej?

[Cum compara AMP cele doua tipuri de comunism, romanesc si chinez?  De-a lungul carei dimensiuni?]

Pentru că trăim într-o societate informală.

Aşa e! Ne interesează mai mult relaţiile personale. Dacă am putea avea un Jane Austin a comunismului, asta am vrea să citim! Dar dacă nu ştim şi nu putem să răspundem la marile întrebări, e greu. Şi uite că nu avem datele.


Partea A din problemă e că nu avem datele şi nu ştim să răspundem. Partea B este că deşi nu avem datele şi nu ştim să răspundem, toată lumea răspunde?

Tot timpul!

Fiecare are o părere bine conturată şi despre ce a fost şi despre ce trebuie să fie.

Marea nenorocire din ultimii ani este că nu mai există niciun sistem de referinţă: să zici că asta e bine, asta e rău. Totul se întâmplă ca urmare a marketingului. Eu sunt îngrozită de ce cărţi apar! Şi dacă ar fi să faci jurii pe bune, nu s-ar mai da premii. De ce credeţi că nu mă mai cheamă nimeni în jurii? Că de multe ori am zis: „Nu trebuie să fie dat niciun premiu aici!”. „Cum, se poate aşa ceva?”. Eu întotdeauna dădeam note mari studenţilor mei, fiindcă voiam să îi încurajez. Anul în care m-am hotărât să plec era unul în care nu mi se mai întorsese niciun student de opt ani. Deloc! Şi mi-am zis: „Ce fac aici? Ce e asta? Am un birou de trimis studenţi doctorali în America?”. Nu merită, nu merită făcut aşa. Cum să spun... Am şi studenţi care au rămas aici, sunt cei care erau interesaţi în politică.

[Si AMP nu vede exodul asta ca parte a problemei?  Mai bine s-ar gandi cum sa faca sa schimbe directia de plecare a romanilor, din afara catre Romania.  Dar aia ar contraveni interesolor neocoloniale.]

Studentul român, luat din sistemul de aici lipsit de norme se integrează într-un sistem care are criterii solide?

Avem studenţi excelenţi! Şi aş vrea să îi remarc şi pe profesorii de liceu din această ţară care reuşesc să plaseze în fiecare an în universităţi occidentale tineri excelenţi. Am văzut de la Liceul din Arad, de la un liceu din Bacău, de la Liceul din Buftea, da, din Buftea!, tineri de foarte mare calitate. Vorbeşti cu studenţii şi îţi spun: „Am avut noroc de profesori care au investit în mine”. Deci talentul e egal distribuit. Nu se pune problema că românii sunt mai proşti din născare decât alţii, nicidecum. Nenorocirea nenorocirilor e alta.

La selecţie?

Exact. Comuniştii au făcut şi o grămadă de lucruri bune, au băgat limbile străine în şcoli, au băgat o grămadă de matematică, vraişte cum era, dar au băgat. Au încercat să trimită cât mai mulţi oameni la şcoală, dar de bine, de rău, cine voia să înveţe învăţa. Unele din resturile pozitive de atunci le vedem acum. Că au rămas în liceele astea oameni pregătiţi atunci, care acum sunt în stare să crească aceşti copii care când pleacă sunt perfect competitivi. Dovadă că nu e o chestiune genetică.  În România dai mită, fiindcă în România se dă mită, în Germania nu dai mită fiindcă nu se dă mită.

Nu te naşti cu o genă pentru şpagă.

Nu. Şi de aia eu refuz să vorbesc despre „cultură” aşa cum se discută aici. Am ţinut recent o conferinţă la Oxford şi am avut ghinionul să îmi dea un antropolog partener de discuţii. Ce le-o fi venit să îmi dea un antropolog? Şi antropologul zice: „Doamnă, extrordinar, aţi vorbit de o oră şi nu aţi folosit niciodată cuvântul «cultură» în sens antropologic”. Zic: „Domnule, mă feresc să vorbesc despre asta”. Pentru că or să spună: au fost atâtea sute de ani sub otomani, au fost atâtea decenii sub comunişti, şi e normal să...  Nu despre asta e vorba, e vorba că trăim între nişte instituţii cu nişte reguli ale jocului.

Cine fixează regulile jocului?

Majoritatea oamenilor care se poartă într-un anumit fel. Cine trăieşte la Roma trăieşte ca romanii. Dacă vrei să trăieşti bine în România e mult mai bine să fii corupt, altfel, o păţeşti. O să te adaptezi şi vei trăi aşa, invers faţă de morală. E greu să creezi o masă critică şi să găseşti un număr de oameni care să se poarte în felul corect.

Cât de mare trebuie să fie această masă critică?

Nu foarte mare, nu majoritatea, însă ce ar trebui: ar trebui să existe un grup de oameni care să aibă semnificativ de câştigat din a se purta altfel. Dezvoltarea a fost împinsă înainte de oameni care au avut ce câştiga. De exemplu, traderii englezi din secolul XVIII - ei au inventat liberalismul fiindcă statul îi încurca. Statul se împrumuta de la ei şi nu le mai dădea bani înapoi sau statul însuşi încerca să facă nişte comerţ şi se băgau în piaţă. Ei erau competitivi. Noi nu avem firme competitive. Noi nu avem suficiente firme competitive, nu avem suficienţi intelectuali competitivi. Când vom aveam vom putea impune o altă agendă.

“Toţi şefii de poliţie judeţeană din România au avut mereu doctorate!”


Care este această agendă pe care o poate impune o masă critică autentică?

„O competiţie onestă”. Asta este singura agendă. Competiţie onestă peste tot. Când am făcut Coaliţia pentru Universităţi Curate pusesem indicatori din ăştia elementari, că se distrează lumea pe seama mea pe la Banca Mondială, când le povestesc de indicatorii mei. „Extraordinar, de unde ţi-a venit ideea?” „Păi trăieşte şi tu acolo şase luni şi o să îţi vină şi ţie ideea!”. Indicatorul era: s-a înscris mai mult de o persoană la concursul pentru postul din universitatea respectivă? Hi-hi! Ha-ha! Aşa ceva nu există!

E chiar regula jocului.

Exact. Şi de ce să se înscrie altcineva dacă ştie de la început că postul e al ăluia. Te miri că nu ai invenţii, că nu ai inovaţii? Păi, fă competiţia onestă!

Pe de altă parte, pentru ca o competiţie să fie onestă trebuie ca toţi participanţii să accepte regulile jocului. De mâine, Guvernul poate să spună: „OK, toate competiţiile din România să fie oneste!”. Nu va ignora toată ierarhia de dedesubt directiva?

Să vă povestesc cum am publicat eu primul job din sectorul public din România, un job în Televiziuna publică acum vreo 15 ani. Când l-am publicat s-a pornit un întreg carusel: domnule, al cui e postul? Cu o zi înainte de data concursului, nu se înscrisese nimeni, că nu ştiau al cui e postul! Nu era clar ce se va întâmpla. Se făceau intervenţii foarte mari. M-a sunat cineva cunoscut să mă întrebe: care e treaba cu postul respectiv? Evident că am răcnit la el: cum, tu mă întrebi aşa ceva? Nu e postul nimănui! Mă întreabă nu ştiu cine - se apăra. Până la urmă, s-a înscris şi, din lipsă de alţi candidaţi, deşi era foarte slab, a câştigat concursul respectiv. Şi lumea a rămas convinsă până azi că a fost cu dedicaţie, că a dat telefon cui trebuie! Bineînţeles că l-a câştigat dacă a avut numărul de telefon al... O nebunie! Ce să-i faci?
Chestia cu Guvernul e aşa: dacă administraţia Universităţilor ar vrea să crească performanţa în universităţi ar zice – domnule, 50% va fi pe relaţii ca şi până acum, dar 50% - nu. Sau din ăştia cu relaţii să fie OK, adică să fie la fel de bine pregătiţi ca ăia fără relaţii. La fel cu partidele, cu politizarea. Noi n-am fi aşa de supăraţi pe ei că politizează administraţia, dacă ar scoate în faţă oameni buni pe criterii politice. Noi am coborât standardele în ultimul hal! Păi dacă te apuci să pui o expertă în contraterorism la Bibliotecă, despre ce mai vorbim? La noi, toată lumea se uită la ce fac ceilalţi. Recent îmi arăta cineva că un ministru dă un concurs la o Universitate, e cu dedicaţie, şi nu se înscrie un al doilea candidat. Şi îl blama pe respectivul ministru. Se întâmplă că îl ştiu pe ministrul respectiv, că e foarte competitv şi că ar fi câştigat oricum. Şi apoi mi-am amintit cum a fost când mi s-a făcut mie catedră în România, cum i s-a făcut catedră lui Mihai Răzvan Ungureanu.

Cum a fost?

Lucrurile funcţionează aşa: tu ai o funcţie publică, ai aceleaşi lucrări academice pe care le aveai şi cu o zi înainte să ai funcţia publică, da? Dar de când ai funcţia publică, cei din establishmentul universitar vin la tine şi îţi spun: Vrem să vă facem catedră! Am citit opera dumneavoastră şi nu mai putem fără dumneavoastră! Păi dacă eşti ministru de Externe sau ministrul Educaţiei ţi se face catedră direct la Universitatea Bucureşti, nici nu se mai discută! Faceţi o analiză şi vedeţi câţi au primit catedre după ce au fost numiţi în funcţii publice. Nici nu te duci la concurs, că are grijă Universitatea, vin ei şi te anunţă să stai liniştit, că totul e bine, s-a rezolvat. Eşti profesor, gata!

E o ofrandă?

Da, şi se face sub toate regimurile. Şi aşa se completează cercul vicios.

Asta poate să explice şi doctoratul domnului Ponta?

Păi sigur că da! Cine era în comisia lui de doctorat? Adrian Năstase, Gabriel Oprea... N-a mai vorbit nimeni despre asta, dar mie mi se pare enorm că Gabriel Oprea îi face doctori pe alţi oameni. Poate în fiecare zi, poate chiar  în timp ce vorbim noi aici, Gabriel Oprea face un doctor! El continuă să facă doctori, fiindcă el e doctor. Realmente ca să înţelegi plagiatul lui Ponta trebuie să înţelegi sistemul de la noi, trebuie să înţelegi că toţi şefii de poliţie din toate judeţele sunt doctori. Toţi!

Deci, plagiatul e doar consecinţa vizibilă a unui sistem total greşit?

Cineva a plagiat, probabil că ăla căruia i-a dat el să-i scrie lucrarea, că nu vă închipuiţi că a stat să o scrie Ponta.  Toţi şefii de poliţie judeţeană din România au avut mereu doctorate. Verificaţi! Mă mai întâlnesc cu unii şi cu alţii şi îmi scot câte o cărticică, aşa, din birou şi mi-o dau cu autograf. „Ştiţi, doamnă, şi eu sunt doctor!”. „Îmi pare bine, asta e situaţia”.

N-aţi putea, dacă aţi mai vrea să faceţi dramaturgie, să scrieţi nişte comedii foarte bune? Lumea românească pare foarte ofertantă.

Vă asigur că dacă aş mai scrie, comedii aş scrie! Literatură, reportaje... aveţi marfă! De-aia continui eu să scriu articole la ziar, în „România liberă”, şi le scriu aşa, mai liber, fără un limbaj academic strict. Uneori mai explic şi lucruri mai complicate fiindcă e bine ca oamenii să ştie şi văd că oamenii au răbdare cu mine. Uneori mai scriu şi eu ca omul, cum scrieţi voi, că merită, avem o ţară suculentă! Dar vom obosi unii de alţii, că timpul trece şi nu se rezolvă nimic. Mă întreb încă dacă să mai ţin articolul. Scrisul în româneşte, chiar şi pentru o zi pe săptămână, e un efort.

“Eu nu ştiu un om cinstit şi bun în fiecare judeţ cu care să construiesc ceva viitor”
Vă bate gândul să renunţaţi de tot la a mai face ceva în România?

Da, mi-am pus această întrebare. Trebuie să ai o „barieră de succes”. În materie de „România Curată” m-am întrebat: „Bun, şi câţi ani trebuie să faci chestia asta?”. Eu nu o fac decât ca să dau exemplu, nu mi-am făcut niciun moment iluzii. Aş putea şi eu să îl iau pe Toni Grecu şi alţi prieteni amuzanţi ai „României Curate” şi să facem o comedie de partid, că am putea, şi am lua şi noi un 25%, da? Dar a doua zi, după, am fi confruntaţi cu această situaţie: eu nu ştiu un om cinstit şi bun în fiecare judeţ din România cu care să construiesc ceva viitor pentru ţara asta. Dacă sunt alţi oameni care ştiu, i-am susţinut mereu: faceţi voi, şi noi vă susţinem! Ca să faci cu adevărat un partid, trebuie să ştii măcar cincizeci de oameni buni.

Nu ştiţi cincizeci de oameni buni în România?

În fiecare judeţ – nu. Asta e problema. Şi am făcut grup-focusuri cu prietenii mei şi i-am întrebat: „Care ar fi cele zece nume?...”. Ei bine, nu am găsit zece nume de români cu reputaţie cu care să plec la drum. Să ne trecem o foaie de la unii la alţii, să le punem pe foaie.

Spuneţi-mi acum trei nume de oameni care...

Păi, n-am!

[Asta l-am auzit si pe Plesu declarand in 2005 (vezi youtube), numai ca acela avea si o 'solutie', MRU.  Acum, dupa ce la-m vazut pe MRU in toata splendoarea sa, fara ca Plesu sa se fi dezis de pupilul sau, ajung la urmatoarea concluzie:  Parte din misiunea astora a fost sa ne inculce ideea ca suntem cu toti PROSTI, sa nici nu gandim ca am (putea) fi altfel, decat daca ne dau ei ceva la mana.

Trei oameni buni pot sa-i aleg oricand de pe un blog cu ceva istorie, vezi cel al lui Adrian Nastase, de exemplu.]

...care ar trebui să fie mai sus decât sunt, să îi promovăm.

Oameni care ar trebui să fie mai sus sunt mulţi, majoritatea celor buni sunt jos, din diferite motive. Criteriul asociativ e, însă, altul.

Nu toţi pot funcţiona între ei.

Exact. României nu îi trebuie, după părerea mea, partide făcute aşa. Sunt greu de făcut, sunt greu de găsit oameni, trebuie făcută o masă critică. Ştiţi exemplul meu cu maşina care a explodat, nu? Trebuie cel puţin zece oameni care să ridice maşina. Şi eu am fost, deja de două ori, în situaţia în care maşina a explodat. Şi nu mai pot să cer nimănui să mă urmeze.  De-aia nu mai fac nimic decât ca exemplu. Şi ca exemplu merită să îl faci doar un timp, ca să existe un exemplu. Trebuie să te uiţi în jur şi să vezi că merită să faci mai departe.

[Masa critica din care a actionat duduia a fost OK; gashca ghedesista ne-a infundat, iar membrii ei  s-au scos.  Daca-si propuneau altceva poate ca reuseam cu toti mai bine, numai ca astora nu le e suficient sa le fie bine, mai trebuie sa ne fie si noua rau.]

Nu trebuie să fii şi în poziţia în care să îţi permiţi?

Păi de aia o şi fac, pentru că îmi permit.


În lumea românească nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. De obicei, când joci onest, pierzi?

Pierzi doar când joci, eu nu mai joc demult. Trebuie să îţi permiţi să dai exemplu. Pentru ca să se ia cineva după tine, lumea trebuie să aibă totuşi un anumit grad de autonomie, pe care cei mai mulţi nu îl au. Autonomie, competitivitate – de aici pleacă totul. Şi dacă eşti autonom şi competitiv nu ştiu câtă nevoie ai de exemplul meu, fiindcă te vei purta ca lumea şi singur. Mă întâlnesc cu mulţi oameni care îmi zic că iau în considerare să renunţe la tot.

Pe studenţii dumneavoastră îi bate vreun gând să revină în România?

Nu mai suntem ca pe vremuri. Te duci, te întorci, lucrurile nu mai sunt aşa de radicale, de dramatice. O carieră în România se construieşte cu totul altfel. La mine a fost un noroc extraordinar, excepţional, că am putut să încep o carieră în străinătate la patruzeci de ani. Întotdeauna am avut grijă să îmi păstrez un publication record în străinătate, fiindcă aşa am fost eu crescută, academic. Nu am vrut deloc să fiu aşa. M-am opus cât am putut. Eu n-am vrut deloc să fac medicină şi să fiu crescută academic, dar chestia e că orice ştiinţă ai face, tot ştiinţă e. Te modelează într-un anumit fel, eşti capabil să treci.

Ai rigoarea de bază.

Exact. Eşti învăţat că ai anumite libertăţi şi cum să le foloseşti. Asta m-a ajutat la ceva, dar mi-a şi stricat. Că din cauza asta nu am ajuns eu artist. Eu am vrut să fiu artistă! Dar am avut întotdeauna de ales – putând să fac şi asta, şi asta, am avut autonomie mai mare. Mă enervează, de exemplu, cum se milogesc regizorii la Consiliul Naţional al Cinematografiei. Îi înţeleg şi pe oamenii ăia, că vor să îşi urmeze talentul, dar eu nu aş face niciodată aşa ceva.  Din fericire, am ce să fac. Alternativa e extraordinară. Mereu mi s-a spus: tu nu o să faci literatură, că prea poţi să faci şi altceva...

Şi nu vă întoarceţi la literatură?

Sunt atâtea exemple în zilele noastre de oameni care s-au întors după şaizeci de ani, dar sincer nu prea cred, fiindcă în clipa de faţă scriu în engleză şi sunt foarte preocupată să scriu în engleză bine. Şi nu o să scriu niciodată literatură în engleză! Teatru în engleză? Nu pot! Eu sunt un creator de literatură de modă veche, foarte sofisticată, care scrie ceva la care râd la o masă cu alţi zece oameni, şi înţelegem doar noi de ce râdem. Nu mă interesează să scriu cu dezacorduri şi cu vulgarităţi, cum se face acum. Recunosc, sunt adepta unei literaturi mai elitiste.

["Eu sunt un creator de literatură de modă veche, foarte sofisticată, care scrie ceva la care râd la o masă cu alţi zece oameni, şi înţelegem doar noi de ce râdem." Hic Rhodus, hic salta!]

Ar trebui să fiţi mai aproape de Adrian Năstase, nu de Traian Băsescu, ca să rotunjim cercul deschis de prima întrebare şi închis acum de raportarea elitistă.

Nu i-am ales niciodată după criterii intelectuale, nu asta a fost alegerea. De Băsescu nu mă pot plânge, e un om de o mare onestitate intelectuală, mi-a spus de la prima întâlnire că nu citeşte nimic. Mi-a spus, în primele patru fraze pe care le-am schimbat în viaţa asta: „Ştiţi, oamenii politici nu citesc!”. Mi-a zis-o din prima, nu am ce să îi reproşez.

"De Băsescu nu mă pot plânge, e un om de o mare onestitate intelectuală, mi-a spus de la prima întâlnire că nu citeşte nimic."  Cum s-o chema dublul oximoron?  Intelectual si onest...  Alina Mungiu-Pippidi nu-i de nicun fel.

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste

Hofigal

Ştefan Manea (Hofigal):

Suntem ţara cu cel mai bun pământ. Dar nu ştim să-l preţuim!

Cercetarea şi dezvoltarea nu poţi s-o faci de unul singur

● Primul produs enzimativ din lume din usturoi, praz şi nap

● Nu mai produc decât produse pe bază de materie primă pe care mi-o fabric singur

● Ne-am înfiinţat o întreprindere nouă care se numeşte Aromaplant

● Ştirul şi napul sunt declarate de ruşi plante de interes naţional pentru sănătatea poporului

● Fiecare tip de celulă din plante corespunde uneia din organismul uman ● În viitorii 40 – 50 de ani, dacă stăpânim enzimele vom stăpâni lumea

 - V-aş ruga să ne spuneţi câteva lucruri legate de modul în care brandul Hofigal face faţă dificultăţilor cu care se confruntă piaţa românească.

- Eu pot să spun următorul lucru: că Hofigal în momentul de faţă şi-a creat un nume mai ales prin activitatea de cercetare. În afară de noi nu mai este nici o altă firmă şi fac cofinanţări. Eu în fiecare an am avut între 12 şi 14 firme pe care le-am cofinanţat. Cineva mă întreba, la un moment dat: ai făcut socoteala câţi bani ai dat la cofinanţare?! Niciodată. Aş fi cumpărat vreo 250 apartamente. Dar nu asta e problema. Problema este că din cercetarea pe care o facem noi avem foarte multe brevete. Nu există an în care să nu participăm la concursuri de inventică internaţionale, Bruxelles, Geneva, la Londra, peste tot şi nu a fost nici un an în care să nu luăm unu, două premii – medalii de aur – pentru produsele noastre. Peste 80 la sută din produsele pe care le avem sunt din proprietate privată. Cum am făcut acest lucru? Am luat o serie de oameni cu experienţă, din Institutul de cercetări chimico farmaceutice, inclusiv oameni cu care am lucrat înainte şi am avut o politică pe care o am şi acum, pe toţi care au venit încoace după facultate, i-am obligat să-şi ia doctoratele cu o temă sau alta din domeniul în care lucrăm şi astfel i-am obligat să se pună la curent cu tot ce este nou şi să ştie absolut toate noutăţile din domeniu. Şi cu acest lucru am reuşit să-i determin să facă meserie din pasiune. Nu poţi să avansezi, fără pasiune. Eu, în momentul de faţă am şi muncitori foarte mulţi cărora le-am spus să facă pasiune şi, aproape incredibil tineri care au brevete pe tehnologii cumpărate din afară. V-aş da un singur exemplu: am cumpărat anul trecut o instalaţie de capsule gelatinoase din China, care se vând şi pe plan mondial. Ei bine, eu am reuşit cu ei, cu muncitorii şi mecanicii respectivi, ca aceste capsule gelatinoase intercalând un utilaj – o moară coloidală – să putem introduce în ele şi produse solide în uleiurile respective. O chestiune pe care nu o are nimeni pe plan mondial. Este o premieră făcută cu oamenii de aici. Dar, cu aceşti oameni care sunt de valoare. Am încercat să îi formez să fie ca o familie. Cercetarea aşa e. Cercetarea şi dezvoltarea nu poţi s-o faci de unul singur. Am făcut aceste colective pe temele de cercetare pe care le avem cu statul. Şi avem şi teme internaţionale. De exemplu, o temă foarte interesantă pe care o avem cu Turcia, cu Iugoslavia, cu Polonia şi Ungaria. O temă despre care, aparent, poţi să spui: a, ce e aşa de important? E vorba de reziduurile care cad de pe blănurile animalelor. Acele reziduuri sunt de o valoare extraordinară dacă ştii să le valorifici. Unele din ele sunt sisteme enzimatice, altele sunt produse valoroase din toate punctele de vedere.

Am trecut să dezvoltăm ştiinţe pe care nici măcar nu le-am băgat în programa de învăţământ. De exemplu, în medicină. La noi, la Medicină nu se învaţă aromoterapia, enzimologia, gemoterapia. Or am înfiinţat secţie de enzimologie şi anul acesta am scos primul produs enzimatic recunoscut care rezolvă nişte treburi cu totul deosebite. Respectiv, rezolvă colesterolul, trigliceridele, tensiunea, glicemia, produs care nu are nici o toxicitate.

Şi dacă vă spun materiile prime din care e făcut o să zâmbiţi: usturoi, praz şi nap! Şi am oameni care sunt interesaţi în mod deosebit să cumpere produsul pentru că aici toată tehnologia de a obţine aceste enzime are un secret. Sunt oameni din afară care ar vrea să îl transforme în medicament ca să-l folosească ei. Şi, de exemplu, sunt două ţări care cumpără produsul de la mine şi se vinde cu de 14-15 ori preţul pentru că problema… este palpabilă.

Problema colesterolului: sunt o grămadă de medicamente care au efecte benefice momentan, dar efecte toxice pe durată lungă, extrem de periculoase. Cercetări făcute acum de englezi arată că orice medicament luat pentru colesterol este o otravă. Să vă explic pe scurt: colestorolul este numit de noi bun şi rău. Colesterolul este fabricat de către ficat 85%. Restul de 15% vine din afară, din grăsimi, din ce mâncăm. Dacă eu încerc să reduc acest colesterol, cel bun este căruţaşul care cară prin sânge materiile prime la celule, cel rău care se depune pe vase este cel din care se formează membranele celulare, noile celule care se nasc. Şi cantitatea de colesterol pe care eu o am este calculată de partea aia de creier şi ea este calculată în funcţie de câte celule îţi mor în organism.

Dacă tu umbli la ficat şi cauţi să rezolvi problemele astea nu faci altceva decât să îţi accelerezi procesul de îmbătrânire. Adică este o chestie complet nouă pe plan mondial. În acest mod eu nu umblu pe organ, umblu pe ficat şi îl determin să fabrice şi noile celule care îi trebuie şi să-mi rămână colesterolul care este strict necesar. În trei-patru luni de zile am avut oameni care aveau colesterolul 280 şi au ajuns la 170, în limita strict necesară cu acest produs.

De asta am spus de enzimologie căci în afară de chinezi, ruşi, americani, în toată Europa nu mai există nimeni care să producă produse pe bază de enzime. Suntem singurii „obraznici” dacă vreţi – pentru că aşa mi s-a spus la un congres: ceea ce vreţi dvs. este obrăznicie. Adică avem această chestiune, avem oameni şi copii pe care i-am format. Şi îi vom forma în continuare. Şi tineri şi bătrâni. Avem oameni şi de peste 80 de ani care lucrează, dar iau şi tineri, obligându-i să înveţe, să facă doctoratul, masteratul, îi oblig să înveţe pentru a duce mai departe. Asta este una din căile mele de lucru cu care mă menţin cu produse noi. 

Al doilea lucru pe care l-am considerat strict necesar: eu nu mai produc decât produse pe bază de materie primă pe care mi-o fabric singur, bio şi ecologică. Pentru că cercetările de pe plan mondial şi în mod deosebit… aici pot să spun că ruşii sunt foarte avansaţi chiar faţă de chinezi. Ruşii au cercetări speciale pentru aşa ceva. Un exemplu vă dau: ruşii au un institut special de cercetări care se ocupă numai de spirulină. O algă. Dar este alga completă pentru viaţă. Este alga cu care a plecat Gagarin în Cosmos, hrana pentru cosmonauţi, hrana pentru cei care lucrează în subteran, este hrana care îţi asigură absolut tot. Aici am şi un brevet făcut în mod deosebit cu Republica Moldova, profesorul Şelaru din Chişinău. Şi vreau să vă spun un lucru care nu ştiu cât se ştie la noi. Pe moldovenii din Republica Moldova noi îi tratăm aşa, ca pe nişte rude mai sărace, dar sunt mai deştepţi decât noi. Pentru că puţină lume ştie că fostul imperiu sovietic a vrut să facă arma bacteriologică şi a făcut toate cercetările la Chişinău şi, de aceea chimia era la cel mai înalt nivel. Toate ştiinţele naturale, acest centru avea studenţi, la un moment dat, din peste 120 de oraşe din toate ţările lumii. După revoluţie am făcut, imediat ce mi s-a permis, o primă întreprindere la Chişinău cu spirulina. Atunci am brevetat… am şi acum în seră fişa mea. Ruşii, aceşti moldoveni „ai noştri”, s-au ocupat de cercetarea asta foarte avansată şi partea de bio-chimie m-a ajutat foarte mult şi pot să spun că nivelul lor ştiinţific era mult peste ce aveam noi în ţară. Şi am profitat de treaba asta. Cercetarea pe care am făcut-o cu ei a continuat pe un drum pe care, asta vreau să-l accentuez şi anume ce se întâmplă cu plantele, cu algele, cu tot ce este verde dacă foloseşti insecticide, ierbicide.

O cercetare pe care ei o demonstrează astăzi: au ajuns la nişte treburi practice deosebite. Armurariul este materia primă pentru silimarină (pentru o mulţime de utilizări). Silimarina de sinteză este una din cele patru componente. Silimarina de sinteză are o activitate de 5% faţă de silimarina naturală formată din toate componentele. Dacă această plantă este crescută cu un azotat de amoniu, ca îngrăşământ, se transformă şi se obţin nişte aminosilighine extrem de toxice. Şi dintr-un produs sănătos faci o otravă în toată regula. Foarte multe din produsele zise naturale compromit calitatea.

Acum între Turnu-Măgurele şi Alexandria, la Furculeşti ne-am înfiinţat o întreprindere nouă care se numeşte Aromaplant şi avem peste 300 ha de pământ unde ne facem culturile, aproape 200 ha sunt transformate în terenuri bio, autorizate de Ministerul Agriculturii şi internaţional de firma italiană care se ocupă în toată Europa de aşa ceva.

Aici iarăşi vă spun despre o cercetare comună cu ruşii. Am găsit o plantă care poate transforma într-un an un teren otrăvit într-unul bio. Se cheamă ştirul. Ăla pe care noi nu dăm doi bani pe el şi cu care ţăranul român creştea porcii. Amarand – denumirea sa din greacă care înseamnă „învinge tot” – este un dar al lui Dumnezeu care face următoarele chestiuni: poţi să o pui în orice fel de pământ că nu-ţi iese la suprafaţă decât plantă curată. Dacă vrei să vezi un teren cât e de bun smulgi un ştir. Dacă rădăcina e dreaptă şi curată atunci e teren bun, bio, dacă pe rădăcină găseşti nişte negi, alea sunt nişte otrăvuri pe care ştirul reuşeşte să le scoată şi le izolează.

 - M–am întrebat adeseori dacă vitalitatea extraordinară a buruienilor nu poate avea o folosinţă concretă.

- V-aţi întrebat bine. Facem o greşeală imensă că spargem acest tot pe care ni-l dă natura. Toate plantele au rostul lor – bine aţi spus. E păcat că aşa zisa ştiinţă modernă – din care am făcut şi eu parte, că am şi eu păcatele mele – ştirul ăsta mai are o proprietate descoperită de ruşi. La o anumită vârstă frunza de ştir are o activitate antibiotică atât de puternică încât nu există comparaţie cu… nici un antibiotic care există la ora actuală. Dar şi lucerna e net superioară proteinei de carne de pasăre, de vită, conţine toţi acei 8 aminoacizi de care organismul uman are nevoie; al doilea lucru: rădăcina plantei se duce până la 12 m adâncime în pământ, dacă apa este la 6 m adâncime nu mai contează dacă a plouat sau nu, dar nu numai atât. Ea scoate la suprafaţă minerale şi tot ce îi trebuie încât după ea ţăranul român ştia să facă rotirea culturilor, 4-5 ani de cultură de grâu şi porumb, iar punea lucernă şi astfel scotea dupa câţiva ani tot ce îi trebuie plantei. O altă treabă despre plante: cine oare a dat doi bani vreodată pe napi?!

 - Un fel de cartofi….
- Ei bine, ruşii au demonstrat o treabă, şi anume faptul că porcul care mănâncă napi nu face artrită. Şi până la 18 – 20 de ani cât trăieşte nu face nici o boală. Acum, mai nou, s-a descoperit că napul conţine în el o polizaharidă a fructozei. Anumite tipuri de napi. Că sunt mai multe feluri. Eu am în cercetare cu ruşii vreo şase tipuri de napi. După cercetări a reieşit că acest produs are distanţa foarte variabilă între oxidrili. Aceştia încadrează toate metalele toxice încât dacă iei produse pe bază de napi este exclusă orice boală de colon. Şi de aceea ştirul şi napul ruşii le-au declarat plante de interes naţional pentru sănătatea poporului şi au făcut institute de cercetări şi colaborez cu ei. Cu natura asta e foarte greu. Am fost la un congres zilele trecute: „Omenire, încotro?” Şi eu le-am spus: lăsaţi cu cometele, cu lovitul… noi ne autodistrugem singuri. S-au uitat cam ciudat la mine. Am întrebat pe cineva: de ce sub un nuc nu creşte niciodată troscot sau ştir?

Există medicina vibraţională. Cel mai teribil detector de minciuni s-a făcut cu ajutorul plantelor care nu pot să te înşele. Fiecare tip de celulă din plante corespunde uneia din organismul uman. De exemplu, se cunoaşte din antichitate că ţăranul român îşi trata flebitele cu castane. Le ţinea 4-5 zile în apă apoi le sfărâma. Gemoterapia modernă arată că ce? Atunci când făcea treaba asta începea să germineze castana. Atunci apăreau celulele noi. Ca să se constate acum, după cercetări foarte multe, că celulele din germenele de castane sunt identice cu cele din vasele de sânge ale noastre.

Sistemele de vibraţie ale castanei le percepe organismul, de asta, la ţară, oamenii se duc şi îmbrăţişează castanul. Sunt vibraţiile care purifică organismul, o chestie pe care lumea o înţelege foarte greu, dar sunt şi altele… coacăzul are în frunze nişte componente care seamănă cu cortizonul, dar nu are nici o toxicitate pentru că organismul uman o acceptă.

Iată, pădurarii trăiesc în aer curat. Şi toată lumea spune vai, ce bine de ei, respiră aer curat. Ei bine, ei fac parte din categoria de oameni cu cea mai scurtă viaţă. Un pădurar care a tăiat un copac până la 1 km se degajă energie negativă. Noi nu cunoaştem această lume a plantelor. Concluzia: natura trebuie păstrată ca atare.

Poate aţi văzut, pe toate produsele Hofigal eu am o lozincă, cuvintele lui Eminescu: „Natura nu minte niciodată”. Dar Eminescu nu a fost publicat înainte de Revoluţie pentru filozofia lui: Natura egal Dumnezeu. Natura are soluţii la toate. Atunci, dreptul meu este de a o lăsa cum este.

- Aş vrea să vă rog să trecem pe un registru concret. Care sunt ultimele realizări ale Hofigal?

- Am făcut această linie nouă de capsule gelatinoase unde facem produse noi, printre care unul în premieră mondială, care se numeşte LARV Albina. Asta arată că albina ca atare are foarte multe componente micro şi macro elemente comune cu ale organismului uman şi are peste 200 enzime comune cu ale organismului uman. Apilarnilul care se făcea înainte, se lua lăptişorul de matcă se făcea liofilizare şi îl făcea solid. Dar acesta are 70 la sută apă şi 30 la sută substanţă uscată. Exact ca şi organismul uman. Ei bine, în momentul când făceai această uscare distrugeai o grămadă de enzime. E pentru prima dată pe plan mondial când iau acest lăptişor de matcă, îl bag într-o maşinărie specială, îl bag în ulei, respectiv Omega 3, alături de spirulină şi îl încapsulez cu toate proprietăţile lui de la albină. Şi nu înlătur nimic din ceea ce se cheamă de la matcă. Ei bine, produsul dă nişte rezultate foarte bune.

Cel mai important lucru pe care l-am constatat: are în el calitatea declanşării reacţiilor hormonale din organism. Declanşând astea, absolut toate, cancerul mamar la femei, prostata la bărbaţi este imposibil să se mai poată întâmpla aşa ceva. Cea mai importantă treabă este că regenerează organismul în totalitate. Albina este singura care are în larva ei vitamina B12 într-o cantitate încât în 100 mg de larvă de albină se găsesc circa 12-16 centigrame de B12. Sunt suficiente 6 capsule pe zi ca să asimilezi necesarul zilnic de B12. Al doilea lucru în larva de albine sunt componente deosebite, dintre care unele cu iod. Asta are un iod pe care tiroida îl asimilează. Una din realizări.

O altă realizare: aspirina naturală. Am fost inspirat din poveştile din copilărie. Pe mine mă fascina atunci ideea că se făceau schimb de roci valoroase, de aur cu coajă de salcie. La toate luptele tribale fiecare trebuia să aibă în buzunar dacă se rănea, coajă de salcie ca să mănânce. După cercetări, salcia are precursorul acidului salicinic, adică salicinol şi acum e demonstrat că iarăşi enzimele au un rol deosebit. Am fost inspirat de nişte cercetări ale englezilor, aspirina ca atare a fost gândită să atace orice fel de inflamaţie. Acum se ştie şi de ce. Dar, aspirina poate face mai mult rău decât bine. Ei bine, salicinolul s-a dovedit că nu are nici o acţiune secundară. Eu am nişte rozmarin în cultură, am asociat cu o altă formă de salicinol din rozmarin şi am făcut salicinolul concentrat, care înlocuieşte aspirina din toate punctele de vedere. Un lucru foarte important: toate aceste plante din care vrei să faci produse enzimatice trebuie să le faci fără să depăşeşti temperatura de 40 de grade, că astfel distrugi enzimele.

O să scoatem acum ceaiul făcut la rece. Aici am un brevet cu totul deosebit privind uscarea plantelor – iarăşi premieră mondială. Eu usuc plantele cu aparatură din Germania şi fac uscarea prin modificarea umidităţii totale şi marea descoperire constă în faptul că toate bacteriile, chiar şi viruşii, sunt distruşi. Învelişul viruşilor este din hidrocarburi care rezistă. Dar când umiditatea a scăzut, ele crapă şi s-a dus bacteria. Acum 4-5 ani când am dat de această descoperire nu-mi venea să cred că pot să sterilizez o plantă fără să o aduc la temperatură. Eu prelucrez numai cu 24 de ore înainte de a fi fabricat produsul pentru că şi aici, la capsulare, eu folosesc aceste blistere şi de aceea, de exemplu, nu le ambalez în borcane, deoarece orice capsulă care vine în contact cu umezeala şi cu oxigenul se degradează. Pentru asta am luat medalia de aur a Calităţii Europene la Oxford acum 2 ani de zile pentru calitatea produselor Hofigal pentru că aveam nişte produse cu totul deosebite. Acum voi scoate pe piaţă nişte produse noi pe bază de alfa de care vă spuneam. Mă irită faptul că la noi în ţară sunt atâţia copii bolnavi. Peste 12 la sută avem copii bolnavi la un an, doi de viaţă. Cu produsele pe care le poate lua mama îi poate corecta absolut toate eventualele boli.

 - Care rămâne produsul de bază al Hofigalului?

- Primul produs se cheamă Redigest. Nu are egal pe plan mondial. Îl consumă nouă şefi de state. Acest produs, cine învaţă lecţia să-l ia cu regulitate de la vârsta de 35 de ani. Este o invenţie făcută acum 18 ani la sugestia unui medic veterinar care mi-a spus: noi semănăm cu păsările foarte mult. Nu încerci să vezi dacă poti să scoţi un produs din pipota lor? Am constatat că puiul de găină în perioada de 18 zile până la 36 zile se suprapune identic din punct de vedere al enzimelor cu omul. Făcând cercetări pe treaba asta am găsit pe cuticula de pipotă doi noduli: hipofiza şi epifiza. Şi avem şi aceste enzime care ar trebui fabricate de către organism. Aceste enzime dacă le aduci de afară…

În viitorii 40 – 50 de ani dacă stăpânim enzimele vom stăpâni lumea. Dacă vii cu acest supliment de la vârsta când nu mai poţi face faţă efortului – de la enzime nu mai faci faţă – poţi să ajungi Norman Walker. Cercetător american, care la 84 de ani a renunţat la scaun şi a început să facă câţiva km pe jos, zilnic. Apoi a scris cartea „Întinereşte şi tu” pentru a-i învăţa şi pe alţii din experienţa lui de viaţă, dar şi ca medic, despre toate descoperirile şi cercetările sale. A murit la 116 ani. Cu mintea perfect limpede. Acesta spunea: nu contează să arăţi tânăr, ci să ai minte tânără.

 Am o mâhnire teribilă că la noi în ţară se acceptă OMG-urile. A fost un congres aici. Spusă de către nemţi în plină şedinţă. Madam Merkel a avut o întâmpinare teribilă. Stuparii au găsit că matca nu mai depune 1.200 de ouă dacă iei polenul din OMG-uri, pentru că în primul an scade capacitatea cu 30 la sută, în anul 2 scade cu 50 la sută şi în anul 3 stupul se stinge. Şi aceşti stupari s-au dus cu aceste filme, le-au arătat dnei Merkel. Peste câteva zile a dat decret prin care interzice pe tot teritoriul Germaniei OMG-urile şi firmei Monsanto să plătească despăgubiri la toţi stuparii. În Europa am rămas singurii care acceptăm OMG-urile. Rezultatul: 50 la sută din bărbaţii din România nu mai pot să procreeze. Dar, suntem ţara cu cel mai bogat pământ din lume. Dar nu ştim să-l preţuim. Dacă am trece la produse bio şi economic ne-am reveni. I-am spus şi unui ministru: dacă dvs. mâncaţi mămăliga din porumbul cultivat în pământul pe care aţi acceptat să se cultive porumb modificat genetic în nordul României, trebuie să mâncaţi 4-5 mămăligi ca să vă asiguraţi micro elementele necesare. De-aia americanii sunt toţi obezi.

Casa memorială Nicolae Ceaușescu

Casa memorială Nicolae Ceaușescu, originally uploaded by Mișu Trașcă.

ne vom intoarce mai mult(i) la el, fara garantia ca vom intelege, doar cu nevoia de a intelege si fi intelesi

Geopolitica luxului, Postată de Radu Baltasiupracticată de Elita aeropurtată, Postată de Mircea Platon

Geopolitica luxului

Luxul de a călca pe greblă.  Pusă de tine,  din interes. 

.... de a pierde un popor aliat.

"[Pentru SUA] nu mai există o altă ţară în Balcani, or, poate chiar mai mult, la Marea Neagră, cu mai mult potenţial [higher marginal value] pentru activitatea [proaspătului] secretar de stat [John] Kerry."* - afirmă Mark H. Gitenstein, fostul ambasador în România până în 2012 în Ambassador Perspectives (15 feb. 2013). Ambasadorul are dreptate: am mai spus şi în altă parte că în 2012 "rata copiilor cei mai dotaţi este de două mai mare [în România] decât în altă parte." (The Economist, 7 aug. 2012) Au trecut, însă, trei luni, şi SUA nu au încă un ambasador în România, "partener strategic". Ca să fiu cinic, în tonul de tip Wall-street dat de expresia "valoare marginală" din textul ambasadorului, aş spune că mă minunez că Gitenstein foloseşte cuvântul "ţară" (country), când ar putea să-i spună "zonă": "zona zis românească". Dar nu aceasta este problema.

Aproape 99% dintre români sunt credincioşi - conform unui studiu Soros din 2011  (citat de Antena 3, pe 11 oct. 2011). Se ştie că Fundaţia pentru o Societate Deschisă nu e filocreştină. Dintre aceşti 99%, arată studiul Soros,   82% sunt ortodocşi.  Românii sunt, de altfel,  cel mai mare popor european conservator (Eurobarometrul 2005, p.9). Tocmai această trăsătură este şi obiectul de lucru al unor astfel de fundaţii, ong-uri etc., "civile".

Unde este sursa credinţei? La ţară. Oraşul, întemeiat pe diviziunea funcţională a muncii, este prin excelenţă abstract. Relaţiile sociale dominante sunt de tipul "weak ties", legături slabe. Orăşeanul este confuz. Chiar şi relaţiile pe care le are sunt adeseori "condamnabile" (termenul de relaţii este util, dar oarecum imoral).
La ţară, ordinea derivă direct din creştinismul cosmic şi se pare că încă vascularizează salvator viaţa satului, chiar şi pentru cei care s-au întors de la muncă din Occident şi şi-au făcut case-colivii din beton şi sticlă. Pentru că la ţară esenţa relaţiei omeneşti nu este ce ştii să faci şi să te descurci ci, al cui ești, adică neamul. Neamul, în esența lui, trimite la un alt tip de existență, numit ființare, și care are trimiteri până la Geneză. Pentru că singurul om care trăieşte aproximând timpul primordial, prin calendar creştin, orientare spaţială, norme cotidiene, este ţăranul. Chiar în cavourile acestea moderne numite vile, răsărite în ultimii ani la ţară, mai degrabă obiecte de poziţionare în ierarhia locală decât de cadre de locuire propriu-zisă.

Ambasadorul Gitenstein remarcă încă un fapt, românii sunt în continuare printre cei mai pro-americani. Mai mult "în opinia mea, în lume nu este un popor mai prietenos, inteligent, plin de compasiune şi creativ. ... de la care avem multe de învăţat  - acesta este motivul pentru care limba română este a treia vorbită în [sediul] Microsft din Seattle."

Ce nu a înţeles însă ambasadorul Gitenstein este că românii nu prea mai au motive să fie pro-americani. Roosevelt, Truman şi Eisenhower au jucat la ruleta istoriei folosind destinele românilor, polonezilor, ungurilor, bulgarilor, sârbilor, balticilor, cehilor, slovacilor etc. Au fost aşteptaţi vreme de 45 de ani (1944-1989). Rareori o mare putere s-a bucurat de un capital moral atât de mare. Când americanii poposiră aici, după 1990, primul lucru de care s-au interesat au fostminorităţile, nu poporul român (vezi uriaşa manipulare făcută de congresmanul democrat Tom Lantos). Ca şi când comunismul ar fi digerat omul selectiv. Nici o altă țară nu a irosit un asemenea uriaş capital moral - mult mai mult decât simpatie. Simpatic este pudelul doamnei de vis-a-vis. Aşteptându-i pe americani, câteva mii de români au luptat în munţi vreme de peste 10 ani, iar ungurii au ieşit în stradă în 1956 (Historia, 2010).

veteranul Ion Chiuchiur, partizan anticomunist în zona Nereju,
  arătând  o conservă păstrată de la americani,
le transmitea acestora peste  timp:
 "Ne-aţi lăsat prea mult pe mâna ruşilor."
(Evenimentul Zilei, 3 aprilie 2008)

Cum a irosit America acest capital? Fiind prinsă în jocurile KGB-ului şi practicând la nivelul Departamentului de stat confuzia dintre slăbirea statului român şi regimul comunist. Desigur, confuzia a fost, în bună măsură, indusă. Divizia anti-kgb a CIA a fost controlată de ruşi prin Aldrich Ames vreme de 10 ani, între 1985 şi 1994. Urmările nu putea fi decât unele: de pildă, şeful rezidenţei CIA din România, Harold Nicholson, a lucrat pentru KGB între 1994 şi 1997 (AP, 5 iunie 1997). Ambii au pe conştiinţă lichidarea fizică a câtorva zeci de colegi precum şi penetrarea sistemului de securitate american pe toate dimensiunile sale: politic, militar, cultural, economic. Nu este de mirare că în România, pe vector american, a poposit oechipă de destructurare a normalului social, în numele "democraţiei", "Europei", "integrării euro-atlantice", majoritatea fiii sau reprezentanţii uni agenturi sovietice veche de aproape jumătate de secol: Tismăneanu (tatăl, Leonte, agent NKVD), Brucan (agent NKVD, unul din întemeietorii grupării GDS), Patapievici (fiul unui cuplu informativ Gestapo preluat de NKVD). Câţiva dintre aceştia fuseseră frumos reciclaţi ca "profesori americani". În jocul acesta a fost implicat şi SRI la vremea sa, prin scandaluri aranjate de "urmărire politică" a unor "dizidenţi faţă de regimul Iliescu" -  creat tot de agentura străină. Şi iată, o bună parte din reţeta "societăţii civile". Pentru detalii privind "modul de preparare" a unei societăţi civile în acord cu "standardele europene" în serviciul KGB-ului şi pe banii contribuabililor români şi  americani vezi cartea generalului Aurel Rogojan, "Fereastra serviciilor secrete". Faptul că Moscova s-a arătat iritată de Rogojan nu poate fi decât o geană de lumină în toată această dramă geopolitică la scară continentală (Vocea Rusiei, 7 feb. 2013)

Revenind la discursul lui Gitenstein. Fostul ambasador recomandă noului secretar de stat al SUA să viziteze România, să se convingă de oamenii şi de frumuseţile ei. Ceea ce surprinde în textul ambasadorului este absenţa României ca entitate cu care SUA, de fapt, are un parteneriat. Fostul ambasador pune accent pe legalitate, pe legi. E adevărat, o ţară prosperă se ţine cu respectarea legii. Dar ce te faci când legea a ajuns în mâna lui Animal, care este mult mai puţin simpatic decât vestitul personaj din Muppet Show? Din păcate, cei care au reprezentat interesele SUA în România nu au reuşit să cultive o elită organică. Or, tocmai aici este cheia chestiunii, poporul român era filo-american pentru că crede în democraţie şi în libertate. 99% dintre români cred. Nu ai nici o şasă să susţii America aici cu elite inepte, trădătoare sau străine. Decât dacă trădezi America. Şi, din nefericire, America a fost trădată de câteva ori în România, chiar şi după arestarea cârtiţelor CIA -  este îndeajuns să amintim afacerea Bechtel. Nu putem să nu remarcăm satisfacţia cu care Gândul din 22 februarie a.c., ziar care nu are apetenţă şi nici capacităţi de analiză strategică, publică "Scandalul unui jaf geostrategic[: Bechtel]". Asta după ce cu o zi înainte pun o fătuţă să scrie în cel mai reprezentativ stil de mânie proletară în favoarea homosexualilor, folosindu-se de un aşa-numit sprijin din partea Ambasadei SUA. În condiţiile în care  doar 1% dintre români n-au treabă cu credinţa, deci cu familia alcătuită din soţ-soţie (Gândul, 21 feb. 2013), mesajul nu poate fi decât anti-american. Mesaj ranforsat printr-o curioasă implicare publică a Ambasadei SUA - superputerea cere explicit înlocuirea directorului adjunct al unui muzeu dintr-o ţară prietenă, Mediafax, 22 feb. 2013, întocmai cum pe vremea lui Ames susţinea "manifestările democratice" prin GDS, care, după cum am văzut, aveau o agendă în bună măsură dictată de interese ostile NATO.
De fapt acesta este esenţa problemei. America îşi permite luxul de a practica o geopolitică a indiferenţei în raport cu două resurse masive de putere: ţara şi poporul, în cazul de faţă, românii şi România. România este interpretată legalist, ca şi când nu s-ar şti că legea încape uşor pe mâna oligarhiilor. Poporul, românii, nu există în acest cadru de interpretare. Dacă ar exista, atunci America nu ne-ar băga pe gât filme cu "familii gay", ca în programele de îndoctrinare de pe vremea comunistă când trebuia să vedem "realizărilii" regimului şi să le recităm mai departe. Citatul, din preşedintele Obama, pe care Ambasada îl dă pentru a-şi susţine imixtiunea în viaţa civică românească, aminteşte de practici lozincarde de tristă amintire pentru români**. Ce fel de aliat strategic este România dacă tu îi ataci sanctuarul moral, ţăranul român şi formula sacră de viaţă, familia? Şi atunci, ca şi acum, victimele au rămas aceleaşi, familia şi credinţa, adică românii şi România. Poate că România este încă odată prea mică pentru interesele americane. Dar o geopolitică întemeiată doar pe interese este lipsită de legitimitate. Singura sursă de legitimitate a puterii este dată de popoare. Care se ţin cu credinţă, nu cu îndoctrinare. Nu am auzit nici un ambasador american vorbind de necesitatea unei industrii, sănătăţi, educaţii puternice în România - coordonate de bază ale dezvoltării unei naţiuni.  Cum nu am auzit nici un eurocrat. Toţi cer ceva de la poporul român. L-ar vrea schimbat. Asta nu ştiu dacă se poate, oricât de mult s-ar strădui să-l cloneze pe Funeriu. Dacă America vrea, cu adevărat, un aliat la Nistru, în condiţiile în care configuraţia de putere europeană se apropie tot mai mult de cea din 1939, e cazul să se uite mai bine cum îşi susţine ... interesele. Dar mai poate să o facă?

* textul exact: "There is no country in the Balkans, or indeed perhaps in the whole Black Sea region, where there is a higher marginal value for Secretary Kerry’s engagement. Romanians are enthusiastically pro-American." 
** "Aşa cum a spus preşedintele Obama, «înţelegem că drepturile lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor sunt echivalente cu drepturile omului»." (comunicat al Ambasadei SUA citat de Mediafax, 22 feb. 2013)
Ambassadors Perspectives. Online Commentary on Current World Issues, "Secretary Kerry's Priorities for Romania. Mark H. Gitenstein (Ambassador to Romania, 2009-2012), http://ambassadorsperspectives.wordpress.com/2013/02/15/secretary-kerrys-priorities-for-romania/ 
Studiu Soros citat de Antena 3, 11 oct. 2011, "Cât de credincioşi suntem? Vezi structura populaţiei pe confesiuni religioas", http://www.antena3.ro/romania/cat-de-credinciosi-suntem-vezi-structura-populatiei-pe-confesiuni-religioase-139793.html 
European Commission, "Special Eurobarometer. Social values, Science and Technology", June 2005, http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/ebs/ebs_225_report_en.pdf
9am.ro, 30 sept. 2006, "Tom Lantos - portret neretuşat", http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2006-09-30/tom-lantos-portret-neretusat.html 
The Economist, 7 aug. 2012, "Eastern approaches. Ex-communist Europe. Do Romanian schools produce idiots?",www.economist.com/blogs/easternapproaches/2012/08/education-romania?spc=scode&spv=xm&ah=9d7f7ab945510a56fa6d37c30b6f1709

SpyMuseum.com, "Master Spies. Aldrich Ames", f.a., http://www.spymuseum.com/pages/agent-ames-aldrich.html 
Associated Press, 5 iunie 1997, "CIA turncoat Harold Nicholson sentenced to 23 yers in prison", http://www.jonathanpollard.org/1997/060597a.htm 
Historia.ro, f.a. [probabil vara 2010], "Poveştile partizanilor anticomunişti martiri", http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/povestile-partizanilor-anticomunisti-martiri
Evenimentul Zilei, 3 apr. 2008, "A păstrat timp de 60 de ani o conservă de la americani", http://www.evz.ro/detalii/stiri/a-pastrat-timp-de-60-de-ani-o-conserva-de-la-americani-798217.html
Vocea Rusiei, 7 feb. 2013, "Dezintegrarea teritorială în contextul Statelor Unite ale Europei", http://romanian.ruvr.ru/2013_02_07/Dezintegrarea-teritoriala-in-contextul-Statelor-Unite-ale-Europei/
Gândul, 22 feb. 2013, "Scandalul unui jaf geostrategic. Negociator PSD al contractului cu americanii. "Bechtel a exploatat la maximum prostia guvernanţilor noştri. Au întins coarda până s-a rupt.", http://www.gandul.info/financiar/scandalul-unui-jaf-geostrategic-negociator-psd-al-contractului-cu-americanii-bechtel-a-exploatat-la-maximum-prostia-guvernantilor-nostri-au-intins-coarda-pana-s-a-rupt-10583568 
Gândul, 21 feb. 2013, "Video. Scandal la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia unui film premiat cu două Globuri de aur, întreruptă de un grup de homofobi care au intonat cântece religioase", http://www.gandul.info/news/video-scandal-la-muzeul-taranului-roman-proiectia-unui-film-premiat-cu-doua-globuri-de-aur-intrerupta-de-un-grup-de-homofobi-care-a-intonat-cantece-religioase-10583345 
Mediafax, 22 feb. 2013, "Ambasada SUA la Bucureşti, foarte dezamăgită de protestul de la Muzeul Ţăranului Român", http://www.mediafax.ro/politic/ambasada-sua-la-bucuresti-foarte-dezamagita-de-protestul-de-la-muzeul-taranului-roman-10588446#comments 

peromaneste: Acest text trebui citit in conjunctie cu cel al lui Mircea Platon, Elita aeropurtata.  Scopul e acela de a observa si ne explica cum e posibil ca America, aceea generoasa cu idealuri, sa fie perceputa la Bucuresti ca o negustoreasa interesata de castiguri meshine si de scurta durata.  America din visurile romanilor e una, America diplomatilor americani la Bucuresti e alta--nico contradictie, doar ca al doilea tip de America a fost acaparata de elita neocon, aeropurtata de trufie si interes meschin.

Elita aeropurtată

1. Planul de zbor

Motto: „E posibil, nu-i aşa, ca părinţii să se obişnuiască să-şi iubească de două ori mai mult copiii cu două capete”/"It is possible, isn't it, that parents will learn to love two-headed children twice as much?" (Herman Kahn, părintele fondator al lui Hudson Institute)

Hudson Institute a fost înfiinţat în 1961. În primii cinci ani a fost dedicat cercetării problemelor de securitate naţională şi avea ca motto: „Securitate Naţională – Ordine Internaţională”. Ordinea internaţională trebuia, aşadar, să slujească securităţii naţionale americane, să fie o proiecţie a nevoilor securităţii naţionale americane. Ulterior, institutul a adoptat o atitudine şi un profil mai civile, arborând ca deviză „Cercetarea Politicilor în Interes Public”. Personalul militar afiliat institutului la început a fost diluat cu personal civil începând din 1966.

Fondatorul Institutului Hudson a fost fizicianul Herman Kahn. Sub conducerea lui Kahn, Institutul Hudson s-a specializat în producerea – la cererea şi cu plata clientului de stat sau privat – de rapoarte referitoare la chestiunile majore ale politicii naţionale şi globale americane, de la scenariile Războiului Rece sau nuclear, la modernizarea Africii sau Americii de Sud. Rapoartele produse de Hudson Institute purtau pecetea fondatorului şi liderului institutului, Herman Kahn, despre care un membru al Institutului spunea: „E uluitor. Herman îi pune pe toţi să îşi distrugă valorile şi nu ezită să spună minciunile cele mai sfruntate doar pentru a vedea ce se întâmplă”. Un alt intim al institutului comenta: „În genere, oamenii noştri dispreţuiesc detaliile proiectelor la care lucrează şi asta ne creează uneori dificultăţi” (Paul Dickson, Think Tanks, New York: Ballantine Books, 1971, 96-97).

Cinismul şi obişnuinţa cu influenţa ocultă, din spatele scenei, prezida şi asupra raporturilor Institutului Hudson cu Pentagonul. Barry Bruce-Briggs, cercetător la Hudson, declara: „Cea mai mare parte a inovaţiilor militare pe care le propunem are de a face cu sentimentele personalului militar, cu impactul pe care îl au asupra lor aşa-numiţii whiz kids – copiii minune – şi intelectualii analişti militari. Din cauză că jucăm aceste roluri, conducerea noastră e primită în cele mai înalte cercuri de la Pentagon aşa cum erau primiţi consilierii iezuiţi la curtea Habsburgilor” (Dickson, 97). Dar, pentru cei obişnuiţi să se joace de-a Dumnezeu, până şi Pentagonul e prea strâmt: „Herman ar vrea să-i arate lui Dumnezeu cum să conducă universul, şi asta se reflectă în modul în care îşi alege oamenii care lucrează la insititut – suntem oameni, ca şi el, care gândesc la scară mare şi care refuză să se lase constrânşi de anumite discipline, prejudecăţi sau reţete.” Multă lume se întreba dacă, în schimbul a zeci de milioane de dolari, Institutul Hudson nu producea rapoarte deficiente nu doar moral, ci şi tehnic. Dacă nu produce adică, pe bani publici buni, rebuturi cinice.

Relevante pentru modul în care înţelegea Hudson Institute să orienteze politica externă americană şi să modeleze ordinea internaţională sunt, de exemplu, proiectele africane şi sud-americane ale Institutului Hudson. Hudson Institute s-a aplecat încă din 1964 asupra cercetării modului în care America de Sud ar putea fi deschisă comerţului global şi exploatării resurselor umane şi naturale locale prin crearea unui sistem de nouă mari diguri şi şapte lacuri de acumulare situate în Brazilia, Bolivia, Columbia şi Peru. În 1968, Hudson Institute a dat publicităţii celebrul Choco Project, un plan comandat şi plătit de Ministerul Lucrărilor Publice din Columbia. Planul prevedea construirea de diguri pe râurile Atrato şi San Juan. Conform celor de la Hudson Institute, lacurile de acumulare ar fi dus la sporirea capacităţii hidroelectrice a Columbiei şi ar fi deschis pentru comerţ interiorul Columbiei cu ajutorul celor două lacuri pe care o reţea de canale ar fi urmat să le conecteze la Oceanul Pacific şi, respectiv, la Marea Caraibelor. Întregul proiect ar fi costat 743 milioane USD.

După cum nota John Sullivan, membru al Comitetului pentru Afaceri Externe al Camerei Reprezentanţilor a S.U.A., fost colaborator al lui Hudson Institute, proiectul era reprezentativ pentru modul în care rezolva institutul problemele: „În general, institutul se agaţă de amănunte tehnice şi demonstrează puţină înţelegere pentru consecinţele acestor tehnici. Proiectul Choco e o bună ilustrare a acestei situaţii. Au devenit foarte interesaţi de tehnica creării lacurilor de acumulare, dar nu au dat deloc atenţie oamenilor pe care îi va afecta programul silindu-i să-şi părăsească locuinţele, şi nici impactului asupra guvernului central sau asupra mediului” (Dickson, 100-101).

Nu e de mirare că planul celor de la Hudson a fost primit cu ostilitate de guvernele afectate, şi mai ales de guvernul brazilian. Experţii de la Hudson au primit, la rândul lor, cu dispreţ reacţia brazilienilor. Comentând poziţia guvernului brazilian, Ray Wilson afirma în numele institutului: „Ideea i-a făcut pe unii brazilieni să afirme că planul nostru ar altera clima ţării, contribuind, poate, la scăderea nivelului precipitaţiilor. Alţii au fost îngrijoraţi de impactul asupra ariilor care trebuie inundate pentru a crea lacurile de acumulare. Sunt preocupaţi de câteva sate, un oraş, papagali şi alte lucruri de genul ăsta („stuff like that”)” (Dickson, 103). Câteva sate, un oraş, clima, fleacuri!

Supărat că reacţia brazilienilor a oprit punerea în practică a planurilor sale, Herman Kahn le-a plătit brazilienilor poliţa scriind că Brazilia e cea mai rasistă naţiune de pe faţa pământului (Dickson, 106), lucru infirmat de realitatea societăţii braziliene, una dintre puţinele societăţi genuin multiculturale ale lumii. Dar oricine se opunea neoliberalismului şi capitalismului global al lui Kahn era declarat „rasist”. În schimb, tensiunile rasiale din SUA anilor 1950-60 şi „the civil rights movement” erau declarate de Kahn drept o chestiune de „modă” iar politicile coloniale portugheze în Angola era lăudate ca progresist -asimilaţioniste: „Portugalia trebuie să meargă împotriva modei actuale. Moda zilei e separatismul negrilor. Şi, oricine poate face această observaţie, nu există absolut nici un motiv pentru agitaţia din această ţară [USA] în afară de modă. Dar moda e aici – şi astăzi tonul e dat de SUA şi de Rusia şi de Africa Neagră. E o modă nebunească, dar asta e lipsit de relevanţă”. În contrast cu opiniile lui Kahn, congresmanul Benjamin S. Rosenthal, membru al Subcomitetului pentru Africa al Comitetului Afacerilor Externe al Camerei Reprezentanţilor din S.U.A., spunea răspicat că regimul colonial portughez în Africa, lăudat de Kahn, era unul de „exploatare economică, de muncă forţată şi de negare a drepturilor umane fundamentale”. Dar, după cum scrie Dickson: „Kahn aproba autoritarismul ca mod de dezvoltare a naţiunii şi le transmitea portughezilor că nu trebuie să se îngrijoreze de criticile venite dinspre Africa Neagră sau O.N.U.” (Dickson, 105, 107).

Relevant în acest sens e că rapoartele Hudson referitoare la Angola au fost rodul unei tehnici numite de Hudson Institute „the flying think tank” - think tankul zburător. Elita era aeropurtată de avionaşe uşoare de-a lungul şi de-a latul ţării vreme de zece zile. Seara, grupurile de experţi se întâlneau pentru a discuta ce au aflat peste zi (Dickson, 103).

2. Hudson Attacks!

Motto: „Judecăm lucrurile de la înălţimea lui Dumnezeu. A preşedintelui. La scală uriaşă. Aeriană. Globală. Galactică. Eterică. Spaţială. Atotcuprinzătoare. Megalomania e riscul meseriei.”/"We take God's view. The president's view. Big. Aerial. Global. Galactic. Ethereal. Spatial. Overall. Megalomania is the standard occupational hazard." (Herman Kahn)

Într-o recenzie a cărţii lui Kahn despre războiul termonuclear, On Thermonuclear War, James R. Newman scria în revista Scientific American că opul lui Kahn e “un tratat moral despre uciderea în masă: cum să o plănuieşti, cum să o comiţi, cum să scapi nepedepsit, cum să o justifici” („a moral tract on mass murder: how to plan it, how to commit it, how to get away with it, how to justify it”).

Cartea lui Kahn îşi propunea să-i oblige pe americani să „gândească ceea ce e de neconceput”: adică războiul atomic. După cum scrie Louis Menand:

„Cele mai scandaloase pagni din On Thermonuclear War sunt cele referitoare la viaţa supravieţuitorilor unui război atomic. În viziunea lui Kahn, pericolele radioactivităţii erau exagerate. Cenuşa atomică va face viaţa mai puţin plăcută şi va cauza disconfort, dar chiar şi în timp de pace lumea e plină de neplăceri şi de disconfort. „Războiul e un lucru îngrozitor. Dar la fel e şi pacea”, scria Kahn. Se vor naşte mai mulţi bebeluşi cu defecte congenitale după un război nuclear, dar patru la sută din copii se nasc oricum cu defecte. Chestiunea suportabilităţii unui mai mare proicent de copii cu defecte congenitale trebuie judecată prin prisma a ceea ce se câştigă. „S-ar putea”, sugera Kahn, „ca factorii de decizie americani să vrea să accepte, printre alte lucruri, şi sporirea riscului de creştere cu un procent a copiilor născuţi cu malformaţii, dacă asta înseamnă că nu abandonăm Europa Rusiei Sovietice” [...] Cartea lui Kahn propune un sistem de clasificare a mâncării astfel încât oamenii în vârstă să consume mâncarea mai radioactivă, pe baza ideii că „cea mai mare parte a acestora oricum va muri de alte boli înainte de a face cancer.” „

Predicţiile şi propunerile lui Kahn, precizează Menand, nu erau rezultatul unor analize temeinice:

„Complexităţile şi nuanţele sunt alungate ca muştele. „Voi tinde să ignor, sau cel puţin să nu dau destulă importanţă, chestiunii pe care mulţi oameni o consideră ca fiind cel mai important rezultat al războiului – suferinţa generală indusă de zece mii de ani de mediu post-apocaliptic”, scrie Kahn. Vorbeşte despre neliniştea provocată de reziduurile radioactive analizând trei izotopi radioactivi şi observând, aproape în trecere, că de fapt mai sunt cam două sute de izotopi în reziduuri, dar că pe aceştia nu îi va discuta. Marjele sale de eroare pot fi şocante. Propoziţii ca aceasta care urmează nu sunt deloc rare (într-o discuţie despre defectele genetice produse de războiul nuclear): „Considerând câte date ne lipsesc, situaţia ar putea fi de cinci ori mai bună sau mai gravă.” 

Comentând lipsa de disciplină şi superficialitatea lui Kahn, unul dintre colaboratorii săi, matematicianul Irwin Mann, observa: „Nimic nu era dus la bun sfârşit. Era foarte neglijent. E o minciună imensă cum că studia ceva. Nu studia nimic. Nu cu adevărat. Nu studia nimic. Era doar foarte inteligent” (SharonGhamari-Tabrizi, The Worlds of Herman Kahn. The Intuitive Science of Thermonuclear War, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 2005, 79). După cum observă şi Menand, analizelor lui Kahn nu le lipsea doar simţul moral, ci chiar simţul realităţii: „Motivul pentru care scenariile sale sunt aproape ridicol de desprinse de realitate e că ignora în mod deliberat toate elementele – credinţe, idei, politică – pentru care se duc războaiele şi care acţionează ca nişte complicaţii la fiecare pas al unui război”.

Kahn ar fi dorit ca în fiecare deceniu să aibă loc câteva evacuări în masă ale oraşelor americane, pentru a „spori credibilitatea Americii” ca factor de putere nucleară. Consecinţa freneziei lui Kahn, a hiperactivităţii sale de agent imobiliar de adăposturi anti-atomice - a căror utilitate a predicat-o neostoit -, a fost isterizarea publicului american. Suburbia americană a anilor 50-60 s-a extins şi pe verticală, într-o suburbie subterană de bunkere construite şi datorită panicii stârnite în sânul clasei de mijloc americane de predicţiile acestui neobosit comerciant de obsesii atomice.[1]

Herman Kahn, la birou

Kahn însuşi trăia într-o casă fără adăpost atomic. Circumferinţa-i generoasă îl împiedica pe Kahn să se poată strecura în tuburile „antiatomice” pe care un fabricant de bunkere a vrut să i le dăruiască. În loc de bunker, Kahn şi-a montat o piscină. Piscina lui Kahn a fost însă plătită cu preţul consolidării complexului militaro-industrial care a contribuit decisiv la sporirea deficitului financiar şi de democraţie din SUA.

O dovadă în plus în sensul valenţelor antidemocratice pe care le are genul de politică, de idei şi de elite promovate de Kahn ne oferă şi faptul că Senior Vice President al lui Hudson Institute e I. Lewis „Scooter” Libby, avocatul şi „expertul” neoconservator condamnat în Martie 2007 pentru sperjur şi obstrucţionare a justiţiei în cazul ex-agentei CIA Valerie Plame. ConformJaninei Wedel, profesor la School of Public Policy de la George Mason University şi autoare a unor cărţi de mare acuitate analitică şi curaj dedicate reţelelor de „flexieni” neoconservatori - adică reţelelor globale ale corupţiei care acţionează politic şi economic în zona de penumbră dintre public şi privat, scăpând astfel controlului democratic -, Libby a contribuit la subminarea democraţiei americane şi ca membru al grupului de neoconservatori acţionând în sânul administraţiei Bush sub protecţia lui Dick Cheney. Wedel indică apartenenţa lui Libby la „White House Iraq Group, o organizaţie secretă fondată pentru a convinge cu orice preţ publicul american că războiul împotriva Irakului era necesar” (Janine R. Wedel, The Shadow Elite. How the Worldţs New Power Brokers Undermine Democracy, Government, and the Free Market, New York: Basic Books, 2009, 186).

Fost student al lui Paul Wolfowitz, Libby a lucrat în Departamentul de Stat al lui Reagan (care îl admira pe Kahn şi viceversa), apoi a fost unul dintre membrii cercului de conducere al celulei neoconservatoare de la vârful administraţiei Bush Jr., lucrând ca Chief of Staff şi consilier pentru probleme de securitate naţională al lui Dick Cheney. În această calitate, după cum observa un analist citat de Wedel, Libby a făcut parte din rândul celor care au subminat procesul decizional democratic în S.U.A.: „Multe dintre deciziile cruciale luate între 2001 şi 2005 nu au fost luate în cadrul procesului tradiţional al Consiliului de Securitate Naţională (NSC)” (Wedel, 178). La presiunea lui Dick Cheney, în iunie 2007 Preşedintele Bush Jr i-a suspendat lui Libby pedeapsa din martie 2007. Scăpat de închisoare, Libby s-a întors în lumea „experţilor”, la Hudson Institute, unde e responsabil, printre altele, cu „războiul împotriva radicalismului islamic”.

Libby a fost exclus din Barou în 2007, pentru „turpitudine morală”. Ca avocat, el se făcuse însă remarcat ca reprezentant, vreme de 15 ani (1985-2000), al oligarhului şi escrocului internaţional Marc Rich, condamnat în SUA pentru evaziune fiscală şi graţiat la sfârşit de mandat de Preşedintele Bill Clinton.

3. Ucenicul Doctorului Strangelove sau Cum am învăţat să nu mă mai îngrijorez şi să-l citesc pe Aligică

Motto: „Acum, dacă n-am citit textele în cauză, asta nu înseamnă ca nu am o idee clară despre ce conţin. Nu e greu: teoria mostrei reprezentative. Îi ştiu. După trei mostre îi cunosc deja mai bine decât se cunosc ei înşişi” (Dragoş-Paul Aligică)

În august 2012, dl Dragoş-Paul Aligică a denunţat referendumul pentru înlăturarea preşedintelui Băsescu drept „puci” şi a argumentat că „puciul” are drept „obiectiv introducerea” în România a unui „stat cleptocratic-oligarhic-autoritar”. Susţinând „statul de drept” al cărui unic garant era, din perspectiva dlui Aligică, Traian Băsescu, dl Aligică recurgea la o retorică apocaliptic-ameninţătoare, de Farfuridi ajuns comisar al Partidului Unic:

„Mai precis, suspendati intr-o zona crepusculara de o constitutionalitate vaga si de o autoritate legitima neclara, creata -sa fim clari- de pucistii parlamentari, d-l Antonescu, decizile sale si toti cei numiti in functii de acesta pe durata interimatului, nu au o acoperire automata in legitimitatea statului de drept, ex ante. Tot ceea ce intampla in acest interimat este prin definitie chestionabil si discutabil, fiind esentialmente la limita legii si in mod evident, dincolo de limitele constitutionale normale, ex ante. Dinclipa in care inceputurile statului oligarhic-cleptocatic-autoritarau fost instaurate in Romania si am fost aruncati in acest haos altranzitiei, avem formate automat in interiorul sustinatorilor acesteiforme de guvernare, trei grupuri de maxim interes: lideri, executantisi colaborationisti. Tot ceea ce se intampla si se va intamplapolitic, economic, financiar si institutional cu Romania, cade inresponsabilitatea lor. Aceste trei grupuri au responsabilitateaabsoluta pentru cele ce urmeaza. Revenirea la statul de drept vainsemna evaluarea acestor responsabilitati: moral, politic si penal.”

Discursul dlui Aligică ar fi, poate mai convingător dacă nu aş şti că dl Aligică, atunci când vorbeşte de statul de drept şi când condamnă penumbra constituţională şi cleptocraţia, nu acceptă să lucreze sub tutela lui Scooter Libby la Hudson Institute, căruia dl Aligică i s-a alăturat ca Herman Kahn Fellow în 2001, şi unde acum serveşte ca Adjunct Fellow. E ca şi cum ai da lecţii de transparenţă democratică şi de luptă împotriva cleptocraţiei lucrând pentru think-tankul unui Ioan Avram Mureşan.

Organigrama nucleului dur neocon din administraţia Bush II (cf. Janine Wedel)

Nu înţeleg cum poate cineva să ne tot vorbească obsesiv despre căderea României în sfera de influenţă a Rusiei atunci când lucrează într-o instituţie condusă (şi) de coruptul (fost) avocat al coruptului Marc Rich. Nu înţeleg cum poate cineva să avertizeze asupra pericolului oligarhizării României – pericol real, dar nu doar sub liberali sau socialisşti, ci şi sub pedelişti – atunci când activează sub oblăduirea unui membru dovedit al oligarhiei flexian-neoconservatoare din S.U.A..

Discursul dlui Aligică ar fi mai coerent dacă nu aş şti că „piaţa liberă” invocată de domnia-sa nu are nimic de a face cu complexul militaro-industrial reprezentat de, şi dezvoltat cu ajutorul lui, Herman Kahn, un adevărat părinte fondator al belicoasei reţele neoconservatoare care a supt ani buni bugetul S.U.A. şi al altor state în numele „revoluţiei democratice globale”, al „pieţei libere” şi al altor „valori euroatlantice”. 

Militarismul şi obsesia planificării care au stat la baza discursului lui Kahn sunt exact opusul teoriilor care stau la baza „pieţei libere” şi a libertarianismului inspirat de Ludwig von Mises. Nu poţi să refuzi să aloci resurse – intelectuale, financiare, instituţionale, simbolice – în direcţia realităţilor asupra cărora ai putea avea un impact (problema sărăciei, a educaţiei, a sistemului sanitar, a controlului naţional asupra bogăţiilor naturale şi a infrastucturii) pentru a azvârli banii pe lucruri pe care nu le poţi, de fapt, prevedea, calcula şi controla. Kahn a planificat pe bani grei războiul nuclear. Că nu ştia ce vorbeşte a dovedit-o echipa de savanţi condusă de Carl Sagan care a arătat în 1983 că un război nuclear ar fi urmat de o iarnă nucleară care ar face inutile rulotele subterane anti-atomice instalate în spatele caselor americane la îndemnul lui Kahn.

Nu poţi să spui că statul e incompetent în a aloca resurse, în a schiţa planuri economice şi în a administra domenii cheie ale economiei naţionale, nu poţi să susţii statul minimal pe baza teoriei „slăbiciunii” noastre epistemologice atunci când vine vorba de procese atât de complexe precum cele ale pieţii, şi în acelaşi timp să pretinzi că poţi consuma în mod legitim bugetul de stat pentru a concepe şi pune în aplicare planuri care răspund cu acurateţe complexităţii sau simplităţii anihilante a unui război nuclear.

Ceea ce se întâmplă în cazul combinării celor două discursuri – al postmodernismului de piaţă şi al clasicismului militar, al unui stat cu două feţe care râde către armată şi plânge către economie - e că economia naţională devine o economie de război, că, adică, partea care e planificată şi în care se investeşte susţinut fagocitează partea care e lăsată la voia „pieţei”, adică a afaceriştilor de tip Marc Rich. Asta e realitatea. Teoria poate fi mai frumoasă, dar dacă Herman Kahn avea tăria a fi realist în privinţa războiului nuclear, nu văd de ce ucenicii lui nu ar avea tăria de a recunoaşte modul de funcţionare real, în istorie, aici şi acum, al pieţei. Lucrul e confirmat şi de ce s-a întâmplat în România regimului Băsescu, ţară în care au dispărut micii antreprenori, dar s-au înmulţit „serviciile”. Deloc surprinzător deci, dl Aligică ne îndeamnă mai nou să stăm strâns uniţi în jurul „serviciilor” care susţin unitatea de monolit a regimului Conducătorului Iubit. E singura economie (de „servicii”) care ne-a mai rămas.

Dl Aligică ar trebui să ştie aceste lucruri, pentru că e antologatorul şi editorul scrierilor lui Herman Kahn, de la care a împrumutat, fără umor, retorica apocaliptică şi lipsa de importanţă acordată realităţilor şi mai ales oamenilor care încurcă iţele teoriilor globale ale domniei-sale. Privite din perspectiva planurilor post-apocaliptice ale lui Kahn – căruia îi plăcea să întrebe mereu câte zeci şi sute de milioane de oameni ar fi cineva dispus să sacrifice pentru a-i învinge pe sovietici - politicile de austeritate ale lui Băsescu indică temperatura morală a iernii nucleare: - Câte milioane de bătrâni/copii/”bugetari” ai fi dispus să sacrifici pentru a-i învinge pe ruşi? Hă-hă-hă!

Herman Kahn a fost prototipul Doctorului Strangelove din celebrul film al lui Stanley Kubrick. Dl Aligică, ucenicul Doctorului Strangelove, îl susţine pe Traian Băsescu asemeni lui Herman Kahn, fără a se încurca în amănunte legate de măruntele vieţi ale celor afectaţi şi dislocaţi de teoriile megafonate de domnia-sa în România. Aşadar, când dl Aligică scrie...:

„Ideea ca exista doua Romanii este de mult un loc comun. Avem, pe de o parte, o Romanie a coruptiei, a imposturii, a trandaviei institutionalizate, a stagnarii, a asistatilor social de meserie, a confuziei valorilor. Pe de alta, o Romanie a celor dinamici, a celor ce muncesc si construiesc, a platitorilor de impozite, a creatorilor de valoare adaugata in economie si in viata sociala si intelectuala, a celor ce incearca sa sustina public si privat standarde profesionale si sociale elementare. Primaeste majoritara si o paraziteaza pe a doua. Instrumentele principale:bugetul de stat, o buna parte a clasei politice si o buna parte amass media. ”  

...eu mă gândesc că dl Aligică judecă astfel România lucrând cot la cot şi cu cei care au fost condamnaţi ca parte a Americii corupţiei, imposturii, confuziei valorilor, care au parazitat bugetul de stat şi au corupt o bună parte a clasei politice, a presei şi a electoratului american, pe care l-au minţit şi manipulat. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că, astăzi, Hudson Institute e finanţat de marile corporaţii de genul Monsanto pentru a ataca agricultura organică şi a publica lucrări de genul, "Cum vom salva planeta cu ajutorul plasticului şi al pesticidelor"(Hudson Institute, 1995). Kahn voia să " salveze" victoria americană în Vietnam - adică planeta de ameninţarea comunistă - cu ajutorul bombardamentelor nemiloase. Ceva de genul, "Cum să salvezi planeta cu ajutorul napalmului".

Scriu toate acestea pentru că, de ani buni, orice critică adusă oligarhiei Băsescu a fost întâmpinată cu acuzaţii de rusofilie, fascism, comunism ş.am.d. Dacă nu e totalitar autorul criticii, atunci e totalitar comentatorul de pe forumul articolului. Sau mama. Sau vecinul de la şase. Sau cineva din tramvaiul cu care s-a dus dimineaţă la redacţie. Orice manifestare a conştiinţei naţionale a fost strivită sub acuzaţii care mai de care mai fantasmatice. Susţinătorii acestui regim scriu de ani buni articole care mustesc de autoritarism, economism, dispreţ faţă de demnitatea noastră naţională sau faţă de demnitatea imigranţilor în Occident. Dar acest lucru se întâmplă şi pentru că aceşti oameni sunt afiliaţi unor instituţii occidentale în al căror ADN e înscris autoritarismul, economismul, colonialismul, dispreţul faţă de demnitatea umană (a minorităţilor sau a majorităţilor, după cum o cer interesele) şi faţă de binele public. Toate, camuflate sub lozincile pieţei libere, cruciadei democratice globale şi euroatlantismului.

Într-o lume globalizată în ritm accelerat, naţiunile ar trebui să aibă, în ochii acestor „conservatori”, măcar rolul pe care îl au instituţiile intermediare la nivel naţional: cel de stavile împotriva despotismului centralizator şi nivelator. Iată însă că, în România, independenţa naţională, interesul naţional şi conştiinţa naţională nu au fost niciodată mai atacate decât de oamenii dreptei neoconservatoare. Oare de ce? Şi oare până când?

Notă

[1] „Kahn was an early advocate of civil defense. He was the champion salesman of the fallout shelter, and was especially excited by the potential of mineshafts as evacuation centers. He produced plans for building shelters in the rock below Manhattan, estimating that “very high-quality” shelter spaces could be constructed there for between five hundred and nine hundred dollars apiece. But—and this is the strange logic of deterrence—the essential purpose of investing billions in civil defense was not to save lives but to enhance the credibility of America’s nuclear threat. “Any power that can evacuate a high percentage of its urban population to protection is in a much better position to bargain than one which cannot do this,” Kahn explains in “On Thermonuclear War.” He contemplated the possiblity of several mass evacuations every decade in order to bolster American credibility.” 

 

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna la facebook peromaneste