Quo vadis? Majuru versus Cititorii sai

Cum apun civilizaţiile? Prin banalizarea unui gest, privit de la mare distanţă, dar multiplicarea lui în câteva generaţii succesive, va aduce cu siguranţă la ceva nou. Cu două mii de ani în urmă, printre cetăţenii Romei apăruseră foarte mulţi care refuzau să mai plăteasca impozitul datorat fiscului roman. Motivul pentru care mulţi creştini deveniseră indezirabili autorităţii romane era nu credinţa lor, ci refuzul de a mai plăti impozitul statului roman şi implicit de a mai recunoaşte astfel autoritatea împăratului ca reprezentant al statului. Astăzi, dacă se întâmplă acest lucru, refuzul de a plăti impozitele, se impun amenzi, până la ani buni de puşcărie. Aşadar, cam acelaşi sistem din perioada romană. Însă cu două mii de ani în urmă, rafinarea codului penal era mai abruptă, raportat la nivelul de reacţie al autorităţii faţă de neplatnici. Marele imperiu era intolerabil cu indisciplina, într-atât încât şi propriii săi legionari erau pedepsiţi cu decimarea (decapitat fiecare al zecelea soldat, cum ieşea la numărătoare), chiar şi numai pentru o victorie incertă pe câmpul de luptă.

Revenind. Creştinismul a distrus Imperiul Roman prin nefiscalizare. Era o armă nouă de nesupunere, faţă de care Imperiul a reacţionat în variate feluri timp de patru secole până a sucombat. Pentru ca apoi însăşi Biserica să se sustragă de la fiscalizare. Biserica Ortodoxă Română nu face oare aidoma primilor creştini, minus martirajul, obţinând toleranţa statului laic de a nu plăti impozite fiscului?!

Perpetua şi exemplul ei.

Perpetua, a se citi „veşnicie”, a fost numele unei femei romane care a trecut la creştinism, altfel cetăţean roman, care ajunge să refuze plata impozitului fiscului roman. Tatăl şi soţul ei au încercat să o convingă să-şi îndrepte decizia deoarece Iisus recomanda: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”. Perpetua refuză şi ajunge în temniţă, deşi aştepta un copil. După naşterea copilului este trimisă în arenă. Gladiatorul, reprezentând forţa şi cultul roman al puterii, refuză să se atingă de femeie, spunând că nu este egalul său. Dar Perpetua îi prinde spada pe care şi-o înfige în pântec spunând că preferă să ajungă martiră şi să fie în dreapta Tatălui prin gestul ei. Prin martirajul său primind astfel „veşnica pomenire”, după cum îi era şi numele.

Statul roman ajunge acum în impas. Cum să te lupţi cu propriii cetăţeni, care preferă moartea, lipsită de reacţie, preferând martirajul responsabilităţilor oficiale, pentru că împărăţia nu era aici pe pământ iar Tatăl nu era Cezarul sau vreo statuie venerată, ci El sălăşluia în trupul fiecăruia, respira prin sufletul fiecăruia.

După modelul Perpetuei avem soldaţi romani, chiar şi generali, care refuză să intre în luptă pentru că sunt creştini. De aici şi prigoanele împăraţilor apostaţi, pentru că fenomenul acestor retrageri de la responsabilităţile statului deveniseră îngrijorătoare şi puneau sub semnul întrebării autoritatea statului şi existenţa lui.

Astăzi, Europa se îndreaptă spre finalul civilizaţiei sale tot datorită valorilor defensive ale creştinismului. De aici lipsa de reacţie faţă de fenomenul imigrărilor aflat în desfăşurare a unei populaţii pentru care Europa nu reprezintă nimic altceva decât vechiul Imperiu Roman, care poate fi jefuit şi distrus. Populaţia musulmană ajunsă deja în Europa nu înţelege nimic din discursul sau preocupările unui european de la vest sau de la est. Şi nici nu va încerca vreodată să se apropie de valorile culturale ale continentului nostru, de la Thomas d’Aquino la Descartes, sau de la Bach, Mozart la Beatles. Pentru că există o lume care trăieşte fără aceste valori, pentru că valorile lor confesionale şi culturale sunt cu totul altele. Şi nu le vor înlocui.

Adrian Majuru

___________________________

Clarificator

Articol de amator cu vagi notiuni de istorie: unde scrie ca Perpetua a fost condamnata pentru ca nu-si platea impozitele?! Ea a refuzat sa ofere sacrificii conform religiei romane in numele imparatului roman, de aceea a fost ucisa (in anul 203). Poate parea curios astazi, dar pe vremuri multi oameni puneau mult mai mare pret pe suflet si religie decat pe cele materiale. Apoi, teza ca Imperiul Roman a cazut din cauza crestinilor e depasita (ea apartinea lui Gibbon, sec. XVIII); de altfel, Imperiul devenise crestin in TOTALITATE la 380 in urma Edictului de la Milano (313), deci e stupid sa afirmi ca el a cazut in urma neplatii impozitelor de catre ... crestini (care formau majoritatea populatiei la acea data); sau, cum se explica mentinerea pana in 1453 a Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin) - crestin nu-i asa?, daca crestinii refuzau plata taxelor?! De fapt, stim care este scopul acestei insailari inepte: atacul asupra Bisericii ortodoxe Romane, care, conform autorului, nu plateste destule taxe (de fapt, plateste taxe pentru activitatile care nu au legatura cu credinta). Parerea mea este ca activistii anti-crestini sa nu se mai oboseasca cu eforturi ocolite de a compromite Biserica, pentru ca uneori rezultatul este ridicol, vezi articolul de fata. Baieti scrieti mai bine scurt HUO ... ceva, ca sa stim de la inceput despre ce e vorba.



Garbovan

Un răspuns cerut de un anonim, la comentariul meu: Fiind vorba de o postare, trebuie sa va răspund scurt. Am avut in vedere, când ma refeream la destrămarea Imperiului Roman de Vest, secolele IV-V, Regatul Hunilor, care, in unele lucrări istorice, l-am găsit si sub denumirea de Imperiul Hun, imperiu căruia Romani au fost nevoiți, la un moment dat, sa-i plătească tribut; pentru Imperiul Roman de Răsărit, am avut in vedere Imperiul Otoman care reușit sa cucerească Constantinopolul in 1453. Este adevarat ca nu numai acțiunile militare a acestor doua formațiuni statale, menționate mai sus, au profitata de slăbiciunile interne si de fragmentarea Imperiului Roman, au mai fost si altele, intre care, as mai menționa cele ale Francilor, Anglilor Saxonilor si a altor popoare germanice sau migratoare

Raspuns @ Garbovan

faci confuzii... turcii nu ai invins imperiul roman, acesta disparuse etnic sub Herackleios inca din secolul VI. Asta la rasarit. cat despre huni, acest imperiu tribal a fost spulberat de Aettius, ulitmul dintre romani, pe campiile catalaunice. In rest, migratori veniti ca aliati la granitele imperiului... Ar fi trebuit sa amintesti de sasanizii din Persia, care a pus in dificultate imperiul si a fost cumintit in Dura Europos, pe Eufrat. Sau de imperiul comercial al Palmyrei, care a rupt temporar din imperiu intregul orient...altceva?

Vasile

tema ramane de discutat; as vrea sa fac referire la REGIONALIZAREA ROMANMIEI TEMA CARE A APARUT BRUSC SI ASA A DISPARUT VAD...CEL PUTIN LAN NIVEL DICUTIEI. initial pentru mine invazia a aparut la fel de brusc ..ca abia dupa ce am citit despre acumularile de invadatori in Turcia, Iordania ,Liban sa mi dau seama ca drumul spre Europa a fost pregatitb indelung. deci cineva cauta solutii ..pentru un scop caare mi scapa deocamdata..ar mai fi de pomenit situatia din catalonia,Macedonia etc ..dar nu ma preocupa.


Garbovan

Imperiul roman, nu a fost distrus de crestini sau printr-o invazie militara, el s-a autodistrus, prin lupte interne, determinate de degenerare morala a a conducătorilor si cetățenilor de rând ai imperiului, care, împreuna, erau din ce in ce mai multi si nu munceau, duceau o viata parazitara, pe seama muncii sclavilor, tot mai putini ca număr si a visteriei statului, tot mai putin alimentata si din ce in ce mai devalizata de politicieni, cum spunem noi azi. Degradarea morala si politica a societății, războaiele civile intre diferiți jucători politici, ce urmăreau accederea la putere, au determinat slăbirea treptata a imperiului culminând cu auto fragmentarea lui si devenind astfel vulnerabil in fata imperiilor noi, in dezvoltare!

Raspuns @ Garbovan

care imperii noi in dezvoltare? Enumerati-le...

Mohamed Si Charlemagne

Vai de mine ce confuzii pot fi produse intr-un astfel de text. Pai imperiul roman n-a cazut datorita crestinismului ce a sabotat fiscalitatea. Ci datorita privatizarii fiscalitatii. Statul si-a delegat atributiile unor agenti privati, adica patricienilor. Agentii fiscali ai statului au devenit marii proprietari, care prin sec 4 incepand, au devenit episcopi, adica fruntasi ai bisericii. Caci pentru patricienii romani, biserica a devenit o afacere si un mod de supravietuire. Intre secolele 4 si 10 Europa se afunda in Evul Mediu Intunecat datorita privatizarii fiscului. Patricienii romani se substitutie statului. Bineninteles fenomenul a fost facilitat de aparitia Mahalelei germane ce a invadat imperiul si datorita lui Mohamed si ai sai musulmani care au pus mana pe Mediterana.

Raspuns @ Mohamed Si Charlemagne

privartizarea fiscalitatii a aparut ulterior dupa criza imparatilor soldati si eseul cu lui Thedorrius, care imparte imperiul intre cei doi fii... dupa separarea imperiilor apare ceea ce spuneti si numai in imperiul roman de apus. si asta in secolul al IV-lea si nicidecum in primele secole de crestinism.

MARINARULDEVEGHEFILOZOFISTORIC :)

Chiar si articolul lu' Matalee, Autore este TOT o DEFENSIVA. Subtila, 'Oatza ... LA FEL faci DECEREBRATII (din TIMP) Europeni, ca SE LASA FXXXTI fara reactie, paralizati de FRICA de Autoritati (STIU EI CE STIU, STIM si NOI, ROMANII CE STIM, dupa 1989 ... Damacracy este mai REA in subtilitatea dansii PERFIDA, decat Dictatrua ... )) inainte de prea mult CRESTINISM, cum le scrii Matalee ... Iar ideea ca Roma a cazut din cauza ... lipsei platii impozitelor ...:) mi se pare exagerata. NU ! Pur si simplu NU mai putea face fata TSUNAMI-ului umanoid de SALBATICI. NU mai avea destui soldati, arme, resurse de orice fel. PLUS o granita TERESTRA imposibil de aparat. Si ... :) datorita BLOCAJULUI tehnic reiesit din PROSTIA Sistemului de NUMERATIE care nu permitea Abstractiunea SIMBOLURILOR matematice, adica trecerea de la ARITMETICA la ANALIZA Matematica, BAZA Industrializarii prin PROIECTAREA Mecanismelor, adica a UNELTELOR, MOTOARELOR, ARMELOR. NIMIC altceva NU ii oprea pe Romani sa faca MOTORUL cu ABURI, inca de atunci, DACA : - ar fi avut Sistemul de NUMERATIE cu ZECE Cifre si Calculul Algebric si mai ales ANALITIC (Derivate) - NU ar fi fost asa de CRUZI cu OAMENII, cruzime derivata inexorabil din LIPSA altei IDEI de a PRODUCE, decat MUNCA de SCLAV ... Nici o aluzie la SISTEMELE actuale ... :) Daca avea TUNURI, BARBARII o luau pe spinari CRESTINISMUL ar fi fost BUN in accelerarea PROGRESULUI atunci, imediat, NU in 1300 de ani mai tarziu, pana la Revolutia Industirala engleza. DACA ar fi fost Imperiul ROMAN CRESTIN pe o INSULA< departe de BARBARI, ca Anglia ... NU a mai avut TIMP sa descopere TEHNICA si BARBARII au spart Imperiul Roman. A durat pana prin 1700 se INCEAPA Progresul. Asat fu Genu' PROXIM intre Imperiul Romana si Imperiul UE actual. Diferentza SPECIFICA este ca ACUM Imperiul UE are ARME da' este INFECTAT expres de PROSTIE Programata ... CINE o face, mai spune-ne SI Matalee, ca Io NU sunt Autore la Ziar, sunt Simplu Commentack. LIBER, da' totusi ... :)

Raspuns @ MARINARULDEVEGHEFILOZOFISTORIC :)

nu marinarule, imperiul a facut implozie iar razboaiele civile stau marturie inca din secolul II... nefiscalizarea...

C.G.

Da ,si domnul Adrian Majuru,sezizeaza pericolul,spune despre pericolul musulman, are exemple din vechime,se straduieste si spune realitati ,despre -valorile defensive ale crestinismului-!Sa speram ca ROMANIA si alte tari daca mai ramanem tari si nu ne pulverizam ca asa doresc niste interese in Lumea asta cam prost facuta si conform istoriei noastre sa ne opunem -musulmanilor,haitelor islamiste asumutite din Asia si Africa de interesele unora care au inventat creatii diavolesti cum este Statul Islamic care haituieste inspre Europa blestemul in derulare !Dumnezeu sa ii aiba in Paza Sa pe romani si pe cei care nu sunt in slujba Intunericului!

nationalizarea elementului de securitate

Un sociolog, membru cu state vechi în PSD, dă ca sigur un război în PSD între echipa Dragnea şi oamenii lui Sebastian Ghiţă. În componenţa Guvernului se află 6 miniştri care au studii la Academia SRI.

„Linia Hrebenciuc”, preluată de Sebastian Ghiţă

Principalul jurnal al Digi24 l-a avut drept invitat pe sociologul Alin Teodorescu, unul dintre cei mai vechi membri PSD, un apropiat al lui Ion Iliescu. În cadrul emisiunii, Teodorescu i-a ridicat câteva mingi la fileu lui Liviu Dragnea, dar a făcut şi o serie de dezvăluiri din interiorul partidului. Una dintre acestea l-a vizat pe Sebastian Ghiţă.

Cosmin Prelipceanu: Şi pentru că îl cunoaşteţi pe Liviu Dragnea, îl vrea sau nu îl vrea pe Victor Ponta? Dincolo de ce ne spune?

Alin Teodorescu: Victor Ponta a ieşit din politica mare.

C. P.: A ieşit pentru că a pierdut alegerile sau pentru că s-a scos singur?

A.T.: S-a scos singur. A intrat într-un cerc şi a ignorat profund partidul care l-a dus în funcţia de prim-ministru. Aproape un an de zile nu a mai fost nicio şedinţă a biroului permanent, se făceau în grupul Ghiţă-Sârbu, ca să spun aşa. În partid erau câteva linii, linii Viorel Hrebenciuc. Acum toată linia Viorel Hrebenciuc este la Ghiţă, care a zis că îşi dă demisia din partid, dar nu şi-a dat-o.

C.P.: Are o linie activă încă?

A.T.: Are o linie foarte activă în partid. Cu România, cu mafioţi şi cu finanţaţi din contracte de stat, nu faci politică. Publicul te simte, te ştie. Şi aţi văzut că publicul românesc reacţionează. Nu a spus absolut nimic de plagiatul lui Ponta, de produsele imaginaţiei sale, dar când a venit votul, execuţie.

C.P.: Şi linia Ghiţă ce spune de Liviu Dragnea? Dacă e activă.

A.T.: Va fi război.

C.P.: Război?

A.T.: Între interlopi şi finanţaţii din bugetul statului şi activişti de partid.

C.P.: Iar linia Sârbu?

A.T.: Asta a fost predată, a plecat la Curtea de Conturi.

C.P.: Şi cui i-a predat?

A.T.: Lui Ghiţă.

C.P.: Nu! Şi atunci în PSD acum există o singură linie, linia Ghiţă?

A.T.: Un singur cerc de interlopi, sprijiniţi de instituţii ale statului.

Şase doctori SRI în guvern

Alin Teodorescu a mai afirmat că linia Ghiţă este foarte periculoasă „pentru că e sprijinită de unele instituţii ale statului. Uitaţi-vă câţi absolvenţi ai Academiei SRI sunt membri în Guvern?”. Răspunsul l-a dat tot el: „Şase, vă spun eu. Doctori SRI, făcuţi foarte repede. Câţi conduc… Cine conduce Comisia electorală acum? Voicu şi-a dat demisia şi a venit altcineva, tot un doctor SRI, un om din fosta garnitură Hrebenciuc, trecut la Ghiţă. Dar să sperăm că Liviu Dragnea are putere. Îi dă… votul de duminică îi dă o legitimitate să se bată cu aceşti interlopi, nu poţi să le spui altfel. Câştigă contracte cu statul, sunt firme din diferite domenii care nu se mai prezintă la licitaţiile statului român pentru că ştiu că ori pierd în faţa unor protejaţi, ori trebuie să dea… sunt presaţi să dea un comision”.

Cine sunt miniştrii cu legături la Academia Naţională de Informaţii

Pe site-ul Guvernului apar 6 miniştri din al căror CV rezultă că au sau au avut legături cu Academia Naţională de Informaţii. Toţi sunt membri PSD.

• Mihai Tudose (PSD – ministru al Economiei, Comerţului şi Turismului): 2010 - Doctorîn domeniul Ştiinţe Militare şi Informaţii - Protectia infrastructurilor critice - Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, Serviciul Român de Informaţii.
• Liviu Pop (PSD – ministru delegat pentru dialog social): 2014 - prezent - Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza” Şcoala Doctorală.
• Angel Tâlvăr (PSD – ministru delegat pentru relaţiile cu Românii de peste hotare) - Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul” – postuniversitar.
• Sorin Grindeanu (PSD – ministru pentru societatea informaţională): 2013 - Program postuniversitar de formare şi dezvoltare profesională în domeniul Ştiinţe Militare, Informaţii şi Ordine Publică – Academia Naţională de Informaţii.
• Sorin Câmpeanu (PSD – ministru al Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice): 2013, Certificat de atestare a competenţelor profesionale, Academia Naţională de Informaţii „Mihai Viteazul”, Colegiul Naţional de Informaţii.
• Marius Nica (PSD – ministrul Fondurilor Europene): - Diplomă de licenţă - Academia Naţională de Informaţii, Facultatea de Informaţii.

______________

peromaneste:  Alin Teodorescu nu-i un oarecare, ci un operativ strategic al pesedeului.  Faptul ca VV Ponta va fi inlocuit cu altul si mai si e una si aceeasi pe care o vedem de o vreme buna la toate partidele si care a culminat cu propulsarea dulapului sasesc mult dincolo de limitele intelegerii sale.  Problema este ca neo-securitatea privatizata, element rezonant cu securitatea privatizata care l-a debarcat pe Ceausescu, este entitatea omniprezenta si ale carei butoane sunt care mai de care mai departe de Bucuresti.  Se tot discuta, timid la timpul acesta, de nationalizari in vreun domeniu sau altul.  Cred ca este imperios necesara nationalizarea elementului de securitate.  Voi reveni pe ideea asta. 

Despre Schengen/EADS

Este un subiect care, din pacate, este extrem de amplu prin tehnicitatea lui, constituind timp de 11 ani teren de manipulare media, sub impuls politic.Securizarea frontierelor era, in 2004, un subiect de prima importanta in vederea incheierii nrgocierilor de aderare la UE, criteriu cerut explicit de catre Comisia Europeana prin Foaia de Parcurs pentru Romania in vederea incheierii negocierilor de aderare , prin raportul de tara din 2003, si prin pozitiile adoptare de vizitele specialistilor in domeniu. Era pe scurt, o prioritate zero pentru Romania. Iar Guvernul roman a luat decizia de a incredinta securizarea frontierelor unui integrator de sistem intrucat complexitatea proiectului era evidenta: 21 de institutii ale statului implicate in prezenta in frontiera, 3150km de frontiera , 86 de puncte de trecere, 12 aeroporturi internationale, 6 zone libere plus portul Constanta. Nu exista posibilitatea adoptarii unei alte solutii intrucat era practic imposibil sa securizezi frontierele Romaniei cu o suma de zeci sau sute de proiecte mici care sa nu fie compatibile sau sa nu functioneze 99% din timpul unui an conform cerintelor europene in domeniu. Evident ca in acest domeniu sensibil se intrepatrund si interese interne si externe de toate felurile, intrucat cea mai extinsa frontiera terestra externa a UE naste astfel de interese . Solutia tehnologica aleasa in 2004 era din punct de vedere tehnic cea mai convenabila pentru o tara cu potentialul Romaniei : cea mai IEFTINA , studiile tehnice si literatura de specialitate indicand fara dubiu ca varianta germana reclama mai putina infrastructura ( schele!!!) avand acoperire superioara, cea mai ROBUSTA , fiind tehnologie militara testata in teatrele de razboi, cea mai SIGURA din punctul de vedere al protectiei datelor si personalului, cea mai FLEXIBILA permitand conexiunea la reteaua de sateliti GALILEO apartinand UE. De altfel, din 2005 armata germana a achizitionat aceasta tehnologie pt uz militar.
Manipularea media care dureaza de 11 ani este menita sa ascunda adevarul obiectiv : pretul acestui contract a fost negociat de specialisti militari nu de politicieni si a fost stabilit prin negociere la 650 milioane de euro, pt cei 3150 km de frontiera plus aeroporturi, zone libere, etc .grosso-modo rezulta un pret de cca 200 k euro pe km. Prin renegocieri succesive s-a ajuns la un pret de 750 milioane de euro pt 2100 km, deci un pret mediu de cca 350k euro pe km !!!!!!
Diferenta de 1000 km de frontiera neacoperiti de renegocierea cu firma germana au fost incredintati unei alte firme!!! Stie cineva daca s-a organizat o licitatie si care este costul acestei noi dotari ????
In ceea ce priveste mult trambitatele suprapuneri cu proiectele PHARE , iata o noua manipulare : MAI absorbise in 2004 toate fondurile puse la dispozitie de UE. Era vorba de fise de proiect, deci intentii de dotari fara o viziune integrata. In toamna anului 2004 specialistii europeni au fost de acord sa schimbe aceste dotari cu altele, respectiv mijloace auto si navale intrucat prin PHARE nu se puteau achizitiona mijloace cu specific militar.
Contractul cu EADS semnat in 2004 a fost o continuare a dotarii frontierelor romane cu tehnologie de radiocomunicatii , esenta acestei securizari, inceputa in 1998, in valoare de 160 milioane usd !!!!!! Aceasta dotare era in garantie in 2003-2004 iar administratorul ei, STS, cerea extinderea acestei retele, raportul sau fiind adoptat de CSAT si Parlament devenind linie directoare de activitate.
Nu in ultimul rand in EUROPA existau in 2004 sisteme similare de securizare in dotarea ministerelor de interne din Spania, Franta, Elvetia, Cehia, Slovacia si Germania., furnizate de EADS ! Comisia Europeana la Bruxelles luase decizia in 2003 sa isi securizeze comunicatiile cu tehnologie EADS in urma unei rezolutii a Parlamentului European si sa dezvolte cercetari in domeniul criptarii cu EADS. In Marea Britanie in 2002-2003 era in plina desfasurare un amplu scandal privind dotarea Politiei Britanice cu o tehnologie concurenta a EADS, mai putin performanta, in timp ce Ministerul Apararii al Marii Britanii achizitionase tehnologie EADS.
S-a afirmat in ultimii, in mod fals, ca tehnologia achizitionata de Romania in 2004 nu ar fi facut fata in zonele intens populate. Un alt neadevar : politia si jandarmeria franceza utilizau de ani buni tehnologia EADS , in toata Franta, iar cel putin in 2004, nu exista in tara noastra o aglomerare urbana mai mare decat Parisul, sau un port mai aglomerat decat Marsilia, sau o zona de trafic costier mai aglomerat decat Canalul Manecii.
Ceea ce este trist , ca o concluzie a acestei expuneri, este ca in acest domeniu al securizarii frontierelor, un numar extrem de mic de oameni a facut rau unui numar extrem de mare de romani! Romania nu este nici azi membra a spatiului Schengen, data agreata in decembrie 2004 fiind anul 2009. Iar de fiecare data cand se pune problema accederii tarii noastre in acest spatiu de libera circulatie , cineva, undeva, readuce in discutie contractul cu EADS. Doar privind incheierea acestuia, derularea sa pe parcursul a mai bine de 9 ani fata de cei 5 stabiliti initial, pretul final mai mare cu 100 milioane de euro, si amanarea intrarii Romaniei in Schengen raman intr-o deplina uitare.

Marian Saniuta, fost Ministru la Interne

Va castiga Romania de la SUA ceea ce va pierde de la Europa si Rusia?

Fragmentarium Politic

Doua initiative nebunesti ale lui Klaus Iohannis, care repeta greseala izolarii geopolitice: Va castiga Romania de la SUA ceea ce va pierde de la Europa si Rusia?

Presedintele Iohannis a facut, miercuri, doua declaratii neasteptate si de mare impact geopolitic. In termeni diplomatici, acestea s-ar putea numi greseli de politica externa, al caror pret ar putea fi izolarea Romaniei.

Prima declaratie a sefului statului roman se refera la respingerea si incriminarea declaratiilor critice formulate de seful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, la adresa tratarii incorecte de catre Occident a Rusiei. In urma cu o saptamana, Juncker afirmase ca occidentalii trebuie sa „trateze Rusia corect” si sa ii vorbeasca de la egal la egal, criticandu-l pe presedintele american Barack Obama pentru faptul ca a calificat Moscova drept putere regionala. „Aceasta pozitie e una surprinzatoare (…). E neobisnuit ca presedintele CE sa faca declaratii in chestiuni cheie fara sa armonizeze aceste declaratii cu statele membre”, a spus Iohannis, distantandu-se de Juncker. Altfel spus, liderul de la Cotroceni a avut nebuneasca initiativa de a declansa racirea relatiilor cu Europa.

A doua declaratie a presedintelui roman, la fel de riscanta pentru pozitia geopolitica si prin consecintele bumerang, a reprezentat-o criticarea Rusiei pentru interventia militara antiterorista din Siria. „Implicarea militara a Rusiei in Siria nu ajuta la solutionarea crizei, ci complica situatia”, a spus Iohannis. O pozitionare transanta fata de o situatie greu de transat, in care ciclul de atrocitati teroriste dureaza de mai bine de un an. In care evolutiile sunt extrem de fierbinti. Cu dublul atentat terorist, de sambata, de la Ankara (cu dubli autori, jihadisti ISIS si rebeli PKK, potrivit premierului turc). Cu un joc dublu al rebelilor, carora SUA le-au livrat, duminica noaptea, 50 de tone de munitie. Joc dublu prin care rebelii sirieni isi amintesc ca trebuie sa mai „lupte” si cu ISIS, pentru poza de „moderati”, ori la deruta, cand afla ca i se pregateste o batalie, pentru Alep, de catre armata siriana si aliatii ei iranieni, libanezi si rusi… O situatie complicata, deci, unde singura atitudine transanta ar trebui sa fie antiterorista. Negocierile si facilitatorii isi au rolul lor politic, cu fortele politice, dar nu cu teroristii, ucigasi si sinucigasi fanatici.

In termeni geopolitici, prin cele doua declaratii Iohannis face ca dinspre Romania sa sufle un vant rece asupra Europei si un vant si mai geros asupra Rusiei. Pretul este evident. Izolarea. Aceeasi greseala spre care a fost impins si Ceausescu. Merita? Va castiga Romania de la SUA ceea ce va pierde de la Europa si Rusia? Cele doua atitudini geopolitice spre care a fost impins Iohannis vin in ajunul participarii la reuniunea Consiliului European de toamna si dupa primirea, luni, la Cotroceni, a ambasadorului american Hans Klemm, a doua intalnire in trei saptamani, ceea ce, spun diplomatii, este neuzual. Adversarii si analistii au observat ca ambasadorul Klemm a venit la intalnirea cu presedintele Iohannis cu o mapa, care se afla pe masa la care s-au purtat discutiile. Cel mai probabil in mapa se afla punctajul de idei sau de cereri. Sa se fi aflat, oare, pe lista din mapa, si cele doua idei de conduita, antieuropean si antirusa, in care s-a lansat presedintele Klaus Iohannis?

peromaneste: pentru EUropa, Romania nu exista decat ca un spatiu care trebuie muls, dezintegrat, aruncat la multinationale si foste imperii. Pentru Rusia, Romania ramane un loc pe care nu-i dispusa sa-l cedeze dincolo de ce s-a inteles cu SUA inainte de 1990. Pentru SUA, Romania reprezinta un partener apucat care n-are cum sa conteze prea tare in conditiile normale pe care si le doresc romanii. Totusi, este ciudat avantul cu care cei instrumentati la Cotroceni, cel putin din 2005 incoace, ies atat de strident in evidenta, ca boarfele pe centura.

România la răscruce: opțiuni pentru viitor

„România la răscruce: opțiuni pentru viitor” este o nouă lucrare generată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) – Academia Română, dedicată prezentării și analizării evoluției societății românești din câteva perspective de foarte mare actualitate.

Volumul „România la răscruce: opțiuni pentru viitor”, coordonată de academician prof. univ dr. Cătălin Zamfir, directorul ICCV, și cercetătorul Iulian Stănescu, pornește de la ideea că, la mai bine de 25 de ani după Revoluția din 1989 și după încheierea tranziției, România se află în căutarea unui nou proiect de țară. Volumul de față, apărut la editura Pro Universitaria, își propune să contribuie la dezbaterea pe acest subiect, atacând frontal problemele majore precum: rolul și funcționarea statului, problemele demografice, inegalitățile economice și sociale.
„România la răscruce: opțiuni pentru viitor” a fost lansată aseară,  în aula „Ion Heliade Rădulescu” a Bibliotecii Academiei Române şi a generat discuţii asupra prezentului, dar, mai ales, asupra viitorului României.Vorbitori au fost Dan Mihalache, consilier prezidențial, șef al Cancelariei Președintelui României; Codrin Scutaru, secretar de stat la Ministerul Muncii (2013-2015); Cătălin Zamfir, director ICCV, Academia Română; Iulian Stănescu, cercetător științific ICCV.  Moderatorul evenimentului a fost prof. univ. dr.  Ilie Bădescu, director al  Institutului de Sociologie, Academia Română.

Directorul Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) al Academiei Române, prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, face într-un interviu pentru AGERPRES o radiografie a tranziției românești și a efectelor sale asupra prezentului și vorbește despre “statul neofeudal” românesc, văzut ca o resursă de îmbogățire.

În ultimii 25 de ani, arată prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, privatizarea nu a dus la o relansare a economiei, ci la o distrugere a acesteia, iar capacitatea de control a statului a fost extrem de redusă, motiv pentru care nu s-au luat măsuri împotriva corupției.
“Teoria mea este că din însăși viziunea strategică a tranziției se poate explica situația de criză în care se află societatea noastră și de fapt toate societățile în tranziție, în grade diferite. În România, pe toată perioada tranziției, finanțarea statului a fost cea mai scăzută din Europa. După 25 de ani de tranziție, datele arată o adâncire în criză. După 25 de ani, semnele unui reviriment economic și social sunt încă neclare”, afirmă, în interviu, directorul ICCV, membru corespondent al Academiei Române.

AGERPRES: În volumul “România la răscruce” și în capitolul “Spre o nouă teorie a tranziției”, pe care îl semnați, oferiți o evaluare globală a procesului de profunde schimbări de după 1989 și formulați teoria statului tranziției ca “stat neofeudal”. Ce este neofeudalismul, care sunt datele principale care au generat această sintagmă și ce reprezintă ea?
Cătălin Zamfir: Văd că v-a șocat puțin o asemenea formulare. Este adevărat, am ales un termen care atrage atenția, dar am avut în vedere un substrat foarte important. Statul român în tranziție este, pe de o parte, statul standard al unei societăți capitaliste; exact aceeași structură, aceleași funcții. Dar, pe de altă parte, este și un stat diferit de statele capitaliste consolidate, pentru că are niște funcții speciale. Prima lui funcție a fost să privatizeze proprietatea de stat. Această funcție a avut un impact extraordinar asupra profilului statului și asupra întregii societăți românești. Tocmai acest lucru am vrut să-l semnalez. Există, sigur, diferențe fundamentale între statul feudal tradițional și statul român modern. Dar există o similitudine de structură. Statul capitalist standard preia veniturile de la populație și le distribuie în beneficiile întregii comunități: prin servicii sociale, învățământ, sănătate, asistență socială, sistemul de pensii, ș.a.m.d.. Deci, preia de jos și distribuie apoi tot în beneficiul întregii comunități. Statul feudal avea o altă structură. Prelua veniturile de la comunitate, de la țărani, și le distribuia nu în jos, ci în sus. Clasa feudală este susținută prin această redistribuție prin intermediul statului. De jos, în sus. Același lucru se întâmplă, oarecum, și în tranziție. Statul a preluat proprietatea colectivă, proprietatea de stat, și a distribuit-o, în sus, nu în beneficiul întregii comunități, ci cu scopul de a crea o nouă clasă de proprietari, o nouă clasă bogată. Noua clasă capitalistă a fost diferită de clasa capitalistă standard. Capitalistul — să ne gândim la capitalistul din secolul al XVIII-lea — era o persoană care muncea, făcea un efort, “strângea cureaua”. Proprietatea privată s-a format chiar în generații, în timp ce în procesul de tranziție unii s-au trezit, peste noapte, bogați, mari proprietari. Nu prin efort propriu, nu organizând un proces economic, ci profitând de privatizarea proprietății de stat. În tranziție, statul a devenit cea mai importantă sursă de bogăție, la început prin privatizare, apoi prin captarea resurselor financiare publice de către “băieții deștepți”, viitorii “corupți”. Corupția specifică tranziției este procesul prin care noua clasă de bogați, adică capitaliști, inclusiv oameni politici, captează resursele statului în interes propriu. Statul a apărut ca o resursă de îmbogățire. Ceea ce am numit “statul neofeudal” este cauza corupției. De fapt, toate societățile în tranziție se confruntă cu acest tip de corupție. Se va termina tranziția în momentul în care se va schimba și această funcție a statului de a fi resursă imorală, ilegală, dar reală de îmbogățire.
AGERPRES: De ce o nouă teorie a tranziției? Cum ați rezuma această teorie?
Cătălin Zamfir: La baza teoriei mele stă următoarea teză: tranziția este un tip de societate, cu totul diferit de alte societăți. Societatea capitalistă standard s-a creat singură, din aproape în aproape, în timp de secole. Tranziția este realizată în 20-25 de ani. A fost un proiect, un program, cu obiective și o strategie de realizare a acestei schimbări.
AGERPRES: Care au fost obiectivele?
Cătălin Zamfir: Tranziția a avut două obiective principale: reforma sistemului politic și a sistemului economic; un sistem politic standard de tip capitalist, adică pluripartidist, parlamentar și o economie bazată pe piața liberă și, în special, privatizarea proprietății de stat. Aceste obiective sunt larg acceptate. Nimeni nu le-a contestat legitimitatea lor. Problema a fost însă a strategiei de realizare a acestor obiective. După părerea mea, problemele acute ale tranziției provin mai ales din strategia procesului de tranziție care s-a fundat pe două opțiuni: o privatizare rapidă, făcută oricum, și opțiunea pentru “un stat mic”. Ne aducem aminte celebra formulare ‘Privatizați, chiar și pe un leu!’. Privatizarea oricum a avut o serie de efecte structurale. În primul rând, privatizarea nu a dus, așa cum s-a sperat, la o relansare a economiei, ci la o distrugere a economiei. Aici nu este vorba de o chestiune că oamenii au vrut “să fure”, sau că nu au avut competența necesară. Privatizarea făcută “oricum” a generat corupție și căderea economiei. La privatizare s-a adăugat și amplificat politica retrocedării in integrum, o sursă importantă la rândul său a blocajului economic și social și mai ales a corupției. O altă componentă a strategiei tranziției a fost ceea ce eu numesc ‘filosofia statului mic’. S-a considerat că statul este un factor negativ, că ar trebui să fie cât mai mic posibil, funcțiile sale trebuind să fie preluate cât mai mult posibil de către piața liberă. Statul a fost ținut la minimul său. În mod special, capacitatea sa de control a fost extrem de redusă. Nu ne mirăm de ce de-abia după 25 de ani se pune corupția ca o problemă politică centrală. Corupția a existat din 1990. Toată lumea știa că există un grad enorm de corupție, fără însă a se fi luat măsuri importante. Se pare că se considera că ea este un cost inevitabil al tranziției și, în consecință, mai degrabă tolerată. Ce s-a întâmplat cu comunitatea, cu societatea? În întreaga tranziție, comunitatea, cu nevoile ei, a fost sacrificată, considerată mai degrabă un fel de cost inevitabil. Explozia sărăcirii a fost poate cel mai dureros efect al unei tranziții prost concepute. Teoria mea este că din însăși viziunea strategică a tranziției se poate explica situația de criză în care se află societatea noastră și de fapt toate societățile în tranziție, în grade diferite.
AGERPRES: Tranziția românească a avut un specific aparte față de aceea din celelalte țări comuniste?
Cătălin Zamfir: Din păcate, nu s-au făcut analize comparative substanțiale. Dar poate că un specific poate fi identificat. Opțiunile strategice au fost aceleași în toate țările foste comuniste europene. Ceea ce pare a fi specific României este accentuarea erorilor tranziției: privatizarea făcută mai degrabă haotic și atacul continuu la adresa funcțiilor statului. Statul în țara noastră a fost mult mai marginalizat ca funcții decât în celelalte țări în tranziție. Și aș vrea să argumentez această afirmație care ar putea să pară șocantă… Amploarea statului, mai ales a funcțiilor sale sociale, este dată de finanțarea statului. În România, pe toată perioada tranziției, finanțarea statului a fost cea mai scăzută din Europa. În 2013, cheltuielile publice ale României au fost de în jur de 35% din PIB, la distanță substanțială de situația din celorlalte țări, care depășeau 40%. Finanțarea funcțiilor sociale ale statului era în mod special sacrificată, în jur de 19% din PIB, față de media UE 27 de 34%, Ungaria 27%, Cehia 25, chiar și Bulgaria 21%.
AGERPRES: A tras cineva un semnal de alarmă în legătură cu acest aspect?
Cătălin Zamfir: În institutul nostru am publicat încă din ’92 — ’95 asemenea analize și am semnalat aceste probleme.
AGERPRES: V-au ascultat politicienii? Care a fost rolul științei în ghidarea tranziției?
Cătălin Zamfir: Îmi place întrebarea dumneavoastră. Rolul științei… Rolul științei românești… În perioada tranziției, știința a fost poate sectorul cel mai sacrificat. Știința este cronic sever subfinanțată. Dacă nu greșesc, cea mai scăzută din Europa. Multe institute de cercetare științifică au fost desființate. Abordarea de către științele sociale ale marilor probleme ale țării a fost descurajată sistematic; interesul a fost orientat mai mult spre problemele marginale. Este de notat faptul că analizele problemelor fundamentale ale societății românești suferă un proces de “externalizare” internațională. Știința “internă” s-a poziționat mai degrabă în “opoziție”. Eu am în minte mai ales situația științelor sociale. Multe opțiuni strategice politice au fost criticate în mediul academic și, din păcate, ele s-au dovedit a fi fost îndreptățite.
AGERPRES: Iată, la 25 de ani de la momentul de început, putem vorbi de reușite, de nereușite, de costuri ale tranziției. Cum considerați că s-a raportat populația la perioada de tranziție?
Cătălin Zamfir: Ideologii tranziției, pentru că și tranziția are ideologia ei, consideră că situația actuală a României era oarecum normală și inevitabilă: filozofia tranziției a fost corectă; mici erori au fost inevitabile; costuri inevitabile ale marilor schimbări. Odată cu finalizarea obiectivelor tranziției, va urma tot inevitabil o relansare socială și economică. A fost dureroasă din punct de vedere social, dar opțiunile strategice au fost corecte. Asta afirmă ideologia. Populația spune cu totul altceva. Din ’90 încoace, toate studiile sociologice demonstrează că populația a considerat constant că suntem pe “un drum greșit”. Nu în sensul că alinierea la sistemul capitalist occidental ar fi fost o opțiune greșită, ci modul în care s-a proiectat această tranziție. Este foarte important cum simt oamenii. În 2011, de exemplu, 80% din populație considera că am fost pe drumul greșit. Datele instituționale — produse de instituțiile publice naționale și europene — oferă și ele un suport estimării populației. După 25 de ani de tranziție, datele arată o adâncire în criză. După 25 de ani, semnele unui reviriment economic și social sunt încă neclare. Parcă criza nu se mai termină. De abia economia pare să-și revină în ultimii ani, a trebuit să intervină șocant o nouă criză politică, care cu siguranță va risca să inducă o nouă criză în întreaga societate. Aceasta este marea problemă a tranziției. Datele arată că România împreună cu Bulgaria se află nu doar pe ultimele locuri în Europa, ci la depărtare importantă de celelalte țări. Toți indicatorii demonstrează acest lucru: economia este prăbușită; industria este redusă enorm; agricultura este dezorganizată și încă nu există nicio viziune de relansare; școala și sistemul de sănătate sunt în criză. Ce mai rămâne? Politicul, care este așa cum este…
AGERPRES: Vorbiți în carte despre o nouă șansă istorică pe care ar avea-o țara noastră în prezent. Care sunt riscurile în cazul în care nu vom ști să valorificăm acest atu?
Cătălin Zamfir: Sigur că orice societate iese la un moment dat dintr-o situație de criză, nu rămâne acolo jos. Dar problema este cum ieșim din criză. Poți să te târăști jos, încet, încet, cu imense dureri; dar cu totul altceva este dacă explorezi alternativele, oportunitățile, pentru că în orice moment istoric există și alte oportunități decât cele pe care le practici. Aici este problema. Cursul istoriei este cursul istoriei. Dar el poate să fie mai bun sau mai prost.
AGERPRES: Care ar fi lecțiile tranziției pentru mediul academic? Dar pentru societatea românească în ansamblul ei?
Cătălin Zamfir: Unii speră că trebuie să facem în fine efortul să terminăm tranziția ca să putem să ne înscriem pe o nouă orbită. Eu am altă părere. Problema nu este să finalizăm această tranziție, ci să nu mai fim prizonierii unei tranziții prost gândite, ci este nevoie de o ruptură de viziune.
AGERPRES: Care ar trebui să fie atuurile acestei strategii pentru ca România să depășească, într-un final, efectele pe termen lung produse de tranziție? În ce direcție va trebui să meargă România?
Cătălin Zamfir: Trebuie ca noi, țara noastră, să fim realiști, dar și raționali în a înțelege care este situația în care ne aflăm și să proiectăm noi înșine viitorul. Eu cred că unul dintre pericolele mari care a dominat întreaga tranziție este ceea ce numesc eu un fel de ‘mondialism gol’. S-a considerat frecvent că România va beneficia de această mondializare, că forțele mondiale ne vor duce, aproape fără participarea noastră, spre mai bine. Numai că în orice economie mondială sunt câștigători și perdanți. A nu face nimic înseamnă că am decis să fim perdanții mondializării, să devenim o țară de lume a treia. A Europei, dar de lumea a treia. Obsesia forțelor mondiale care se presupune că sunt inevitabil favorabile trebuie abandonată. Mondializarea este de toate felurile. Și mereu sunt confruntări între interese diferite în procesul de mondializare. Poate un risc major actual este modul în care vrem să folosim resursele naturale sau cele constituite istoric pe care le avem. O externalizare iresponsabilă a lor va greva viitorul. România a fost prea adesea obiectul unor experimente internaționale. Și rezultatele stau la baza crizei actuale. Nimeni nu își asumă însă responsabilitatea eșecurilor. Efectele “mondializării goale” le găsim și în științele sociale: temele naționale fundamentale sunt tot mai mult înlocuite de mici studii digerabile “în afară”.
AGERPRES: Anul acesta, Institutul de Cercetare a Calității Vieții împlinește 25 de ani de existență. Ați lansat cu această ocazie volume de referință și ați reunit cercetători din țară și străinătate pentru a dezbate o temă importantă — “Calitatea Vieții: o Provocare pentru Politicile Sociale”. Care au fost principalele concluzii și cum vedeți evoluând cercetarea în domeniul calității vieții?
Cătălin Zamfir: Încă de la începutul înființării sale, Institutul nostru și-a concentrat efortul pe trei mari domenii. În primul rând tema calității vieții, standardul de viață. În al doilea rând, politicile sociale: ce trebuie să facă colectivitatea utilizând forța politicului pentru promovarea prosperității sale. Am susținut că funcțiile sociale ale statului trebuie radical îmbunătățite, nu “externalizate”. În fine, analiza problemelor sociale cu care societatea noastră se confruntă: sărăcia, copii în situații de dificultate, demoralizarea socială, delincvența, situația populației de romi. Am considerat că vocația științelor sociale este de a contribui la cristalizarea conștiinței de sine a comunității noastre și de a susține procesul de creștere a capacității colective de a proiecta propriul său viitor. Nu pot să nu lansez un semnal de alarmă. Finanțarea științelor sociale, și ea la un nivel extrem de scăzut, este mai degrabă orientată spre teme marginale. Lipsește aproape complet o finanțare a marilor proiecte de cercetare academică de interes național. Sistemul instituțional actual de finanțare și evaluare a științelor sociale trebuie urgent reconsiderat. Aș putea spune că ICCV a ajuns la maturitate științifică. Deși este probabil unul dintre institutele cele mai tinere din Academie, majoritatea cercetătorilor au ajuns deja la 40-45 de ani, vârsta maturității depline în știință. Din acest punct de vedere, institutul își va consolida poziția de lider în domeniul său de competență.
AGERPRES: Vedeți o limită de timp în care ar putea fi realizat acest lucru?
Cătălin Zamfir: Acesta este un proces. Am senzația că sistemul politic românesc își caută propria sa orientare, una mai specifică. Până acum eram foarte dependenți de alte instituții. Sunt semne că sistemul politic își asumă responsabil problemele țării. Am să vă dau un exemplu, care este foarte important. Una dintre componentele tranziției a fost filosofia salariului mic. S-a considerat, încă de la începuturile tranziției, că sindicatele, tot cerând salarii mai mari, sunt un factor negativ al tranziției. Succesul tranziției era să ținem salariile cât mai mici posibil, pentru că astfel noi am fi atras investitorii străini și atunci economia ar fi fost lansată. Specialiștii din institutul nostru au militat, chiar de la început, pentru o schimbare a politicii salariale. Avem nevoie de o politică salarială activă, de creștere treptată a salariului, pentru ca și salariul să fie aliniat la nivel european. Și am avut dreptate. Eu sunt foarte bucuros că guvernarea actuală și-a schimbat orientarea în această problemă. Guvernarea dinainte a căutat chiar să coboare nivelul salariilor. Acum a început să crească salariul. Este un lucru foarte important. S-a dovedit că, de fapt, 25 de ani am fost dominați de o iluzie proastă, și anume că salariul mic ar fi factorul activ al relansării economice. Nu. A fost un factor activ al subdezvoltării. Am dat un singur exemplu. Liniile fundamentale ale politicii românești ar trebui regândite.
AGERPRES: În felul acesta poate ne vin și românii care fac o altă Românie peste hotare.
Cătălin Zamfir: Nu, alții n-o să ne facă altă Românie. Dacă noi nu reușim s-o facem, atunci n-o s-o facem.
AGERPRES: Revenim la rolul științei. Ați lansat, de asemenea, un volum dedicat unei întregi istorii sociale a sociologiei românești în perioada 1900-2010, ce include date despre personalitățile și temele sociologiei românești, toate reunite într-o lucrare de referință pentru domeniu. Ați analizat tendințe, curente și ați scris despre realizări. Cum vedeți, din perspectiva acestei analize amănunțite, rolul sociologiei românești în viitor?
Cătălin Zamfir: Eu nu vorbesc de calitatea ei, pentru că orice produs poate să fie mai bun sau mai puțin bun. Dar este o abordare a istoriei unei discipline cu totul deosebită de tot ce s-a făcut până acum. Noi am analizat, nu cum ați spus dvs prin vârfurile sociologiei. Pentru că am avut vârfuri ale sociologiei. Dar am analizat activitatea sociologiei. Deci, sociologia ca sistem. Am făcut o bază imensă de 27.000 de studii și de cărți în acești 111 ani ai istoriei sociologiei românești. Am făcut o analiză a variației tematice și ceea ce a fost surprinzător este că sociologia s-a dovedit foarte strâns legată de dinamica societății românești, în special reflectată în producția sociologică. Istoria sociologiei românești este profund legată de istoria societății românești. N-a fost o evoluție lină a științei, ci extrem de dramatică. Vârfurile societății românești au fost și vârfuri ale sociologiei. Sociologia a fost singura disciplină desființată în anii lansării programului comunist. De-abia prin ’65 ea a fost recunoscută; a avut un vârf, interesant, până prin ’70 — ’71. În anii ’70-’80, iarăși a fost marginalizată. În perioada de tranziție am asistat la o explozie a sociologiei. Dar n-aș putea să spun că o duce foarte bine. S-a extins foarte mult, dar este extrem de subfinanțată. La debutul entuziasmului tranziției, începutul anilor ’90, institutul nostru a lansat multe programe de cercetare sociologică de interes național. Pe problema sărăciei, standardul de viață, copii în situații de risc, țiganii, politicile sociale etc. Cercetările sociologice cer ceva bani. Nu tehnologie în primul rând, ci deplasare pe teren. La sfârșitul anilor ’90 și în anii 2000, resursele financiare ale cercetării sociale “pe teren” aproape au dispărut. Cele finanțate prin diferite programe au fost decise de alții din afara institutului. Temele sunt mai mult decise printr-un sistem birocratic și nu întotdeauna au fost cele mai importante.
AGERPRES: Și care este soluția? Relația cu politicul?
Cătălin Zamfir: Sigur că da. Este nevoie de o finanțare specială a cercetării sociologice românești. Nu se poate face altfel. Gusti a avut resursele să dezvolte o cercetare sociologică unică în lume. Interesat, în iluziile comunismului, în anii ’60, au fost, de asemenea, resurse pentru cercetarea sociologică. În anii ’70 — ’80 au dispărut complet. Ce se întâmplă acum? La începutul entuziasmului tranziției au existat resurse, apoi au dispărut. Este efectul crizei tranziției românești și nefinanțarea sociologiei românești. Trebuie să adoptăm o nouă filosofie. Să finanțăm opoziția chiar sau poate mai ales și în știință.
AGERPRES: Afirmați că pentru dvs. sociologia a fost mereu un joc intelectual captivant și o datorie morală. Înțeleg că este crezul dvs. de viață. De ce joc intelectual și de ce datorie morală?
Cătălin Zamfir: Sociologia este o știință și ca orice știință are construcția ei teoretică și metodologică. În perioadele în care n-am considerat că sociologia poate să aibă un aport social practic, pentru că era marginalizată, eu am scris foarte multă teorie sociologică. Eu iubesc teoria sociologică, dar în perioada tranziției, 25 de ani, n-am mai scris teorie sociologică. M-am gândit că misiunea mea nu este să fac teorie, ci să contribui la mai buna înțelegere a societății românești. Deci, ca să zic așa, vocația morală a dominat.
AGERPRES: Și aveți sentimentul de a fi contribuit într-un fel la acest deziderat?
Cătălin Zamfir: Am sentimentul că am făcut efortul. Ce a ieșit, e altceva.

AGERPRES: Este o întrebare, dle profesor, pe care ați fi dorit să v-o adresez și pe care am omis-o? Vă rog.
Cătălin Zamfir: (Surprins) Da, da, poate că ar fi o întrebare: ‘Există un punct de vedere al Institutului de Cercetare a Calității Vieții?’ și eu aș zice: Nu! Pentru că un institut de cercetare științifică poate că este cel mai democratic institut din lume. Orice institut de cercetare. Pentru că o știință, prin rațiunea sa, acceptă diversitatea. Încurajează diversitatea de opinie. În institutul nostru nu există o opinie a institutului. Nici a mea ca director. Bun, poate că am o anumită influență, dar este foarte important ca în institut să se dezvolte o gamă largă de puncte de vedere, de orientări și numai prin cooperare ca și prin confruntarea lor să se cristalizeze o viziune mai coerentă.

O vorbă proastă, prea des repetată: „Românii au trădat ușor...” Oare?

     Într-un text publicat recent (pe 6 octombrie) pe blogul nostru – www.ioncoja.ro, intitulat Vă spun și o noutate..., aflăm că într-o discuție purtată la Moscova de un oficial român, Silviu Brucan, cu redactorul șef al ziarului „Izvestia”, un fel de oficial rus, expertul rus în politică internațională i-a declarat omologului său român următoarele:

„Sunteţi nestatornici, domnule profesor. Din câte cunosc, de-a lungul istoriei, în marile conflagraţii europene şi mondiale, conducătorii români nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat uşor şi tot atât de uşor şi-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă. Subliniez, este vorba de conducătorii români, nu de poporul român, pe care îl respect (…). Oscilaţia dumneavoastră în relaţiile cu aliaţii şi cu vecinii ne-a determinat să fim „prudenţi” cu politicienii români. Şi nu numai noi”.

     Silviu Brucan nu a avut replică la această acuzație deosebit de gravă. N-aș pune tăcerea lui Brucan pe seama faptului că nefiind „român” nu s-a simțit jignit sau vizat! Cu ani în urmă, un ministru de externe român, neîntrebat de nimeni, s-a trezit într-un cadru relativ oficial să-i acuze pe românii săi cam în aceiași termeni. Acel ministru era nimeni altul decât penibilul Adrian Severin... Ca ministru și om politic, mai impostor decât „profesorul” Brucan...

     De data asta treaba este mult mai serioasă. Expertul rus nu pare să vorbească cu patimă și nici nu pare a fi necunoscător. Ce cunoaște el de fapt nu sunt faptele, ci opinia, larg răspândită în multe medii internaționale, cum că „românii trădează ușor”! Am întâlnit această vorbă și la alți vecini de-ai noștri, prea mulți ca să-i mai citez ca atare.

     Oare așa stau lucrurile? Oare românii, „în marile conflagrații europene și mondiale, nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat ușor și tot așa de ușor și-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă”?  Hai să verificăm!

*

     Evident, această vorbă are sau pare că are o acoperire suficientă în evenimentele petrecute la 23 august 1944. Lăsăm pentru încheierea acestor rânduri examinarea celor întâmplate atunci și ne întrebăm care vor fi fiind celelalte „conflagrații europene și mondiale” la care se putea gândi specialistul sovieto-rus.

     Dacă vom considera, pe drept cuvînt, că războiul ruso-turc de la 1877 a fost o conflagrație europeană, atunci povestea cu trădarea se confirmă, dar cu roluri schimbate: România este trădată de aliatul ei, nimeni altul decât imperiul rus! Nu intru în detaliile cunoscute, dar este probabil un caz rarisim felul în care am pierdut noi atunci sudul Basarabiei, deși eram co-beligeranți învingători!... Dar se pare că decât să fii învingător alături de Rusia, mai bine lipsă!

     Următoarea conflagrație europeană ar putea fi considerate cele două războaie balcanice, care au antrenat toate țările din regiune. Are cineva ceva de reproșat românilor pentru cele petrecute atunci?!...

     După știința mea, numai românii ar avea ce să-și reproșeze: nu au profitat de conjunctura favorabilă pentru a-i ajuta pe frații lor din sudul Dunării în două privințe: (1) să-i apere pe viitor de politica de deznaționalizare a românilor practicată patimaș de statele din sudul Dunării și (2) să-i ajute pe frații aromâni să capete un statut politic, la care aveau dreptul prin vechime, autohtonie și contribuție economică. Un stat aromânesc în sudul Dunării, în jurul Pindului, era posibil și era și îndrituit! Dacă nu s-a înfăptuit acel stat sau măcar ținut autonom, acesta este un motiv pentru ca oficialii statelor sud-dunărene să pună surdină oricărui reproș la adresa României. Nota bene: dreptul la un statut propriu aromânii nu și l-au pierdut definitiv!...

     Așadar a fost trădare: guvernanții de la București i-au trădat pe românii din sudul Dunării! O trădare care nu-l confirmă însă pe rus!

     Ar urma Primul Război Mondial. Din care România a ieșit nesperat de bine, peste toate așteptările. Deși la intrarea noastră în război am fost în situația dureroasă de a alege între Transilvania și Basarabia, amânând ziua Unirii cu unul dintre cele două ținuturi românești, la sfârșitul războiului ne-am văzut cu Țara întregită și spre Est, și spre Nord-Vest, într-o formulă neimaginată de niciun politician înainte de 1916. A fost un miracol, un miracol dumnezeiesc! A fost un noroc „porcesc”, zic unii neprieteni, ca, prin izbucnirea „Marii Revoluții din Octombrie”, lucrurile să evolueze în direcții total neprevăzute.  Dar poate va fi fost și o răsplată dumnezeiască pentru soldatul român, sigurul de pe frontul de Est care a luptat cu inima și sufletul dăruite unui ideal autentic, cel național.

     Mulți au văzut atunci așa lucrurile: Dumnezeu nu ne-a lăsat! Dumnezeu ne-a răsplătit pentru jerfele de atunci și de odinioară, fără egal în această parte a lumii!... Și așa a fost!

     Au trădat românii pe cineva în acele momente? Faptul că românii s-au dezis de înțelegerea dintre Carol I și Puterile Centrale, înțelegere secretă, care nu avea și nici nu putea să aibă acordul românilor, nu se cheamă trădare. Regele Carol I a ținut-o pe a lui, adică a fost loial cuvîntului dat, dar legile Țării nu-i permiteau să decidă singur. Și au decis în Consiliul de coroană persoane care nu-și puseseră nicio semnătură pe înțelegerea de la 1883.

     Mai degrabă atunci putem spune că a fost un gest de trădare din partea regelui Carol I, dar nu față de niște aliați, ci față de supușii săi... Eu unul însă nu aș folosi cuvîntul trădare!

     Despre aliații pe care i-am avut în Primul Război Mondial se poate spune, pe drept cuvînt, că ei ne-au trădat! Rusia ne-a lăsat nu numai fără sprijinul militar promis, dar ne-a lăsat și fără Tezaur... Ceilalți aliați n-au fost nici ei corecți, nu și-au respectat angajamentele și promisiunile nici pe front, în timpul confruntării militare, nici ulterior, când diplomația a decis geografia politică nouă a Europei. Măcar că prin campania militară a României împotriva bolșevismului maghiar România binemerita recunoștința întregii Europe!... Prin înțelegerile cu Franța și Anglia, hotarul de Vest trebuia să fie pe Tisa, Banatul întreg era un Banat românesc și se cuvenea să fie cuprins ca atare în România de după 1918! Mare, e drept, dar nu atât de mare cât s-ar fi cuvenit. Și asta din pricina aliaților noștri, care ne-au cam trădat la Versailles! Ei, nu noi!

     Oricum, indiferent cum privim lucrurile și indiferent cât ar fi ele de discutabile, nicicum nu se poate vorbi de trădare din partea României. Acest cuvînt dacă ținem să-l folosim nu poate avea România decât ca obiect al acțiunii de trădare. Subiectul verbului a trăda fiind mai degrabă Rusia tovarășului de la „Izvestia”!                                                                                                  

     Dacă mă nimeream de față i-aș fi amintit rusnacului un detaliu pe care istoricii sovietici și ruși, dar și alții, l-ar vrea uitat, dispărut din conștiința publică: noi, românii, avem o legătură specială cu soarta țarului Nicolae, soartă pe care, înțelegem din același text, o deplânge insistent redactorul șef, regretând asasinarea familiei țariste imperiale.

     A fost un asasinat rușinos, dezgustător. E bine de știut că țarul se bucura de protecția unei gărzi imperiale, care nu l-a părăsit în primele zile ale „revoluției”. Ci abia în următoarele... Garda era alcătuită din militari selecționați din tot imperiul. Erau printre ei și mulți români basarabeni!... Ei, bine, eu i-aș fi amintit lui Ivan că românii au fost singurii din garda imperială care i-au rămas loiali țarului până în ultima clipă. Ceilalți militari, de alte etnii din Rusia multi-etnică, s-au lăsat prinși în iureșul deșucheat al revoluției plătite cu bani nemțești, cu banii inamicului, și au trădat, au părăsit palatul în care era ținut arestat țarul. Românii nu s-au clintit din preajma celui pe care au jurat să-l apere. Din păcate nu li s-a permis să-l însoțească pe țar atunci când acesta, cu toată familia, a fost scos din palat și urcat în tren, spre a fi scos din Petrograd...

     Soarta a făcut ca de asasinarea țarului să se ocupe, cu elan revoluționar, o bandă de dezertori din armata austriaca, o echipă de voluntari unguri, printre care s-a aflat și Imre Nagy, cel căruia vecinii noștri i-au ridicat statuie la Budapesta, după 1990... Merita, firește!

     Deci nici la această conflagrație nu avem motive să-i stigmatizăm pe români cu pecetea de trădător!

     Urmează al Doilea Măcel Mondial... A început în septembrie 1939 când Germania și Rusia au dat buzna în Polonia. Noi nu eram aliați nici cu Germania, nici cu Rusia, așa că nu am trădat pe nimeni dacă am intervenit în ajutorul Poloniei. Căci așa trebuie considerată decizia României de a-i permite Poloniei să tranziteze prin România nu numai tezaurul Poloniei, dar și cea mai bună parte a elitei militare. S-a produs astfel propriu zis o intervenție a României în desfășurarea războiului, un act de co-beligeranță cu înfrânta Polonie. Avem noi românii un talent aparte de a ne băga în sprijinul celui căzut la pământ!... De a paria pe gloabe!...

     Ceilalți, marile puteri, nu au făcut nimic pentru Polonia. Aveau tratate de alianță cu Polonia, tratate care nu au mai avut nicio valoare la încheierea războiului. Deși aflată în tabăra învingătoare, Anglia nu a mai fost deranjată de ocuparea Poloniei de către URSS. Și-a lăsat aliatul la cheremul eternului dușman – Rusia! A trădat Anglia?... Nu știu cum s-ar putea numi altfel!

     E cazul să insistăm pe acest aspect prea ușor trecut cu vederea: intervenția României în desfășurarea primelor zile din cel de al Doilea Război Mondial. Nu cumva, lipsindu-i pe germani de tezaurul Poloniei forța Germaniei a fost diminuată? Nu cumva, prin permisiunea acordată polonezilor, inclusiv armatei poloneze, de a tranzita România, prin faptul că n-am închis granița cu Polonia, ci am deschis-o larg, România a contribuit la sporirea forței militare a Aliaților? Căci, se știe, polonezii au fost extrem de activi ca militari în rândurile armatelor aliate!

     Iar dacă am intervenit încă din primele zile ale războiului împotriva intereselor germane, asta nu înseamnă co-beligeranță cu Polonia, cu Anglia și celelalte forțe militare anti-naziste?!...  

     Dacă-mi aduc bine aminte, nu aveam nicio alianță, nicio înțelegere militară cu Polonia! Așa cum aveau alte state! Și atunci de ce am intervenit în sprijinul Poloniei?!... Simplu: pentru că dintotdeauna România și românii au avut o înțelegere cu Dumnezeu! O înțelegere pentru ceea ce se cheamă sentimentul onoarei, al cavalerismului, al demnității! Dacă România și-ar fi închis granița cu Polonia lăsându-i pe polonezi pradă sălbăticiei nazisto-bolșevice, toți românii s-ar fi simțit rușinați de lașitatea guvernului. Ar fi simțit că guvernul ne trădează pe noi, pe români, că nu pune niciun preț pe valorile dragi tuturor românilor, că se dezice de tradiția românească cea mai profundă!

     Nimeni în acele zile nu a protestat împotriva guvernului care luase această decizie în deplin acord cu omenia românească, vestită și activă la ceas de cumpănă pentru Celălalt!... I-am primit pe refugiații din Polonia cu toată omenia și compasiune! În acest spirit tatăl meu, Zaharia Coja, i-a oferit casă și slujbă bună lui Cazimir, ofițer polonez...  

     E jenant să constatăm că istoricii noștri nu s-au priceput să comenteze în termeni potriviți ce s-a întâmplat în septembrie 1939! Mai ales că termenii în care se puteau comenta acele evenimente sunt termeni de elogiu și laudă aduse spiritului românesc, capacității românești de a pune anumite valori morale mai presus de interesele propriu zise!

     Căci, o asemena intervenție în desfășurarea războiului, în favoarea Poloniei, ne punea automat în adversitate cu cotropitorii Poloniei!... E oare o întâmplare că la scurtă vreme am avut de suferit și noi din partea acelorași cotropitori, Germania și Rusia?! Amputările teritoriale din vara lui 1940 să nu aibă nicio legătură cu faptul că în septembrie 1939 le-am încurcat socotelile celor doi monștri ai istoriei mondiale?

      Notă: Într-o discuție pe acest subiect, fiind total de acord cu cele de mai sus, domnul T, fost ministru de externe, a mai adăugat un eveniment tragic pe care l-a provocat răzbunarea lui Hitler pentru intervenția României în desfășurarea invaziei, stricând planurile naziste care mizau pe Tezaurul polonez și pe militarii polonezi ce urmau să fie făcuți prizonieri, adică mână de lucru super-calificată și ieftină: primul ministru al României, cel care a încuviințat deschiderea granițelor, a pierit tot în septembrie 1939 într-un asasinat ai cărui autori nu au știut niciodată că fuseseră manipulați din ordinul lui Hitler... Domnul T avea de unde să cunoască culisele asasinatelor politice din România. Firește, deocamdată este o ipoteză, pentru mine. Repet: domnul T nu vedea povestea de mai sus ca pe o ipoteză, ci era ferm convins că îmi oferă o informație certă!...

     Dacă nu mă înșel aveam și noi niște aliați în 1940. A schițat vreunul dintre ei un gest de solidaritate morală măcar, cu suferința noastră atât de nemeritată? Nu cumva am fost puțin, puțin de tot, foarte trădați?!...

     În niciun caz nu am trădat noi, românii, vreun aliat în vara anului 1940. Ne-au trădat aliații însă, și nici până azi nu le-am bătut obrazul!

     Din nou, cel mult va fi fost o „trădare” a românilor de către propriii guvernanții, dar acesta este alt subiect! Iar discuțiile pe acest subiect vor avea de înfruntat alte stereotipii mentale!... Îi asigur însă pe cititori că nu poate fi vorba de trădarea Bucureștiului față de românii din Basarabia sau Transilvania în vara lui 1940. Exemplul Finlandei, care este mereu invocat, trebuie citit până la capăt: sacrificiul finlandez a fost inutil. Au făcut jocul germanilor, dar cu ce preț? La sfârșitul conflictului, Finlanda a pierdut mai mult decât le ceruse Stalin să cedeze prin ultimatumul său. Și pierdut a rămas!...

     Rămânem așadar la subiectul nostru: care sunt aliații pe care românii i-au trădat, cum susțin o mulțime de Severini și Brucani etc. Pun la „etc” și pe ambasadorul care l-a însoțit pe secătura de Brucam la întâlnirea cu Ivan cel obraznic! A tăcut și acel ambasador! Nu de diplomat ce e, ci de ignorant și fără șira spinării ce este! Că numai așa ajungi diplomat!...

     Recunoștința Poloniei pentru intervenția la sacrificiu a României a fost de-a lungul anilor nulă! Inexistentă! N-am cunoștință de vreun gest semnificativ al Poloniei, al unor lideri ai opiniei publice poloneze, al intelighenției poloneze sau măcar al Crucii Roșii din Polonia, prin care să ajungă până la noi un gând de mulțumire, o urare de bine în amintirea acelui septembrie 1939 când România, guvern și popor deopotrivă, au dat întregii Europe o lecție de curaj, de demnitate, de solidaritate umană, de OMENIE! Cuvînt pe care ne chinuim de sute de ani să-l facem traductibil și-n alte limbi și nu reușim! Rămâne biata noastră omenie fără pereche în celelalte limbi ale pământului, nevoiașele!

     În urmă cu un an au fost aniversați și comemorați 75 de ani de la declanșarea celui de al Doilea Război Mondial. Răzbel pustiitor pe care l-a declanșat comportamentul tembel al guvernului polonez, al autorităților, care s-au jucat cu focul, fără să-și dea seama de consecințe! Mi-nchipui că în inconștiența lor devenită celebră, polonezii sunt azi mândri pentru cât au fost de imbecili în 1939, făcând jocul perfid al Angliei și al sionismului. Încă o dată, a câta oară?, n-au avut nici urmă de simț și instinct istoric. Asta în 1939!...

     În 2014, cum spuneam, au invitat lume de pe lume ca să memoreze împreună cât au fost de grozavi în 1939, septembrie, cum au spulberat ei, urmașii lui Sobiețchi, cu vestita cavalerie leșească diviziile de tancuri germane! Pasă-mi-te, polonezii erau informați de spionajul englez că tancurile germane sunt de mucava, de carton, butaforie cu care să înșele fotografiile făcute din avion câmpurilor de tancuri Panzer...

     La festivitățile commemortive din 2014 organizatorii au invitat toate statele cu o contribuție semnificativă la desfășurarea lui WW2. Printre statele invitate, organizatorii leși – mare grijă să nu scriu lași!, au considerat că nu are ce căuta România!...

     Da, domnule, România nu a fost invitată!... Cum să califici asemenea gest?! Căci nu este al unei persoane, ci este al unor instituții, cu specialiști și consilieri! La care se adaugă consultanța internațională! Au fost cu toții de acord, polonezi și establishment internațional, că România nu are ce căuta la această prăznuire ultra-selectă! A marilor învingători și învinși din WW2! În ce tabără să participe România?!

     Nu m-aș mira să aflu că România nu a fost invitată pentru că „în marile conflagrații europene și mondiale, românii nu au fost loiali până la capăt cu cei ce s-au aliat. Au trădat ușor și tot așa de ușor și-au părăsit aliatul, trecând cu bagaje cu tot în tabăra adversă”.

     Ajungem astfel cu căutarea noastră la „trădarea de la 23 august 1944”, pentru care, zice toată lumea, Germania nu ne va ierta niciodată! ...Nici nu mă mir, la câtă minte au nemții!

     Așadar, să fie Angela Merkel cea care nu ne-a dat viza de intrare la parastasul de 75 de ani?

     Înainte de 23 august 1944 a fost însă Cotul Donului, unde românii au murit cu sutele de mii din cauză de Germania! Trădarea care a dus la tragedia de la Stalingrad s-a produs de la cel mai înalt nivel nazist. Și a fost o trădare germană care a afectat în chip tragic toate armatele din Axă! Hitler, fie ca trădător, fie ca strateg de doi bani, precum și alți germani care au sabotat sau trădat, au pricinuit moartea a sute de mii de români! Mai mult decât riposta Armatei Roșii! Hitler a refuzat retragerea pe timpul iernii de pe aliniamentele de la Stalingrad, care nu puteau fi apărate din cauza aprovizionării deficitare! Nu a vrut să audă părerile generalilor aflați pe front!... La fel cum generalii nemți, plini de sine și de mândria de a avea un fuhrer fără pereche, nu țineau seama de avertismentele ofițerilor români, care aveau alte informații despre ce se întâmpla în spatele frontului rusesc!... Cine pe cine a trădat la Stalingrad, când s-a hotărât soarta războiului?! Românii, cărora nu li s-a dat armamentul promis? Nici echipamentul, nici muniția?!

     Să mai amintesc și de scenele dezgustătoare petrecute când a început retragerea? Când germanii îi împiedicau pe militarii ne-germani să urce în camionul salvator sau în avion?! Cum să se numească acele ordine de care ascultau trupeții germani, altfel decât trădare a aliatului?!

     Dintr-o recentă carte a dlui Vasile Șoimaru despre ce a fost la Cotul Donului, aflăm că poziția românească era cea mai avansată și ajunsese la 9 kilometri de vestita cale ferată care lega Rusia de Iran și prin care SUA făcea aprovizionarea continuă a Armatei Roșii! În zadar au cerut românii artilerie care să bată 9 km, cu care să distrugă acea sursă vitală pentru ruși! Pentru rezistența rusească de la Stalingrad! Li s-au trimis tunuri care băteau 7 kilometri... Le-a fost  clar atunci ofițerilor români că armata germană este sabotată și trădată de înalți ofițeri germani!... Acea trădare însemna însă și o trădare a camarazilor de arme români, italieni, unguri etc! Însemna o trădare germană cu zeci de mii de victime printre români!...

     A venit și 23 august 1944!... Mă înșel eu sau mareșalul Ion Antonescu a început tratativele de ieșire din război numai după ce l-a încunoștiințat pe Hitler de intenția sa de a nu face din România un teatru de război devastator?! Eu așa știu, că Ion Antonescu, în cel mai corect mod cu putință, l-a avertizat pe Hitler că, în condițiile pe care le oferea situația de pe front, pentru România nu mai exista decât soluția ieșirii din război!... E lucru sigur că Ion Antonescu nu-și imagina și întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Dar despre iminenta ieșire din război a României l-a informat pe Hitler. Se pare că acesta nu a avut argumente cu care să-l convingă pe mareșal să se răzgândească. Dacă era un ins responsbil, Hitler trebuia să ia exemplul lui Antonescu și să pună capăt războiului încă din vara aceea. Cu orice preț, inlusiv al capitulării!

     Numai că Ion Antonescu nu a mai avut nicio putere de decizie după ce a fost arestat la 23 august, oarecum în preziua semnării unui acord cu rușii privind condiții onorabile de ieșire din război. Cei care au preluat guvernarea Țării la 23 august 1944 nu erau nicicum reprezentativi pentru neamul românesc: o mână de conspiratori manipulați de comuniști și un rege de stirpe germană, manipulat și el de forțe oculte anti-românești.

     Prin actul de la 23 august a fost trădat numai și numai poporul român! Se cunosc prea bine  argumentele celor care consideră că despre așa ceva, despre trădare, a fost vorba la 23 august 1944!

     Dar față de aliații noștri germani nu a fost nicio trădare?!...

     România s-a angajat în război, a acceptat sacrificiile pe care le presupune războiul, în speranța că va elibera Basarabia! A fost aliatul Germaniei cel mai de nădejde, cel mai eficient din Europa! În august 1944 devenise însă clar că războiul era pierdut, că Basarabia, deocamdată, nu poate fi readusă la trunchiul național. Însăși continuarea războiului devenise în mod evident o strategie sinucigașă chiar și pentru germani, de neînțeles între oameni normali! Dacă germanii erau dispuși să lase soarta lor în mâna unui individ iresponsabil, asta era treaba lor! Noi nu puteam accepta sinuciderea din loialitate față de Hitler! Ce ne lega de Hitler? Tratatul său cu Stalin, din august 1939? Ne lega diktatul nazist de la Viena, din august 1940?!... Merita Hitler să nu fie „trădat”?!

     Popoarele nu pot avea angajamente de loialitate decât față de propria lor supraviețuire și propășire!

     Germania când a capitulat și-a consultat aliații?... Nici vorbă! Ci a făcut gestul care mai putea salva ceva cu gândul la supraviețuire!

     Trădarea lui Mihai de la 23 august nu are legătură cu faptul că am ieșit astfel din război,  că n-am rămas în continuare aliați ai lui Hitler! Acest act nu poate fi numit trădare față de aliați! Ci trădarea regelui de atunci constă în faptul că a cedat unei antipatii maladive pe care o nutrea față de mareșal și l-a împiedicat pe mareșal să trateze până la capăt cu rușii, tratative care ar fi evitat consecințele dezastruoase pe care le-a produs actul iresponsabil de la 23 august!

     Dacă acele tratative ar fi fost duse până la capăt de mareșal, atunci existau toate motivele ca mareșalul să rămână mai departe la conducerea Țării! Or, tocmai asta i-a mânat în luptă pe vitejii de la 23 august: să-l îndepărteze pe mareșal, a cărui prestație pe plan intern nu convenea deloc camarilei de la Palat și altor categorii de nemernici bugetivori! Era pentru ei o ocazie să scape de severitatea și corectitudinea mareșalului! De stilul său de a conduce Țara după regula interesului național!

     Precizăm încă o dată: dacă a fost vorba de trădare la 23 august 1944, este trădarea regelui Mihai față de supușii săi, nu față de aliați!... Regele Mihai i-a trădat pe români, pe Ion Antonescu, nu pe Hitler și pe germani!

*

     Câteva cuvinte despre ideea că, prin ieșirea României din război, războiul s-a scurtat cu șase luni de zile!...

     Circulă presupoziția că în aceste șase luni Germania ar fi reușit să pună la punct teribila armă cu care Hitler a amenințat în mai multe rânduri că este pe cale s-o fabrice. Fizicienii germani, în frunte cu Werner Karl Heisenberg, care au lucrat la acest proiect, au dezvăluit după 1945 că germanii erau departe de reușită. Le mai trebuiau câțiva ani buni ca să ajungă la rezultatul urmărit! În schimb, proiectul american Manhattan, de fabricare a bombei atomice, era la 23 august 1944 mult mai aproape de reușită. Mai avea nevoie de câteva luni, mai puțin de un an!... Dacă nu se producea „trădarea” de la 23 august 1944, capitularea Germaniei, zic specialiștii, nu se mai producea la 9 mai 1945, ci la 9 noiembrie 1945!...

     Asta ce ar fi însemnat? Printre altele asta ar fi însemnat că bombele atomice de la Hirosima și Nagasaki, din august 1945, ar fi fost detonate asupra Germaniei, probabil la Dresda și Nuremberg! În mai 1945, aceste bombe nu erau gata. Se lucrase ani de zile la fabricarea acestor bombe, și toată lumea angajată în acest  proiect știa că acele bombe vor fi aruncate asupra Germaniei! Ăsta era planul după care se lucra! Planul psihopatului Theodore Kaufmann – Germany must perish!

     Personal, ca unul care sunt tot mai convins că Hitler a trădat Germania de la bun început, mă întreb dacă nu cumva Hitler a prelungit cât s-a putut războiul ca să apuce fizicienii americani să fabrice jucăriile acelea atomice!...

     Se știe că printre fizicienii americani care au fabricat bomba atomică se aflau și mulți savanți evrei, veniți din Europa cei mai mulți, care nutreau față de naziști sentimentele firești, „logice”. Îi mobiliza și îi motiva speranța că acele bombe atomice vor fi detonate pe cerul Germaniei. După unele informații credibile, când s-a încheiat armistițiul cu câteva săptămâni înainte ca bombele să fie gata, fizicienii evrei nu și-au ascuns profunda dezamăgire! Transformarea Germaniei într-un deșert, visată de sionismul mondial, era ratată!... Ca atare, s-a produs un fel de chiul al fizicienilor evrei, care n-au mai participat propriu zis la ultimele faze ale proiectului Manhattan. Nu-i interesase acest proiect decât în măsura în care putea să se încununeze prin aneantizarea Germaniei.

     Cu alte cuvinte, gestul de la 23 august 1944 germanii nu au motive să-l regrete, să-l condamne, să ni-l reproșeze! Regele Mihai, fără voia sa, le-a făcut un mare bine nemților prin „cotitura” de la 23 august. Grăbind capitularea Germaniei, a fost dejucat planul iudeo-american de folosire a primelor bombe atomice împotriva Germaniei, a germanilor. A căzut năpasta pe capul japonezilor, conform zicalei că nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește!... Deh, războiul ar fi putut avea alt sfârșit dacă Japonia își ținea promisiunea de a ataca Rusia înainte de înfrângerea de la Stalingrad!... Se poate spune și așa!

     Așadar, care sunt aliații pe care românii i-au trădat?!... Nu-i văd nicăieri!

     Vorba asta nerușinată au scornit-o frații noștri de la Budapesta, după WW2. Cum că românii i-au trădat pe nemți, în vreme ce ungurii, neam de cavaleri, i-au rămas loiali lui Hitler până la capăt!... Cam asta ar fi, pe scurt, diferența între sufletul de valah și cel de maghiar!... Așa se explică de ce Transilvania a fost dată de Stalin românilor după război! Ca răsplată că românii l-au trădat pe Hitler, pe nemți!... Mereu au pierdut maghiarii prin cavalerism și corectitudine! Iar românii, care nu și-au respectat niciodată cuvîntul, au avut numai de câștigat!...

      Așa să fie?!

      Adevărul este că în martie 1944, Horty a aflat că Stalin luase hotărîrea să rezolve problema Transilvaniei după război dând-o întreagă fie românilor, fie ungurilor, în funcție de cine va întoarce primii armele împotriva Germaniei. Walter Roman, aflat în acei ani de război la Moscova, în slujba propagandei de război sovietice, povestește în amintirile sale că a aflat de la Litvinov că Stalin a luat această decizie!... Din păcate, Walter Roman nu a transmis această informație la București! Ci informația a ajuns la Budapesta. Via Valter Roman?...

     Mă întreb deci dacă nu cumva Walter Roman, vorbitor nativ de limba maghiară, a transmis această informație la Budapesta!... Cert este că amiralul Horty, cu totul intempestiv, într-un acord deplin cu ceilalți membri ai guvernului, a decis în martie 1944 ieșirea Ungariei din război! A făcut un comunicat oficial în acest sens, preluat de presă, de toată Europa!... Adică în martie 1944 guvernanții maghiari au încercat să facă ei, înaintea românilor, un 23 august! L-au și făcut, dar nu i-a ținut cureaua. I-a cumințit Hitler mintenaș, în câteva ore, trimițând două avioane la Budapesta, din care au descins, prin parașutare, 64 de militari germani, mari și lați. Atât au fost deajuns ca să pună capăt insurecției ungare. Mai mare rîsul!...

     Nici vorbă de loialitate maghiară față de aliații germani! I-au trădat fără să clipească, dar nu e destul să vrei, mai trebuie să și poți! Iar Budapesta a avut întotdeauna probleme cu pututul... Totdeauna a vrut mai mult decât au putut!...

     Cei 64 de militari germani au dezarmat garda maghiară care păzea Parlamentul și l-au arestat pe amiral, au desființat guvernul și autoritatea hortystă, punând la conducerea Ungariei partidul pro-nazist al lui Salassy. Un guvern care s-a străduit să fie mai nazist decât naziștii!... Și a reușit cu brio, pe spinarea evreimii din Ungaria, când s-a comis în Ungaria și de către maghiari „cea mai abjectă crimă din istoria umanității” (apud Churchill). În totul, o rușine mult mai mare decât cea cauzată românilor de regele Mihai!... Rușinea de care suntem copleșiți noi, românii, îl are în vedere mai ales pe mareșalul Ion Antonescu: felul cum a fost judecat și executat, felul cum este necinstită amintirea sa de către guvernanții de azi!...

     Dar asta este altă poveste. Revenind la oile noastre, punem din nou întrebarea: care sunt aliații pe care românii i-au trădat, trădarea fiind, zic neprietenii noștri, un act repetat în istoria noastră?! Un sport național!

     ...Vorba asta au scornit-o bozgorii! Ungaria este probabil singurul stat care își cheltuiește fondurile de propagandă nu pentru a face reclamă valorilor naționale, ci pentru a-și defăima vecinii, pe români cu predilecție! Ar avea cu ce se lăuda, dar fixația stupidă că la Trianon au fost victime, că li s-a făcut o mare nedreptate, îi umple pe maghiari de o ură pe care noi, românii, nu o putem înțelege. Nici cu poliția!

     Au făcut din ura față de tot ce este românesc componenta de bază a identității lor spirituale!... Au umplut lumea cu calomniile lor împotriva românilor! Nu s-ar putea spune că nu au avut oarece succes!... Dovadă și prostia spusă de ditamai expertul în politică internațională. Faptul că-i rus nu-l scuză!

*

     Și totuși, dacă mă gândesc bine, a fost un moment istoric, de mare cumpănă internațională, când România și-a trădat aliații: în august 1968, când Ceaușescu, în cel mai pur stil românesc, „și-a părăsit aliații din Tratatul de la Varșovia și a trecut cu bagaje cu tot în tabăra adversă”, în tabăra justiției și a respectului față de drepturile popoarelor!

     La asta s-o fi referit rusnacul de la „Izvestia”?

     

     Ion Coja