un moment de glorie al pupincurismului romanesc

Iata un document al istoriei noastre revelator al multor aspecte din politica interna din timpul ceausismului. Este vorba de discursul lui Constantin Parvulescu la Congresul XII al PCR. Blestemul lipsei de caracter a facut ca in toata sala aceea nu s-au mai gasit inca 10 sa-l sustina pe Parvulescu. De exemplu, sforarul Iliescu s-a sobolanit pana cand a fost sigur ca drumul facut de KGB la varful politicii romanesti este fara riscuri pentru el.



Iata acum si cateva note biografice ale lui Parvulescu:

Născut la 23 noiembrie 1895 la Olăneşti, judeţul Vâlcea, de profesie ajustor mecanic, Constantin Pârvulescu a activat în mişcarea socialistă încă de la sfârşitul primului război mondial .
Intră în rândurile Partidului Comunist Român chiar de la înfiinţarea acestuia, în 1921, făcând parte din ,,conducerea operativă’’, alături de Emil Bodnăraş, Iosif Rangheţ (Rangetz), Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Vasile Luca (Laszlo Luka), Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu . Trimis în U.R.S.S. pentru organizarea Diviziei ,,Horea, Cloşca şi Crişan’’ (noiembrie 1944 – mai 1945). Membru al C.C. al P.M.R. (21 oct. 1945 – 25 iun. 1960), a deţinut numeroase funcţii în P.C.R. .
La 4 aprilie 1944, Emil Bodnăraş a înlocuit secretarul P.C.d.R. Ştefan Foriş (pe numele adevărat Foris Loty) cu tripleta Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi… Emil Bodnăraş.
Şcolit la universitatea comunistă din Moscova, este o vreme preşedinte al Marii Adunări Naţionale (1953), membru al C.C. al P.C.R. din 1945 şi al Biroului Politic din 1952, Pârvulescu este preşedinte al Comisiei de Control din cadrul P.C.R., până în 1961, când este acuzat de ,,deviaţionism ideologic spre dreapta’’, de complicitate cu Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, fiind înlăturat din toate funcţiile deţinute. De acum, intră într-un con de umbră, viitorul său politic fiind aşadar compromis. Prin urmare, după unele surse, încă din 1979 (după ,,incident’’, este evacuat din casă) ar fi făcut obiectul unor supravegheri ale Securităţii şi documentele din arhiva C.N.S.A.S. vor confirma sau infirma această ipoteză.
Alături de Silviu Brucan, Constantin Răceanu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Pârvulescu se va număra printre semnatarii cunoscutei ,,Scrisori a celor şase’’, adesate la 10 martie 1989 lui Nicolae Ceauşescu.


Din aceste note, din cum a reactionat Pravulescu in timpul discursului ("cu arma in mana impotriva Uniunii Sovietice") si din cum Popescu-Puturi l-a aparat pe Ceasusescu, nu putem sa nu ne intrebam in ce masura Parvulescu facea jocul KGB-ului din PCR. Desigur, raspunsurile vor ramane multa vreme speculatii. Va dainui insa imaginea de pupincurisiti de care nici in zilele astea nu ne dezbaram--doar ca directiile s-au inmultit, de la 2 pe timpul lui Ceausescu la cate vor mai fi acum.

In orice caz, decat cu Ceausescu in anii '80, mai bine cu cine ar fi avut KGB-ul pe lista.

Si pentru firile curioase, iata si momentul consacrarii lui Ceausescu, care desi era principial corect, a dus la multe nenorociri:




Urmeaza sfarsitul oficial, in care se regaseste te(a)ma independentei (desantului ceausist)


si acum the bitter end:

_____________________________________________

Era vreo legătură între Moscova şi Pârvulescu?
Autor: Cezar Stanciu, august 2012

Atunci când Constantin Pârvulescu a luat cuvântul de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR, în 1979, criticându-l pe Nicolae Ceauşescu, mulţi au apreciat aceasta ca pe un gest de mare curaj. „Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis să pregătească încă înainte de congres şi în tot timpul congresului şi la conferinţe ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi!” – spunea cu acea ocazie Pârvulescu, iar cuvintele acestea l-au făcut celebru multor români. Aproape fără excepţie, numele său inspiră astăzi curajul unui bătrân care nu mai avea ce pierde. Dar ceea ce se spune (şi se ştie) mai puţin este că neînţelegerile sale cu Nicolae Ceauşescu erau mai vechi.

Constantin Pârvulescu era la momentul ascensiunii lui Ceauşescu la putere unul dintre cei mai vechi membrii de partid. În 1919, când în Rusia izbucnise războiul civil, el a intrat în Armata Roşie, luptând de partea bolşevicilor, şi, la întoarcerea în ţară, a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România, filială a Internaţionalei Comuniste. În perioada ilegalităţii, Pârvulescu a parcurs un traseu politic şi personal zbuciumat, ocupând diverse funcţii de conducere şi suferind şi condamnări, fugind din ţară şi revenind. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grupul din închisori condus de Gheorghiu-Dej a hotărât înlăturarea – şi ulterior masacrarea – secretarului PCdR Ştefan Foriş, Pârvulescu a exercitat conducerea interimară a partidului, alături de Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ[1]. Sub conducerea lui Dej, Pârvulescu a continuat să ocupe funcţii înalte în partid, inclusiv membru al Biroului Politic, până în 1960, când a căzut în dizgraţie şi a fost treptat înlăturat din poziţiile de conducere.

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Pârvulescu a fost păstrat încă în organele de conducere de către Nicolae Ceauşescu, deşi relaţiile dintre cei doi n-au fost niciodată foarte apropiate. Pârvulescu simboliza însă, într-un fel, continuitatea partidului; iar prezenţa sa în rândul organelor de conducere putea fi interpretată drept un accept al vechii gărzi pentru Ceauşescu şi pentru echipa sa; „coabitarea” aceasta a produs însă destule neplăceri de-a lungul anilor.



Polemici despre China

Un exemplu în această privinţă îl constituie schimbul de replici dintre Ceauşescu şi Pârvulescu pe tema poziţiei faţă de China, care a avut loc la Plenara Comitetului Central din 1968. La începutul anului, când atenţia Moscovei nu fusese încă atrasă de reformele lui Alexander Dubček, aflate încă la începuturi, liderul sovietic Leonid Brejnev depunea mari eforturi pentru a obţine ralierea mişcării comuniste internaţionale în jurul Uniunii Sovietice, mai ales în contextul conflictului cu China[2]. Mişcarea comunistă era profund fragmentată între lideri ca Nicolae Ceauşescu, Tito, Mao sau Enver Hoxha, care, pe tonuri diferite, contestau cu toţii rolul conducător al Moscovei şi cereau un comunism internaţional multipolar, cu modele diferite, naţionale. Pentru Uniunea Sovietică, acest lucru putea fi acceptat doar parţial, în măsura în care implica doar zone geografice din afara Europei răsăritene; coeziunea acesteia, „imperiul” său, trebuia asigurată cu orice preţ.

Pentru a arăta unitatea mişcării comuniste în jurul Moscovei, Brejnev ţinea cu tot dinadinsul să organizeze o consfătuire internaţională a partidelor comuniste, căreia Ceauşescu i se opunea cu înverşunare, tocmai din motivele arătate mai sus: ar fi consolidat influenţa şi presiunile Moscovei. Refuzul de a participa era însă un gest serios, care impunea măsuri de asigurare. În 1948, în condiţiile conflictului cu Stalin, prima măsură luată de Tito a fost să pună diferendele în dezbaterea partidului, pentru a-i sili pe ceilalţi să se ralieze la poziţia sa şi, în acest fel, să nu permită trădări din interior. Acelaşi lucru l-a făcut şi Gheorghiu-Dej după izbucnirea conflictului cu Hruşciov pe tema specializării. Toate deciziile sale fuseseră supuse aprobării în Plenarele Comitetului Central, deseori convocate special pentru aceasta. Ceauşescu învăţase această lecţie şi o aplica la rândul său cu multă scrupulozitate. Şi dacă de la consfătuire nu-şi permitea să lipsească, interesul său imediat devenea acela de a nu fi silit să adopte o poziţie anti-chineză. De aceea, în februarie 1968, a fost convocată o Plenară a Comitetului Central, care a luat în discuţie poziţia PCR asupra unităţii mişcării comuniste internaţionale şi a necondamnării Chinei, poziţie faţă de care toţi membri şi-au exprimat acordul. Desigur, cu o excepţie: Constantin Pârvulescu.

Acesta a cerut cuvântul şi a lansat unele aluzii discrete referitoare la faptul că niciun partid n-ar trebuie să pună condiţii pentru participare – cu alte cuvinte, aşa cum făcea PCR, cu necondamnarea Chinei – şi că unitatea partidelor comuniste este cea mai puternică armă împotriva imperialismului. Treptat însă, uitând de prudenţă, el a ajuns pe o traiectorie de coliziune cu însuşi Ceauşescu:



„C. Pârvulescu: Tovarăşi, China a deraiat foarte mult de la mişcarea revoluţionară, a deraiat înspre asta naţionalistă…

N. Ceauşescu: Auzi tov. Pârvulescu, eu aş propune să nu discutăm, noi n-avem materiale despre China şi cred că să nu discutăm în Plenară problema Chinei.

C. Pârvulescu: Uite, tovarăşe Ceauşescu, eu îmi permit…

N. Ceauşescu: Un moment, am propus plenarei, tovarăşe Pârvulescu.

C. Pârvulescu: Da, poftim.

N. Ceauşescu: Mă adresez plenarei. Propunem să nu discutăm problema Chinei în plenară.

Din prezidiu: Niciun partid.

N. Ceauşescu: Pentru că noi nu ne-am adunat aici să discutăm această problemă. Dacă vom ajunge la concluzia asta, va trebui să pregătim o documentare şi nu din auzite şi din zvonuri, nu aceasta este în felul partidului nostru. Aşa că rugăm pe tov. Pârvulescu să se refere la ordinea de zi.

C. Pârvulescu: Mă rog, dacă plenara îmi interzice să îmi spun părerea, eu n-am decât să nu mi-o spun. (Rumoare în sală).Tovarăşe, eu sunt un revoluţionar, eu am fost crescut în mişcarea internaţională şi niciodată n-am auzit că nu se poate vorbi despre greşelile unui partid pentru că – să nu ne amestecăm în treburile lui interne. Noi nu ne amestecăm în treburile Chinei, noi ne amestecăm acolo unde partidul sau alte partide, de unde ar fi, calcă principiile şi se pretinde că e partid comunist. Acolo trebuie să ne amestecăm că altfel noi singuri n-o să fim comunişti.

N. Ceauşescu: Noi nu suntem chemaţi să dăm calificativul care este partid comunist şi care nu e partid comunist.

C. Pârvulescu: Nu dăm niciun calificativ.

Din prezidiu: Pentru că nu acceptăm ca şi alţii să ne dea nouă.

Din sală: Să se refere la ordinea de zi.

N. Ceauşescu: Nu e la ordinea de zi”.[3]



Constantin Pârvulescu nu era nici la ordinea de zi, dar nici pe lungimea de undă a partidului. El se formase într-o perioadă în care mişcarea comunistă nu cunoştea graniţe – decât poate pentru a le traversa clandestin –, când naţionalitatea era puţin importantă şi sloganul despre unirea proletarilor din toate ţările era valabil. Cu menţiunea, desigur, că această unire se făcea pe banii Moscovei, veniţi pe filiera Cominternului. Partidul din care făcea partea avea însă o altă faţă acum. De altfel, Pârvulescu fusese dat la o parte de către Gheorghiu-Dej chiar înainte să-şi înceapă elaborarea cursului independent de politică externă. Constantin Pârvulescu era, aşadar, cu un pas în urmă faţă de evoluţia partidului, faţă de virulenţa anti-sovietică a tonului pe care îl aborda Ceauşescu, în 1968 mai mult ca oricând, după cum se va vedea în vară. Rămas cu un pas în urmă, Pârvulescu vorbea pentru urechi surde: „într-adevăr, construim socialismul, dar ce, îl construim pe baza naţionalismului? sau pe baza ideilor noastre marxist-leniniste, pe baza experienţei Uniunii Sovietice şi a întregii mişcări muncitoreşti internaţionale”[4].



Polemici despre CAER

Un an mai târziu, la o nouă sesiune a Comitetului Executiv al CAER, Brejnev a încercat să reia vechile idei ale lui Hruşciov privind integrarea economică a ţărilor socialiste, propuneri faţă de care România s-a opus din nou, la fel de hotărât ca şi în trecut. Ca întotdeauna, orice subiect care presupunea o divergenţă cât de redusă cu Moscova era supus aprobării Plenarei Comitetului Central, care – în cazul acesta – s-a întrunit în mai 1969, luând în discuţie mai multe lucruri. În condiţiile în care toţi membrii Comitetului Central se pronunţă împotriva CAER, a planurilor de integrare ce încălcau suveranitatea şi implicit împotriva Uniunii Sovietice, iese din nou în evidenţă cuvântarea lui Pârvulescu:



„C. Pârvulescu: Trebuie de avut în vedere că CAER a jucat un rol pozitiv şi pentru ţara noastră, pentru că numai mulţumită lui am putut într-adevăr să punem baza economiei noastre socialiste, pe care putem s-o dezvoltăm multilateral.

B. Zaharescu: E cam exagerat.

C. Pârvulescu: Se poate să fie cam exagerat, tovarăşe, dar părerea mea proprie este că este aşa, fără ajutorul acesta al CAER-ului nu puteam, într-adevăr, într-un timp relativ scurt, să punem baze socialiste tovarăşe, pentru că eu şi acum pot s-o spun deschis, noi nu cu ajutorul capitaliştilor construim socialismul.[5]



Ceea ce făcea Pârvulescu putea să fie cu uşurinţă interpretat drept o critică a politicii de dezvoltare a relaţiilor economice cu Occidentul, politică pe care o iniţiase Gheorghiu-Dej după debarcarea lui Pârvulescu; politică pe care noul lider, Ceauşescu, o continua cu multă convingere. La câteva luni după această Plenară, Richard Nixon urma să vină la Bucureşti. Ceauşescu l-a lăsat pe Pârvulescu să termine, fără a interveni, luând apoi cuvântul pentru a vorbi în favoarea politicii de dezvoltare a relaţiilor cu Occidentul: „Şi dacă ar fi să discutăm în afară de CAER şi aşa mai deschis, ar trebui să spunem că multe rămâneri în urmă ale Uniunii Sovietice şi ale noastre se datoresc şi faptului că o perioadă îndelungată ne-am izolat. La timpul respectiv s-a izolat Uniunea Sovietică, o perioadă a fost izolată, e adevărat, dar pe urmă s-a şi izolat, ne-am izolat şi noi, considerând că tot ceea ce facem noi este tot ceea ce este mai bun, subapreciind sau chiar dispreţuind câteodată ce se face în alte ţări şi aceasta a avut repercusiuni negative în dezvoltarea construcţiei socialiste în ţara noastră. (…) Sigur că nu poate fi nimeni de acord cu ce a spus tovarăşul Constantin Pârvulescu, pentru că el a redus problema aceasta la CAER, ori tovarăşi, cei care au lucrat în CAER ştiu bine că tocmai CAER-ul a făcut foarte puţin în această privinţă.”[6]



Ce credea Ceauşescu despre Pârvulescu: incapabil, intrigant, necorespunzător

Din nou, Pârvulescu ieşise în evidenţă ca fiind în contradicţie cu linia partidului şi a secretarului general, ceea ce era deosebit de periculos. Având experienţa stalinismului, el ştia bine că acesta era cel mai sigur drum către acuzaţia de „deviere”, care ducea, în cel mai bun caz, după gratii. Tocmai de aceea, întrebările care se ridică sunt numeroase: de ce s-a lăsat Pârvulescu antrenat în aceste polemici? De ce l-a tolerat Ceauşescu atât de mult? Era Pârvulescu un caz izolat sau existau mai multe asemenea tendinţe şi puncte de vedere în partid? Era vreo legătură între Moscova şi Pârvulescu?

Faptul că Nicolae Ceauşescu l-a acceptat în partid atâţia ani, iar în 1979, la un deceniu de la acest schimb de replici, Constantin Pârvulescu figura încă pe lista delegaţilor la Congresul partidului, ar indica faptul că liderul comunist nu l-a perceput pe Pârvulescu drept un pericol. Probabil că nu vedea în el mai mult decât ceea ce spusese de la tribuna Congresului al XII-lea: „din ’60 a fost scos din conducerea partidului, ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător!”[7]. Un lucru e cert: gestul lui Pârvulescu de a-l contesta pe Ceauşescu în faţa congresului a fost unul curajos. Raţiunile intervenţiei sale ar putea fi totuşi puse sub semnul întrebării...



Note

[1]Vezi cazul pe larg: Dan Cătănuş, Ioan Chiper, Cazul Ştefan Foriş. Lupta pentru putere în PCR de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu. Documente 1940-1968, Editura Vremea, Bucureşti, 1999

[2]Sergey Radchenko, Two Suns in the Heavens: the Sino-Soviet struggle for supremacy, 1962-1967, Woodrow Wilson Center Press, Washington DC, 2009, p. 72

[3]Stenograma şedinţei Plenare a CC al PCR din ziua de 14 februarie 1968, în Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare ANIC), fond CC al PCR, secţia Cancelarie, dosar nr. 21/1968, f. 40-42

[4]ibidem

[5]Stenograma şedinţei Plenare a Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 21 mai 1969, în ANIC, fond CC al PCR – secţia Cancelarie, dosar nr. 77/1969, f. 78-79

[6]ibidem, f. 115-116

[7]Historia, nr. 97/ianuarie 2010, p. 63





Da click aici ca sa vezi totul!