Am străbătut în două zile Valea Timocului şi dacă nu mă opream să vorbesc cu oamenii, aş fi ieşit din Serbia fără să ştiu că acolo trăiesc acum urmaşii dacilor de pe vremea lui Burebista.
Pe o distanţă de aproape 500 de kilometri nu am văzut niciun semn oficial al prezenţei românilor acolo: nu plăcuţe bilingve, nu biserici româneşti, nu ziare, nu şcoli. Nimic. Este un paradox major, pentru că legislaţia sârbă este extrem de generoasă în materie de minorităţi şi oferă grupurilor minoritare toate drepturile necesare păstrării identităţii - educaţie, biserică, mass-media, inscripţii publice oficiale. Nu am văzut nicăieri semne cât de mici care să demonstreze că în Timoc românii beneficiază de această legislaţie.
Zona a fost locuită de traci încă din mileniul 1 î.Hr. Teritoriul este inclus în anii 60 - 44 î.Hr statului dac condus de Burebista, pentru ca apoi să fie cucerit, odată cu Dacia, de către Imperiul Roman. După căderea Romei, Valea Timocului a intrat în Imperiul Bizantin. Spre sfârşitul secolului 14, zona intră sub stăpânirea Imperiului Otoman şi, în final, în 1833 este cucerită de sârbi, la care rămâne până în zilele noastre. Arealul locuit de români are 13.609 de kilometri pătraţi, cât două judeţe din România (foto dreapta).
Belgradul îi consideră "vlahi" (vlasi, în sârbeşte) pe românii din estul ţării şi susţine că vlahii şi românii din Serbia sunt două etnii diferite. E ca şi cum ai spune că nemţii nu sunt germani. Sau că maghiarii şi ungurii sunt două popoare diferite. Greci/eleni şi georgieni/gruzini sunt alte două exemple de denumiri care indică acelaşi popor. Valahi este numele dat de către alte popoare românilor din stânga şi din dreapta Dunării în Evul Mediu.
Astfel că în Valea Timocului figurează acum, în actele oficiale sârbeşti, doar 4.157 de români dar 39.953 de vlahi. Unii spun că ar fi de fapt 300.000 de români în Valea Timocului, alţii - 250.000. Indiferent de numărul lor, am întâlnit oameni care vorbesc limba română cu accent bănăţean. Cu unii am discutat fără probleme de comunicare. Bucureştean fiind, cu alţii am făcut eforturi să-i înţeleg, din pricina unor neologisme împrumutate de la sârbi şi unele arhaisme pe care nu le cunoşteam. Dar şi pe unii şi pe ceilalţi i-am înţeles. Şi ei pe mine.
Muşuroiul de românism
Am intrat în Serbia (Srbija) vineri la prânz, pe la vama Moraviţa, cu maşina. Am declarat că vizitez ţara în scopuri "educaţionale" şi am ieşit din vamă după aproximativ 20 minute, fără niciun fel de probleme, întrebări suplimentare sau percheziţii. Câmp deschis în stânga, câmp deschis în dreapta şi dealurile Vârşeţului în faţă.
Mă pufneşte râsul când trec pe lângă o troiţă ortodoxă maro în dreapta drumului, pentru că îmi amintesc cum în 2008 un oficial al Consiliului Europei venit să verifice situaţia românilor/vlahilor din Serbia se declara "mirat" de influenţa „exagerată" a Bisericii Ortodoxe Sârbe în recunoaşterea bisericilor româneşti în Valea Timocului.
Prima oprire în Serbia - oraşul Vârşeţ. Mic, cochet, ale cărui dealuri (Vrsacki Breg) se vedeau încă din vamă şi în care am văzut singura inscripţie în limba română din toată călătoria: la intrarea în Primărie, sub denumirea în sârbeşte.
Nu sunt încă în Valea Timocului, ci în Voivodina, în nordul Serbiei, acolo unde românii se bucură totuşi de unele drepturi. Cum ar fi o bibliotecă şi televiziune la Novi Sad, oraş în care locuiesc cel mult 800-900 de români. Ca şi cum statul român le-ar construi tătarilor din Dobrogea o bibliotecă pe undeva pe la Craiova.
Situaţia e mai fericită însă decât în Valea Timocului, aşa cum aveam să aflu în următoarele 48 de ore.
Un lucru "jenant"
În Vârşeţ (Vrsac în sârbeşte), care devenise în perioada comunistă "o butoalcă de românism", sunt acum peste 5.000 de români, aici fiind al doilea grup de români ca pondere din Voivodina, după cel din oraşul Alibunar, aflat mai în vest, spre Belgrad. La Vârşeţ funcţionează din 2005 consulatul general al României în Serbia şi o biserică ortodoxă română (foto dreapta). Aici românii au teatru, şcoli, grădiniţă, muzeu.
Aflu o poveste tristă de la Dorinel Stan, român originar din Srediştea Mică, localitate "pur românească" aflată la 10 kilometri de Vărşeţ: Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului a acceptat în 2006 să îşi mute reşedinţa la Deta, în România şi a rămas doar cu administraţia la Vârşeţ.
"La negocierile dintre Biserica Ortodoxă Sârbă şi cea Română, fiecare a plecat de la un minimum de la care nu se cedează. BOR a cedat totul. Sârbii nici nu s-au aşteptat la asta. După canoanele slave, nu se poate să fie două episcopii în acelaşi oraş. Am zis bine, facem în altă parte, Serbia e mare. Dar ai noştri au acceptat ca sediul să fie la Deta, în România. Deci şi-au luat-o în bot. Şi trebuie să vă puneţi dumneavoastră întrebarea de ce a acceptat BOR una ca asta în 2006. E jenant".
Prostia omenească
M-am dus cu Dorinel (38 de ani) la o cafea la hotelul "Srbija" (foto dreapta). Am purtat o discuţie alertă şi cât se poate de directă. Sârbii au preluat conducerea organizaţiei care apără românii din Valea Timocului, aflu repede de la el, după primele cuvinte schimbate. Cum s-a întâmplat asta? A fost "prostia omeneasca": sârbii s-au declarat vlahi/români, au candidat la conducerea organizaţiei şi au obţinut majoritatea. După care au schimbat repede statutul: limba de comunicare a vlahilor/românilor a devenit limba sârbă în noiembrie 2010.
Ca şi cum 5 milioane de români s-ar înscrie în UDMR, ar prelua conducerea şi ar spune că limba maternă a maghiarilor din România este limba română.
"A fost o capcană. Fiecare apartenent al Consiliului trebuia din nou să îşi declare etnia. Nu îţi trebuia niciun fel de adeverinţă că eşti minoritar. Deci oricare sârb, croat, musulman, ţigan, putea să candideze. Consiliul românilor este condus acum de sârbi", îmi zice Dorinel.
„S-au ataşat sârbilor!"
Îl întreb şi de cealaltă organizaţie a românilor din Serbia - Comunitatea Românilor din Serbia (CRS), cu sediul la Vârşeţ, în Voivodina, nordul Serbiei. Dorinel (foto dreapta) începe brusc să vorbească din ce în ce mai repede, se precipită, începe câte 3-4 idei diferite, merge cu ele în paralel. Sare de la o idee la alta şi mă chinui să ţin pasul cu el. Parcă are tone de informaţii pe care vrea să mi le transmită şi nu ştie cum să o facă mai repede. E clar că am atins un punct sensibil.
CRS a fost înfiinţată la 24 noiembrie 1990 şi este cea mai mare şi puternică organizaţie a românilor din Serbia. Dorinel îmi spune că liderul ei, românul Ion Cizmaş, "a trecut de partea sârbilor", a fost iniţial pe baricadele românismului dar "s-a întors la 180 de grade".
Cu acelaşi of vorbeşte Dorinel şi despre singurul parlamentar român din Serbia, Ion Magda: "E la al doilea mandat dar n-a luat o dată cuvântul pentru români în Parlament". Lui Dorinel i se pare incredibil că "acum câţiva ani se discuta în Parlament problema valahă şi domnul Magda a ieşit din plen". "Magda şi Cizmaş s-au ataşat sârbilor, asta e clar, s-au ataşat sârbilor", repetă el.
"Timp de 20 de ani s-a vorbit despre unirea românilor din Voivodina cu cei din Timoc, dar în realitate nu s-a făcut niciodată nimic. Lucrurile au scăpat aici de sub control. Interesul nu este ajutorarea românilor", îmi spune Dorinel, vicepreşedinte al CRS.
El încearcă acum să-i unească pe românii din Voivodina cu cei din Timoc. Împreună ar deveni prima minoritate ca număr din Serbia şi "Guvernul nu s-ar forma fără români".
Restaurantul Lug şi "aşimilaşia"
Am plecat din Vârşeţ spre judeţul Branicevo, în care trăiesc oficial peste 16.000 de români/vlahi. În anul 1884, aici erau de aproape patru ori mai mulţi români. După ce am trecut prin localităţile Bela Krcva şi Kovin, am trecut podul peste Dunăre până în oraşul Smederevo. De acolo am ajuns repede în oraşul Pojarevăţ (Požarevac în sârbeşte, care se traduce prin "Podu Lung" ), unde în acte sunt 204 români.
Am intrat în restaurantul „Lug" ("dumbravă", în traducere, sau "un fel de pădure, la poalele pădurii") cu bogată tradiţie locală, vechi de vreo 20-30 de ani. Mese şi scaune din lemn, cu feţe de masă albă. Pe pereţi stau agăţaţi în cuie, vechi generali şi scene istorice sârbeşti, încadrate de rame elegante în stil baroc. Mesenii vorbesc în sârbeşte, chelnerul ia comanda în sârbeşte. De fapt şi numele restaurantului este în slavonă veche, cu alfabet chirilic: "ЛУЃ". Meniul nu e tradus nici măcar în engleză.
M-am întâlnit aici cu Dejan Ilic (40 de ani), român care îmi spune că ar fi trebuit să îl cheme Iliescu dacă nu-i era sârbizat numele. Când el s-a născut, părinţii care-şi botezau copiii erau obligaţi să le aleagă numele dintr-o listă cu nume sârbeşti aflată la biserică.
Comand un meniu "Ca la Gheorghe", o ruladă cu şuncă de pui şi caşcaval şi vorbim preţ de o oră despre diferenţele dintre români şi vlahi. Deasupra noastră, la televizor, se difuzează la postul naţional de televiziune sârb RTS (Radio-televizija Srbije) un documentar despre Ceauşescu. Dejan îmi spune despre televiziunile din Serbia că "astea şi bişerişile-s aşimilaşia". În Valea Timocului nu există mass-media în limba română, continuă Dejan. La posturile radio-tv, de stat sau private, singurele referinţe care se fac la românii/vlahi de aici sunt că, fie fură şi sunt delincvenţi, fie că ar avea pretenţii autonomiste, ultima idee fiind vehiculată în media de unii politicieni sârbi mai ales în perioadele electorale.
TRANSCRIPTUL DISCUŢIEI
„Le e ruşine de limba română, că e limbă de ciobani şi e limbă proastă"
- Ce eşti, Dejan? Sârb, român, vlah?
Păi ştii cum e? Sârbii ne zic vlahi, dar noi suntem români, vorbim româneşte. Limba noastră am învăţat-o de la ai noştrii ăi bătrâni, de la moşii noştri, de la strămoşii noştri. Noi nu am mers nici o zi în şcoală românească, nu avem astea. Doar în şcoli sârbeşti am mers. Până la 7 ani eu nu am ştiut o vorbă sârbească. După aia, la şcoală, am învăţat.
- Până la 7 ani ai vorbit numai româneşte în casă?
Da, cu mama şi cu tata, numai româneşte. Cum vorbim noi acuma. Bunica mea are 78 de ani şi nu ştie sârbeşte. 3-4 vorbe ştie sârbeşte, atât. Nu ştie nici numele să şi-l scrie în sârbeşte.
- Acum acasă ce vorbeşti?
-Eu cu a mea muiere vorbesc româneşte. Dar statul săvârşeşte aişi la noi asimilaşie rău. Vrea să nu fim români...că limba română e limbă de ciobani şi e limbă proastă. Pe părinţii mei i-au bătut la şcoală că au vorbit româneşte. Eu am fost în magură, în ceaţă, până am dat de Internet. Eu nu am ştiut ce-i aia vlah, unde-i istoria la vlahi, pe ce limbă vorbesc ei. Sârbii ne zic vlasi.
- Ai auzit de Mihai Viteazul?
Acum da, ştiu. Ştiu şi cine e Vlad Ţepeş şi cine e Mihai Viteazul, cu Internetul m-am lămurit. Altfel nu am ştiut, nu aş fi avut de unde. Noi am fost pitulaţi. Ne-au pitulat să ne facă sârbi, să fim sârbi. Pe mulţi le-a băgat în creier că sunt sârbi. Când îi întrebi pe limba lor ce vorbesc, îţi spun că româneşte, când îi întrebi ce sunt, îţi spun că io mi-s sârb, vlah. Dar el nu ştie. Oamenii nu ştiu istoria lor, ne-a pitulat statul 200 de ani, ne-a minţit că nu suntem români. Oamenii nu sunt informisiţi.
- Ştii vreun cântec românesc?
Mai ştiu, am auzit de la ai mei ăi bâtrâni, când eram mic. Dar nu mai ştiu cum merge până la cap. Ştiu unul când îi spui copilului la cap, când e copilul mic:
„Mânuşiţă frântă /
Carămiţă frântă, /
Moşul cu toiagu', /
Baba cu şiumagu'"
Nu ştiu dacă ai auzit vreodată. Bunica mea foarte curat o vorbit, da' noi vorbim din ce în ce mai amestecat. Zicea baba mea "să te duci peste Mureş" când o necăjea cineva.
- Cum adică?
Acum am aflat că Mureşul e o apă. Da' atunci nu se ştia. Aşa era vorba, da nu se ştia de unde vine.
- Legende româneşti ai auzit?
Nu am avut, doar legende sârbeşti. Ne povesteau de Crainici Marko, de ţar Lazar, de toată istoria sârbilor. De-a noastră nimic nu s-a pomenit.
- Ai prieteni care spun că ei nu sunt români?
Am, am mulţi, zic că sunt sârbi şi fug de limba română.
- De ce?
Păi eu am văzut de ce, îţi spun şi ţie. Ei vâd limba română ca o ruşine, că e o limbă proastă a lu' oameni care păzesc oile, ciobani, păcurari cum spunem noi. Că aceea e o limbă proastă şi ei toţi fug de limba aia pentru că ei nu ştiu care este a lor istorie, nu ştiu care este statul lor, nu ştiu nimic. Că lor sârbii le-a pus un complex inferior, că ar fi mai mici decât sârbii şi le e ruşine.
Eu când merg pe la oraş şi spun «Bună Ziua», îmi întoarce « Dobar Dan», îi e ruşine să vorbească pe limba română. Dar eu m-am trezit, eu ştiu acum că sunt român şi la recensământ o să scriu acolo că sunt român.
Puţini care vor să se declare români. Pe oamenii români nu îi interesează cultura lor, nu îi interesează poporul lor, nu îi intereseşte nimic şi e păcat. Nu au în gând că-s români, ci că sunt vlasi. Dacă îi întrebi ce e aia vlah, păi zic că «Nu ştiu».
Dacă îi zici că e român, sare în sus, ca cum îl arzi cu apă, ca şi cum îi zici că e indian. Au venit lucrători din România, care fură, sunt nebuni, sunt oamenii de la fund. Şi ei românii ăştia i-au văzut, nu au văzut români din România care sunt intelectuali, doar românii ăştia care fac prostii, care fură. Eu ştiu că nu e aşa. La noi se zice aici, nu ştiu cum se zice la voi,că «în tot grâul îi măzăre». Nu poate să fie tot poporul bun.
- Copiii tăi în ce limbă vorbesc?
Ei doar înţeleg româneşte. Dar nu vorbesc. Vorbesc doar sârbeşce. Le e ruşine când eu ies afară din casă, îmi zic "Tati, Tati, tati! Taci! Să nu audă vreunul".
Noi trăim printre sârbi. Sunt foarte mulţi români sârbizaţi, care stau acum la oraş. Eu ştiu că până ajung la mine acasă sunt 20 de case de români. Dar ei nu vor să vorbească în româneşte, le e ruşine. Când le vorbesc, întorc capul, le e ruşine de limba română. Mie nu mi-e ruşine, eu tot mai tare vorbesc, să mă audă toţi.
- Ai fost în România?
Nu, dar vreau să ajung la primăvara să ajung să beau o cafea în Turnu Severin. Vreau să văd şi eu odată mama-ţară.
- Cum poţi să iubeşti România dacă nu ai văzut-o niciodată?
Eu aşa mă simt, mie mi-e drag când aud de România. Şi când joacă fotbalul, eu ţin cu România, ştiu că ai noştrii sunt în galben, culoarea noastră este galben, toate cântecele alea bătrâneşti sunt cu galben.
- Cum crezi că e în România?
Eu cred că românii sunt moi, buni, blânzi, nu ca sârbii. Sârbi-s aşa...circulă o vorbă, «sârbacici». Cum e capră sârbacică (râde).
- Ai fost vreodată la o slujbă românească?
Nu. Mi-e păcat când văd în ce situaţie e poporul nostru. În 10-15 ani, dacă noi nu avem biserici, şcoale, medii (mass-media), o să se piardă, pentru că generaţiile mai mici care vin, ei nu mai ştiu. Toţi îs sârbiziţi.
- Ştii să citeşti în limba română?
Nu ştiu, am tare voie să învăţ, dar nu am unde.
- E vreun ziar aici în română?
Nimic, nimic, nici nimic.
- Dar la televizor?
De unde? Nimic, ioc, medie nimic. Româneşte nu avem niciun secund, nimic nu avem.
- Crezi că Serbia se comportă bine cu românii?
Eu zic că nu. Face rău cu noi, vrea să ne facă asimilare. Am citit acum că nu au făcut asimilare turcii cu noi, decât când au pus sârbii mâna pe noi, 1833. De atunci ne-a dat numele, prenumele sârbeşci, atunci s-au apucat să ne pierdem mânăstirea, să nu avem niciun fel de contact cu istoria, cu nimic, să gândim cu creierii ca sârbi.Sârbii au a lor cultură, artişti, noi nu avem nimic. Identitătu ne-am pierdut.
- Ce ai vrea să înveţi să scrii în româneşte?
Luptă până la libertate.
Îi scriu pe spatele cărţii mele de vizită, în româneşte, "Luptă pentru libertate" şi Dejan îmi "mulţămeşte".
-------------------------------------------------
Aţi citit prima din cele patru părţi ale reportajului din estul Serbiei.
Partea II: "Cum e făcută muierea din drac"
---------------------
Un sârb din România a explicat situaţia sa identitară:
"In judetul Dambovita sunt 3 localitati de cetateni romani de origine bulgara. In traducere libera, ni se spune sarbi. Intr-un jurnal al vremii, am aflat ca etnia bulgara convietuia pe aceste meleaguri inca din 1881. Atat eu, care sunt trecut de 50 ani, cat si parintii si bunicii mei am invatat in limba romana. Traditiile au disparut, portul bulgaresc a fost abandonat pe la 1920, pe monumentul eroilor din 1916 sunt incrustate numai nume neaose bulgaresti: Tomescu, Radu, Marin, Vasile, etc. Limba ce o vorbesc copii si tinerii sub 35 ani este romana, inteleg bulgara deja romanizata dar raspund in limba oficiala a statului. Si traim bine merci fara sa simtim ca suntem discriminati. Suntem romani si simtim romaneste asa cum trebuie sa simta oricine traieste in Romania"
Un român din Serbia, Zavisa Zale Tvetkovici, a povestit:
"Traesc la fel in orasul Pojarevat si imi bine conoscut ce spunea domnul Dejan. Chiar la fel si eu nu stiam sarbeaste pana la 7 ani. Faca glumi invatatorea cu noi, la scoala in Osanita unde sunt nascut. Trebue sa le fie rusine lor Sarbi ca sa jucat cu istoria noastra. Acum cu internetul merge mult mai bine. Invet sa scriu in limba romana. Fiu meu vorbeaste bine romaneste. Limba noastra daca vro data sa va perdea, pacat sa le fie lor parinti. Trebue sa nu le fie rusine de radacinele noastre"
Am ajuns pe înserat în satul Rašanac (Raşanţu în româneşte) din estul Serbiei, judeţul Branicevo, aşezare tradiţională de câmpie şi intru din uliţa asfaltată în curtea lui Dragan Demici (35 de ani), jurist şi fost şef de secretariat în consiliul românilor timoceni.
"Prin spatele satului trece Stigul, râul Morţilor (în mitologia greacă, râul Styx era calea de trecere către tărâmul morţilor, n.r.). Se zice că pe aici pe la noi au ajuns argonauticii (argonauţii din mitologia greacă, printre care şi Hercule, care l-au însoţit pe Iason în expediția către Lâna de Aur, n.r.)", îmi spune Dragan în sufragerie şi adaugă că mă aflu într-un loc în care "au rămas obiceiuri absolut păgâne".
Se merge din casă în casă cu orbeţii
Dragan îmi spune că la românii din Timoc dacă ai blestemat pe cineva "e mai rău decât l-ai fi omorât" şi de aceea, "dacă te blastămă unul, apăi trebuie să îl pocneşti, îl omori cu bătaia".
"Ştii cum se face blestemul? Cu orbeţi. Străbunica mea a fost acuzată că a furat nişte aur dintr-o casă. Cum să facă ea dovadă că nu a luat? A luat orbeţii din sat, care merg aşa unul după altul (îmi mimează cum fiecare orb merge în spatele celuilalt şi îl ţine pe cel din faţă de umeri, n.r.) şi se merge din casă în casă cu orbeţii. Se zice «Să dea Dumnezeu să îi moară, să îi crape, etc, la care a luat». Îi zici şi cu râpele, când te blastămă cu râpele e grav de tot. Acuma, dacă tu nu ai făcut nimic, zici «Da, aşa să fie»". Şi când ajungi la ăla care a făcut, el nu zice, tace, că i-e frică. Şi atunci l-ai prins. Ăsta e ritualul de blestem".
"Arişiul" a făcut pământul
Îl întreb pe Drăgan dacă se face vreun ritual şi când binecuvântezi pe cineva. "Se zice să îţi dea Dumnezeu albine albe. Albinele au fost albe la început. Nu poţi fără de albină, nici la naşcere, nici la moarte. Albina e ceva foarte important", zice românul.
"Să îţi zic cum a dobândit albina pestriţeala. A vrut să se însoare Soarele cu Luna. Şi se sfătuiesc toate animalele ce să facă şi au zis că nu e bine să fie unire între fraţi. Şi îl cheamă pe arişi că e mai bătrân, să nu lase Soarele să se însoare cu Luna. În mitologhia noastră, arişiul e cel mai bâtrân, arişiul a făcut Pământul. Tatăl lui Dumnezeu a fost arişiul. Şi a încălecat arişiul pe o iapă, a pus traista pe umăr şi merge el binişor către Dumnezeu. Şi când ajunge la Dumnezeu, Dumnezeu îi zice «Tată-Arici, dacă îi lăsăm pe Soare şi Lună să se însoare, or să facă mulţi Sori mici, or să ardă pâmântul şi o să mâncaţi numai pietre". Şi s-au sfătuit şi au hotărât că nu e bine. Când arişiul a plecat, bolborosea ceva. Şi a trimis Dumnezeu albina să vadă ce bolboroşte arişiul. Albina era un fel de curier al lui Dumnezeu şi spion. Şi ia seama arişiul pe albină că îl spionează. Şi se întoarce spre ea şi îi zice să-i zică cui a trimis-o un cuvânt ruşinos. Acuma albina se întoarce şi cum să îi spună lui Dumnezeu asta? Şi de ruşine a înnegrit".
Povestea pe care o ştie Dragan este prezentă, sub alte variante şi în cosmogonia populară românească, unde se vorbeşte despre arici, albină şi geneza timpului. Inclusiv despre faptul că ariciul a făcut pământul.
Ne rugăm de nuveri grei
Cum se roagă românii timoceni şi la cine?, îl întreb pe Dragan, care îşi face rugăciunea alături de copiii lui, să îi înveţe şi pe ei tradiţia. "Să îţi spun rugăciunea pe care eu am învăţat-o prima. La noi nu se roagă «Tatăl Nostru», ci ne rugăm la «Santa Marie». Uite cum ştiu eu rugăciunea de la bunica mea":
Sfântă Maică Mărie /
Cu noi Doamnie să fie /
Să ne ferească, să ne păzească de toacie boalele, toacie relele /
Sfântă Maică Mărie /
Cu noi Doamnie să fie.
„Ne mai rugă la lună, asta o ştiu de la ai mei părinţi: Lună nouă/ Tai colacu-n două / Colacul-l ţâie / Sănătacie mie / Oi în strungă / Bani în pungă".
Ultimele versuri sunt similare cu cele ale unui colind de la 1906, pe care copiii îl spuneau în ajunul Crăciunului. Luau un băţ, îi despicau capetele şi puneau acolo fire de lână şi umblau cu el din casă în casă, spunând: Bună ziua la ajun / Pentru ceas bun,/ Căluşei, mieluşei, / Viţelei, purşelei, / Sănătace, bogătace, / Oi la strung, Bani la pungă! Obiceiul încă se păstrează în judeţul Zaicear, sudul Timocului sârbesc.
„Ne mai rugăm la soare, să ne încălzească. Ne mai rugăm de lună şi de stele luceafăre, să ne lucească noapcea. După aia ne rugăm şi de vânt şi de nuveri grei (nori), să ne ocolească", continuă Drăgan.
Pământul stă pe furci
"De clionşi ne mai rugăm. Ştii ce-s ăia clionşi?", mă întreabă Dragan (foto stânga). Nu aveam nici cea mai mică idee.
"E ca o rădăcină care iese aşa din pământ. Se zice: «Care fujie să scape, care-aleargă să crapie». Adică ăla care fugie să scape şi pe ăla care aleargă să-l omoare să-l împedice. Să se împedice lucrurile rele pe care ai început să le faci".
"Te rogi şi de furcile pământului, să îl ţină bine, să scuture relele. Pământul stă înfipt pe furci şi dacă dă cutremurul te rogi să scuture răul. Te mai rogi de îngeresc-voinicesc, adică să îi trăiască cuiva copiii de sex masculin. Pentru fete se zice «Îngeriţă-voiniciţă, să se scoală la furchiţă»".
Duminica e "Solivictus"
Dragan se închină "de 44 de ori, pentru toţi cei 44 de sfinţi". Îl întreb ce sfinţi au şi îmi răspunde că, de exemplu, atunci când dai de pomană „se zice să fie pentru sfântul din ziua de astăzi, deci nu pentru cine faci pomana, ci te rogi să fie pentru sfântul din ziua aia".
„La noi aici, Lunea e «Luna» (guvernată în mitologia romană de zeiţa Selena, n.r.), Marţi e «Mars» (Marte, zeul roman al războiului, n.r.), Miercuri e «Mercur» (mesagerul zeilor la romani, n.r), Joi e «Jupiter» (zeul cerului şi al fulgerelor la romani, un fel de Zeus la greci), Vineri e «Venera» (zeiţa Venus a vegetaţiei şi a fertilităţii, n.r.), Sâmbătă e «Saturn» (zeul roman al agriculturii, justiției și dreptății) , Duminica e «Solivictus» (se referă la Sol Invictus, regele soarelui la romani, n.r.)", spune Dragan. "Toti zeii sunt aicea. Deci se roagă pentru ziua aia, care e un zeu".
Cultul morţilor
Dragan îmi spune câte ceva şi despre cultul morţilor. "Noi avem nişce cântece aişi, ai auzit de petrecături? Se cântă în ziua de înmormântare. Eu am citit cartea tibetană a morţilor şi cartea egipteană şi am văzut paralele. Absolut identice sunt petrecăturile noastre cu tibetanii".
Un vers de petrecătură (bocitură, cântec funebru, n.r.) care se mai păstrează la românii timoceni este: "Şi să mergi pe drum la vale /Pe drum lat nepulberat / Şuerind şi chiotind / Să te-audă neamu' al teu / Că te duci şi tu la el".
O para pentru Sfântul Petru
În Valea Timocului se mai păstrează astăzi doar o parte din întregul ritual. Etnograful austriac Felix Philipp Kanitz a făcut în 1859, în urma unei anchete de teren, o descriere a ceremonialului funerar la românii timoceni din Serbia:
"(...) apar imediat după moarte sau chiar încă înainte de moarte, bocitoare plătite, care 24 de ore şi chiar mai multe zile umplu cu vaetele şi strigătele lor atmosfera până şi la groapă. Rudele decedatului amestecă vaetele lor, dureroase, care sunt deseori poetice, în acest jalnic concert. Mortului i se pun trei obiecte în sicriu: un băţ pentru trecerea Iordanului, o basma pentru îmbrăcăminte şi o para pentru Sf. Petru, la deschiderea porţilor raiului. În mormânt se pune vin şi pâine pentru ca mortul să nu ducă lipsă nici în lumea cealaltă. Prohodul se săvârşeşte cu mare fast. El se repetă după şase săptămâni, şase luni, după un an şi după cinci ani. Ici şi colo mai e răspândită credinţa în vampiri, mai ales se bănuesc în bărbaţii roşcaţi morţi, care pot apărea în orice formă, în chip de câine, broască, purece, ploşniţă, sugând cu predilecţie sângele fecioarelor frumoase. Prin baterea cadavrului în cuie de sicriu sau printr'un ţăruş puternic, se crede că ei sunt făcuţi inofensivi". (Kanitz, F., Românii, in Constante, Golopenţia 1943/1904/III: 11-31).
Zvastica-i simbolul nostru' aişia
Dragan îmi spune că „noi aici avem tradiţii păgâne, absolut. Colacul de sărbătoare îl taie ca zvastica, soarele cum se întoarce. Zvastica-i simbolul nostru' aişia", îmi spune Drăgan, referindu-se la simbolul de sorginte indo-europeană.
Ciobanii români din Carpaţi purtau semnul zvasticii pe glugi. Tot zvastica a fost motiv popular în broderiile bucovinene.
Solzul dă zmău
"Magia-i foarte interesantă, se zice că a noastră-i mai tare ca voodoo. Se practică încă. Noi încă avem vrăjitoare.
Un preot din Mânătriţa, Slobodan Milanovic, omu' e vrăjitor, zice că e preot de-al doilea rând de balaur, ordinul lui Apollon (Apollo, zeul luminii şi al artelor, n.r). Mie aşa ceva mi-e greu să cred. Aşa că m-am interesat, m-am dus la el să mă conving. M-am dus la el fără arme şi i-am zis: «Povesteşte-mi despre cultul tău cu şărpi, cu bălăuri». Mi-a arâtat atâta solzul. Cică dă zmău. Face majie, face multe. Are mulcie versuri de vrăjuri. Eu am avut cărţi de la el, când am văzut ce scrie acolo, am zis că asta nu trebuie să fie tipărit, nu trebuie vadă lumina zilei. Mi-a arătat şi custura. Custura este cuţitul de jertfă".
Aproape toţi românii timoceni vorbesc, pe lângă Zmău, de Ursitoare şi Moroi, demoni care însoţesc un om în cele mai importante momente din viaţă: Ursitoarele sunt prezente la naştere, Zmăul la maturitate (în sensul erotic, farmecă fetele şi băieţii) şi Moroiul la moarte.
Cum e făcută muierea din drac
"Cum e făcută muierea din drac ai auzit?", mă întreabă Dragan râzând. "Adam a fost primul om pe pământ şi a zis Dumnezeu către arhanghel «Să-i facem soţie. Du-te la el şi când doarme să ii scoţi coasta». Dracul a ascultat tot, s-a dus la om, i-a scos coasta şi s-a suit pe o creangă sus. Arhanghelul când a venit, i-a zis lui dracu' să ii dea coasta. Dracul nu a vrut.
«Dă mă coasta!». «Nu vreau!» . «Dă mă coasta!». «Nu vreau!». Şi tot zbiară aşa unul la altul şi cum tot sare arhanghelul să ia coasta, îi rupe coada la drac. Şi când a văzut Dumnezeu ce ţine arhanghelul în mână a zis: să fie muiere".
Cântecul istoric care ţine 4 ore
Dragan povesteşte cu fală că, în 1834, românii de aici au plecat cu sârbii la răscoală împotriva turcilor şi e un cântec românesc care ţine patru ore, cu toate numele şi prenumele românilor care au luptat atunci.
"Este o baladă despre istoria lor. Cântecul ăsta o fost interzis. Ăla care îl ştie a scris cântecul şi o îngropat foile-n vatră şi când le-a scos, după mulţi ani, numai poate să le deslipească acum. Dar el mi l-a cântat şi mai ţin minte câte ceva. Povestea e aşa: turcii când au văzut că noi ne-am întărit de astă parte şi i-am bătut odată, trimite aici, de la Diu (Vidin, Bulgaria), armata să ne bată. Dar ai noştri au fost pregătiţi şi toată armata turcească care a venit moare, doar doi turci scapă, în Smederevo.
Şi ăştia ne zic că «de acum înainte puteţi să faceţI ce vreţi, să faceţi bâlci, să faceţi Joi Mare». Omul ăsta trăieşte, e la Ranovac, e foarte bătrân, foile le are, dar nu mai poate să le deslipească. E scris în română. El le-a scris, le-a auzit de la baba lui", spune Dragan.
„Eu sunt român"
Că tot veni vorba de români şi sârbi, îl întreb pe Dragan câteva lucruri despre sentimentul său naţional. Nu e împăcat cu numele sârbizat pe care îl are în acte, "eu sunt Dima, nu Demic". Sârbii "ne-a făcut să urâm neamul nostru", spune românul care a prins vremurile când "am fost bătut la şcoală, chiar românii ne-au bătut să nu mai vorbesc româneşte, nici în pauză nu ne lăsau să vorbim româneşte, ne dădea cu palma de pe cap".
Element slab, element tare
Dragan explică despre zona în care locuieşte că "foarte mult s-au amestecat neamurile aici şi s-au asimilat". Românii care au ajuns în sate sârbeşti "s-au şters", iar sârbii care au venit în sate româneşti s-au românizat. "Deci nu am fost, noi, românii, chiar aşa un element slab", spune, mândru, Dragan.
Biserica face praf asimilarea
Asimilarea a lucrat 170 de ani să ne transforme din români în vlahi, spune Dragan, în opinia căruia statul sârb nu le dă voie românilor din Timoc să aibă biserici, şcoli şi mass-media pentru că "dacă ne dau astea, toată asimilarea va fi praf în trei luni", adică va eşua.
