Șarada moldavă

Adrian Severin 

În fine, după multă vreme, problema unificării României cu Republica Moldova se discută pe față la nivel de masă. Asta nu pentru că a dorit-o cineva sau cineva ne-a infiltrat-o pe agenda mediatică. Dezbaterea a fost impusă de evenimente. Respectiv de prăbușirea statului moldav.

Tema a fost abordată și până acum dar fie în cercuri închise fie doar la nivelul unui segment relativ mic al populației.

În primele două mandate ale Președintelui Iliescu, în ciuda unor gesturi romantice precum cel al celebrului „pod de flori” de pe Prut, chestiunea a rămas în afara agendei politice principale, încărcată de preocuparea pentru păstrarea integrității teritoriale a României postbelice și dejucarea planurilor (reale sau bănuite) vizând dezmembrarea acesteia. Cei mai mulți dintre liderii români ai începutului de deceniu 1990 se gândeau că fuga simultană după doi iepuri – păstrarea a ceea ce aveam și recuperarea a ceea ce pierdusem – se poate solda cu ratarea ambilor.

Pe timpul Președintelui Emil Constantinescu, când România făcea eforturi imense pentru intrarea în NATO și UE, poziția oficială a României a fost că „românii din dreapta și din stânga Prutului vor fi iarăși împreună în cadrul aceluiași stat care se va numi Uniunea Europeană”. Poziția a fost menținută și pe durata celui de al treilea mandat al Președintelui Iliescu. Astfel se răspundea avertismentelor occidentale potrivit cărora proiectul „reunificării” ar fi fost incompatibil cu cel al integrării europene și euro-atlantice a României. În acest context aducerea în discuție a subiectului respectiv de către reprezentanții Rusiei era privită ca o provocare căreia fie nu i se răspundea fie era respinsă. (Eu convenisem cu omologul rus, Evgheni Primakov, să o punem pe o agendă cu probleme sensibile rezolvabile pe termen lung, paralelă celei curente. Nu am mai apucat să discutăm acele probleme.)

În fine, Președintele Traian Băsescu, cu legitimația de membru NATO și UE în buzunar, a făcut din reunificare una dintre prioritățile sale. A și declarat-o spunând că aceasta ar trebui să fie noul proiect de țară al României. Fie el o idee bună sau rea, proiectul nu s-a închegat într-o strategie coerentă și nu a fost servit cum se cuvine din cauza lipsei de pricepere a inițiatorului său. Ca să nu mai vorbim că dezbinarea înăuntru și unirea în afară nu sunt două politici care să poată fi asociate.

În spatele discursului de fațadă, în anii 1990 (la debutul cărora URSS încă mai exista și nu se putea vorbi deja de o Moldovă independentă) temeliile unei posibile unificări au fost puse pe terenul educației, al mass media și al convergenței administrative. (Mulți români moldoveni au primit burse de studiu în România, un accent special punându-se pe pregătirea viitorilor lucrători în administrația de stat dar și în instituții nestatale de interes public.) În a doua parte a acestui deceniu și la începutul anilor 2000, s-au croit planuri vizând integrarea economică a celor două state, domeniile prioritare fiind infrastructura de comunicații (căi ferate și telefonie) sau cea energetică. (Implicarea Republicii Moldova ca acționar pe credit românesc la ridicarea unuia dintre gurpurile centralei nucleare de la Cernavodă, este un exemplu). Dacă din primul set de proiecte s-a făcut prea puțin, din cel de al doilea nu s-a făcut aproape nimic. Nu s-au promovat nici măcar politici pentru stimularea și sprijinirea investițiilor private românești în Moldova; în timp ce investițiile rusești se intensificau. Aceasta pentru ca, în a treia fază, după 2004, totul să se rezume la discursul și simbolistica politico-diplomatică; adică, practic la zero. De aici se pleacă acum. De la două state românești aproape de loc integrate. Două state separate de … aceeași limbă.

Dezbaterile ultimelor zile au cel puțin meritul de a pune problema în termeni clari și a împinge spre abordări argumentate. Ele au scos la iveală o contradicție ghicită dar nu chiar formal afirmată în societatea românească: aceea dintre unioniștii entuziaști și antiunioniștii fanatici. Cei dintâi au atât mintea cât și inima calde. Ei văd în unire un act determinant pentru măreția viitoare a destinului național românesc. Cei din urmă le au pe amândouă reci. Pentru ei importante sunt cheltuielile și disconfortul aduse de „unirea a două nevoi”, asociat cu complicațiile aferente administrării unei mari și problematici minorități rusofone, aduse de valul unirii. Este nevoie însă de lideri cu mintea rece și inima caldă.

Dilema este înșelătoare; iar asta pentru că este analizată prea târziu. Acum nu prea mai contează inițiativele românești. România va fi obligată să reacționeze față de ceea ce se petrece în afara controlului ei.

Să începem cu Republica Moldova însăși. În privința acesteia, ca de obicei, Occidentul a greșit atunci când i-a împărțit pe liderii moldavi în pro-europeni și pro-ruși. Greșeala este omenească; perseverarea în greșeală este diabolică. În realitate, elita post-sovietică a Republicii Moldova este formată din clanuri oligarhice corupte cu interese în UE și clanuri oligarhice corupte cu interese în Federația rusă. Nici unul dintre acestea nu este interesat în binele Moldovei; oricum un bine greu de definit în lipsa unei identități culturale și geo-politice clare a acestui spațiu. Pentru toți Moldova este doar un vehicul folositor spre a-i transporta la ținta dorită de fiecare grup de interese.

Deși de multă vreme acest lucru era clar sau ar fi trebuit să fie clar, nimeni în UE – inclusiv în România – nu a spus adevărul. S-a ajuns până acolo încât, pe fondul eșecului politicii de vecinătate estică a UE, Republica Moldova să fie prezentată ca fiind campionul integrării europene printre membrii Parteneriatului estic. Birocrația bruxelleză avea nevoie de un exemplu de elev recuperat și l-a găsit la Chișinău; după cum avea nevoie de codașul clasei, pe care l-a plasat la București. Rusia a folosit subtil dogma occidentală a luptei împotriva corupției spre a spulbera aparențele grijuliu întreținute cu privire la situația Moldovei transprutene și a arăta lumii că „regele moldav este gol”.

Pentru cetățenii moldoveni – ca și pentru cei români – corupția este sursa nedreptății sociale. Exacerbarea acestei nedreptăți a fost posibilă – cred ei, după ce „industria anticorupției” le-a spălat creierele – din cauza libertății. A libertății interne, numită democratică, și a celei externe, numită națională. Prin urmare, reabilitarea dreptății sociale, care a devenit prioritară, justifică abandonarea libertății. Pe plan intern, asta înseamnă dictatură; pe plan extern, dominație străină, adică renunțarea la suveranitate.

Orice alegeri libere vor conduce spre acest rezultat. Occidentul euro-atlantic (și în primul rând România) nu îl dorește întrucât asta ar însemna aducera Rusiei la granițele sale. Nici Rusia nu îl dorește pentru că aceasta ar avea drept consecință preluarea răspunderii pentru administrarea viesparului moldav, ceea ce îi aduce numai dureri de cap.

Moldova, observa geopolitologul american George Friedman, în epoca modernă a aparținut totdeauna cuiva. O vreme a aparținut României, o alta URSS. URSS a dispărut; România mai există. Eșecul statului moldav autodeterminat în 1991, demonstrează neviabilitatea lui. În aceste condiții pentru moldoveni – deopotrivă românofili sau rusofili, românofobi sau rusofobi, unioniști sau antiunioniști – unirea cu România apare a fi unica soluție de salvare. Nimeni altcineva nu poate fi obligat să îi ia în grijă pentru a le rezolva problemele existențiale. Cu fiecare zi care trece această percepție va deveni tot mai apăsătoare. După cum inspirat spunea domnul Dan Dungaciu, „România este tot ce îi mai rămâne Moldovei după ce i s-a luat totul.” Or, acum i s-a luat sau a pierdut totul.

În același timp, avansul Rusiei către Marea Neagră atât prin anexarea de jure a Crimeii cât și prin anexarea de facto a Abhaziei, cumulat cu adâncirea haosului în Ucraiana și cronicizarea crizei hinterlandului transnistrean al Odesei, impune Occidentului „anexarea” compensatorie a Moldovei, ca parte a unei noi arhitecturi de securitate esteuropene. Către asta împing și mișcările anticoloniale din statele Grupului de la Vișegrad. Pentru Occident (în special SUA) este urgentă consolidarea unui spațiu la est de est, respectiv inventarea unui alt Vișegrad la est de Vișegrad. Aceasta nu poate fi decât o uniune româno-moldavă. Occidentul nu își poate apropria Republica Moldova decât prin România; cel mai probabil, aruncând din nacelă în acest scop balastul transnistrean.

O Moldovă „staliniană” – adică una care ar include și Transnistria – ar fi greu de cedat de către Rusia și imposibil de digerat de România. În discuție rămâne deci Moldova „ștefaniană” sau ceea ce a mai rămas din ea. La o primă strigare Bugeacul ar rămâne în afara acestui aranjament dar tocmai el prezintă o importnață strategică esențială pentru Europa întrucât apără gurile Dunării. De aceea, un schimb teritorial al Transnistriei cu sudul Basarabiei istorice va face obiectul unei tranzacții geo-strategice ruso-euro-atlantice sau ruso-americane. Războiul propriu-zis este exclus întrucât nici un american sau vest-european nu este gata să moară pentru Ucraina iar, pe de altă parte, Rusia este mult mai utilă ca partener în lupta cu islamul politic sau ca putere de echilibrare a altor actori regionali și globali, decât ca inamic „legitim”.

Cum va reacționa Bucureștiul atunci când o mișcare unionistă la Chișinău, de astă dată susținută și propulsată în tandem de Rusia și de SUA (cu sau fără contribuția UE), va cere explicit unirea? Cine va putea spune „nu” la București? Iar de se va spune „da”, cine va ști și va putea gestiona consecințele acestei decizii? Nu mai puțin forma în care va avea loc o asemenea unire va fi un subiect extrem de delicat. Dacă se va opta pentru un stat unitar, costul economic și cel legat de integrarea minorităților naționale vor fi gigantice spre insuportabil. Dacă se va opta pentru o formulă federală, aceasta va pune în discuție așezarea constituțională a întregii Românii. Fi-va oare formula confederală, cel puțin pentru o perioadă de tranziție, o soluție teoretic optimă și în același timp fezabilă? Iată ceea ce trebuie să discutăm la București. Nu dacă ci cum.

Geaba îi ceartă politicienii români pe cei moldavi și le cer să facă reforme înainte de a primi ajutor. Clasa politică moldavă nu este capabilă și în poziția de a face reforme iar în lipsa ajutorului extern Moldova se va prăbuși cu totul în brațele românești ale unui Occident deopotrivă impotent și egoist. Singura reformă pe care liderii de la Chișinău sunt capabili să o facă și care poate da un minim de rezultate este unirea cu România. Pe aceasta o vor face dacă li se va plăti „comisionul” adecvat.

Iată termenii discuției și miza analizei. Bucureștiul trebuie să treacă imediat la negocierea condițiilor politice și financiare ale eventualei uniri, cu guvernele de la Moscova, Washington, Berlin, Paris, Roma și Londra. Trebuie să o facă, așa cum am mai spus, cu mintea rece și inima caldă. Precum și cu smerenia impusă de o turnură mai mult sau mai puțin așteptată a istoriei, care îi deschide perspectiva revenirii în familia jucătorilor strategici, precum și pe aceea a unui destin național readus sub semnul măreției.

Comments

Nacu Mihael Laurentiu Domnule Severin, chiar credeti ca avem politicieni capabili sa gestioneze un proiect de asemenea anvergura, care sa aiba minte si inima romaneasca?

Adrian Severin Avem. Mulți sunt la DNA. Cei care au rămas nu au anvergura necesară. De aceea au fost și lăsați să rămână. Vremurile își creează însă personalitățile de care au nevoie. Să sperăm că așa va fi și de această dată.

Nacu Mihael Laurentiu Domnu' Adrian Severin, va faceti ca nu stiti ce spuma scoate revolutia la suprafata...

George Halarescu Aspirația că România are capacitatea de a se uni cu R M este una optimist naivă. Avem mai multe lucruri care ne separă decât care să ne unească, circumstanțele internaționale sunt total nefavorabile. UE stă pe un butoi de pulbere, unirea R M cu România a fi un fitil aprins. Noi să negociem integrarea ? eu cred că este o glumă. Noi nu am avut puterea să le dăm un împrumut, trebuie să cerem permisiunea FMI sau cine mai știe a cui, integrarea economică este o utopie pentru că noi nu avem puterea să facem o autostradă în estul țării noastre. Gazoductul este un proiect sistat deși circumstanțe favorabile au existat să fim furnizori de gaze. Cât privește formula federală pentru România cred că s-ar alimenta tendințe separatiste și ne-am complica situația. Încă nu avem forța economică și nici cea politică și diplomatică să facem ceva.

Adrian Severin Dle Halarescu, nu schimbati ipoteza! Sa zicem ca sunteti prim ministrul Romaniei si vi se comunica faptul ca Rep Moldova este in faliment iar guvernul sau va cere unirea cu Romania, act sustinut prin manifestatii populare. SUA si UE, in intelegere cu Rusia, va cer sa acceptati propunerea. Ce faceti?

Mikael Tincu Credeti ca ne intreaba cineva?

George Halarescu Dle Adrian Severin admitem această ipoteză. Ar fi o naivitate să cred că pot să răspund, dar am să încerc. În aceste circumstanțe favorabile cred că primul lucru care trebuie făcut sunt: găsirea unei soluții pentru evitarea falimentului și garanții internaționale. Concomitent vor trebui organizate referendumuri în ambele țări pentru a se vedea dacă se dorește cu adevărat unirea, fără suport popular ... . Unirea ar trebui să se facă în baza unei foi de parcurs în care să fie clarificate problemele cu vecinii , legislația republicii Moldova și reorganizarea administrativ teritorială. Modificarea Constituției noastre ar trebui să prevadă doar faptul că a avut loc actul unirii și că aceasta este garantat. Foaia de parcurs trebuie să fie una clară, sprijinită și negociată cu UE. RM unită cu România este parte a UE, iar pentru această situație specială trebuie alocate fonduri speciale. Vor trebui organizate alegeri locale, iar autoritățile nou integrate vor avea nevoie suport și logistică de la București. Toate acestea vor trebui completate de un proces de investiții în infrastructură pentru a conecta regiunea și județele nou alipite la restul țării. În cadrul foii de parcurs vor trebui avute în vedere perioadele de trecere la valuta românească, schimbarea documentelor alocarea bugetelor, consolidarea granițelor de est, etc. Mă gândesc că problema Transnistriei este clarificată fie este parte a României, fie este vecină și i se recunoaște statutul. În acest caz am avea Rusia „vecină”. Răspunsul meu este unul spontan și nefundamentat, dar ce este interesant e următorul aspect : dacă această situație ar deveni reală noi nu cred că am ști cum să acționam organizat, să avem o strategie. Este adevărat că eu nu sunt premier, dar trebuie să recunosc că nu m-am gândit la unire, ci la faptul că circumstanțele actuale o face imposibilă iar adoptarea acestui deziderat bazat pe nostalgii și sentimentalisme este păguboasă în relația cu toți partenerii implict cu Rusia. PS. Promit că am să reflectez și la această perspectivă.

Adrian Severin George Halarescu ați și calificat circumstanțele ca fiind "favorabile". Favorabile cui? Unirii? Desigur. Dar ideea unirii nu vi se pare favorabilă României. Vedeți, despre aceste lucruri trebuie vorbit. Și mai ales Guvernul trebuie să se gândească la toate problemele menționate de dvs (și la altele), să le dea răspuns și să negocieze soluțiile. De aceea am scris ceea ce am scris. Ce dorim noi contează mai puțin. Ne vom confrunta cu o anumită situație și trebuie să ne pregătim spre a-i face față. Ea ne va pune în fața a nenumărate dificultăți. Cu înțelepciune vom putea transforma această sfidare într-o mare șansă. Sper ca discuția noastră să fie urmărită și să încurajeze factorii de decizie să se pună pe treabă.

Adrian Severin Mikael Tincu, dacă nu ne întreabă nimeni, trebuie să ne băgăm noi în vorbă. La mijloc este destinul nostru.

Veronica Dyv Ce-i in Moldova asta... fetele in Uniune....baietii in Rusia.

Serban Paunescu Ar trebui un referendum ca sa se afle si parerea populatiei din ambele tari.

Cap Compas Bine zis...bine scris...SARADA MOLDAVA!De la podurile de flori si micul trafic de frontiera la aspiratii mai substantiale.Din pacate Moldova trebuie mai intai sa se uneasca cu ea insasi sau sa se resemneze in fatalitatea ciuntirii teritoriale.O suprafata cat Dobrogea este ucraineana iar Transnistria nu a fost dincolo de NIstru niciodata a Moldovei a Basarabiei sau a Romaniei.Un Occident care nu este in stare sa gestioneze 1 milion de guri de hranit ale refugiatilor nu are acum grija noastra.Iar pentru multi dintre politicienii din Romania din pacate Moldova ramane doar o masa de manevra...cateva voturi in plus in campania electorala.Titi Dinca

Mikael Tincu De retinut 'Pentru cetățenii moldoveni – ca și pentru cei români – corupția este sursa nedreptății sociale. Exacerbarea acestei nedreptăți a fost posibilă – cred ei, după ce „industria anticorupției” le-a spălat creierele – din cauza libertății. A libertății interne, numită democratică, și a celei externe, numită națională. Prin urmare, reabilitarea dreptății sociale, care a devenit prioritară, justifică abandonarea libertății. Pe plan intern, asta înseamnă dictatură; pe plan extern, dominație străină, adică renunțarea la suveranitate.

George Valeriu Henciu Niciodată vreo dictatură nu a echilibrat societatea.

George Valeriu Henciu Iar corporațiile care defapt sunt cele care conduc ele fiind adevăratul "dictator" te fură legal. Din punct de vedre legal ele nu sunt corupte. Moral da. Și în primul rând să mai vorbim și de corupători nu numai de corupți. M-am plictisit de atâta corupție doar cu corupți și fără corupători. Corupătorii își vad bine merci de miliardele furate.



Daniel Constantin Foarte bun.. complet. As spune insa ca pentru a respecta total democratia si principiile ei, inainte de orice demers politic e nevoie de un referendum.. atat la noi cat si la ei. Macar de dragul democratiei sa respectam asta. Apoi as mai spune ca triada fortelor care au interese intr un fel sau altul in acea zona, SUA, Rusia si Uniunea Europeana, sa faca o treaba, cum se facea pe la 1900: o declaratie in scris prin care recunosc o eventuala unire, nu se vor amesteca in politica interna nici inainte si nici dupa unire, si ca niste eventuale granite vor fi respectate. Parca retraim sfarsitul primului razboi mondial.. cand in genunchi, rugam marile puteri sa nu ne bata prea tare. Raman la ideea mea... a existat un moment cand unirea era posibila.. avea sanse. Si ar fi fost o unire reala.. 1990. Ambele romanii ar fi avut un start comun.. pentru ca azi din pacate rep moldova e in urma cu vreo 20 de ani. O tara ca romania, sa trebuiasca sa aibe grija si de fratele mai mic, putin handicapat.. Si o romanie care va lua palme pentru orice se va intampla in zona rep moldova... si un alt MCV, si alte conditii pentru securizarea granitelor.. pfff.. nici nu vreau sa mi imaginez.

Henrieta Szabo pentru a performa intr-o problema atat de complexa, grava dar si delicata,Romania ar avea nevoie de oameni de stat , capabili sa faca diferenta pe masura realizarii unui deziderat maret ce vizeaza destinul national ,cat si perspectiva revenirii în familia jucătorilor strategici. Elita politica romaneasca a fost redusa la tacere sau plimbata pe culoarele tribunalului , astfel ca o strategie politica pentru un domeniu atat de important si sensibil care ar trebui sa fie facuta cu inteligenta si gandita cu " mintea rece si inima calda " nu prea pare sa fie la indemana actualei clase politice cufundata intr-o crasa mediocritata si aservita strainatatii

Stafia guvernatorului si mitul partidului celor multi

Fragmentarium Politic

Privind la zburdalnicia penala si dubiosenia politica a lui Liviu Dragnea, nu ai cum sa ramai impasibil. In timp ce liderii marcanti din echipa sau aliatii fostului premier Ponta sunt dupa gratii, in arest la domiciliu sau le-a venit randul, ca lui Gabriel Oprea, sa fie pusi pe tapetul DNA, condamnatului cu suspendare Liviu Dragnea ii merge bine mersi.

Dragnea a ajuns la sefia PSD in urma unui context despre care nu se poate spune ca nu a fost „lucrat”, atat in privinta plecarii lui Ponta, pentru care prezumptia de nevinovatie nu a functionat, cat si a venirii sale pe scaunul ramas gol, pentru care condamnarea, deci o vinovatie probata nu prezumata, nu a reprezentat un obstacol.

Multi il aureoleaza pe Liviu Dragnea cu infailibilitatea celui care stie sa-si creeze oportunitatea, cand aceasta lipseste, una din teoriile motivatoare ale vointei de putere. Unii vad in fostul membru PDL un mostenitor al sindromului basescianist de comandant de nava, ori a celui american de comandant sef, cu care vedem ca democratii si republicanii isi garnisesc discursurile in campania pentru alegerile prezidentiale.

Legat de stereotipul de comandant sef, care pare sa fi luat locul celui de comandant de nava, o gandire mai cauzala si mai determinista si-ar putea pune problema: domnule, nu cumva cineva isi bate joc de noi cu separatia puterilor?

In corolar, ca sa faca problema mai acuta si mai discutabila, ar putea sa vina si cu faptul ca Parlamentul polonez a trecut Parchetul si procurorii sub controlul direct al ministrului justitiei si cu afirmatia candidatei americane democrate Hillary Clinton ca daca va deveni presedinta il va propune pe Barack Obama la Curtea Suprema.

Niste enormitati, fara indoiala, din punct de vedere al unei altfel de „corectitudini politice”, privind functionarea puterilor statului. Sa ne imaginam, numai, ce s-ar fi intamplat cu independenta justitiei daca Basescu ar fi ajuns judecator la Curtea Constitutionala, dupa ce si-a incheiat mandatul de presedinte.

Nu spun ca separatia puterilor si independenta justitiei sunt bune sau rele, depinde de situatia din fiecare tara, de sistemul de multipartidism sau unipartidism, de rezultatele cu care acestea functioneaza. Ne putem forma o opinie, poate chiar o concluzie, daca analizam SUA si China, exemple clasice pentru cele doua tipuri de sisteme politice, dar si Rusia, unde dupa parerea mea exista cel mai nou si mai adaptat sistem politic.

Remarc insa ca multipartidismul occidental nu mai functioneaza cu rezultatele de altadata. Nu stiu daca multipartidismul si-a atins limitele istorice sau daca este vorba doar de absenta unor reforme politice intrasistem. Unipartidismul est-european a colapsat tocmai datorita nereformarii interne, spre deosebire de cel chinez, caruia nimeni nu-i poate nega vigoarea si ascendenta.

Ce reforme ar trebui sa sufere multipartidismul, pentru a redeveni performant? Ar fi de imbratisat un unipartidism reformat dupa modelul chinez? Sau s-ar putea vorbi de alternanta dintre multipartidism si unipartidism cu aceiasi naturalete cu care vorbim despre alternanta dintre putere si opozitie? Sunt intrebari care in noianul de crize au inceput sa-i framante pe ganditorii politici.

Alte cateva intrebari, de aceasta data specifice, ar trebui sa ne dea de gandit. A putut si va putea Liviu Dragnea sa obtina de unul singur pozitiile politice pe care le-a dorit sau le va dori, in continuare? Daca raspunsul este negativ, si cred ferm si fara demonstratie ca acesta este, urmatoarele intrebari ar fi care este pretul si cine il va plati? Va fi un pret personal sau de tara?

Vineri, continua dezbaterile ICCJ in dosarul Referendumul, in care presedintele PSD (cata dezonoare pentru aceasta functie, candva de mare vaza) a fost condamnat in prima instanta la un an de inchisoare cu suspendare. Nu cred ca va aduce vreun rezultat. Cel mai probabil va urma un nou termen, in asteptarea jucarii cartilor politice, legate, s-ar parea, de functia de premier. Nonpartizanatul tehnocrat ar fi devenit incomod, se spune pe surse. In episodul de azi vom afla mai degraba un indiciu politic decat juridic.

Deconcertanta este si nonsalanta cu care liderului cu cazier Liviu Dragnea i s-au deschis usile politico-diplomatice in recentul turneu extern, pentru patru zile la Ierusalim si pentru doua zile la Bruxelles. Un semn ca deznodamantul in dosarul juridic al presedintelui PSD nu ingrijoreaza cancelariile. Dimpotriva, numai unui om cu miza si cu viitor i se poate ingadui sa zaboveasca dincolo de praguri.

Am vazut chiar un titlu media, ca Dragnea ar fi dat lovitura de premier in turneu. Sa radem sau sa plangem? Daca Dragnea a invatat de la Basescu sa ceara sprijin dinafara, cu pretul vasalizarii si colonizarii tarii, care este limpede ca nu are cum sa fie concurat de niciun pret personal, nu prea miroase a bine.

Este Dragnea un lider mainstream, de status quo, care a agatat PSD la remorca sistemului Basescu, aka Iohannis? Iata ce spune seful social-democratilor despre initiativa lui Tariceanu privind justitia, de eliminare a sefului statului si ministrului justitiei din procesul de numire a sefilor parchetelor si Inaltei Curti: „Seamana cu ce se intentioneaza la legea alegerilor; avem rezerve.” In traducere Basescu: „Lasati procurorii sa vina la mine.” Inutil de comentat.

Oare cine i-a sugerat presedintelui PSD ideea de a boicota alegerile locale cu doua tururi, care ar spori polarizarea si fracturile din societate, cum s-a grabit sa-i transmita premierului Ciolos, dupa intalnirea pe care a avut-o cu presedintele Parlamentului European, Martin Schulz? Categoric, modificarea prin ordonanta de urgenta a legii alegerilor locale ar fi un abuz, dar nu raspunzi printr-o masura cu consecinte care ar putea fi chiar mai grave. Poate numai daca nu este un act dintr-o preparare de „oportunitate”.

Dubioasa este si atitudinea pe invers a lui Dragnea fata de birocratii de la Bruxelles, angoasati de o eventuala pierdere a locurilor de lux, de unde trag sforile pentru toata Europa. Comparativ cu leadershipurile central-europene, unele chiar si din vestul european, care canta prohodul birocratiei si supranationalismului din capitala UE, Dragnea este gata sa le faca respiratie gura la gura, de reanimare.

Socialistii europeni (PES), care, cu cateva exceptii, au fost dintotdeauna catusele din aur cu care capitalismul a tinut stanga ostatica, prin coruperea masiva a liderilor, i-au cerut presedintelui PSD sa organizeze in primavara, in Romania, un eveniment pompos denumit „Relansarea Europei”. Insiderii spun ca ar fi vorba de un fel de nunta aniversara, din cele care se fac dupa un anumit numar de ani de casatorie, prin care se reinnoiesc juramintele de dragoste. Un ritual prin care social-democratii romani se mai leaga cu inca o franghie de sistemul capitalist.

Mai greu de inteles cum brusc PSD nu mai are specialisti in campanii electorale, de-i ia pe cei oferiti de PES, dar ne cam dumirim cand aflam ca socialistii ii trimit cu tot cu mesaje de stanga, promovate la nivel european. Probabil ca Dragnea este fericit cu si de atentia care i se acorda, de invitarea la sedintele premierilor si sefilor de stat de stanga din Europa, totul, fireste, pentru ca PSD sa devina un model de social-democratie in regiune. Scepticii cred insa cu totul altceva, ca la pachet cu oferta socialista este si manipularea.

Ceea ce a promis la schimb PSD, „sa fie partidul celor multi”, se inscrie in linia traditionala. Mai crede insa cineva in mitul „partidului celor multi”? Cand alegerile nu mai sunt castigate de partidele cele mai mari, care au cam devenit ceva relativ, fluctuant? Cand intentiile de vot sunt atrase de strategiile care ies din carapacea unui partid, de partide care pot fi mici la numar, dar mari in programe ale interesului national, unitatii, independentei, suveranitatii, pe toate palierele, de la securitate, prosperitate si resurse, pana la pastrarea identitatii, traditiilor etnice, culturale, religioase? Cand dezvoltarea incepe cu conservarea?

Un om împotriva unui sistem teleghidat dela varii distanţe

Am fost solicitat să scriu câteva rânduri prin care să prezint acest volum al operei politice a domnului deputat Ion Stan, poate cel mai consistent şi fervent critic al coaliţiilor de putere din perioada 2005-2012 şi, în acelaşi timp, a preşedintelui României.

Traian Băsescu, figura absolut dominantă a scenei politice româneşti din deceniul decembrie 2004-decembrie 2014. Din acest considerent, istoria nu va putea să nu pună în lumina adevărului şi partea de luptă a omului politic de stânga, Ion Stan, împotriva unui sistem, o luptă în care a rămas singur, abandonat şi de partidul în care a crezut. (…)
Consecinţa politicilor antinaţionale şi a marilor trădări ale intereselor ţării, din ultimul sfert de veac, rezidă într-o realitate crudă, dureroasă şi greu de exprimat. Numeric, în această perioadă, românii sunt cel mai mare popor migrator, după valurile migraţiilor istorice din primul mileniu al erei noastre.
Angajat pe frontul politic al demascării corupţiei instituţionalizate, autorul declaraţiilor politice şi al interpelărilor parlamentare demască practicile mafiote din afacerile cu energie, ale Loteriei Române, din industria de apărare şi înzestrarea Armatei, resorturile ascunse din spatele Fondului „Proprietatea”, mafia drepturilor litigioase şi a retrocedărilor ilegale, corupţia mascată de contractele de consultanţă, punerea funcţiei publice în serviciul clientelei politice şi alte racile ale vieţii politice dominate de clanurile de putere transpartinice.

Astăzi ni s-a relevat ce intuiam ieri. Entităţi precum CIA, BND şi altele asemenea, unele din cealaltă emisferă, îşi caută ieşirea din iţele încurcate, ţesute în scandalurile de mare corupţie transnaţională, precum afacerile cu licenţele Microsoft, contractele cu EADS pentru securizarea frontierelor, achiziţii „second hand” dubioase, aferente sectorului securităţii şi apărării, din „stocul rece” al unor parteneri, concomitent cu sabotarea şi subminarea segmentelor competitive şi rentabile ale industriei de apărare româneşti (Cap. XVIII, „România, o ţară fără apărare”, Cap. IV, „Corupţia instituţionala a dictaturii portocalii”, Cap.XIX, „Sănătatea naţiunii între politică şi afaceri”). Mai mult, vedem şi cum companii dintre cele implicate au populat niveluri decizionale ale puterii cu beneficiari ai burselor şi sponsorizărilor acordate. O altă faţetă, cea academică a corupţiei.
Instituţii creditate în produsele unor institute de sondaje cu multă şi foarte multă încredere sunt percepute de simţul politic al deputatului Ion Stan în ipostazele lor mai puţin fericite (Cap. XV, „Biserica Ortodoxă Română şi politica”, Cap.II „Destructurarea şi polititizarea sistemului securităţii naţionale”, Cap.VIII”Controlul parlamentar asupra sectorului de securitate - o garanţie necesară pentru consolidarea democraţiei şi a statului de drept”, Cap. XI „Depolitizarea serviciilor de informaţii - un deziderat îndepărtat”).

Un capitol al volumului (Cap. V „Marea dosariadă: Influenţa politică se negociază prin controlul dosarelor securităţii şi ale fostei nomenclaturi comuniste”) este rezervat celei de-a doua „dosariade”, deschisă de Trăian Băsescu nu din nevoia de adevăr, ci ca miză politică şi campanie de imagine. Inducerea Arhivelor Securităţii în jocurile politice nu este specific caracterelor puternice şi nici ceva onorabil între gentlemeni. Prima „dosariadă” a fost aruncată pe piaţa diversiunilor politice de către Virgil Măgureanu. Paradoxul, dar şi ridicolul celor două „dosariade” constau tocmai în incompatibilitatea iniţiatorilor cu identificarea şi definirea scopurilor oneste ale unor astfel de întreprinderi.
Cele 11 luări de poziţie ale deputatului Ion Stan în chestiunea dosarelor securităţii, incluse în acest volum, se bazează pe o intimă cunoaştere a mizelor ascunse ale unei venale coterii politice, la care au achiesat, fără excepţii notabile, toate partidele.
Puţini au fost, însă, cei care cunoşteau că replici electronice ale dosarelor care contau „au zburat” către antipozii politicii mondiale, din chiar primele zile ale lunii ianurie 1990. Scandalurile interne din România în chestiunea dosarelor serveau foarte bine acoperirii adevăratelor mize.
Încă de la debutul activităţii sale parlamentare, Ion Stan a făcut parte din “Comisia comună permanenta a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii” (preşedinte 2001-2004; secretar 2005-2008 şi vicepreşedinte 2009-2012). În această ipostază a acţionat pentru implementarea efectivă a unui sistem de supreveghere şi control democratic asupra sectorului de securitate, fiindu-i cunoscute punctele de vedere independente în raport cu interesele liderilor propriului partid, care nu i-au susţinut iniţiativele legislative complete de reformare instituţional-juridică a domeniului securităţii naţionale şi al activităţii serviciilor de informaţii.

Menţionăm că iniţiativele legislative ale deputatului Ion Stan, agreate de comisii parlamentare omoloage străine din Germania, Marea Britanie şi Italia, au întâmpinat rezerve şi opoziţie, atât în Partidul Social Democrat, cât şi din partea unor grupuri de interese din sistemul de securitate, care s-au dorit libere de constrângerile legislative, considerându-se deasupra legii. În legatură cu piedicile puse adoptării unei legi privind regimul interceptării comunicaţiilor şi protecţia drepturilor persoanei în cadrul procedurilor intrusive de obţinere a informaţiilor, deputatul Ion Stan declara: “(…) anumite centre de putere doresc menţinerea situaţiei actuale, adică folosirea interceptărilor în lupta politică; anumite autorităţi ale statului nu ar mai putea folosi interceptările după bunul lor plac; unele societăţi private de securitate ar fi si ele incomodate; nu se doreşte nici controlul concret şi permanent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Toate aceste presiuni au făcut ca şi presa să prezinte distorsionat iniţiativa legislativă.” (Ziarul “Realitatea”, 27.07.2005 )
În calitate de parte în “comisia tripartită” – Parlament, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Serviciul Român de Informaţii -, având certificat de acces la informaţii strict secrete de importanţă deosebită, s-a aflat în situaţii delicate şi, în acelaşi timp, ingrate. Ce se putea şi trebuia spus public nu a ezitat să o facă. Avem ca dovada presa din perioada celei de-a doua mari dosariade, deschisă în anul 2005.

Declaraţiile politice şi interpelările parlamentare, declaraţiile şi conferinţele de presă, interviurile şi alocuţiunile deputatului Ion Stan au fost pregătite, într-o primă intenţie de publicare, în anul 2007, sub titlul “Idealuri social democrate”. Din nejustificată modestie şi pentru a nu deranja vanităţile unor colegi din staff-ul partidului, mai puţin combativi, săraci în idei, dar concesivi şi oportunişti în raporturile cu sfera puterii, unii chiar bănuiţi de trădarea idealurilor social democrate, deşi se aflau în conducerea Partidului Social-Democrat, proiectul editorial a fost abandonat.

În anii ce au urmat, societatea românească a continuat să cunoască traume politice profunde, fiind continuu ameninţate şi grav periclitate valorile constituţionale supreme, context în care atitudinea politică a deputatului Ion Stan a evoluat şi s-a radicalizat, pe măsura abuzurilor puterii împotriva cetăţenilor şi a fundamentelor constituţionale ale statului român.

În faţa evidenţei faptelor puterii, având un puternic suport în informaţii secrete de primă mână, pe care, însă, nu le-a compromis, fiind, de altfel, principalul iniţiator şi autor al “Legii privind protecţia informaţiilor clasificate”(2002), deputatul Ion Stan a cuantificat acte de guvernământ, atitudini, gesturi şi comportamente politice ca având caracter antinaţional, susţinând cu argumente punerea sub acuzaţia de trădare, respectiv înaltă trădare, a potenţialilor vinovaţi.
Aşa s-a ajuns ca cea de-a doua parte a operei politice să impună şi titlul adecvat “Idealuri social democrate versus trădare naţională”.
În prezent, autorul scrierilor politice “Idealuri social democrate versus trădare naţională” are calitatea de inculpat într-un proces aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind judecat în stare de libertate. Camera Deputaţilor, în configuraţia rezultată după alegerile din decembrie2012, arespins cererea de încuviinţare a arestării preventive.
Nu am putea omite din prezentarea acestui volum faptul că deputatul Ion Stan a constituit un interes special, atât pentru ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, Mark Gitenstein, cât pentru ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în România, Martin Harris. Ambii agenţi diplomatici au ignorat prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, 18 aprilie 1961 (ratificată de România prin Decretul nr. 566/1968, publicată în B.Of. nr. 89/8.07.1968), făcând referiri publice cu caracter de imixtiune şi influenţă asupra voinţei autorităţii reprezentative supreme a poporului român, sugerând Camerei Deputaţilor să voteze încuviinţarea arestării preventive a deputatului Ion Stan. Mai mult chiar, Mark Gitenstein s-a deplasat personal, în acest scop, la preşedintele Camerei Deputaţilor, în chiar ziua şi momentul dezbaterii cererii de încuviinţare a arestării preventive. Aceste imixtiuni au fost aduse la cunoştinta tuturor reprezentanţelor diplomatice ale statelor membre al Uniunii Europene la Bucureşti.

Raţiunile unui astfel de interes puteau fi, oare, cei 30.000 lei avansaţi de Departamentul Naţional Anticorupţie agentului provocator, în scopul regizării unui flagrant, care nu a avut loc?!

Evident că nu! Raţiunile trebuie căutate în strigenţa necesităţii ca deputatul Ion Stan să fie redus la tăcere, deoarece prin declaraţiile sale politice a deranjat caracatiţa corupţiei transnaţionale, ale cărei tentacule sufocă România. Corupţie transnaţională în care, aproape fără excepţie, unii dintre ambasadorii acredidaţi la Bucureşti au avut roluri ambivalente. Au susţinut combaterea corupţilor „non...” şi au promovat interesele corupătorilor „made in....”.
Aşa de exemplu, vehemenţa cu care fostul ambasador al SUA la Bucureşti Michael Guest ataca Guvernul României pentru ineficienţa combaterii corupţiei s-a risipit, precum râul într-un deşert, imediat ce premierul Adrian Năstase a participat oficial la inaugurarea filialelor din România a unei reţele multinaţionale de distribuţie a medicamentelor şi prestări servicii medicale. Ghinionist, sau dimpotrivă, viitorul va decide, deputatul Ion Stan, peste un numar de ani, avea să iniţieze un ciclu de cinci declaraţii, prin care demasca fraudarea fondurilor pentru sănătate. Întâmplător sau nu, agentul provocator utilizat pentru înscenarea flagrantului în care se planificase a fi prins deputatul Ion Stan era, la rândul său, un mare evazonist al pieţei medicamentelor.

Deputatul Ion Stan nu ar putea fi bănuit de faptul că ar fi sancţionat doar ingerinţele Vestului în balanţa politicii româneşti. Dânsul a făcut o declaraţie foarte critică, demascatoare a interferenţelor mafiei ruse în viaţa politică: “O mână de oligarhi, ale căror interese economico-financiare sunt dependente de ofensiva mafiei ruse asupra Europei, exercită puterea reală în România. Această oligarhie acţionează ca un guvern din umbră, cel real, alternativa criminalităţii organizate a vieţii politice democratice, sufocată de tumoarea malignă a corupţiei, stăpână în cancelariile de la Bucureşti”.

Preşedinţii partidului l-au încurajat şi susţinut în toate manifestările de opoziţie politică parlamentară. Chiar şi Victor Ponta, dar numai până la un punct. Punctul în care unei companii puternice, urmare a declaraţiilor politice ale deputatului, i-a fost dejucată, de către ministerul de resort, trucarea unei licitaţii. Compania respectivă lucra în subsidiaritate cu un mare concern internaţional de pe piaţa industriei de apărare, al cărei avocat şi lobbyist a fost (mai era?!) ambasadorul Statelor Unite ale Americii în România. Compania s-a arătat extrem de generoasă faţă de incomodul deputat, ultimul preţ avansat pentru cumpărarea tăcerii fiind de 2 milioane de euro, în cont bancar extern. Nu au nimerit omul. Ambasadorul american a dorit să cunoască incoruptibilul. A fost refuzat. Acesta a fost momentul în care Victor Ponta l-a predat pe Ion Stan.
Mai puţin se cunoaşte că omul politic Ion Stan a fost şi o voce critică distinctă şi incomodă în interiorul propriului partid, deşi timp de 17 ani a fost preşedintele filialei judeţene Dâmboviţa a Partidului Social Democrat. Spiritul său critic a fost acceptat, până când partidul a fost acaparat de o uniune familială prinsă în reţeaua toxică a unor dependenţe transpartinice şi transnaţionale, inclusiv economice. Din momentul respectiv, “erezia” nu i-a mai fost tolerată, fiind condamnat la moarte politică.
După reţinerea ilegală, prin violarea imunităţii parlamentare, anchetatorii i-au făcut lui Ion Stan aluzii la o sesiune prelungită de colaborare, vreo doi ani şi jumătate (aluzie cumva la condamnarea deja stabilită!) pentru a-i ajuta la instrumentarea cauzelor privindu-i pe fostul şi actualul preşedinte al Consiliului judeţean, pe ministrul Rovana Plumb şi, nu în ultimul rând, pe liderul social-democraţilor, premierul Victor Ponta. Deputatul Ion Stan le-a replicat că pot avea destulă treabă serioasă de făcut, dacă s-ar sesiza din oficiu în legătură cu cele semnalate prin declaraţiile politice şi interpelările parlamentare, accesibile oricui. Anchetatorii i-au spus că nu pot intra pe acele piste, fiindcă se ard.
Fapt fără precedent, cazul deputatului Ion Stan a fost invocat, în mod repetat, şi subliniat în câteva conferinţe şi declaraţii de presă ale preşedintelui Traian Băsescu, ca o “problemă de stat”, de care ar depinde poziţia Uniunii Europene faţă de România.

Nu putem să nu observăm strădaniile, demne de o cauză mai bună, pe care puterea, deranjată de dezvăluirile incomode ale deputatului care a refuzat să dea curs invitaţiilor lui Traian Băsescu, să se întâlnească la Palatul Cotroceni, le-a făcut pentru a nu se mai face publicitate în jurul acestui caz. Exceptând publicaţia online cotidianul.ro si o emisiune TV Antena 3, “Punctul de întâlnire”, realizată de Radu Tudor cu avocatul Doru Viorel Ursu, întreaga presă a ocolit subiectul foarte fierbinte şi extrem de incomod al “cazului Ion Stan”, după cum la şedinţele de judecată a procesului ce i-a fost intentat, în afară de gazetarul Cornel Nistorescu, suplinit în absenţă de veteranul Cotidianului, consecventul întru adevăr şi dreptate, Lucian Gheorghiu, nimeni nu s-a arătat interesat ce probe se aduc în faţa instanţei, cu ce argumente operează acuzarea şi câtă atenţie şi valoare se acordă apărării şi echităţii procesului.

Cine este în cunoştinţă de cauză în legătură cu felul în care s-a desfăşurat instrucţia penală şi constată cum şi cu cât respect faţă de principiul caracterului public al justiţiei s-a realizat o parte din cercetarea judecătorească a faptelor imputate, dacă este jurist, nu poate să nu-şi reamintească de teoriile raţiunii politice ale “dreptului socialist”, studiate în primul an al Facultăţii de Ştiinţe Juridice. Conform respectivelor teorii, categoriile juridice “drept” şi “justiţie”, “adevăr” şi “dreptate” pot fi convergente, iar justiţia independentă, numai în măsura în care interesele grupului care deţine puterea politică sunt, în acest fel, protejate. Când interesele grupului politic dominant sunt ameninţate de lege, legea se schimbă, ori se reinterpretează peste litera şi spiritul ei, sau, pur şi simplu, este ignorată.

Unora dintre mâinile lungi şi secrete întinse peste Justiţie li s-a cerut să devină inerte, fiindcă din cauza prea multor şi obstinante “inabilităţi” (un eufemism pentru brutalitatea impunerii comenzilor politice) s-au compromis şi s-ar putea să fie demascate public. Dacă vom credita “informaţiile de presă”, cu certe izvoare în “zone strict rezervate”, asemenea mâini palmează probele până şi la cea mai înaltă instanţă.

Am la îndemână o pildă. Una cu valoare nu numai de avertisment, dar şi de “studiu de caz” asupra independenţei justiţiei în România postdecembristă. Circumstanţele sale speciale nu-mi permit să-l prezint decât generic. Într-un Ajun de Crăciun, un fost condamnat la un sfert de veac de închisoare aude clinchetul insistent şi repetat al soneriei apartamentului. S-a uitat prin vizor şi s-a şocat. Dincolo de uşă era judecătorul care l-a condamnat, fără să fi fost administrată vreo probă! I-a deschis şi l-a poftit să intre. De ce a venit judecătorul? Să-şi ceară iertare, deoarece povara marii nedreptăţi săvârşite, sub imperiul comenzii politice şi al ordinului, îl apăsa şi nu-i mai lăsa clipă de linişte. Victima l-a înţeles. Judecătorul a mai insistat ca şi soţia sa să primească, direct de la victimă, confirmarea dezlegării de păcat, căci acesta li se pare ca un blestem asupra întregii familii. Victima a fost, iarăşi, generoasă. Judecătorul, ceva mai împăcat sufleteşte, a mai trăit cât să-şi rânduiască trecerea Styxului. A fost chemat şi el la judecată. La judecata Tatălui Ceresc.

(Fragment din textul ”Un om împotriva sistemului”, publicat pe post de prefaţă la volumul ”Idealuri social democrate versus trădarea naţională”, Editura Semne, 2015)

Aurel I. Rogojan

Țara lu' doi lei

 Zoom

În Pipera, într-o clădire din metal și sticlă unde nu se poate deschide nici un geam, cu temperatura controlată eficient prin intermediul unui foarte modern sistem de încălzire/aerisire, la un birou înghesuit, o tânără din clasa de mijloc a României procesează de 12 ore facturile din Benelux ale unuia dintre cei mai mari producători auto ai lumii. La nici un metru distanță, la un alt birou înghesuit, un alt membru al clasei de mijloc lucrează la facturile din Italia ale aceluiași producător de automobile. Ar trebui să fie câte doi sau chiar trei în echipă, pentru fiecare țară, dar e greu să găsești pe piața muncii din România atâția tineri calificați, care să nu dea peste cap bugetele de miliarde ale industriei auto.

Cei doi lucrează pentru un salariu atractiv, fac parte dintr-o companie multinațională cu o solidă cultură organizațională. Și, pentru că sunt capabili, au putere de muncă și sunt dispuși să nu țină cont de legislația muncii din România, lucrând gratis peste program doar pentru a-și îndeplini norma zilnică mult exagerată, sunt răsplătiți regește, cu salarii aflate undeva în jurul a 2.000-2.500 de lei lunar. Cu îngăduință, puțin peste 500 de euro, în cel mai fericit caz.

Atunci când marele producător auto

a decis să-și externalizeze parte din serviciile de contabilitate din mai multe țări europene către o companie americană cu birouri în România, a concediat, numai în Benelux, douăzeci de contabili plătiți cu peste 3.000 de euro lunar. Locul lor a fost luat, teoretic, de trei români plătiți, împreună, cu 1.500 de euro. Teoretic doar, pentru că practic nu au fost găsiți niciodată trei români care să aibă cunoștințe de contabilitate primară, să vorbească trei limbi străine și să se priceapă la soft-urile contabile de parcă asta ar fi făcut toată viața. Dar nu-i nimic, merge și așa. Dacă nu s-au găsit trei oameni, măcar doi. Dacă nici doi, în definitiv de ce n-ar face un singur om, plătit cu 500 de euro, munca a douăzeci de oameni plătiți, în vremurile bune, cu câte 3.000 de euro? Economia e și mai mare, firma prosperă, iar la finalul de an va putea oferi un pahar de apă gratuit în plus angajaților săi, adevărata clasă de mijloc a României.

Acolo, în Pipera, în din ce în ce mai marele

cartier de birouri din nordul Bucureștiului, mii de oameni de toate vârstele fac, pe bani foarte puțini, munca a sute de mii de proaspeți șomeri din Europa de Vest sau chiar din America. Normele lor de muncă sunt mult mai mari decât cele din țara de origine a firmei care și-a externalizat anumite servicii, salariile mult mai mici, sindicatele sunt inexistente, iar orele suplimentare nu se plătesc decât la început. După două-trei luni, supraveghetorul expat te ia deoparte și-ţi explică, zâmbind, că nu se mai poate vorbi despre plata orelor suplimentare. Tu, în general, ești o persoană bună, plină de bunăvoință, dar îți lipsește eficiența. Practic, n-ai cultura muncii, fiind victima sistemului educațional românesc. Așa că, de fapt, orele alea suplimentare n-ar trebui să existe, pentru că ai o normă, iar aia trebuie să fie realizată într-un timp dat, fără ore suplimentare. Așa că, la muncă! Şi spune mersi că ai privilegiul de a munci ca o vită de jug pentru o multinațională atât de bine organizată, atât de solid așezată pe bazele ei corporatiste, unde omul este prețuit la justa lui valoare.

Mitul corporatistului care mișcă economia

ar trebui să se spulbere în fiecare noapte când vezi cohorte de zombi obosiți cum se târâie spre case în metrourile luminate palid de niște neoane care funcționează din două-n două. Și nu doar metrouri, căci tinerii corporatiști apreciați la justa lor valoare s-au răspândit în întreaga țară, în orașele mari, dar nu neapărat și scumpe în care firmele specializate în prestarea de servicii externalizate și-au ridicat clădirile de birouri. La nivel personal, poate, pentru zecile de mii de tineri care slugăresc pe bani puțini pentru multinaționale, sumele câștigate la vârste de până-n 30-35 de ani reprezintă ceva. În definitiv, câștigă mult mai bine decât un profesor sau un medic care nu acceptă plicuri de la pacienți. Dar câștigă, cei mai mulți, cu greu, salariul mediu pe economie, poate ceva mai mult, doar că e ambalat frumos și, câteodată, de-a dreptul atrăgător.

Realitatea ne spune că, în România,

doar 4% din angajați câștigă peste 5.000 de lei lunar. Brut. Adică nici măcar 200.000 de români nu ajung să câștige, lunar, o sumă decentă, în jurul a 1.000 de euro brut. Iar dintre acești nici măcar 200.000 de oameni, 116.000 sunt în București.

30% din angajații din România câștigă, însă, doar salariul minim, indiferent dacă lucrează la stat sau în mediul privat. 50% câștigă salarii situate între cel minim și cel mediu. Iar în octombrie 2015, salariul mediu brut era de doar 2.594 de lei, ceea ce însemna 1.871 de lei net.

Atunci când ministrul Finanțelor, Anca Dragu,

a sfidat contribuabilii, spunându-le că ar trebui să lucreze pe doi lei ca să fie competitivi cu sclavii moderni din India sau Brazilia, n-avusese nici măcar bunul-simț să se uite pe cifre. Căci dacă ar fi făcut-o, ar fi realizat că românii muncesc deja pe doi lei. Atunci când 80% din angajați nu câștigă nici măcar 400 de euro net lunar, nu se poate spune că românii ar fi o mână de lucru scumpă. Desigur, nu sunt nici atât de ieftini pe cât și-ar dori multinaționalele duios alintate cu numele de “investitori străini”, de dragul cărora guvernele României sunt capabile de sacrificii enorme. Prea umblăm și noi cu nasul pe sus, prea ținem la preț. Poate, ca să fie toată lumea fericită și ca doamna Dragu să-și schimbe în bine părerea pe care o are despre pretențioșii de români, n-ar fi rău să mai coborâm ștacheta. În definitiv, până acum un secol și ceva era plină lumea de oameni care munceau fără a fi plătiți, primind doar ceva de mâncare în fiecare zi. Ce ne-o fi trebuind mai mult?

Patrick André de Hillerin