Legenda "armei" laser româneşti din anul 1968
La 23 martie, a avut loc la Dresda o consfătuire a conducătorilor de partid şi de stat din URSS, Bulgaria, Polonia, RDG, Ungaria şi Cehoslovacia, unde s-a discutat şi despre izolarea României în cadrul Tratatului de la Varşovia şi în CAER.
Chemaţi la Ceauşescu. În seara zilei de 10 aprilie 1968, general-colonel Ion Ioniţă, ministrul forţelor armate, şi general-locotenent Ion Gheorghe, şeful Marelui Stat Major, au fost chemaţi de Ceauşescu la Palatul Primăverii (pe malul lacului Floreasca).
Ceauşescu era împreună cu Ion Gheorghe Maurer (prim-ministru) şi cu Emil Bodnăraş (vicepreşedinte al Consiliului de Stat) pe o terasă în jurul unei mese rotunde.
Încă de la sosire, au fost întrebaţi direct, ce informaţii au despre Cehoslovacia.
Cei doi i-au raportat că ştiu despre o viitoare aplicaţie care se va desfăşura pe teritoriul cehoslovac, la care vor participa cadre, transmisiuni şi trupe din URSS, Polonia, RDG, Ungaria şi Cehoslovacia, dar fără România, care nu a fost solicitată să participe cu trupe, ci a primit doar o invitaţie de a trimite doi generali ca observatori (deoarece Ceauşescu a interzis aplicaţii pe teritoriul României, armata română nu a fost invitată la această aplicaţie).
Informaţiile nu l-au satisfăcut pe Ceauşescu, care le-a ordonat să intensifice munca de informaţii militare.
Informaţia primită de Ceauşescu. La 4 mai, C. Burtică, ambasador în Italia, trimite de la Roma o telegramă: ”O parte din conducerea sovietică are în vedere o intervenţie militară în Cehoslovacia dacă socialismul ar fi pus în pericol”.
Îngrijorare în cercurile ataşaţilor militari din Moscova. În ziua de 19 iulie, mareşalul Iakubovski, comandant-şef al Forţelor Armate Unificate ale Tratatului de la Varşovia, îşi întrerupe vizita din Algeria, fiind chemat de urgenţă la Moscova, ceea ce a produs îngrijorare în cercurile ataşaţilor militari din ţările NATO din capitala sovietică, fiind siguri că are legătură cu preconizata invazie a Cehoslovaciei.
Înscenarea intervenţiei. Văzând că din partea partidului cehoslovac nu se produce nici o ruptură oficială care să solicite sprijin militar sovietic, s-a trecut la provocări. Astfel, la 20 iulie 1968, securitatea din RDG a plasat sub un pod în Cehoslovacia câţiva saci cu armament de producţie americană, iar agenţii sovietici au lipit afişe cu lozinci prin care cereau răsturnarea comunismului şi ieşirea Cehoslovaciei din Tratatul de la Varşovia.
Departamentul de stat al SUA a cerut diplomaţilor americani din străinătate: ”Să nu adoptaţi nici o poziţie în evoluţiile din Cehoslovacia, nici măcar la cererea cercurilor oficiale din ţările gazdă”. Dubcek este chemat la Moscova pentru discuţii, dar el refuză. Atunci Brejnev soseşte la Praga, în 29 iulie, unde între cei doi are loc un dialog destul de dur. Brejnev l-a informat că nu va permite instaurarea democraţiei burgheze în Cehoslovacia, ameninţând cu intervenţia militară, însă Dubcek a respins cu hotărâre pretenţiile sovietice.
Planul “Dunărea”. La 23 iulie 1968, la Moscova au fost convocaţi comandanţii şi şefii de stat major ai marilor unităţi sovietice destinate intervenţiei în Cehoslovacia.
(foto: trupe aeropurtate sovietice în Praga)
Fixarea datei de intervenţie în Cehoslovacia. La 10 august, conservatorii din Partidul Comunist cehoslovac au discutat cu Leonid Brejnev despre o intervenţie militară, care a fost planificată în strict secret pentru noaptea de 20/21 august.
Vizita lui Tito în Cehoslovacia. La 9 august, liderul iugoslav a făcut o vizită în Cehoslovacia unde i-a cerut lui Dubcek, să se prevină prin toate mijloacele instaurarea social-democraţiei şi să evite destrămarea unităţii clasei muncitoare. Însă liderii reformatori de la Praga nu doreau să renunţe la proiectele lor, şi astfel se prefigura o intervenţie armată.
Vizita lui Ceauşescu în Cehoslovacia. La 15 august, Ceauşescu a făcut o vizită în Cehoslovacia, unde are o comportare şovăielnică. El face cunoscut tovarăşilor cehi faptul că are încredere în capacitatea lor de a rezolva divergenţele de opinii prin discuţii, şi se arată optimist în privinţa siguranţei cuceririlor socialismului, dar nu critică nici un moment Tratatul de la Varsovia, deşi nu a fost chemat la întâlnirile de la Dresda şi Varşovia.
Invazia Cehoslovaciei. În noaptea de 20 august 1968, la ora 22, unităţi de comando aeropurtate sovietice (Speţnaţ) au luat cu asalt aerogara din Praga, şi-au instalat propriul echipament radar, preluând dirijarea traficului aerian, deoarece personalul tehnic militar cehoslovac a tăiat sursele de curent, după care la ora 23 trupe terestre sovietice (20 de divizii – de 3 ori cât armata României) au invadat Cehoslovacia pe trei direcţii principale – nord, est şi sud, la care s-au alăturat mari unităţi poloneze, ungare şi o mică unitate bulgară (cele germane au renunţat cu câteva ore înainte pentru a nu se repeta anul 1939). Marile unităţi sovietice proveneau din vestul URSS, Polonia şi Ungaria, traversând Cehoslovacia către RFG şi Austria. Toate unităţile militare cehoslovace au fost blocate în cazărmi. La ora 23:25, generalul-locotenent sovietic Iamşcikov l-a informat pe ministrul apărării cehoslovac că, din acel moment, generalul sovietic comandă la Praga. La ora 5 dimineaţa, întreaga echipă Dubcek a fost arestată de ofiţeri de informaţii sovietici şi cehoslovaci, şi condusă în vehicule blindate la aeroport, apoi în Polonia şi în URSS.
Alarmarea NATO. În cursul acestei zile, trupele greoaie ale NATO au fost alarmate, este vorba de cele americane din RFG (3 divizii) şi toată armata RFG (11 divizii), dar fără a părăsi cazărmile. Apoi, după câteva zile, cazărmile au rămas goale, deoarece militarii angajaţi au plecat acasă, venind normal la program. În următoarele luni, NATO s-a rezumat la a critica invazia, dar fără să-i provoace pe sovietici. NATO tremura de frica URSS.
Poziţia SUA. Secretarul de stat Rusk declară: ”Nu este mare lucru de făcut, dacă ei (cehoslovacii) nu vor face nimic. Putem să-i sprijinim la ONU şi prin Agenţia de informaţii. Dacă o facem, ei (sovieticii) pot să exercite presiune în Vest, în special în Berlin”, iar vicepresedintele SUA declara: ”Suntem într-o situaţie mult mai delicată decât aceea din timpul contrarevoluţiei din Ungaria, din cauza dezvoltării relaţiilor mai bune cu URSS”.
Poziţia României. În dimineaţa zilei de 21 august 1968, generalii I. Ioniţă şi I. Gheorghe au fost convocaţi la şedinţa plenară a CC al PCR, şedinţă comună cu Consiliul de Stat şi guvernul. Concluziile şedinţei au fost comunicate public la mitingul din Piaţa Palatului: „ruşine, o primejdie pentru pacea lumii” şi cu precizarea că „poporul român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei…”. Apoi s-a mai anunţat înfiinţarea de gărzi patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, ţărani şi intelectuali. Între timp, s-a dat alarma la toate unităţile militare şi de interne, dar fără a părăsi cazărmile. Cei 8.000 de turişti cehoslovaci din România au fost cazaţi în hotelurile ONT, primind şi bani până la liniştirea lucrurilor.
Reacţia lui I.G.Maurer la atitudinea lui Ceauşescu. „O asemenea atitudine violentă este pur şi simplu o provocare inutilă. Printre altele i-a ameninţat pe ruşi că, dacă vor intra în ţară, întreaga populaţie se va ridica împotriva lor. Asta a fost pur şi simplu o invitaţie la invazie, cu o opoziţie care oricum nu avea şansă de succes. Prin ceea ce a făcut, Ceauşescu a creat doar un risc enorm pentru ţară. Ar fi putut să condamne invadarea Cehoslovaciei, dar în termeni mult mai diplomatici şi raţionali”.
Constituirea gărzilor patriotice. Partidul a mobilizat repede muncitorii din fabrici cu stagiul militar satisfăcut care au încadrat detaşamentele pentru defilare la 23 august (51 de detaşamente a 200 de luptători). Apoi s-a trecut la înfiinţarea de plutoane de gărzi în fiecare sat, companii şi batalioane la oraşe, fiind înarmate cu armament de infanterie din război, sovietice, cehoslovace, germane şi româneşti.
Poporul trebuie să participe la război. „Poporul trebuie să participe la război şi poporul trebuie înarmat. Poporul este unit şi înarmat, şi nu-i va primi pe invadatori cu flori ca în Cehoslovacia, ci vom trage până la ultimul cartuş”, le spunea mereu Ceauşescu celor din conducerea partidului.
Ungaria se amuză de măsurile luate de Ceauşescu. „CC al PCR a condamnat această acţiune. La Bucureşti, în faţa a peste 80.000 de oameni, Ceauşescu a protestat vehement şi pe un ton isteric. El a anunţat înfiinţarea armatei unite a muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor, care vor apăra patria şi socialismul. În această privinţă ne întrebăm: să le apere de ce?”
Declaraţie a securităţii din R.D. Germană. „Regimul de la Bucureşti a înfiinţat imediat aşa-numitele miliţii, formate din muncitori, țărani şi intelectuali, constituite în mod clar sub forma unor trupe de luptă, cu scopul evident de a se opune oricărei măsuri întreprinse de ţările socialiste”.
Armata română (marile unităţi de luptă). Diviziile mecanizate şi de tancuri sunt mari unităţi de luptă tactice şi de calcul a puterii militare terestre a unui stat. Dislocarea de reşedinţă a acestora pe teritoriul României era următoarea:
În Moldova: Divizia 10 Mecanizată ”Ştefan cel Mare”, având comandamentul la Iaşi.
În Muntenia: D. 1 Mc. ”T. Vladimirescu” la Bucureşti, D. 9 Mc. ”Mărăşeşti” la Constanţa şi D. 2 Mc. ”Mihai Viteazul” la Craiova.
În Banat: D. 18 Mc. ”Decebal” la Timişoara.
În Transilvania: D. 11 Mc. ”Carei” la Oradea şi D. 6 Tc. ”H. C. Crişan” la Tg.Mureş.
Organizarea şi dotarea unei divizii mecanizate: 3 regimente mecanizate (fiecare a 21 de tancuri, fără TAB-uri), 1 regiment de tancuri (67 tancuri, fără TAB-uri), 1 regiment de artilerie (54 obuziere 122 mm) şi un divizion de artilerie antiaeriană (18 tunuri AA cal.57 mm), total 130 tancuri (67 T-55 şi 63 T-34) şi 54 obuziere – nu avea nici un transportor blindat din cele 279 necesare.
Divizia de tancuri avea: 3 regimente de tancuri (201 tancuri), 1 regiment mecanizat (21 tancuri) şi 1 regiment de artilerie (54 obuziere 122 mm), total 222 tancuri şi nici un transportor blindat.
O divizie mecanizată avea 12.000 militari la mobilizare (la pace aveau 8.000) şi putea ocupa un aliniament de apărare între 10 – 20 km în funcţie de teren şi misiune, pe două eşaloane şi o rezervă tactică. D. Mc. sovietică era organizată pe: 3 R. Mc., 1 R. Tc., 1 R. Art., 1 R. Art. AA, (187 tancuri T-55, 313 TAB-uri, 54 obuziere 122 mm, 36 obuziere 152 mm , 18 ar. de pr. reactive, 36 tunuri AA şi 36 rachete AA), având 13.000 militari, efectiv complet. D. Tc. avea (322 tancuri T-55, T-62), 11.000 militari. Ca dotare, o divizie sovietică echivala cu aproape două româneşti.
Solicitare de sprijin la ambasada Chinei din Bucureşti. În seara zilei de 21 august, la cererea lui Ceauşescu, Emil Bodnăraş a solicitat o întâlnire urgentă cu ambasadorul Chinei la Bucureşti, întrebându-l dacă ne putem baza pe un sprijin chinez. Ambasadorul nu i-a dat nici un răspun clar.
Solicitare de sprijin Chinei. Ambasadorul
României la Beijing s-a întâlnit cu Ciu Enlai, care a declarat:
”Condamnăm intervenţia sovietică în Cehoslovacia şi ne exprimăm ferm
sprijinul pentru lupta dreaptă a poporului român”. În concluzie,
sprijin zero. China nu risca un război cu URSS de care depindea
tehnologic militar şi civil, iar armata chineză era la nivelul armatei
române ca dotare.
Solicitarea de sprijin Iugoslaviei. În urma
răspunsului dezamăgitor din partea Chinei, conducerea de partid i-a
cerut lui Ceauşescu să încerce cu Tito. Însă Ceauşescu era reticent,
deoarece Iugoslavia avea o relaţie cu ruşii de alt tip, moştenire
slavă, sprijin de sub ocupaţia otomană şi teama lui Tito de URSS. De
asemenea cooperarea cu Moscova era foarte strânsă, ofiţerii iugoslavi
erau la instruire la Moscova (Ceauşescu a interzis din anul 1962
instruirea ofiţerilor români la Moscova), armamentul sovietic intra în
dotarea Iugoslaviei (Ceauşescu încerca să lanseze propria industrie de
armament), navele sovietice beneficiau de servicii în porturile
iugoslave (Ceauşescu a interzis facilităţi portuare navelor sovietice),
în timpul Războiului arabo-israelian din anul 1967 Tito a pus la
dispoziţie spaţiul aerian, terestru şi naval pentru sprijin material
al URSS pentru Egipt, iar în Belgrad staţiona Divizia 106 Asalt Aerian
sovietică, gata să intervină în Egipt dacă Israelul nu se oprea
(Ceauşescu a interzis spaţiul aerian şi terestru pentru sovietici în
sprijinul arabilor), reprezentanţii militari iugoslavi au participat la
întrunirea Tratatului de la Varşovia (România a fost exclusă de la
această întrunire), unde a fost condamnat Israelul şi SUA şi unde s-a
discutat şi de invazia României dacă va fi cazul, iar pe teritoriul
Iugoslaviei activau KGB-ul în colaborare cu securitatea iugoslavă. În
această situaţie, Ceauşescu a avut reţineri în ce priveşte întâlnirea cu
Tito. În cele din urmă, la 24 august, Ceauşescu şi Emil Bodnăraş au
sosit în secret la Vârşeţ, unde s-au întâlnit cu Tito (în secret a
crezut Ceauşescu).Ceauşescu: Condamnăm invazia Cehoslovaciei, avem informaţii cu privire la planurile sovietice de a interveni în România şi apoi în Iugoslavia, de aceea va trebui să luptăm împreună. Vă informez că într-o oarecare măsură beneficiem de sprijinul Chinei şi vrem să vă întrebăm dacă vom putea conta şi pe sprijinul dv. în ce priveşte singura cale de aprovizionare.
Bodnăraş: În cazul unui atac, trei frontiere vor fi atacate, singurul nostru flanc deschis este cel cu Iugoslavia.
Tito: Poate vom fi în spatele frontului.
Bodnăraş: Vom face tot ce putem ca acest flanc Timişoara – T. Severin să rămână deschis, am vrea să ştim dacă putem conta pe voi ca acest culoar să rămână deschis şi apărat?
Tito: La ce vă referiţi când spuneţi că trebuie apărat?
Bodnăraş: Nu ştim dacă se vor opri pe teritoriul României, poate fi o acţiune să cuprindă şi teritoriul Iugoslaviei.
Tito: Sunteţi convinşi că şi noi suntem vizaţi?
Ceauşescu: Aceasta este problema. Prin urmare vrem să încheiem aceste discuţii cu asigurarea că avem o legătură sigură cu voi, întrucât este singura rută prin care ne putem aproviziona cu arme şi mijloace de luptă.
Tito: Conform acordurilor juridice internaţionale, odată intraţi pe teritoriul Iugoslaviei soldaţii români trebuie să predea armele pentru a nu se oferi pretextul de a ne ataca şi pe noi. Trebuie să confirmaţi fidelitatea voastră faţă de Tratatul de la Varşovia, să adoptaţi poziţii ca ţară socialistă, să nu-i provocaţi pe sovietici, şi să mai ştiţi că şi noi avem probleme teritoriale cu Italia şi Albania. Vă invit la masă.
Ceauşescu: Vă mulţumesc, dar acum ne grăbim, cu altă ocazie.
Tito: Bine. Ai grijă de tine, de siguranţa ta, chiar şi la Bucureşti!
Aşa zisa întâlnire secretă a apărut pe masa lui Brejnev, care s-a amuzat de gestul lui Ceauşescu.
Revenit în ţară, Ceauşescu şi mass media au amuţit complet, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Postul BBC a anunţat că este posibil ca Ceauşescu să fi primit un avertisment de la Brejnev, fiindcă occidentalii au fost surprinşi de gestul lui de a ceda aşa repede.
Gl. col. Ion Gheorghe, fost şef al Marelui Stat Major. În acel moment, România, cu situaţia ei geopolitică, cu o frontieră lungă de peste 3.000 km (din care doar 546 km cu Iugoslavia), cu ţări membre în Tratatul de la Varşovia, se vedea pusă în situaţia de a se opune singură unor forţe mult superioare şi care, în plus, puteau să atace din mai toate direcţiile. Ne găseam deci într-o situaţie inedită, situaţia unei armate încercuite încă înainte de începerea ostiltăţilor. Pe deasupra, prezumtivii noştri inamici cunoşteau în bună măsură valoarea şi dislocarea forţelor noastre armate. Se impunea, deci, în primul rând, să adoptăm mai întâi un dispozitiv operativ de apărare adecvat acestei situaţii extrem de dificile. Dispozitivul de apărare conceput pe hartă i-a fost prezentat lui Ceauşescu, care l-a aprobat cu precizarea:”Tot ce s-a gândit aici să fie cunoscut de un număr cât mai mic de ofiţeri şi să nu faceţi nici un fel de deplasări de trupe fără ordinul meu”. Prin aceasta noi am înţeles să nu se dea pretext vecinilor noştri să ne acuze de rele intenţii şi să le folosească drept motiv pentru propriile lor intervenţii.
Obţinerea de informaţii. În situaţia creată, era imperios necesar să existe o imagine cât se poate de clară despre intenţiile prezumtivului agresor, lucru ce nu era deloc uşor şi, în plus, era extrem de riscant. S-au obţinut totuşi suficiente informaţii în acest scop. Un merit aparte l-a avut Direcţia de Informaţii din Marele Stat Major care includea în acea vreme în structură şi ataşaţii militari a căror activitate a fost de-a dreptul remarcabilă. Dintre comandamente de armă, cel al grănicerilor a fost cel mai eficient în furnizarea de date. Ei dispuneau de mijloace speciale de cercetare şi au ţinut permanent la curent Marele Stat Major cu se întâmplă pe graniţă şi la vecini. Astfel, zilnic i se prezentau lui Ceauşescu, dimineaţa, la prima oră, şi seara, uneori şi în cursul zilei, toate informaţiile cu privire la ce se întâmpla la frontieră şi dincolo. Materialele de sinteză, hărţile şi schiţele le restituia imediat. Unele le reţinea pentru un timp, apoi le restituia, ordonând să fie păstrate în strict secret la Ministerul Forțelor Armate.
Situaţia la graniţa cu URSS. Pe malul stâng al Prutului, vizavi de localitatea Albiţa, grupuri de militari sovietici echipaţi în ţinută de campanie, în plină zi, la vedere, simulau activităţi specifice recunoaşterii şi cooperării în vederea intrării în acţiune. Apoi dinspre Reni, vizavi de Galaţi, o subunitate de pontonieri sovietici executa, noapte de noapte, exerciţii de dare la apă a pontoanelor în vederea intinderii podului peste Prut.
Situaţia la graniţa cu Bulgaria. La sud, bulgarii, tot noaptea, executau şi ei exerciţii de dare la apă a mijloacelor de forţare a Dunării, pe segmentul Giurgiu – Oinacu.
Situaţia la graniţa cu Ungaria. Ungurii efectuau şi ei diferite acţiuni la nivel redus pe direcţia punctelor de frontieră de la Borş şi Petea (SM).
În Bucureşti. Bulgarii şi-au intensificat activitatea de „turism” în Bucureşti, în majoritate bărbaţi tineri, cu ţinută atletică, părul tuns scurt, venind cu autobuzele BALCANTURIST în faţa magazinului ”Adam” din apropierea M.F.A.
Dincolo de graniţa României. Din informaţiile noastre, precizează Gl. I.Gheorghe, rezultă că împotriva României puteau acţiona cca 10 – 12 divizii din Regiunea Militară Odessa şi Kiev împotriva unei divizii româneşti din Moldova, la sud 4 – 5 divizii bulgare împotriva a 3 divizii româneşti şi în vest 2 – 3 divizii ungare şi 3 divizii sovietice împotriva a 2 divizii româneşti. Însă toate aceste mari unităţi nu erau dislocate în tabere şi nici concentrate în raioane pentru a trece la ofensivă, ele se găseau în cazărmile lor de reşedinţă,
Măsuri propuse. Generalul Şlicaru, şef al trupelor de geniu, veteran de război, a făcut mai multe propuneri: măsuri de minare antitanc şi antiinfanterie a unor terenuri, pregătirea pentru aruncarea în aer a unor poduri şi tunele de cale ferată, crearea de şanţuri antitanc, folosirea canalelor de irigaţii şi a digurilor, reamenajarea unor puncte de sprijin din fostele fortificaţii, pregătirea pentru blocarea trecătorilor în munţi, pregătire pentru distrugerea capului de pod de pe malul românesc al podului Giurgiu – Ruse. Ceauşescu le-a analizat pe toate şi nu a fost de acord decât cu una, cu ultima, dar cu precizarea: ”Numai cu aprobarea mea expresă”.
Incident armat între unităţi româneşti. În noaptea de 21/22 august, s-a ordonat ca 22 de avioane de vânătoare MIG-15 să fie dislocate pe aerodromul din Bacău şi, totodată, să vină de la Râmnicu Sărat 20 de tunuri antiaeriene care să facă siguranţa aerodromului. La sosirea coloanei, plutonul de securitate care se afla în paza aerodromului la punctul de control, din proprie iniţiativă, a deschis foc asupra coloanei, crezând că sunt sovietici. Imediat a intervenit comandantul aerodromului căruia i se subordona plutonul de securitate şi astfel s-a evitat un măcel, deoarece artileriştii au vrut să riposteze crezând că aerodromul a fost ocupat de sovietici. Vinovaţi au fost comandantul unităţii de artilerie care nu a trimis un om de legătură, comandantul aerodromului care știa de venirea artileriei şi nu a trimis o persoană să-i întâmpine şi comandantul plutonului de securitate care a deschis focul de capul lui. Acest incident a demonstrat slaba pregătire a unor unităţi militare în situaţie de criză.
Diplomaţie. După câteva zile a fost lansat un zvon în România prin care se preciza că preşedintele SUA ar fi trimis un avertisment Moscovei: „Vă previn, nu dezlegaţi câinii războiului!”. Însă, până în prezent nu există o confirmare a unei astfel de declaraţii, deoarece la Washington lucrurile s-au petrecut altfel. În noaptea de 20 august 1968 când tancurile sovietice au intrat în Praga, ambasadorul sovietic i-a prezentat preşedintelui SUA, Lyndon B. Johnson, un mesaj din partea URSS: „A fost o conspiraţie internă şi externă contra sistemului socialist din Cehoslovacia. URSS şi aliaţii săi din Tratatul de la Varşovia au răspuns cererii de ajutor a guvernului de la Praga. Ca urmare, unităţi militare sovietice au fost comandate să intre în Cehoslovacia. Inutil să spunem că ele vor fi imediat retrase din teritoriul cehoslovac după îndepărtarea ameninţării existente la securitatea acestuia”. Preşedintele SUA nu a avut nici o reacţie, a mulţumit ambasadorului pentru informare precizând că va discuta probabil aceast mesaj cu secretarul de stat şi dacă va fi nevoie vor da un răspuns. Apoi preşedintele a trecut la alt subiect considerat mai important: „Mâine voi informa public că doresc să fac o vizită în URSS”. În scurt timp a şi venit invitaţia oficială de la Moscova. Imediat secretarul de stat l-a informat pe ambasadorul sovietic de mesajul preşedintelui prin care: „Preşedintele SUA îşi exprimă totala ignoranţă a implicării în Cehoslovacia a unor ţări necomuniste sau a vreunei cereri de ajutor din partea guvernului cehoslovac.” Apoi secretarul de stat l-a informat pe ambasador că anunţata vizită la Moscova a preşedintelui se va amâna. După trei zile, secretarul de stat l-a invitat pe ambasadorul sovietic: „Vă rog să-mi spuneţi între patru ochi care au fost adevăratele raţiuni de a trece la acţiuni în Cehoslovacia, şi urmează cumva şi România? Ar fi prea mult şi nu ne aşteptăm deloc de a fi în stare să controlăm opinia publică”. Între timp preşedintele s-a întâlnit cu 20 de congresmeni americani care l-au supus unor critici pentru reacţia lui moderată faţă de această invazie, la care Johnson le-a răspuns: „Sugeraţi cumva să trimitem trupe acolo?” Congresmanii n-au răspuns. Atunci preşedintele a precizat: „Vă reamintesc că Cehoslovacia se află în zona de influenţă sovietică. Noi nu vom folosi forţa împotriva acestei invazii. Am dispus să nu mai aibă loc nici o condamnare publică în afara celor făcute oficial”.
Alertă la Casa Albă. La 28 august, secretarul de stat s-a adresat ambasadorului sovietic: „Am aflat că sunt mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti. Sunt speculaţii în occident despre o posibilă invazie a României bazată pe refuzul acesteia de a participa alături de celelalte state din Tratat împotriva Cehoslovaciei”.
Reacţia preşedintelui SUA: „În numele omenirii vă cerem să nu invadaţi România. De asemenea sperăm că nici un fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului Occidental, care ar putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate acestea ar fi dezastruoase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume”.
Răspunsul Moscovei: „Rapoartele despre mişcări iminente ale forţelor militare sovietice împotriva României sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului Occidental”. Preşedintele SUA a răsuflat uşurat.
Singurătate. Declaraţiile externe din punct de vedere militar nu aveau nici o relevanţă. În caz de invazie, România trebuia să se descurce singură.
Detaşamente de partizani. La sfârşitul lunii august 1968, la unităţile militare a sosit câte un plic strict secret care a fost deschis doar în prezenţa comandantului unităţii, a locţiitorului politic şi a secretarului de UTC pe unitate unde se preciza: „În cazul unei invazii militare a Tr. de la Varşovia, locţiitorul politic va mobiliza membrii PCR din zonă, iar secretarul de UTC pe UTC-işti, şi se vor retrage în munţi, unde vor acţiona ca partizani împotriva inamicului…” (era greu de crezut că oamenii şi-ar fi părăsit locurile de muncă şi familiile să lupte împotriva inamicului în condiţiile în care la Bucureşti ar fi fost instalată o nouă conducere PCR în locul lui Ceauşescu capturat, executat sau fugit în străinătate). De asemenea, câţi din conducerea armatei şi securităţii vor executa ordinele lui Ceauşescu dacă vor fi ameninţaţi de sovietici cu represalii, ca în Ungaria 1956, când toţi contrarevoluţionarii unguri şi militarii înarmaţi au încetat rezistenţa după câteva zile, deoarece sovieticii au distrus case şi blocuri de unde se trăgea împotriva lor, neţinând cont de locatari. Situaţia era foarte gravă pentru conducerea PCR.
Înfiinţarea de mari unităţi de luptă. Începând cu luna septembrie, s-a trecut la înfiinţarea D.57 Tc. la Bucureşti, D.67 Mc. la Brăila şi D.81 Mc. la Dej. Dar din lipsă de cadre (au fost detaşate cadre şi soldaţi de la toate unităţile din ţară pentru constituirea unui nucleu) şi mai ales de armament, cele 3 mari unităţi au fost încadrate şi dotate abia în 15 ani.
Ceauşescu a intrat în panică. Speriat de atitudinea lui faţă de URSS, Ceauşescu face o vizită la Ambasada sovietică din Bucureşti pentru a linişti situaţia.
„Arma laser”. În cursul lunii septembrie 1968 au apărut zvonuri în opinia publică cu privire la o încercare de pătrundere a unor tancuri sovietice în estul României care au fost topite cu raze laser. Zvonul a fost receptat şi de conducătorii armatei care pe moment au rămas uluiţi, apoi s-au amuzat pe această temă. De asemenea, orice autovehicul militar acoperit cu prelată văzut de civili noaptea, cu excepţia autocamioanelor era considerat armă laser – cu cât era mai lung un braţ acoperit cu prelată cu atât mai puternic era considerat laserul.
„Explicaţii” ale militarilor în termen. În luna decembrie 1968 s-au liberat militarii în termen care au făcut „precizări” cu privire la faimoasa armă laser şi efectul ei: ”Eu am văzut, precizau ei, cum raza laser a atins tancul rusesc şi l-a topit pe loc, – eu am văzut cum laserul a tăiat tancul în două, – eu am văzut cum raza laser a lovit tancul şi acesta a făcut explozie… eu am auzit că…”, deşi ei au stat în cazarmă 3 luni în alarmă, şi nimic mai mult. La fel s-a întâmplat şi cu majoritatea veteranilor din Al Doilea Război Mondial, care au povestit diferite evenimente din auzite, nu din ce au văzut ei.
Forţe sovietice. În estul României se afla Regiunea Militară Odessa, care avea: Armata 14 (comandamentul la Tiraspol) având în compunere Divizia 59 Mecanizată de Gardă la Tiraspol, D. 86 Mc. la Beltsy, D. 88 Mc. la Belgorod şi D. 118 Mc. la Bolgrad, în total 4 divizii pe teritoriul Basarabiei. Regiunea mai avea 5 divizii în zona Odessa şi Armata 48 Aeriană. La nord de România, în Ucraina, era Regiunea Militară Kiev (Armata 1 Gardă, Armata 6 Tancuri de Gardă şi Armata 17 Aeriană). La graniţa României nu s-a aflat nicio unitate de luptă din ţările vecine, cu atât mai puţin tancuri, care să fie pregătite pentru o invazie şi nicio unitate de luptă a armatei române. Dislocarea acestor forţe inamice ar fi necesitat un mare număr de tabere cu mii de corturi în raioane de concentrare care să aştepte până primesc ordin de invazie. Dar, la anumite distanţe de graniţa României, în Basarabia, cu un scop diversionist, au fost mici subunităţi sovietice care desfăşurau manevre tactice demonstrative, ceea ce a creeat teamă la Bucureşti. Dacă Brejnev ar fi dorit să ocupe România, cele două regiuni militare erau alarmate şi deplasate în câteva ore la graniţa României. Între timp, punctele de comandă româneşti şi staţiile radar ar fi fost bruiate sau distruse, trupe de comando desantate, apoi ar fi pătruns pe zeci de direcţii fără probleme, punctele fortificate româneşti dacă existau ar fi fost încercuite de grupări de asalt sovietice şi nimicite dacă opuneau rezistenţă, în timp ce forţele principale continuau ofensiva până la Bucureşti.
Amuzamentul grănicerilor sovietici. Un divizion românesc de artilerie antitanc (18 autocamioane GAZ-63 Molotov care tractau 18 tunuri AT cal. 76,2 mm sovietice), în plină zi, să fie vizibil de grănicerii sovietici, s-a deplasat la câţiva kilometri paralel cu Prutul spre nord. Noaptea, subunitatea a revenit pe alt traseu, apoi a treia zi a efectuat aceeaşi manevră pentru a demonstra că de fapt este vorba de un regiment. După trecerea acesteia, grănicerii sovietici au contactat telefonic pichetul de grăniceri români: ”Mai schimbaţi şi voi maşinile care tractează aceleaşi tunuri!” (maşinile aveau acelaşi număr ca în prima coloană). Din acel moment destul de jenant şi prost organizat, nu a mai avut loc nici o activitate asemănătoare.
Pe graniţa cu URSS de cca 300 km, armata română (D. 10 Mc. Iaşi) putea ocupa un aliniament de apărare de cca 20 km, în rest erau grăniceri, adică nimic.
În legătură cu anul 1968, fostul ofiţer de securitate sovietic Viktor Suvorov a făcut următoarea precizare: ”Regimul comunist din România era asemănător cu cel din URSS. Existenţa României nu ameninţa bazele comunismului şi din acest motiv nu au fost luate niciodată măsuri drastice împotriva ei”.
Dezminţire M.Ap.N. La solicitarea publică,în anul 1992, M.Ap.N. a dat un comunicat în presa militară: „Arma laser a fost o gogoaşă ceauşistă”, iar specialiştii militari au precizat: „Totul a fost o legendă, iar zvonurile despre o asemenea armă au apărut din necesitatea de a asigura un confort psihic unei populaţii înspăimântate de iminenţa atacului sovietic”. Conducerea armatei cunoştea realitatea, că o asemenea armă nu există în lume, că nici un inamic nu trimite aşa aiurea la plimbare un tanc care să treacă Prutul şi în care să tragi cu tunul sau racheta ca în poligon, sau cu o rază de lumină cu care se joacă copiii acum să topeşti un blindaj din oţel special de 20 cm grosime la un kilometru distanţă, dar s-au temut să dezmintă oficial, deoarece ei ştiau că zvonul a fost lansat de propaganda Partidului Comunist, care astfel a reuşit să manipuleze cu mare succes populaţia datorită lipsei de cunoştinţe în domeniul respectiv.
O asemenea armă nu există nici în prezent. Razele laser, care se tot vehiculează în lume, pot calcula distanţe, pot crea spot de căldură pentru dirijarea rachetelor pe ţintă, pot orbi piloţi, pot face operaţii în medicină, pot afecta componentele electronice ale rachetelor etc. Dacă raza laser atinge o suprafaţă reflectorizantă revine înapoi afectându-l pe cel care o lansează sau se îndreaptă spre altă direcţie, dacă este fum sau praf la ţintă raza se disipează. De asemenea, serviciile secrete sovietice erau prezente în România şi în armată, armamentul din dotarea armatei era sovietic, staţii radio, radiolocaţii, coduri, parole, indicative, sateliţii supravegheau, deci se ştia tot.
Henry Coandă. Zvonurile cu Henry Coandă care, chipurile, a adus în România o armă laser au fost false, deoarece acesta a venit în România în 1969, la 83 de ani, şi a murit în 1972, la 86 de ani, însă el s-a ocupat de fizica fluidelor, nu de lasere.
Asociaţia Militarilor în Rezervă ”Lt. erou P. Laţcu” Lugoj
4148
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu