Anunţ publicitar al Statului Român in ziarele mari ale lumii:

Cine a putut, ştiut şi vrut a plecat.

Avem nevoie de ajutor!
Plătim la nivelul pieţei.
Preferăm vorbitori de Româna!

______________________________


poante § intelart § cafeneaua
© 2005
cel mai vechi blog peromaneste

25.6.07

Dizidenta romana
...printre primele privatizari reusite



Daca spunem ca Securitatea lui Ceausescu a fost printre primele privatizari reusite in Romania post-decembrista nu vom surprinde pe cineva. Daca spunem ca dizidenta in Romania a fost printre primele privatizari reusite ni se va cere socoteala si socoteala vom da.

Intreaba omul ales la intamplare despre dizidentii romani din timpul "Epocii de aur" si probabil vei afla de Cornea, Plesu, Liiceanu, Dinescu, Brucan, Scrisoarea celor 6, Goma si ale cateva nume. Nu vei auzi insa de cei multi care s-au sfarsit la mainile Securitatii si Militiei. De ce? Pentru ca nimeni n-a vorbit pentru ei, in timp ce multi din cei "populari"-zati au stat in functii si si-au "tras" foloase din dizidente pentru care n-au platit mai nimic in comparatie cu primii.

Spun unii acum ca dizidentii populari-zati nu faceau decat jocul vreunei puteri sau alta si actionau sub acoperire. Nu putem merge atat de departe, ci ne vom intreba de ce nu se stie mai mult despre cei care au pierit la mana Securitatii? Pentru ca dizidenta unora ca Plesu, Liiceanu sau Dinescu paleste in comparatie in vreo comparatie sau alta? Pentru ca s-a avut in vedere o continuitate a actorilor ce recitau noua versiune oficiala? Pentru ca era vorba de bani pentru unii si "ciocul mic si joc de glezne" ca o iei peste cap pentru urmasii celorlalti?

Pentru cei care se intreaba de sursa acestui articol, cititi in ziarul Cotidianul din 26 iunie despre Cazul „Panoul“: Securitatea contra unui pusti de 17 ani

Extrase din articol:

In toamna anului 1981, Mugurel [un tanar de 17 ani, elev foarte bun la invatatura la un liceu de frunte, la timpul acela] a scris lozinci anticomuniste pe zidurile Consiliului Popular Judetean si ale viitoarei Case de Cultura a Sindicatelor. „Vrem libertate“, „Ne-am saturat de lipsuri“, „Vrem renasterea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din Romania“, „Vrem democratie“. [...] Mugurel a fost prins in flagrant delict, in noaptea de 17 spre 18 octombrie a aceluiasi an, in timp ce scria din nou pe ziduri. „In noaptea respectiva l-au tinut la Securitate. Dimineata au venit si acasa. Eu n-am stiut unde e baiatul, dar ei au actionat imediat, baiatul era la ei si ei au venit acasa si au controlat tot, toate cartile le-au desfacut. Peste tot, tot, tot, tot... absolut tot. Au vrut probabil sa vada daca nu are alte inscrisuri sau legaturi cu altcineva. M-au luat si pe mine cu masina la ei la Securitate si am fost anchetata si eu atunci o data cu baiatul“, isi aminteste printre lacrimi Rodica Uncescu, mama baiatului.[...] Treptat, starea sanatatii sale a inceput sa se inrautateasca, ii spunea mamei ca nu se mai simte bine, ca il doare capul. Baiatul nu voia sa povesteasca nimic despre ce se intimpla la Securitate. Marturisea doar ca nu intelege de ce mai este convocat si spunea mereu ca, desi refuza si nu consuma niciodata acasa, este obligat de ofiterii de Securitate sa bea o cafea. „De fiecare data era servit cu cafea. Eu acasa nu-i dadeam cafea, la 17 ani cit avea nu era vorba sa bea cafea. Starea sanatatii lui s-a schimbat. Devenise si cu fata altfel. Incercam sa vad ce faceau cu el. «Mama, nu pot sa-ti spun», asa-zicea. Il enerva numai simplul fapt ca il intrebam. Daca imi dadeam seama ce se intimpla ii spuneam sa nu mai bea cafea“, ofteaza mama lui Mugurel.





Da click aici ca sa vezi totul!

2 comentarii:

Anonim spunea...

Intr-adevar, tipi ca Goma sau/si Calciu au fost adevarati lideri ai miscarii de dizidenta.
Cei care se auto-proclama dintre fosti dizidenti/grupul mentionat la care se poate adauga si Tokes/ s-au manifestat abia cand niscaiva servicii, sau poate simtul lor olfactiv pe seama vantului ce bantuia dela mijlocul lui '80, le-au dat de veste ca era momentul sa iasa in fata si sa faca ceva zgomot.
O fi si asta vreo dizidenta sau mai degraba ceva coregrafii de opereta pentru ce urma sa vina mult mai vartos.
Cum se puteau numi dizidenti tipi cu pozitie sociala si chiar materiala privilegiata relativ la grosul lumpenproletariatului.
Mi se pare totul de un oportunism obscen si indecent vis-a-vis de oamenii care si-au riscat si chiar sacrificat viata pentru un ideal.
Cameleonismul funciar si fatarnicia acestor impostori in rolul de lideri de opinie se poate in mod manifest observa dupa modul in care il tamaiaza pe intaistatatorul ales al tarii.
Mai e mult pana departe?!

Anonim spunea...

„In literatura las o portita de salvare“. Interviu cu Bujor NEDELCOVICI

Ovidiu SIMONCA

Bujor Nedelcovici si-a lansat la Bookfest al patrulea volum din Opere complete (Somnul vamesului), serie oferita cititorilor de Editura Allfa. Bujor Nedelcovici a fost romancierul pe care Ceausescu il criticase personal, in Conferinta PCR de la Mangalia, din 1983. Tot Bujor Nedelcovici este scriitorul care a declansat un mic seism dupa ce prezentase dosarul sau de Securitate in volumul Un tigru de hirtie. Eu, Nica si Securitatea – Editura All, 2003. Ce fel de scriitor este Bujor Nedelcovici? Si de ce i s-a dus buhul ca nu iarta nimic, ca e necrutator cu prietenii? in iulie, Bujor Nedelcovici este invitat de Fundatia Academia Civica la Scoala de Vara de la Sighet, unde va vorbi despre dosarul sau de la Securitate de urmarire informativa si despre cum influenteaza trecutul actiunile noastre din prezent. Acute subiecte si intrebari pentru a-l invita pe Bujor Nedelcovici in redactia revistei Observator cultural, loc unde am realizat interviul.

Ceausescu a criticat, in 1983, la conferinta de la Mangalia, un film al lui Dan Pita, Faleze de nisip, facut dupa un roman scris de dvs. – Zile de nisip. As vrea sa va reamintiti acel moment. Unde erati atunci, cum ati aflat de acea critica?
Filmul avusese premiera in urma cu doi ani. A ramas pe ecrane trei sau patru zile. Cind am vazut afisul, la Scala, mi-am zis ca merita sa traiesc in Romania. Eu tocmai ma intorsesem de la fratele meu din Elvetia. Am fost foarte bucuros ca, dupa multe eforturi si multe luni de asteptare, vedeam, in sfirsit, filmul. Numai ca, dupa trei sau patru zile, filmul a fost retras, afisele au disparut. Am fost socat. Nimeni nu stia de ce a fost retras filmul; am facut memorii, insa nimeni nu mi-a dat nici un raspuns. Conferinta de la Mangalia m-a lamurit: Ceausescu, personal, interzisese filmul. Ceausescu vedea filmele romanesti. De altfel, marii dictatori intotdeauna au gasit o defulare in cinematografie. Si Stalin, si Hitler vedeau filme.

De ce a criticat Ceausescu un film facut cu doi ani inainte de cuvintarea de la Mangalia?
Pastrez ziarul Scinteia, unde a fost publicata fotografia lui Ceausescu si cuvintarea in care zicea ca a vazut un film in care era vorba despre un muncitor. El pretindea ca se intilnea cu mii de tineri, dar niciodata n-a vazut un muncitor care sa savirseasca o crima, cum era in filmul Faleze de nisip. Ceausescu trasa sarcini: sa intervina Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, Comitetul Central ori de cite ori se observa abateri de la linia partidului. Cuvintarea lui Ceausescu din 1983 a fost o cotitura; scenariile au fost reverificate. Doi redactori din Casa de filme au fost dati afara, directorul Marin Teodorescu a fost concediat. Ceausescu n-a admis ca un muncitor sa ucida Puterea.

Ce era atit de socant in film? Un tinar era acuzat pe nedrept de Militie ca ar fi savirsit un furt. De ce credeti ca povestea il deranja pe Ceausescu?
Ceausescu a intuit nu povestea in sine, ci simbolul. Un muncitor se revolta impotriva unui doctor, care reprezenta puterea, si care il acuza pe nedrept de furt. Acel muncitor il ucide pe doctor. Ucide puterea. Ceausescu n-a admis ca un reprezentant al clasei muncitoare sa omoare un reprezentant al puterii politice.

Ati avut intuitia prabusirii sistemului, rasturnat de tineri, de muncitori?
Nu. Atunci nu ma gindeam ca se va prabusi sistemul comunist. Dar am avut satisfactia unei mici profetii.

Ce s-a intimplat cu dvs. a doua zi dupa ce Ceausescu a criticat un film facut dupa un roman scris de dvs.?
Cind Ceausescu a criticat filmul, eu eram la 2 Mai cu mai multi prieteni scriitori, printre care si Mircea Iorgulescu. Nu am avut o presiune imediata. Dar mi-a fost frica: primul om in stat critica un film dupa un roman scris de mine. Cind mi-a vazut dosarul de la CNSAS, dosarul DUI de urmarire informativa, am descoperit ca se declansase un sistem diabolic de urmarire si supraveghere.

Unde lucrati in 1983?
Nu lucram nicaieri. Eram liber profesionist si imi scriam cartile. Fusesem ales secretarul Sectiei de Proza de la Asociatia Scriitorilor. Un amanunt interesant: acum citiva ani, dupa 1989, am fost invitat la un festival literar la Mangalia si am intrat in sala unde Ceausescu tinuse acel discurs. Sala – dintr-o biata casa de cultura – reprezenta pentru mine sanctuarul puterii absolute. M-am urcat pe scena, acolo unde statuse Ceausescu. Si am povestit spectatorilor invitati la festival ca Ceausescu ma condamnase pentru un delict de opinie. A fost o revansa a istoriei sa vorbesc in aceeasi sala unde fusesem criticat...


Sa scriu o carte in deplina libertate

Stiu ca ati publicat un roman in Franta. E vorba de Al doilea mesager. L-ati publicat mai intii in Franta pentru ca nu mai puteati publica la Bucuresti?
in 1982, incepusem sa scriu o carte in deplina libertate. Mi-am propus sa nu tin cu tot dinadinsul sa public romanul. in acele vremuri, daca doreai sa publici functiona o cenzura interioara. Eu mi-am propus sa scriu o carte in deplina libertate.

I-ati spus cuiva dintre prietenii dvs. ca vreti sa scrieti o carte in deplina libertate?
De ce trebuia sa fac marturisiri publice? Dupa ce am terminat cartea, am rugat mai multi prieteni s-o citeasca. Unul mi-a spus: Nu ti-ai luat nici o masura de aparare! Da, nu ma aparam. Am dat manuscrisul la Cartea Romaneasca, unde director era George Balaita. Timp de doi ani, ma duceam si il intrebam: Ce se intimpla cu manuscrisul meu? Iar George Balaita imi propunea sa tai, sa reduc, sa plasez actiunea in alta tara. Iar eu spuneam: Nu modific nimic. La un moment dat, Balaita, stind cu picioarele pe o masuta, mi-a sugerat ca romanul nu e prea reusit si ca sint niste versuri care suna cam prost. Am zis ca sint sonetele lui Shakespeare. „A, da?“, si cu asta s-a terminat discutia. Dupa ce m-a purtat cu vorba doi ani de zile, mi-a spus ca el nu poate sa-mi publice romanul pentru ca nu vreau sa fac nici o modificare si cartea are „similitudini cu situatia din tara“. Am luat manuscrisul si l-am dus la Mircea Santimbreanu, la Editura Albatros. Santimbreanu a fost mult mai prompt; dupa o luna, mi-a spus ca ma publica, daca fac modificarile pe care mi le sugereaza. Si Santimbreanu dorea sa schimb locul actiunii, din Franta, in America de Sud, unde erau dictaturi criticate de regimul ceausist. Mi-a dat trei pagini despre cuvintele si frazele prohibite din text, pe care trebuia sa le elimin sau sa le inlocuiesc. Le pastrez si acum... I-am spus si lui: Nu, nu vreau sa modific nimic. M-am dus acasa: Baiatule, asta ti-i soarta, ramii cu manuscrisul in brate...

Cum v-ati hotarit sa-l publicati in Franta?
Intr-un tirziu m-am hotarit sa-l trimit pe cai clandestine in Franta. Am propus citorva cunostinte care veneau din Elvetia, unde locuia fratele meu, sa-mi duca manuscrisul afara; oamenii erau tematori, imi spuneau ca nu-si pot asuma riscul. Puteau fi arestati la granita daca se gasea manuscrisul asupra lor. in sfirsit, cind imi pierdusem orice speranta, o doamna din Elvetia mi-a spus ca-mi ia manuscrisul. A venit la mine acasa si intr-o sacosa am facut un fund dublu. Telefonul meu era sub ascultare si comunicam numai prin gesturi. Dar am reusit sa-i fac acel fund dublu. Am condus-o pe doamna la aeroport. Cind a trecut de vama, mi s-au inmuiat picioarele; atunci mi-a fost frica, pina atunci ignoram pericolul pentru ca doream ca manuscrisul sa plece din Romania.

Care a fost soarta manuscrisului?
Manuscrisul a ajuns la Paris. L-au citit Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Serban Cristovici, Paul Goma, Alain Paruit. Paul Goma l-a propus la Editura Albin Michel si romanul a aparut in 1985, tradus de Alain Paruit. Eu eram atunci in strainatate. Nu am prins momentul aparitiei la Paris. Cei din jurul Europei Libere m-au sfatuit sa cer azil politic: „Daca te intorci in tara, esti terminat“. Am raspuns ca ma intorc in tara, vreau sa „scuip nimicnicia in fata“, sa vad ce mi se intimpla. Aveam o tentatie aproape nebuneasca sa duc lucrurile pina la capat...


D.R. Popescu mi-a spus ca am comis mai multe infractiuni

Romanul a aparut la Paris, a fost comentat elogios la Europa Libera si dvs. v-ati intors.
Dupa ce am ajuns la Bucuresti, am aflat ca Al doilea mesager primise Premiul Libertatii acordat de PEN Clubul Francez.

Asta insemna o protectie?
Fara indoiala. Eram o persoana publica cu notorietate pe plan international si ma simteam aparat.

Ce s-a intimplat acasa?
Am fost convocat la Uniunea Scriitorilor, la presedintele de atunci, D.R. Popescu, sa spun prin cine am trimis manuscrisul.

Asta nu era o intrebare de scriitor, ci de activist sau securist!
Da, asa a fost. in biroul lui D.R. Popescu era convocat Comitetul Director. D.R. Popescu mi-a spus ca eu am comis mai multe infractiuni prevazute in Codul Vamal si in Codul Penal, deoarece am scos ilegal manuscrise din tara. Am raspuns: N-am trimis prin nimeni manuscrisul. Cit timp am fost in Franta, am scris romanul. „Cum sa scrii in doua luni un roman, ne iei de prosti?“, ziceau anchetatorii mei de la Uniunea Scriitorilor. Le-am dat un exemplu: Dostoievski a scris romanul Jucatorul in 45 de zile. Si eu mi-am rescris din memorie romanul in doua luni. D.R. Popescu si suita sa au acceptat explicatia, aveau constiinta impacata si gasisera o justificare in fata autoritatilor.

Cum vi se pare, privind cu 20 de ani in urma, ca o institutie a scriitorilor facea o ancheta sa afle cum a ajuns romanul la Paris?
Era foarte grav. Eu eram obligat sa devin un informator, sa denunt persoana care m-a ajutat. Conducerea de atunci a Uniunii Scriitorilor era iritata de gestul meu, considerat ca impardonabil. Din cind in cind, D.R. Popescu primea cite un telefon de la Comitetul de Partid sau de la Securitate. Si el zicea: „Acum analizam cazul“. Asta a fost prima ancheta. Dupa trei zile, se intruneste din nou Comitetul Sectiei de Proza. De aceasta data, apare si tovarasul Croitoru, care era de la Comitetul de Partid al Muncipiului Bucuresti. Mi s-a spus ca trebuie sa-mi dau demisia din functia de secretar al Sectiei de Proza. Fac precizarea ca in acea functie fusesem ales de colegii mei, n-am fost numit pe linie politica. Era acolo si Constantin Toiu, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. in cele din urma am zis: imi dau demisia.

De ce v-ati dat demisia?
Pentru ca nici un scriitor nu a pus o intrebare simpla: de ce trebuie sa-l dam afara pe Nedelcovici, daca a publicat o carte in Franta, dupa ce la Bucuresti i-a fost refuzata? Toti au tacut, au aplicat decizia partidului si s-au strins in jurul tovarasului Croitoru. M-am simtit tradat. Mai tirziu, dupa 1990, Norman Manea – care facea parte din Comitetul Sectiei de Proza – a considerat ca „erou l-am asteptat de la Paris, las l-am gasit“. Eu eram las ca mi-am asumat riscul sa trimit un manuscris in strainatate...

Fac o revenire. Cind a fost povestea cu Mangalia si critica lui Ceausescu, in 1983, a venit cineva dintre scriitori sa va spuna, in particular sau in public: „Sint cu tine“.
Nu. N-am avut parte de nici un cuvint de incurajare. Cine s-ar fi pus cu Ceausescu? Cine s-ar fi pronuntat in favoarea mea si a lui Dan Pita impotriva lui Ceausescu? Dar nu asteptam un ajutor din exterior. Tot ce am facut a fost pe cont propriu. Nu am mizat pe ajutorul colegilor mei. Si, totusi, simti nevoia unui semn, a unei priviri... Este dificil sa simti ca esti singur...
N-am fi avut o alta fata a societatii romanesti si a lumii scriitoricesti daca v-ar fi luat cineva apararea? Poate ca si Ceausescu ar fi lasat-o mai moale daca vedea ca nu sinteti singur.

Atingeti un subiect foarte important: solidaritate, comunitate de idei, de sentimente si de atitudini. Nu le avem.

Vorbiti la prezent: nu le avem nici acum?
Nici atunci si nici acum. Nu numai ca nu exista solidaritate, dar – uneori – ne urim intre noi.

Nu exagerati?
Asa simt: ostilitatea si ura celuilalt este foarte puternica. Ideea de „alteritate“ ne este de obicei straina. Daca nu e ura, atunci e gelozie, invidie, pizma, egoism, individualism... „sa moara capra vecinului“... Din fericire sint si exceptii care ne salveaza...


Ne putem amagi cu rezistenta prin cultura

Cum ar fi aratat Romania ultimului deceniu ceausist daca protestele ar fi fost mai numeroase si ar fi functionat solidaritatea?
Situatia actuala din Romania se datoreaza si faptului ca n-am stiut sa facem curat in propria casa. Am ascuns gunoiul sub pres si acum ne miram de acest haos dirijat. Grecii aveau cuvintul „miasma“. Cred ca noi toti sintem raspunzatori de situatia actuala.

Dupa 1990, in discutii personale, au fost colegi de-ai dvs. care sa-si asume, macar cu titlu privat, lipsa de solidaritate?
Nu, nu, nu. Toata lumea a invocat, chiar si cind discutam in particular, o scuza: rezistenta prin cultura sau alte explicatii... Sigur, ne putem amagi cu rezistenta prin cultura. O inteleg foarte bine... Numai ca rezistenta inseamna si act. E dificil sa spui ca ai rezistat daca nu te-ai revoltat, daca n-ai fost indignat. La Uniune, in anii ’80, situatia era foarte grava, nu se mai intrunea Consiliul, am chemat pe citiva scriitori la mine acasa, am facut memorii. incercam sa fac ceva. Pragul acesta – „de a face“ – a fost trecut, totusi, de citiva scriitori.

Ce-ati facut dupa ancheta de la Uniune prilejuita de publicarea in Franta a romanului Al doilea mesager?
Ca sa arate ca nu vor sa se razbune pe mine si ca am fost recuperat – eram in atentia Europei Libere si nu puteau sa ma faca disparut –, mi-au cerut sa public imediat o carte in Romania. Am zis: Da, am o carte de povesti. Sint cele mai frumoase povesti pe care eu le-am scris vreodata. I le-am dat lui George Balaita, la Cartea Romaneasca. Dupa doua luni, mi-a spus: „Nu pot sa-ti public cartea; ai adaugat o nuvela care este similara cu Al doilea mesager“.

Despre ce carte vorbiti?
Oratoriu pentru imprudenta. A aparut dupa 1990. Mi-am luat manuscrisul, m-am dus in parcul din fata Academiei, si imi spuneam: Sint blocat. Un scriitor care nu publica e un scriitor mort. il citisem pe Zamiatin. Nu accept sa fiu un scriitor mort, acum plec din tara. Luni de zile am facut cereri, memorii, petitii sa primesc un pasaport. Cind am obtinut pasaportul, nu-mi venea sa cred. Facusem un delir de asteptare. Asteptam ani de zile sa-mi apara o carte, am asteptat doi ani sa apara Al doilea mesager.

Care erau compensatiile?
Ascultam muzica simfonica, citeam, scriam. Si faceam fotografii.


Nu mi-am imaginat dimensiunea si proportiile retelelor de informatii

Despre aceasta perioada, din 1983, cind Ceausescu a criticat filmul, si pina in 1987, cind ati plecat, ce-ati gasit in dosarul de la CNSAS?
Am dorit sa am acces la dosarul meu de Securitate. Aveam acest drept sa aflu cum eram vazut eu de catre ei. Am fost surprins sa constat ca sint putini scriitori care si-au cerut dosarul, probabil dintr-o frica de adevar. Unii au spus ca nu vor sa-si vada dosarul ca sa nu-si complice viata, ca poate gasesc prieteni sau rude care i-au turnat. „Nu vreau sa stiu“, au zis multi. La mine, curiozitatea a precumpanit. Si am primit dosarul, circa 800 de pagini, am facut copii, m-am dus la Paris si am inceput sa citesc. Am vrut sa aflu de unde vine raul, cum se ascunde si de unde vine raul in indivizi si in special in cei care au fost informatori sau au colaborat cu Securitatea. Am facut pe scurt si o istorie a Securitatii, de la Inchizitie, trecind prin Revolutia Franceza si prin cea Bolsevica.

Care a fost socul?
N-a fost un soc. Am fost despicat, rupt. Consideram ca am o imaginatie destul de bogata. Dar nu mi-am imaginat dimensiunea si proportiile retelelor de informatii, de supraveghere, de ancheta, asupra unui individ obisnuit, care n-a furat, n-a omorit. Eram supravegheat pentru ca gindeam altceva decit ceilalti. Atita tot. Socul meu, daca e sa preiau termenul dvs., a fost ca am gasit prieteni si oameni apropiati care au dat note la Securitate despre mine, care m-au turnat. E greu de imaginat si de suportat ca cineva cu care vorbeai, avind o totala incredere in el, dadea note la Securitate.

ii stiti pe oamenii care v-au turnat?
Da.

ii puteti numi?
Am descoperit un coleg de liceu, Jean-Claude Radulescu, care a fost arestat si condamnat, venea la mine deseori, imi povestea scene din inchisoare. Dupa ce pleca de la mine, se ducea la Securitate si dadea informatii despre ce am discutat noi. Acum e in Franta. I-am telefonat si i-am spus toata tarasenia. A fost surprins. E singurul care mi-a spus: Ma rusinez, imi cer iertare. in momentul in care mi-a marturisit l-am considerat in continuare prietenul meu.
Vasile Nistor a fost avocatul tatalui meu cind a fost condamnat politic. Era mentorul meu, directorul de constiinta, de literatura si de arta. Venea in familie, asistase la momentul cind am fost dat afara din avocatura. El dadea informatii despre ce discutam noi in casa.

Cu Radu F. Alexandru am fost prieten, locuiam in acelasi bloc. imi arata memoriile pe care le trimitea la Securitate. il intrebam de ce nu le trimite la Uniunea Scriitorilor. El imi raspundea: „Acolo sint mai eficiente“. Dupa 1990 l-am intilnit si l-am intrebat de ce a procedat asa. El a negat totul. Victor Rebengiuc detine anumite probe in acest sens...
Mircea Iorgulescu era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, l-am gasit acolo, cu declaratii. Am primit doua atestari din partea CNSAS-ului prin care mi se confirma ca Mircea Iorgulescu avea doua nume de cod: „Mirel“ si „Dorin“.

Cum a reactionat Mircea Iorgulescu?
Am incercat sa vorbesc de mai multe ori cu el. A ezitat, a evitat, a fost confuz. Pina la urma am inceput o polemica in Romania literara, in care el ma acuza ca tot ce fac este pentru ca vreau sa am glorie. Si mai spunea – un lucru care m-a durut enorm – ca descrierea pe care am facut-o in volumul Un tigru de hirtie despre noaptea in care a fost arestat tatal meu e... un kitsch. Asa a apreciat ca am descris noaptea arestarii tatalui meu: kitsch... E totusi prea mult. A contestat perioada de 12 ani cind am lucrat „la munca de jos“, care este atestata de Cartea de munca.


Iorgulescu tacea, recunostea si nu recunostea

Dincolo de aceste texte, destul de incilcite, ce v-a spus Mircea Iorgulescu atunci cind l-ati privit in ochi?
Doi ani de zile am incercat sa vorbesc cu el, sa ma lamuresc. Eu n-am facut public numele lui decit dupa doi ani de la citirea dosarului. Nu aveam libertatea si aprobarea sufleteasca si de constiinta sa acuz un prieten ca m-a turnat la Securitate pina cind nu ascultam si punctul lui de vedere. Mi se parea normal sa dau dovada de decenta. Dar el ma evita. Am vorbit cu Monica Lovinescu, i-am spus ca l-am gasit in dosarul meu si pe Mircea Iorgulescu. La Paris, venise si Gabriela Adamesteanu, si i-am spus si ei situatia. Mircea Iorgulescu era cronicarul literar en titre al revistei 22.

Ati reusit sa vorbiti cu Mircea Iorgulescu?
Am avut o intrevedere cu Mircea Iorgulescu, probabil ca si la sugestia Gabrielei Adamesteanu. El tacea, recunostea si nu recunostea... Stiam ca era un om conditionat; s-a intimplat in familia lui un accident foarte grav si asta putea sa-l conditioneze fata de Securitate. Aveam intentia sa public un articol in care sa vorbesc deschis despre ce am gasit in dosarul meu de la Securitate. Oricum, am informat-o pe Gabriela Adamesteanu ca nu mai vreau sa public articolul la revista 22. Gabriela Adamesteanu imi spunea ca Mircea Iorgulescu se retrage de la revista 22, ceea ce, pentru mine, era confirmarea ca lucrurile n-au fost curate, dar si ca este un semn de rezolvare a situatiei. Eram linistit... Nu mica mi-a fost uimirea ca, dupa o luna sau doua, a aparut un articol semnat de Iorgulescu. I-am scris Gabrielei Adamesteanu, intrebind-o de ce a reaparut Iorgulescu, desi imi promisese ca se retrage. Gabriela Adamesteanu mi-a trimis o scrisoare in care m-a intrebat: „Cine esti tu, Bujor Nedelcovici, sa interzici semnatura unui scriitor?“. Si i-am raspuns: „Cine esti tu, Gabriela Adamesteanu, sa vorbesti cu mine pe acest ton?“. N-am vrut, nu vreau si nu am dreptul sa-l interzic pe Mircea Iorgulescu, poate sa publice oriunde, chiar si in revista 22, numai ca mi s-ar fi parut normal sa-si ia o pauza de meditatie, o minima decenta in care sa se gindeasca de ce a colaborat cu Securitatea si si-a tradat prietenii. in asemenea cazuri, parca e nevoie de putina liniste, „un pas inapoi“, nu poti sa publici mai departe ca si cind nu s-ar fi intimplat nimic.


Cainta? Marturisire?

De ce nu se caiesc mai multi oameni, in Romania?
Ce intrebare! Cainta? Marturisire? Recunoastere? Socrate spunea: „Nimeni nu e vinovat intentionat“. M-am intrebat: „Ala care-l batea pe taica-meu la Securitatea de la Ploiesti nu era vinovat?“. Nu, el avea o justificare. Taica-meu era un „dusamn al poporului“ care trebuia distrus. Cred ca intre cainta si justificare, predomina justificarea. Ne justificam fata de ordinul dat, ne justificam fata de conditiile de atunci. Ca sa recunosti o culpabilitate, sa-ti asumi o responsabilitate, iti trebuie o mare putere. Günter Grass a recunoscut colaborarea sa cu SS in Decojind ceapa. Asta e curaj, e disperare, e catharsis, e nevoia de liniste interioara. Am gresit, domnilor, imi pare rau. Iata cum si unde am pacatuit – macar atit sa auzim. Nu vreau sa mi se ceara iertare. Nu pretind asta de la cei care m-au turnat la Securitate. Vreau sa stam de vorba, vreau sa-i inteleg, vreau sa-mi spuna de ce o faceau si ce se gindeau cind, dupa ce au baut o cafea la mine, se intilneau cu ofiterul de Securitate, caruia ii spuneau ce am discutat. in jurnalul meu scriu: As vrea sa ma ticalosesc putin, sa am constiinta ca am facut ceva rau si ca pot sa-mi cer iertare.

Regasindu-va prietenii, in dosarul de la CNSAS, ce mai este acum prietenia pentru dvs.?
Sint foarte prudent cind prezint pe cineva drept prietenul meu. Asta nu inseamna ca mi-am pierdut speranta in prietenie. Eu am prieteni adevarati. La lansarea pe care am avut-o la Bookfest, au venit vreo 15 prieteni din liceu, care m-au insotit pe tot parcursul vietii mele, m-au ajutat, sint ingerii mei pazitori. Cind ajung in Romania abia astept sa ma duc la Ploiesti, sa-mi vad vechii prieteni.

Cum era in acei ani, cind erati supravegheat de Securitate, iar Uniunea Scriitorilor se transformase intr-un organ de ancheta?
Stiam ca sint urmarit si ascultat, insa ma luptam sa nu-mi fie frica, sa nu intru in panica si sa nu-mi pierd luciditatea. Dar ramii singur intre patru pereti si vrei sa dai un telefon. Imediat te gindesti la ce spui, cum spui, daca nu-l compromiti pe interlocutor. Un om nu este facut numai din ratiune si logica, are trairi sufletesti, nervi, angoase, tensiuni, vise, indoieli, cosmaruri... Si noptile sint lungi si insomniile sint disperante...

Cu securistii, fata in fata, ati avut de-a face?
La Securitate n-am ajus sa fiu interogat. Ar fi fost de preferat sa stau de vorba cu un ofiter, m-ar fi acuzat, eu m-as fi aparat. Pe mine, securistii cautau sa ma intimideze inainte de o posibila ancheta. Era o presiune care nu lua chip, ma simteam supravegheat, controlat, dar nu stiam prea bine cum sa ripostez. Simteam ochiul lui Big Brother peste tot... pe strada, in casa, cind ma culcam...


Fotografiam tot ce se darima

Ati editat o carte, Lectorul de imagini, unde ati publicat fotografii de la darimarea bisericilor din Bucuresti. Cum ati facut fotografiile?
Pe furis. Locuiam in blocul scriitorilor, in strada Apolodor, care era granita la teritoriul ce se demola. Iubesc imaginea, imi place sa fotografiez. Mergeam cu un aparat mai dosit si fotografiam case, oameni, biserici, strazi. Acasa aveam un studio mic de developat intr-o toaleta de serviciu. Noaptea, pentru a ma desprinde de presiunea din exterior, ma ascundeam in intunericul din atelier si developam fotografii. Pentru mine, asta era o eliberare, o liniste sufleteasca.

Aveti fotografii de la darimarea bisericii Alba-Postavari. Cum ati reusit sa fotografiati caderea turlei bisericii?
Alba-Postavari ramasese singura in imensa piata care acum se numeste Piata Constitutiei. Era o bisericuta mica, avea sarm, se spune ca Mihai Viteazul a intrat in biserica si s-a inchinat. Speram ca n-o s-o demoleze. Ma gindeam: „Daca, la Moscova, Stalin a lasat in picioare Biserica Vasili Blajenii, atunci si Ceausescu o va proteja“. M-am inselat. intr-o zi, cind imi faceam o cafea, un „nechezol“, vad pe geamul bucatariei un buldozer. Era o zi de Pasti, de la Mitropolie se auzeau clopotele. As fi dorit sa vad un preot, acolo, la margine, sa stea nemiscat in sutana lui neagra. Astia o darima astazi, mi-am zis. Am coborit si am inceput sa fotografiez. Erau cercuri de securisti, de militieni, de soldati. „Ce faci aici?“, m-au intrebat. Fac o poza. „N-ai treaba?“ Acuma o demolati... Mi-a smuls aparatul si mi-a scos filmul. „Du-te acasa, las’ ca-i stiu eu pe scriitorii astia! Vor sa trimita poze in strainatate.“ Am ajuns acasa, aveam un aparat pregatit, cu film in el, si din spatele draperiilor am inceput sa fac fotografii: prima turla, a doua turla, disparitia totala. Cind am vazut prima turla cum se prabuseste, am scos un strigat: nu va puteti imagina cum cade o turla de biserica si cum crucea se pravaleste. Este asemenea unui copil strivit de un buldozer. Dupa ce am developat fotografiile, au mai trecut citeva luni si mi-am amintit de sugestia securistului, care zicea ca scriitorii trimit poze in strainatate. Chiar le-am trimis! Un film e un mic obiect, nu e asa de greu de trecut prin granita, cum era manuscrisul. Pozele au ajuns la Europa Libera si pe urma in Franta, la o Asociatie pentru protectia patrimoniului cultural. Atunci erau multe proteste impotriva darimarii bisericilor si a distrugerii satelor. Pozele au aparut in Corierre della serra, in Le Monde. Protestele au fost semnate de multe personalitati, printre care si Eugène Ionesco. Pentru mine a fost o mare satisfactie ca gestul anonim de a fotografia darimarea bisericilor si demolarea cartierului a capatat un sens, o semnificatie... un strigat.


„Nu poti sa te joci cu viata ta la nesfirsit“

Traiti de 20 de ani la Paris. Va e bine in Franta, va e mai bine ca la Bucuresti?
Mi-a fost mai bine pentru ca am scapat de cosmarul comunist. Cind am ajuns la Paris am avut un singur gind: sa ramin scriitor. Daca nu sint scriitor care sa publice la Paris, ma intorc. Si am publicat citeva romane in Franta, lucrez in redactia revistei Esprit, am o familie, am un copil, ma simt bine, sint acasa.

Nu vreti sa va intoarceti?
Nu poti sa te joci cu viata ta la nesfirsit. Eu am ramas necasatorit pina am plecat din tara. Daca eram casatorit, imi venea mai greu sa iau decizii, sa plec din tara si sa ma duc aiurea. Pina am plecat eram un om singur. Acum sint casatorit, sotia e romanca, am un baiat de 14 ani care s-a nascut in Franta, merge la scoli franceze, dar stie romaneste. imi e greu sa ma restabilesc in Romania; pe mine nu m-a asteptat nici o Penelopa. in Romania am fost publicat, dar n-am gasit un atasament al colegilor de breasla, al prietenilor. Nu ma simt nici roman, nici francez, nici altceva. Sint un „métèque“, un strain care poate sa se simta bine si la Paris, si la Bucuresti. Sint peste tot si nicaieri...

Ati publicat acea carte, Un tigru de hirtie. Eu, Nica si Securitatea, dupa ce v-ati vazut dosarul de la CNSAS? Cita lume v-a felicitat?
Ha, ha, ha. Dupa ce am vorbit despre colaborarea unor scriitori, despre sustinerea regimului de catre scriitorii-hagiografi care faceau cultul personalitatii, cine credeti ca a fost acuzat? Eu.

Ce acuzatii? Revansard?
Nu, mult mai mult. Am fost acuzat ca sint un „necrutator chestor moral“, ca am „fervori justitiare“; am fost comparat cu „Novicov si Moraru“ (il citez pe Gabriel Dimisianu), iar inainte cu Jdanov... Noi nu vrem sa discutam despre acea perioada, sa pricepem ce a fost cu noi, de ce am cedat. Mereu evitam. Nu numai ca nu acceptam ca au fost oameni obligati, constrinsi, santajati, speriati... Cei care nu acceptau sa colaboreze cu Securitatea intre anii 1950-1960 isi pierdeau viata sau infundau puscariile. Dar nu acelasi lucru s-a petrecut in anii ’70 sau dupa 1980. Atunci nu mai erai obligat sa-ti torni colegii si prietenii la Securitate.

Ati fost invitat, ca autor al cartii Un tigru de hirtie. Eu, Nica si Securitatea, sa tineti, in luna iulie, o conferinta la Soala de Vara de la Sighet. Ce veti spune?
La Sighet vin tineri curiosi si interesati. Vreau sa le vorbesc despre acea perioada in care „dosarul“ era decisiv in cele mai mici amanunte si despre demolarea Bucurestiului, asa cum am trait-o eu, fotografiind casele si bisericile care se darimau. in Franta e o cultura a trecutului, a memoriei, o datorie de a nu uita, a doliului, a marturisirii, a neuitarii si a iertarii.

Publicati la Editura Allfa ciclul de Opere complete, din care au aparut patru volume. Cite volume vor fi?
Vor fi sapte in aceasta serie. Toata lumea ma intreaba: „de ce Opere complete?“. Nu esti mort... in Franta s-au publicat, in Pléiade, operele complete ale lui Eugène Ionesco cind scriitorul traia. Julien Gracq si Alain Robbe-Grillet isi publica operele complete. Nu e nevoie sa fii mort.

De ce romanele nu apar cronologic?
Nu-mi place sa ma repet. Am tinut cont de lectorul actual, de gustul de astazi. Atunci cind am scris cartile era alt cititor. Asa ca am inceput cu Zile de nisip, romanul dupa care s-a facut filmul interzis de Ceausescu. intr-un fel, era „un cirlig“ pentru a-l atrage pe cititor. Am incercat sa alternez o carte semipolitista cu o carte de atmosfera, cu o carte de utopie, incit echilibrul sa tenteze lectorul. Ma intereseaza accesul la cititorul modern si parerea lui despre ce scriu.

De ce l-ati obligat pe eroul dvs. Danyel Raynal, din romanul Al doilea mesager, ca-re vine cu intentii dintre cele mai revolutionare, sa intre in uniformizare, sa fie inghitit de sistem?
Un sistem poate sa distruga un om, asta am vrut sa arat. Hannah Arendt spunea ca un om „are o rezistenta limitata“. M-a interesat revolta, dar si ingenuncherea unui scriitor, sa vad pina unde coboara si daca mai are o sansa. Personajul, un imblinzit, un duplicitar, care ii scria articolele dictatorului, nu s-a distrus cu totul. N-a disparut „simburele de aur“. I-a dat copilului, Grégoire, sansa sa se elibereze: Poti sa pleci din insula aceasta. Daca ai ceva uman in tine, macar o particula, daca macar un neuron ramine intact, se reface intreaga structura putrezita. Si acum sa va spun un lucru: copilul meu, care s-a nasut la Paris, poarta numele de Grégoire.

Danyel Raynal e pierdut?
Danyel e pierdut, dar Grégoire e o sansa, iar Marcel reface revolta din punctul in care a abandonat-o Danyel Raynal. Revolta este lasata mostenire lui Marcel, care este „al doilea mesager“. intotdeauna e ceva si cineva care ne duce spre bine, spre salvare. in religie disperarea si descurajarea sint un mare pacat. Eu sint un om sceptic, pesimist, dar in literatura las o portita de scapare, de salvare.

Google
 

Postări populare