Petru Romoşan: Despre licurici. Geo-politică pentru începători

Pentru cei care urmăresc semnele şi semnalele de la Washington, Victor Ponta are susţinere americană (Joe Biden, Wesley Clark etc.). Şi asta nu de azi- de ieri. Vladimir Tismăneanu şi grupul său, cu snoavele şi pamfletele lor de la Washington şi de la Bucureşti, nu reprezintă în nici un fel administraţia democrată americană. Tismăneanu şi echipa sa de zgomote îi reprezintă dintotdeauna doar pe neoconservatori. Volodea este un neoconservator fanatic de foarte multă vreme, la fel cum tatăl său a fost un bolşevic fanatic. Ce evită să ne spună Tismăneanu e că el însuşi are un trecut corespunzător de bun neoconservator, căci a fost în tinereţe un „menşevic” şi un „troţkist” foarte productiv. Nici măcar doamna Victoria Nuland, o reprezentantă de frunte a neoconservatorilor în administraţia democrată la Departamentul de Stat, nu şi-a mai permis, după cum ne-a obișnuit, să-l tragă de urechi sau să-i pună tălpi candidatului socialist (sau social-democrat ?) de la Bucureşti.

Klaus Iohannis are susţinerea totală a Germaniei. Chiar dacă e relativ discretă şi cancelarul Angela Merkel nu vine la Sibiu ca să-l sprijine pe faţă. În timpul următor e posibil să aflăm sumele impresionante investite de diverşi întreprinzători germani în campania lui Klaus Iohannis. La Bucureşti, în multe cartiere, Klaus Iohannis l-a depăşit în panouri publicitare pe Victor Ponta. Asta înseamnă bani mulţi. Dar Klaus Iohannis, împotriva tuturor pronosticurilor optimiste, a pierdut alegerile în Bucureşti şi nu le-a câştigat decât la mustaţă în cea mai mare parte a Transilvaniei. Mai puţin în Hunedoara (Petroşaniul familiei Iacob Ritzi, trecută spectaculos în tabăra PSD-UNPR, şi municipiul Hunedoara, zone foarte sărace, defavorizate, au votat masiv Ponta) şi în Caraş-Severin. Şi, desigur, primarul sibian a câştigat alegerile în diaspora, dar acestea nu reprezintă mai multe voturi decât cele date de un oraş de mărimea Sibiului. Handicapul cu care pleacă Iohannis în turul doi e enorm şi, practic, imposibil de surmontat.

Dar Victor Ponta nu are doar susţinere americană. Primul-ministru în funcţie are de-o bună bucată de vreme şi susţinerea a trei servicii secrete româneşti. Pe lângă serviciul său de la Ministerul de Interne, DGIPI, SRI şi SIE l-au abandonat de ceva vreme pe Traian Băsescu (aşa se şopteşte) şi s-au aliniat în spatele noului şef. Argumente în acest sens sunt şi pomenirea lui George Maior pentru postul de prim-ministru, şi nominalizarea lui Teodor Meleşcanu pentru foarte importantul post de consilier prezidenţial pe probleme de securitate naţională. Meleşcanu va cumula, vrând-nevrând, din pricina experienţei, şi postul de consilier pe politică externă. Cu toată zdroaba doamnei Monica Macovei şi autobăgarea în seamă a doamnei Elena Udrea, în ciuda răsfumatelor liste de susţinători şi a declaraţiilor patetice ale GDS, a manifestelor şi profesiunilor de credinţă ale autointitulatei societăţi civile, în frunte cu trompetiştii şi tromboniştii ei atitraţi Tismăneanu, Liiceanu, Pleşu, Cărtărescu etc., Victor Ponta poate câştiga, şi încă de-o manieră prea categorică, turul doi al prezidenţialelor.

Ce face Rusia în aceste jocuri fanariote de la Bucureşti ? Rusia, cu o diplomaţie întotdeauna mai sofisticată, mai bizantină decât cea a Occidentului, joacă la două capete şi va fi, în oricare variantă, parţial câştigătoare. Iar inţelegerile dintre SUA şi Rusia sunt oricum mai importante decât mai recentele înţelegeri dintre Germania şi Rusia. Chiar şi în condiţiile de astăzi, cu războiul asimetric, neconvenţional din Ucraina şi cu sancţiunile dictate de SUA şi UE Rusiei.

Faimosul grup de la Cluj, cu Virgil Ardelean (Vulpea), Ion Ţiriac, Ioan Rus, Vasile Dâncu etc., e mai mult decât filogerman. Clujenii informaţi ştiu deja că burgul lor e mai întâi german, ca putere economică şi influenţă politică, şi abia apoi, în ordine, maghiar şi, în fine, român, deşi românii sunt majoritari. Ce se ştie mai puţin, pentru că schimbarea e destul de recentă, e poziţionarea DNA, care e mai mult decât un parchet obşinuit. Deşi DNA era cunoscută mai degrabă ca fiind de obedienţă americană, acţiunile acestui parchet cu puteri speciale din ultimele luni îl trec net în tabăra germanofilă. Să fie doar datorită originii transilvănene a doamnei Laura Codruta Kövesi şi apropierii ei personale de sibieni şi de clujeni ? Rămâne foarte suspectă amânarea dosarului EADS. Cui îi foloseşte această amânare ?

Să remarcăm aici şi că Traian Băsescu a anunţat că va cere cetăţenia Republicii Moldova. Aparent, dar numai aparent, e un act patriotic. În fapt, e o recunoaştere totală din partea unui fost preşedinte român a statalităţii imuabile a Republicii Moldova. Şi, dacă ne mai întrebăm cine controlează, de fapt, terenul acolo, înţelegem că Băsescu se întoarce la licuriciul tinereţii sale, probabil adevăratul său licurici.

Pentru a ocupa temeinic scena românească, Germania va fi nevoită să mai aştepte şi, oricum, să-şi caute un candidat mai carismatic, mai convingător, mai antrenat pentru prestaţia publică. În primul rând din cauza personalităţii lui, e aproape exclus ca în zilele, puţine, care au mai rămas până la vot, Klaus Iohannis să reuşească să stârnească entuziasmul şi să scoată din casă un procent mai mare de alegători decât cel din primul tur. Pentru că se înţelege că o prezenţă masivă la vot ar fi în favoarea lui.

În secolele trecute, Principatele Române şi Voievodatul Transilvaniei erau aprig disputate de cele trei imperii vecine, care-şi aflau la noi răspântia : Imperiul Otoman, Imperiul Rus şi Imperiul Austriac. Astăzi lucrurile s-au schimbat, dar nu chiar atât de mult. Ne găsim între Imperiul American global, Imperiul German (numit în mod eronat „european”) şi acelaşi Imperiu Rus. Şi nu e deloc exclus ca locuitorii României să fie numiţi, într-un viitor previzibil, din nou iobagi, rumâni, moşneni, vecini şi să fie tranzacţionaţi, ca număr de suflete, împreună cu câte o bucată de pământ fertil…








Da click aici ca sa vezi totul!

Un mic exemplu pentru cauzele impotentei capitalismului romanesc

Marea Spovedanie 39
October 21, 2014
Povestea mea cu "Marele Combinator"


L-am cunoscut personal pe Viorel Hrebenciuc abia in septembrie 2012. Catalin Predoiu a venit cu ideea ca, daca cineva ma poate scoate din mlastina cu probleme in care ajunsesem, doar Hrebe ar fi putut s-o faca. Mi l-a descris ca un om de cuvint, foarte puternic, dar si foarte transant. Realitatea, chiar de la prima intilnire , a fost cu totul alta. Am fost de la inceput circumspect, nu i-am spus marelui sforar tot ce mi se intimplase. Nu am mintit nimic, dar am omis esentialul, adica peste 50% din poveste. Belelele mele au inceput odata cu referendumul pentru demiterea lui Basescu si la inceput se legau exclusiv de pozitia hotnews care sustinea cu tarie teza loviturii de stat. Primisem multe telefoane de amenintare, mai ales noaptea, ca sa vind cit mai repede Hotnews. In caz contrar, mi se sugera ca voi imparti wireless-ul cu Basescu in aceeasi celula. Amenintarile pareau puerile si nu am facut prea mare caz pina cind au aparut telefoanele zilnice de la Daianu, care imi explica ca nu poti fi presedintele unei burse si actionar si finantator la un ziar/site important de stiri. Stiam ca Daianu are idei putine si toate fixe, dar niciodata nu l-am vazut luptindu-se cu atita convingere sa convinga pe cineva de ceva. Era clar ca actiona la comanda, dar nu reuseam sa descifrez la comanda cui. Un fost ofiter al serviciilor imi spusese cu mult timp inainte ca orice politician si om de afaceri din sistem, de la noi, are un buton la care raspunde la comenzi fara sa puna intrebari. Orice politician de la Presedinte pina la cel mai neinsemnat parlamentar. Mi-a si dovedit asta, apasind pe butoanele care se aflau in posesia lui. Imi explica de fapt, ca nu merita sa abordezi un politician pentru o problema, cel mai bine e sa te duci direct la "butonul" sau. Cu butonul se putea discuta mult mai destins si mai direct, fara ipocrizie. In cazul de fata nu stiam cine era butonul lui Daianu si de ce era atit de disperat sa ma convinga sa vind Hotnews-ul.

Pentru a intelege mai bine contextul in care s-a desfasurat prima mea discutie cu Hrebenciuc, ar trebui sa va povestesc mai intii, cu ce ma ocupam efectiv la acea vreme. Eu eram presedintele bursei din Sibiu(sibex), iar fosta mea firma de brokeraj, WBS romania, era cel mai important jucator, fiind market-maker pe toate produsele listate la Sibex. A fi market maker inseamna a fi mereu in piata si cu cererea si cu oferta, la fiecare produs listat, adica, WBS era mereu cea mai buna oferta la cumparare si simultan si la vinzare. Nimeni nu putea sa intre intre cele doua cotatii, era obligat sau sa cumpere de la WBS, sau sa vinda lui WBS. Facusem o statistica pe termen foarte lung si ajunsesem la concluzia ca intr-o zi de bursa, daca consideram toti participantii la tranzactii si analizam cine a cistigat si cine a pierdut efectiv in acea zi, in 99% din cazuri, pierzatorii pierdeau mai mult decit reuseau sa cistige cistigatorii. Deci, oricine ar fi facut ce facea WBS , la sfirsitul zilei ar fi avut un cistig, uneori mic, alteori mare, dar aproape sigur un cistig. Problema aparea la sfirsitul zilei,cind evident cantitatile cumparate nu erau egale cu cantitatile vindute. Atunci WBS holding le echilibra perfect, inchizind surplusul la CME la Chicago. La sfirsitul fiecarui trimestru se ajugea la scadenta, in acelasi timp si la acelasi pret, si se putea colecta cistigul din acest arbitraj un pic atipic. Pe perioada unui trimestru, din cauza miscarilor pietei era evident ca ori la Sibiu ori la Chicago se pierdea exact suma care se cistiga in cealalta parte, pozitiile fiind perfect invers. Pentru a echilibra cashul necesar se faceau transferuri de bani dintr-o parte in cealalta. Daca analizez retroactiv transferurile de bani de-a lungul a 4 ani de arbitraj, imi dau seama ca cele mai multe au fost de la sibex la Chicago, si deci, ar fi fost mai bine sa nu inchid pozitiile, pentru ca, la Sibiu, romanii, pina la urma, se curatau singuri, iremediabil. Cum se juca cu leverage, romanii deschideau pozitii prea mari si deseori, desi ar fi cistigat pina la urma, erau obligati sa inchida din lipsa de cash.Toate aceste inchideri fortate erau in pierdere si mareau si volumul tranzactiilor. Dar, helas, nu as fi putut sa iau atita risc asupra mea. Pentru a distruge acest sistem, exista o singura solutie: sa fiu impiedicat sa transfer bani de la Sibiu in afara tarii. Cind mi-au blocat conturile pentru 10 zile, eram la citeva saptamini de o fuziune cu bursa din Londra . Daca ajungeam sa am toate conturile in acelasi loc, problema de margin call nu s-ar mai fi pus, si riscul de a pierde ar fi devenit zero. As fi devenit prea periculos. Au actionat la timp si cu multa stiinta. Nu trebuie niciodata sa-ti subestimezi dusmanul.

Dupa ce mi-au blocat conturile si am fost lichidat pe WBS Holding, pierzind tot, Catalin Predoiu s-a oderit sa ma ajute ducindu-ma la Hrebe. Marele combinator ar fi urmat sa calmeze cojuratia de la sibex, condusa de Dimofte si de cele trei Sif-uri, actionare la Sibiu, si sa-mi gaseasca si cashul necesar pentru a putea sa ma refac in timp, continuind acelasi arbitraj. Am crezut ceea ce mi-a promis si am promis la rindul meu sa ma retrag din functiile de conducere de la bursa din Sibiu, lasindu-le loc lui Predoiu si Daianu.Scopul ascuns al lui hrebe era sa-si plaseze fiul in lumea financiara. Astazi e in C.A. la Sif 2 la Bacau, la Cioacea dar ar fi fost mult mai prestigioasa functia de presedinte de bursa la doar 20 de ani. Am apreciat gresit, ei nu doreau sa ma refac, ci doreau sa ma adincesc si mai mult si la sfirsit, sa le dau tot, pe nimic, si sa incep sa muncesc pentru ei. Eram foarte folositor pentru ei, deschideam sute de usi la bancile elvetiene, cunosteam perfect sitemul bancar si bursele occidentale, dar nu facusem afaceri cu ei, refuzasem orice implicare. Mi s-au propus zeci de afaceri cu statul dar nu am participat la niciuna.Daca mi se lua independenta financiara erau siguri ca as fi acceptat orice propunere. S-au inselat! Singurul lucru pe care l-am facut, a fost sa le gestionez banii, fara sa ma preocupe provenienta lor. Pentru mine era suficient ca veneau si plecau prin banca, in rest nu imi puneam probleme. Evident ca intelegeam tot si chiar inregistram cu minutiozitate toate fluxurile de bani, nu doar cele care plecau si veneau de la, si spre WBS, ci toate fluxurile de bani.

Il stiam pe Predoiu un servitor credincios al presedintelui Basescu si nu prea intelegeam de unde familiaritatea aceasta cu guzganul rozaliu. Cind Predoiu a vrut sa-si treaca codurile in Parlament, a realizat ca nu poate sa o faca fara ajutorul opozitiei, majoritatea PDL era mult prea firava. Atunci a apelat la Hrebe si a negociat cu el trecerea codurilor. Acum un an, cind s-a descoperit ca in codurile lui Predoiu se afla multe puncte care ajuta marii corupti, am subliniat ca toate acele modificari, au venit de la negocierea Predoiu-Hrebe. In dorinta sa de a intra in istorie , ca autor al codurilor, visindu-se micul Napoleon al justitiei romane, Predoiu nu a facut caz de modificarile propuse de Hrebe. De fapt , am fost surprins de superficialitatea sa in momentul cind mi-a dat codul cu dedicatie si mi-a marturisit ca nu l-a citit si ca important e sa-l coordonezi nu sa-l citesti. Acest dispret al nostru pentru proprietatea intelectuala si pentru tot ceea ce apare in piata publica sub semnatura noastra, a dus cum bine se vede astazi, la multe probleme, uneori chiar la multi ani de galera.

Deja de la prima intilnire, tinuta la crisma din cartierul francez, locul preferat al marelui combinator, am inteles cam ce fel de personaj e domnul Hrebenciuc. Din start a inceput sa ma maguleasca cu complimente, sa-mi spuna cum eu sunt prea sus, prea bun, prea istet in profesia mea, si cum ceilalti nu trebuie ignorati pentru simplu fapt ca nu inteleg. A subliniat ca trebuie sa am rabdare pentru ca, "un geniu" ca mine este greu de inteles.Bref, concluzia era, creaza ce idei vrei dar lasa-ma pe mine sa le comercializez. hrebenciuc nu stia insa cit teatru pot sa joc si ma bagase deja in aceeasi oala cu predoiu cu care putea sa sterga pe jos fara ca acesta sa-si dea seama si la sfirsit mai storcea si cirpa murdara pe pantofii domnului ex ministru. Hrebe imi mingiia orgoliul intr-un mod atit de libidinos, incit imi aducea aminte de celebrul apelativ al lui SOV "stimate domn" , apelativ pe care Vintu il acompania cu un "scuipat" verbal.Desi eram intr-o situatie disperata, care nu imi permitea sa etalez ironiile care-mi veneau in minte, pina la urma, tot nu m-am putut abtine, si cind mi-a facut apologia fostei sale secretare, Dorina Mihailescu, la cea vreme comisar CNVM, i-am aruncat subtil ca inteleg ca va trebui sa jucam partida celor patru dame, Alehin -Capablanca. Marele sforar , care se erija si intr-un foarte talentat sahist, nu auzise de aceasta partida ceea ce m-a facut sa-i spun istoria si sa subliniez ca la CNVM conduceau 4 femei, toate foste destoinice secretare, adica cele patru dame.

Hrebenciuc avea in 2012 o influenta imensa in sistem. Mi-a dovedit-o inca de la prima intilnire. L-a sunat pe Ciocea de la sif2 care, desi cu o problema destul de grava de sanatate in familie , a plecat in aceeasi noapte de la Bacau si s-a intilnit a doua zi in zori cu Predoiu la Bucuresti, asa cum a primit instructiuni la telefon de la marele Boss. Apoi l-a sunat de fata cu mine pe Fercala de la sif 3. Fercala i-a raspuns la telefon cu "sa traiti, m-am ridicat deja in picioare", raspunsul lui Fercala a fost din rarunchi, de l-au auzit cred, si cei de la masa vecina. Lui Fercala i-a trasat sarcina sa ma sprijine , incepind insa prin a-l lauda si a-i propune sa fie presedinte la CNVM in locul lui Carmen Negoita, care era si pedelista si fosta nevasta a lui Liviu Negoita. Am aflat insa, mai tirziu, ca acel telefon a fost facut teatral, special pentru impresionarea mea. Dupa ce am plecat, l-a sunat inapoi pe Fercala spunindu-i sa ma termine, daca poate. La fel, intilnirea dintre Ciocea si Predoiu a fost de fapt un plan de eliminarea a mea si nu de sustinere, erau de acord cu Predoiu si Daianu, amindoi habar nu aveau de bursa, dar nu ma mai voiau prin C.A. la Sibex, si nici in nicio functie executiva. Problema mare era insa ca, peste 35% din actiuni se aflau in mina strainilor si a mea, iar acestia nu au cedat influentelor romanesti. Este hilar ca astazi, la doi ani distanta, bursa din Sibiu isi propune sa ajunga in alti doi ani, la nivelul la care a lasat-o Sima, dar nimeni nu se intreaba de ce a fost nevoie sa fiu mazilit, si mai ales cine a avut de cistigat?

Dupa primele doua intilniri, lucrurile au evoluat exact pe dos fata de cum mi-a promis Hrebenciuc. Intre timp se apropia Aga de la sibex din 22 septembrie unde normal ar fi trebuit sa fiu mazilit.Cu doua zile inainte m-am intilnit la mine in birou cu Hrebenciuc si Predoiu. Predoiu de fapt il invitase la el in birou, de aceea si nonsalanta cu care hrebe a vorbit atit de liber. Cind Predoiu nu a mai fost ministru, i-am oferit parterul de la WBS pe post de birou, din prietenie si fara nicio obligatie. Predoiu a stat acolo pina cind au venit televiziunile, cind a izbucnit scandalul in octombrie, atunci fugind ca un las sa nu fie surprins de vreo camera de luat vederi. Desi astazi neaga ca m-a intilnit mai mult de doua ori in viata, la o cafea, ca si Hrebenciuc de altfel, si astazi sosesc scrisori pe numele domnului avocat Predoiu la adresa din Ionel Perlea unde era sediul WBS.Este impresionant cum pot politicienii sa minta, cind stiu bine ca toate dovezile sunt impotriva a ceea ce spun.

Intilnirea de la mine din birou, ultima dintre mine si Hrebenciuc, a pus bazele aminarii Aga de la sibex.Deja ii dadusem satisfactie lui Hrebenciuc, vindusem actiunile de la Hotnews lui Razvan Corneteanu si asta il facuse fericit, paream sa colaborez. Eu insa stiam deja de 2 saptamini ca nu am nicio sansa cu ei, arhiva era deja la adapost, in alta tara. Daca regret ceva, sigur regret vinzarea Hotnews, era singura mea tribuna. Dar poate e mai bine, altfel nu as fi ajuns , de nevoie aici, pe FB. Trebuie sa ne adaptam si sa gasim mereu tribune noi.


20 septembrie 2012, AGA la Sibex va fi peste doua zile, vor sa ma schimbe. Hrebe imi spune sa nu-mi fac griji. O va amina sine die, important e ca eu sa cooperez. In limbajul lor, a coopera inseamna a da tot ce ai si apoi a munci pentru ei, vorba vine a munci, odata ce accepti, vei fi pus sa faci atitea chestii ilegale si riscante incit nu vei mai putea iesi niciodata. Hrebe, de fata cu Predoiu pune mina pe telefon si suna la fosta sa secretara, Dorina Mihailescu, comisar CNVM la acea vreme. Doamna Mihailescu raspunde cu "Sa traiti". Hrebe ii spune ca are interese la sibex si ca AGA trebuie aminata cu orice pret, o intreaba unde e, dorina mihailescu se afla la Frankfurt cu o delegatie condusa de M. Isarescu. Hrebe ii aduce aminte ca e bine sa nu-l scape din ochi pe Isarescu, si mai ales sa-i faca un raport la intoarcere. Cu zimbetul pe buze, Guzganul Rozaliu paraseste biroul meu. Predoiu imi subliniaza ca Hrebe ii urmareste pe toti, e un fel de serviciu secret paralel. Uita sa-mi spuna si in folosul cui lucreaza acest serviciu. Oricum am inregistrat tot.Au vorbit fara perdaf chiar de la mine din birou. La intrare era scris mare: In acest birou toate convorbirile sunt inregistrate in folosul clientilor. Aveam dreptul sa inregistrez tot, dar ca la noi, nimeni nu ma credea! In noaptea de vineri spre simbata, la ora 3 dimineata, vine fax de la CNVM, eu si CA sibex il asteptam in sediul bursei de la sibiu: "Va informam ca AGA a fost aminata sine die" E totusi o firma privata dar ei pot orice. Hrebe mi-a demonstrat ca are putere,Stiam. Stiam insa si ceea ce ii pregateam.Nu-i refuzasem nimic , dar nici nu i-am promis nimic.Eram doar evaziv. Invatasem doar de la el si de la Predoiu: Cine spune da inseamna poate, cine spune poate inseamna nu si cine spune nu……nu mai e in business. Nu-ul meu va veni din Islanda, acum luam pe "poate" in brate si incercam sa supravietuiesc."

Sursa: https://www.facebook.com/notes/555552234575638/

Da click aici ca sa vezi totul!

Circula pe internet: „Pontismul”, ultimul stadiu al „băsismului”

„Pontismul”, ultimul stadiu al „băsismului”

Într-o lume complexă precum cea de astăzi, cu o țară bântuită de stafiile imperiilor moarte, pizmuită de vecini frustrați și situată în ochiul ciclonului geo-strategic care mătură ordinea lumii la finele primului război mondial de o sută de ani, românii nu își pot alege președintele doar pe baza percepțiilor superficiale asupra însușirilor personale ale diverșilor prezidențiabili. Opțiunea lor trebuie să țină seama de statutul de semi-colonie a României, de poziția ei geografică în contextul confruntării actorilor globali și de identitatea grupurilor de interese sau a clanurilor oligarhice (unele operând precum cartelurile mafiote) care stau în spatele fiecărui candidat.

Atâta timp cât impostura democratică mai lasă omului de rând un oarecare rol în desemnarea „guvernatorului” României, votanții, în rolul lor de cvasi alegători, ar trebui să se concentreze mai puțin asupra personalităților individuale susceptibile de a deveni pseudo-cârmacii corăbiei românești, cât mai ales asupra celor care teleghidează din afară această corabie. Dacă nu putem alege „cârmaciul”, oricum exclusiv nominal, este mai bine ca prin intermediul votului intern să influențăm cât de cât alegerea celui care, de la distanță, cu adevărat cârmește corabia. Spre a-l identifica pe acesta este necesar să descoperim și să analizăm grupurile interne care domină atitudinile fiecărui prezidențiabil funcționând precum firele prin care păpușarul mânuiește păpușa. Neștiind cine este păpușarul, ajungem la el urmând firele de care este legată păpușa. Apoi putem opta și încerca…

Prin ipoteză putem accepta că dl Traian Băsescu a fost cuprins de un furor freudian care i-a afectat într-atât discernământul încât l-a determinat să o susțină pe dna Elena Udrea pentru ocuparea funcției de șef al statului. Aceasta nu îi putea anihila, însă, inteligența animalului politic de pradă, pe care nimeni nu i-o neagă. În consecință, este de neînțeles de ce dl Băsescu, făcând din dna Udrea un fel de reîncarnare politică a sa, un alter ego și un executor testamentar, îi transferă efectele întregii încărcături negative a electoratului adunată împotriva sa!? Ceea ce este indiscutabil în favoarea contra-candidatului cu cea mai solidă imagine de opozant al Președintelui-jucător. Adică a dlui Victor Ponta.



După alegerile pe criteriu charismatic din anii 1990, România a cunoscut de-a lungul primului deceniu al anilor 2000 experiența votului negativ. Cetățenii nu au mai votat pentru cel care le plăcea cel mai mult ci împotriva celui care nu le plăcea deloc. La fel se va întâmpla și în 2014. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, mulți vor să își ia revanșa după ce votul lor din 2012, referitor la demiterea președintelui, a fost anulat prin efectul unor abuzuri interne și externe ofensatoare pentru demnitatea și inteligența lor, iar pe de altă parte, cu cât lista candidaților nu include personalități convingătoare sub aspectul competenței și caracterului. (Exclud de la această ultimă remarcă pe domnul Teodor Meleșcanu, a cărei candidatură este, din punctul meu de vedere, una atipică, ea vizând un mandat de avarie - și prin aceasta de scurtă tranziție - pentru o Românie în stare de avarie.) Se poate, deci, anticipa că votul exprimând defularea frustrărilor și a antipatiei față de actualul președinte se va duce către candidatul perceput a se afla în cea mai radicală opoziție cu acesta, fără ca să se mai întrebe cineva dacă acesta este sau nu cel mai adecvat spre a răspunde sfidărilor actualului moment.

Până acum, prezidențiabilul Victor Ponta, cu concursul presei care îl sprijină, s-a remarcat prin avansarea unui program într-un singur punct: „Jos Băsescu!”. Cum Traian Băsescu nu candidează, lupta cu un non-candidat ar părea cel puțin bizară și de aceea nu ar fi prea convingătoare. Dispariția lui Traian Băsescu din arenă îl lasă pe Victor Ponta fără adversar și deci, fără țintă și fără program. Dacă, însă, Elena Udrea (un nume parcă predestinat, care deșteaptă în mentalul colectiv amintiri legate de alte două personaje feminine cărora li se atribuie un rol malefic în istoria României – Elena Lupescu și Elena Ceaușescu) este corespondentul feminin al lui Traian Băsescu (așa cum amândoi se străduiesc să ne convingă), atunci retorica antibăsistă a discursului pontist capătă suport. A fi anti-Udrea înseamnă a fi anti-Băsescu iar fiind anti-Băsescu ești destinatarul legitim al votului-sancțiune aplicat Băsescului.

Să-i scape, oare, dlui Băsescu acest raționament? Exclus! Atunci singura explicație este că actualul Președinte în realitate îl vrea pe V. V. Ponta drept succesor. De aceea îi dă un sprijin pe cât de real pe atât de subtil și pe cât de subtil pe atât de eficient.

Întrebarea este de ce? Pentru că a ajuns la un acord cu dl Ponta privind imunitatea și impunitatea sa, a familiei sale (în sens larg), a susținătorilor și simpatizanților săi după încheierea mandatului? Pentru că știe că dl Ponta s-a angajat în fața „Marelui Licurici” global, de la care și domnia sa a luat lumina, să îi continue politica perpetuându-i astfel regimul? Sau pentru amândouă?

În căutarea răspunsului trebuie să observăm că în spatele dlui Ponta nu este atât PSD ci ceea ce a intrat în folclor sub denumirea generică de „Grupul de la Cluj” – un grup transpartinic și transpartizan, transfrontalier și transnațional, cu aderențe masive la politica „licuriciului” berlinez. Prin controlul exercitat de acesta – ale cărui binecunoscute interese de afaceri sunt legate de Germania – asupra PSD, se explică de ce social-democrația română guvernează în stilul neo-liberalismului merkelian, favorizând austeritatea bugetară în locul stimulului economic, reducând obligațiile fiscale ale capitalului și mărindu-le pe cele ale salariaților, exaltând ideea unui stat care nu își asumă îndatorirea de a crea locuri de muncă ci numai de a combate corupția concurenților politici, comerciali, economici etc (sic!). Un astfel de stat, minimal în domeniile economic și social, este inevitabil maximal în domeniile poliției și justiției. Or, în acest loc „regimul Băsescu”, aflat pe punctul de a-și da duhul, se întâlnește cu „regimul Ponta”, aflat pe punctul de a se naște. (Le separă doar identitatea concurenților de eliminat.)

Regimul Băsescu a fost unul aproape ideal pentru promovarea intereselor străine în România. Relativizarea observației prin utilizarea cuvântului „aproape” se justifică prin faptul că acest regim a creat instabilitate și impredictibilitate politică dincolo de limitele suportabilității capitalului străin și totodată a distrus elita națională într-atât încât România a ajuns nu doar ușor de supus dar și imposibil de utilizat ca element de rezistență în confruntarea geo-strategică cu caracter global, reizbucnită tocmai din vecinătatea sa imediată și apropiată.

Aspectul din urmă îngrijorează azi SUA, care au nevoie de o Românie în același timp unită și incoruptibilă (politizarea, respectiv coruperea luptei împotriva corupției, o lipsesc de ambele) ca avanpost cu valoare strategică pe frontul rusesc. El, însă, coincide cu interesele geo-politice germane (congruente cu cele rusești) care după 1990 au urmărit constant fărâmițarea statelor central-europene, astfel încât ele să alcătuiască o zonă tampon moale, lesne de calibrat și comod de partajat între Berlin și Moscova. Or, segregaționismul ardelean promovat, sub alibiul „anti miticismului regățean”, de elitele provinciale cu ifose cezaro-crăiești și pofte de îmbogățire rapidă care au confiscat deopotrivă social-democrația română și candidatura lui Victor Ponta, este exact ceea ce se potrivește mai bine cu agenda berlineză a doamnei Merkel. În acest loc beneficiarii trans-atlantici ai expiratului „regim Băsescu” se despart de sponsorii euro-asiatici ai eventualului „regim Ponta”. Pentru cei dintâi, dezbinarea și destructurarea României ca efect secundar al autoritar-justițiarismului băsescian sunt o vulnerabilitate; pentru cei din urmă, sunt un atu de perpetuat prin național-populismul pontist.



Puterile străine care (în mod legitim pentru ele) își promovează interesele în România au nevoie ca aici să se realizeze echilibrul adecvat între obediență și rezistență. (Nu poți dirija ceea ce nu ți se supune și nu te poți sprijini pe ceea ce nu ți se opune.) „Regimul Băsescu” a asigurat reglarea permanentă a acestui echilibru și a stabilității lui într-un context dimanic, prin agregarea și punerea sub control politic a cuplului de forțe alcătuit din serviciile secrete și justiție. Protagoniștii externi așteaptă același lucru de la „regimul Ponta” și de aceea îl sprijină pe prezidențiabilul Victor-Viorel, fie prin încă locatarul Cotroceniului fie prin corifeii ardeleni. Ceea ce nu este clar este cum vor conviețui în aceeași barcă lupul american, capra germană și varza băsesciano-pontistă?

Este posibil ca dl Ponta să fi promis fiecăruia că va folosi în favoarea sa instrumentele preluate de la regimul Băsescu. Dacă este așa aceasta anunță o revoltă a „creditorilor înșelați” care nu va mai lăsa piatră pe piatră în România. Desigur, părțile interesate nu se vor confrunta direct ci prin intermediul românilor. Sub patronajul „Președintelui care unește” românii se vor bate între ei până la unu.

Este posibil ca dl Ponta să fi garantat numai perpetuarea regimului autoritar-justițiarist (sub haină național-populistă) fără să se fi angajat să îl folosească în favoarea cuiva. Unii (americanii) speră că, fiind construit după proiectul și cu sprijinul lor, acest regim îi va servi indiferent de persoana celui care se află formal în vârful său. Alții (nemții) calculează că și forma poate genera conținut, astfel încât cel ajuns la cârmă, fie și numai de formă, va pune efectiv stăpânire pe corabie și, sub impulsul grupurilor de interese interne de care este legat, fără a-i schimba sistemul de deplasare, îi va schimba destinația. Ca și în ipoteza precedentă, aceasta anunță continuarea și exacerbarea tensiunilor în interiorul regimului, ceea ce se va termina prin epuizarea totală a țării.

Este, în fine, posibil ca o eventuală înțelegere să nu se fi realizat cu Victor Ponta ci între cei care au interese vitale în România; ca domnul Ponta să nu fie subiectul unei tranzacții ci obiectul acesteia. În acest foarte probabil caz, România nu va fi prezentă la masă ca oaspete ci ca fel din meniu. Un fel ce poate fi „tranșat” și geografic (Ardealul, Moldova, Valahia) și tematic (interese economice, interese militare, interese politice) în cadrul unui compromis nu o dată contemplat de hegemonii lumii. Unul ia piața, altul ia bazele militare, justiția și serviciile, altul managementul geo-politic și infrastructura strategică. Mai multe Românii mici – separate sau împreună într-o mare Românie slabă – vor deveni o „zonă-tampon” sau o „țară a nimănui”, loc de separare sau de confruntare între tabăra euro-atlantică și cea euro-asiatică. „Regimul Ponta” va garanta executarea partajului folosind împotriva unei eventuale rezistențe băștinașe instrumentele „disciplinante” ale „regimului Băsescu”. După care nu va mai fi nimic; nici de împărțit nici de dat nici de luat.

În toate aceste situații „pontismul” va reprezenta, în mod legic, ultimul stadiu al „băsismului”. Ultimul în sensul că îl va continua și consolida, precum și ultimul în sensul că după aceea nu vor mai fi decât lacrimi și scrâșnire din dinți.




Da click aici ca sa vezi totul!

Cu Cristian Sima, acest enfant terrible al matematicii si economiei de tranzitie

Motto:   Domnu' Sima, din partea mea succes la "riscuri" , daca aveti malai. Dar energia-forget about it. Ati vazut ce se intampla cind risti UNDE nu trebuie ! Nimeni nu vrea sa va discrediteze .Veniti in RO, aduceti si "arhiva" , sau se poate si prin teleconferinta.  (Mos Craciun)

POSTARE IN REVIZIE

Mitul eternului şmen "civilizator": Marile proiecte naţionale

"Afaceri" civilizatoare şi alegeri prezidenţiale

Chiar dacă „afacerea” Microsoft pare foarte originală în România, câteva pagini de istorie ne arată că lucrurile nu stau aşa. Există precedente, toate celebre:


Afacerea Strousberg (1868-1872)

“În 1868, domnul Carol I a pornit un amplu proiect de infrastructură feroviară atât de necesar procesului de modernizare a României. Construcţia unei reţele feroviare, care să unească nordul de sudul ţării şi să înlesnească accesul rapid în Occident, era imperios necesară. Una din magistralele acestei reţele feroviare urma să fie Roman-Bucureşti-Vârciorova, cea mai amplă şi care impunea costuri foarte ridicate. […]
Afacerea Strousberg a fost un puternic scandal politico-financiar privind concesionarea construcţiei liniei ferate Roman-Bucureşti-Vârciorova consorţiului prusian condus de Heinrich Strousberg, un antreprenor german. Neregulile descoperite ulterior în contract şi condiţiile în care s-a realizat concesionarea au provocat un puternic tumult în societatea vremii, aducând importante prejudicii statului român. Ceea ce nu s-a ştiut la vremea respectivă a fost că proiectul de acordare a concesiunii nu a fost realizat de funcţionarii Ministerului Lucrărilor Publice. Acesta a fost redactat la Berlin sub „cea mai neadormită priveghere”. Autorii nu s-au zgârcit atunci când a fost vorba de propriile privilegii (Enciclopedia României / Internet).”

Afacerea Hallier (1895-1900)

„După reunirea Dobrogei cu patria-mamă, în urma războiului de Independenţă (1877-1878), autorităţile române au fost preocupate de integrarea ei definitivă între graniţele româneşti, din punct de vedere politic, cultural şi economic. La acea dată, Constanţa dispunea de un mic port cu un acvatoriu de aproximativ 4 (patru) ha, în care adâncimea apei atingea 5,25 m, cu un singur cheu, din piatră şi lemn, cu o lungime de 334 m. [...]
Serviciul construcţiei portului a întocmit două proiecte pentru lucrările hidraulice : unul general, cuprinzând toate lucrările necesare, şi altul restrâns, conţinând doar o parte a acestuia. Primul proiect era evaluat la 25 400 060 lei, cu termen de executare până la 10 iulie 1902, iar cel de-al doilea avea o valoare de 12 318 022 lei, cu termen până la 10 iulie 1899. Proiectele ţineau cont de principala funcţie a portului, şi anume aceea de port de export. Ele prevedeau construirea de depozite, silozuri şi bazine pentru principalele mărfuri exportate de România, utilarea cu cele mai perfecţionate instalaţii, pentru ca manipularea mărfurilor să poată fi făcută repede şi ieftin. S-a organizat o licitaţie la care au participat case speciale renumite în Europa. Licitaţia a fost deschisă la 18 iunie 1895 pe baza proiectului restrâns, cu dreptul concurenţilor de a prezenta oferte şi pentru lucrările sporite, prevăzute în proiectul general. Dintre cele opt case participante, antrepriza Hallier şi Dietz Monnier au oferit o reducere de 21 % sub deviz, sumă în care era inclusă şi construirea liniei ferate Constanţa-Canara (Ovidiu), şi a propus o reducere cu 23,80 % din deviz pentru executarea lucrărilor proiectului general. Fiind cea mai bună ofertă şi deoarece antrepriza venise cu recomandările şi sprijinul financiar al mai multor bănci franceze şi germane, licitaţia a fost câştigată de Adrian Hallier. Hallier era un nume respectat în industria construcţiilor din acea perioadă, fiind realizatorul mai multor fortificaţii ale unor oraşe franceze şi participant activ la modernizarea portului Le Havre. (Magdalena Iacob, Universitatea "Ovidius" Constanţa).” A urmat „afacerea” Hallier, care „va persista în memoria opiniei publice şi va determina guvernul român să decidă continuarea lucrărilor din portul Constanţa cu resurse şi specialişti proprii”. Procesul de arbitraj a fost câştigat de Hallier : 6 226 632, 94 lei grei din epocă. Unul dintre avocaţii constructorului Hallier a fost celebrul Raymond Poincaré, cu a sa celebră zicere „suntem aici la porţile Orientului, unde totul trebuie luat mai puţin în serios”.

Afacerea Škoda (1930-1933)

“Afacerea Škoda a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia. Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţând la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de stat, implicarea politicienilor până la nivelele cele mai înalte şi culminând cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. Cazul a scandalizat opinia publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, având în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial (Enciclopedia României / Internet)”.

Ce uneşte, prin ce se aseamănă “afacerile” Strousberg, Hallier, Škoda şi le constituie într-o “ramă” potrivită, clarificatoare pentru scandalul colosal în desfăşurare, “afacerea” Microsoft? Toate aceste afaceri din ultimii 150 de ani moderni ai României, inclusiv afacerea în curs Microsoft, sunt legate de momente decisive din istoria dezvoltării economice a ţării noastre : calea ferată, portul Constanţa, înzestrarea modernă a armatei române şi, recent, introducerea noilor tehnologii în şcoli şi în administraţie sau, în cazul afacerii EADS, încă nedetonată, dar amorsată şi aşteptată de toată lumea, securizarea frontierelor noastre “europene”. Încă o dată, intrarea în rândul lumii civilizate, avansate se lasă cu o imensă afacere de corupţie, afacere capabilă să destructureze din temelii casta politică, cu toate partidele sale.
Nu e încă deloc clar dacă avem o megaafacere de corupţie sau avem chiar două megaafaceri. Ce legături există între dosarul EADS şi Microsoft, altele decât prim-miniştri şi miniştri corupţi, care sunt cam aceiaşi? E evident că „afacerea” Microsoft e legată mai ales de America, chiar dacă sucursala care a operat în România e situată în Irlanda, iar „afacerea” EADS se duce spre Germania, Franţa şi Marea Britanie (Daimler-Chrysler, Lagardère, BAE Systems).

La acest moment, al declanşării campaniei pentru alegerea unui nou preşedinte, cea mai mare nedumerire a populaţiei pare a fi aceea că nu s-au operat deja faimoasele „arestări preventive”. Parlamentarii, speriaţi de moarte (politică), şi-au acordat în mare viteză o vacanţă prelungită pentru a împiedica accesul DNA la 9 miniştri şi parlamentari, foşti şi actuali. Dar ceilalţi, „şefi de cabinet”, oameni de afaceri din IT, directori nu au nici o imunitate, şi totuşi nimeni nu-i anchetează sau arestează. De asemenea, pentru populaţia care votează nu e deloc clar de ce preşedintele PSD, care e şi candidat, nu a cerut deja demisia din partid a Ecaterinei Andronescu, a lui Şerban Mihăilescu şi a lui Dan Nica, aşa cum s-a procedat, cu suspectă celeritate, într-un caz mult mai neclar, cel al lui Adrian Severin. Ecaterina Andronescu, prestatoare de sute, de mii de ore pe televiziuni, o Şeherezadă modernă, dar ternă şi plicticoasă, s-a exprimat chiar cu mult tupeu : „Îmi dau foc în piaţa publică dacă cineva îmi pune în cârcă asemenea lucruri.” Andronescu este cercetată pentru abuz în serviciu, luare de mită, trafic de influenţă şi spălare de bani în perioada în care a fost ministru.

George Maior s-a grăbit să-şi anunţe disponibilitatea de a-şi prezenta „democratic” demisia noului preşedinte care va fi ales în noiembrie. Agenţii „acoperiţi” din media, colegii lui Turcescu, s-au grăbit şi ei să aplaude marele gest al marelui om şi să-l propună imediat pentru postul de prim-ministru. Pentru care merite sau competenţe? Pentru opt ani de servitorie docilă la Băsescu, la grupul de la Cluj şi la străinătate? Sau mai degrabă George Maior, care-şi cunoaşte bine implicarea în megadosarele în curs, mai ales EADS, mai ales afacerea cu fregatele, vrea să spele putina în timp util? Afacerile Microsoft şi EADS au început încă de pe vremea fostului şef al lui George Maior, Adrian Năstase, dar au continuat în toţi aceşti ultimi 8 ani de când a fost numit şef la SRI. Şi unde a fost şi falsul campion al luptei împotriva corupţiei, Traian Băsescu, sub al cărui ochi de Polifem s-au desfăşurat toate aceste grozăvii?

Şi dacă tot vorbim de demisii, de ce nu se retrage Victor Ponta din funcţia de prim-ministru pe timpul campaniei electorale? Nu ar fi o obligaţie elementar democratică să se pună pe picior de egalitate cu ceilalţi concurenţi, aşa cum a procedat deja Teodor Meleşcanu?
Ce poate fi mai straniu decât să fii obligat să alegi între candidaţi care pot ajunge la puşcărie în lunile următoare?

PETRU ROMOŞAN

peromaneste: Se fac povestile astea mari altfel pe undeva sau dimensiunea mica a economiei romanesti relativ la amploarea si lipsa de frecventa a acestor proiecte le face mai ceva decat sunt?

Da click aici ca sa vezi totul!

Sa boicotam produsele NAPOLACT CU LAPTE UNGURESC!

Proprietarul Napolact elimină micii producători români din Maramureş: va importa lapte din Ungaria!!!
O decizie a olandezilor de la Friesland Campina, proprietarul mărcii Napolact, riscă să arunce în faliment micii producători de lapte din judeţele Satu Mare, Bihor, Maramureş şi Sălaj, anunţă
stiriagricole.ro .
Concernul olandez a hotărât să renunţe la contractele cu micii producători români, urmând să cumpere lapte din Ungaria, mai ieftin cu 10 bani pe litru.
"Din iunie, nu mai preia laptele de la noi, ci din Ungaria. Este un dezastru pentru că numai în Maramureș avem peste 60 de centre de colectare, unde se livrau zilnic 100.000 de litri de lapte.
Oamenii sunt terminați", a declarat Claudiu Frânc, preşedintele Federaţiei Crescătorilor de Bovine din România.
Situația în care se află producătorii din Transilvania s-ar putea extinde și în alte zone ale țării, după 1
ianuarie 2015, când vor fi eliminate cotele de lapte la nivel european, astfel că se vor putea face
importuri pe bandă rulantă.
Culmea este că sloganul celor de la Napolact este "Lapte din inima Ardealului".
Sursa: http://activenews.ro/proprietarul-napolact-distruge-micii-producatori-romani-din-maramures-va-importa-lapte-din-ungaria_1848889.html

Nota mea: Iată ce înseamnă să nu existe legi care să protejeze cu adevărat producătorul român și pe români, în general. Ticăloșii și incompetenții care conduc România, în cârdășie cu nemernicii din afara granițelor, lucrează la transformarea țării într-o piață de desfacere, la falimentul total al României. Până când o să le permitem să își bată joc de noi? BOICOTAȚI PRODUSELE NAPOLACT!!!
Dacă condiția necesară rămânerii în Uniunea Europeană este falimentul, atunci ar trebui să facem ceva pe această constructive politico-economică de factură masonică care, sub masca libertății și
democrației vrea să ne cucerească fără să tragă un foc!
Publicat de Daniel Roxin

 

 

 

 

NATO despre un conflict cu potențial extrem

Radu Toma

După prăbuşirea comunismului, NATO a apărut în Europa Occidentală ca o anomalie. Alianţă strict defensivă, creată în 1949 împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor comuniste din Est, peste 40 de ani nu a mai corespuns statutului şi menirii sale iniţiale. Pericolul agresiunii dispăruse, Armata Roşie nu apucase să invadeze Vestul, nici să restabilească „ordinea” în fostele ţări satelite. Mai mult, între 1989 şi 1992 s-a retras din Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. „Maurul” NATO îşi făcuse pe deplin datoria, putea să părăsească scena. Dar, liderii organizaţiei au decis altceva. În ciuda asigurărilor date în 1990 de fostul secretar de Stat american, James Baker, lui Mihail Gorbaciov în timpul negocierilor privind reunificarea Germaniei („alianţa nu va înainta nici un inch către Est”), administraţia Clinton a abandonat politica sferelor de influenţă în favoarea unei „strategii avansate”, urmărind extinderea controlului SUA asupra statelor europene individual, şi a UE în general. Expansiunea NATO urma să joace un rol central în această politică reevaluată a Americii faţă de Europa şi ducea la o nouă confruntare cu Rusia. Şi astfel, la o reuniune de la Bruxelles, în ianuarie 1994, s-a hotărât ca NATO să se extindă în Est şi să înglobeze ţările foste membre ale pactului de la Varşovia. Susţinătorii acestui punct de vedere au argumentat că, în timp ce pericolul comunismului, într-adevăr, dispăruse, securitatea europeană era pândită de alte primejdii, că a apărut un nou „arc de instabilitate”, de la Marea Neagră, în Orientul Mijlociu. Dar, nu au fost în stare să definească limpede care anume erau acele „alte primejdii”şi nici „arcul de instabilitate”, în fapt motivele reale pentru extinderea NATO n-au avut deloc de-a face cu vreo ameninţare militară rusească imediată, pe termen mediu ori lung. Pentru Statele Unite, perspectiva unui NATO lărgit le asigura prezenţa şi controlul continuu în Europa. Pentru noii membri ai organizaţiei, însemna revanşa faţă de fosta opresiune, prin apartenenţa la un club occidental select. Prin extindere, acoperind toate ţările estice, şi-a asumat cumva NATO riscul de a-i proteja pe noii membri? Nici astăzi, după 20 de ani, răspunsul nu este sigur da. În cel mai bun caz, calitatea de membru al NATO avea mai degrabă o valoare psihologică, decât una militară. Totuşi, intrarea în NATO şi, de pildă, rezultatul alegerilor prezidenţiale de la sfârşitul anului 2004 din România au însemnat pentru această ţară ieşirea din sfera de influenţă politică a Franţei, a Europei de Vest, în general, unde începuse să graviteze încă din 1990, sub administraţia Ion Iliescu, şi intrarea în cea a SUA. Rusia s-a împotrivit extinderii NATO în Est, dar nu a avut pe moment soluţii, ceea ce nu însemna că a acceptat-o. A reacţionat reluând şi întărind alianţele cu unele din fostele sale republici, prima Belarus, ţări caucaziene şi asiatice, a dovedit că oricând există posibilitatea ca extinderea NATO să se confrunte cu o altă alianţă condusă de Moscova. Extinderea în continuare a NATO, după ce Războiul Rece a luat sfârşit, a riscat să submineze pacea europeană. Ce a produs NATO, după ce est-europenii i s-au alăturat? A produs discordie între vest- şi est-europeni. La Praga, la 22 noiembrie 2002, un emisar al Washingtonului, neoconservatorul Bruce Jackson, a iniţiat şi executat operaţiunea „Big Bang” – intrarea în bloc a şase ţări est-europene (România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania şi Slovacia), precum şi a Sloveniei în organizaţie şi, astfel, SUA au obţinut de la ele consensul faţă de viitorul război din Irak, consens refuzat de aproape toată Europa Occidentală. La 5 februarie 2003 acelaşi emisar a redactat personal textul declaraţiei „grupului de la Vilnius”, de sprijinire a planurilor americane în Irak, semnată de cele 10 state est-europene noi membre ale NATO (V-10). La vremea respectivă, vest-europenii au protestat faţă de încercarea Statelor Unite de a crea disensiuni între europeni, Vest şi Est, au spus că, născut în aprilie 1949, la Washington, NATO a decedat la 5 februarie 2003 în capitala Lituaniei. Iar alţii pur şi simplu au relevat demersul politic fără finalitate al Americii în Europa Răsăriteană după 1991-1993, astfel: „În ultimele decenii Statele Unite au investit o cantitate considerabilă de energie şi de resurse pentru a promova o Europă întregită şi liberă, care să poată acţiona ca un partener puternic, unit şi să ajute SUA să facă faţă provocărilor venite de dincolo de frontierele Europei. Dacă Europa Răsăriteană se va întoarce la vechile modele de naţionalism şi parohialism, iar procesul de integrare va eşua, o mare parte din aceste investiţii se va risipi. Este dezarmant faptul că grupul de la Vilnius, creat în 2000 pentru a promova solidaritatea şi cooperarea între viitorii membri ai NATO a rămas, totuşi, un grup divers, cu tradiţii istorice şi culturale diferite şi cu niveluri diferite de dezvoltare economică, aflat sub presiunea noii ofensive economice a Rusiei în ţările baltice, Polonia şi Ucraina, precum şi a intensificării cooperării germano-ruse” (Larrabee, F. Stephen, Danger and Opportunity in Eastern Europe, în „Foreign Affairs”, Nov.-Dec. 2006, New York, pp.117-131). Scria şi Timothy Garton Ash, directorul Centrului de Studii Europene de la Universitatea Oxford, din Anglia: „În Europa estică a existat, de la început, o opoziţie faţă de războiul din Irak şi, chiar dacă au fost unele derapaje de tipul grupului de la Vilnius, pe măsură ce aceste ţări se vor integra mai adânc în Uniunea Europeană, popoarele lor se vor identifica tot mai mult cu Europa, şi nu cu America” (autor citat, Free World: America, Europe, and the Surprising Future of the West, Vintage Books, New York, 2005, p. 77). Pe de altă parte, în anii 2000-08 ai administraţiei Bush jr., Europa Occidentală s-a îndepărtat şi mai mult de America. Din pricina ignorării de către Washington a agendei internaţionale existente, o serie de divergenţe mai vechi, cum au fost Protocolul de la Tokyo asupra încălzirii globale, Curtea Internaţională de Justiţie, tratatul pentru limitarea rachetelor antibalistice, sau tratatul general pentru experienţele nucleare şi convenţia privind armele biologice, s-au adâncit. Mai mult, la reuniunea NATO de la Bucureşti, de la 2-4 aprilie 2008, Bush a scăpat din mâini frâiele alianţei, Germania a preluat rolul de factor decizional al organizaţiei. Toţi miniştrii de Externe ai statelor mari vest-europene s-au raliat în spatele Angelei Merkel, pentru a împiedica lărgirea alianţei în spaţiul ex-sovietic, iar când hotărârea lor a fost anunţată, Georgia şi Ucraina „portocalii” au constatat, uluite, că sprijinul Statelor Unite nu a fost suficient ca să le pună pe calea aderării. Apoi, alegerile prezidenţiale din America, din noiembrie 2008, au oferit o oportunitate pentru un nou început în relaţiile UE-SUA, dar vest-europenii au cerut insistent formularea unei noi politici externe americane în Europa, iar experţi de peste ocean au considerat, că Statele Unite nu vor mai beneficia niciodată de solidaritatea automată a aliaţilor săi occidentali, de care s-a bucurat în vremea Războiului Rece (James Rubin, profesor la departamentul pentru afaceri internaţionale şi publice al Universităţii Columbia, din New York). De asemenea, alţii au afirmat că nici 11 septembrie 2001 nu a reuşit să aducă o prietenie transatlantică reală, curând după tragicul eveniment de la turnurile gemene din New York 66% dintre vest-europeni, conform unui sondaj al Institutului Pew International, din New York, au exprimat opinia că politica Americii în lume a fost o cauză majoră a atacurilor teroriste. La vestea tragediei, europenii vestici au reacţionat cu oroare, tristeţe şi simpatie, mulţi au crezut că aceştia se vor alătura Statelor Unite în războiul contra terorii, de fapt ei nu au împărtăşit nici temerile, şi nici ideea americanilor de a face grabnic ceva. Solidaritatea lor a dispărut, credeau pe atunci specialişti de la Fundaţia Carnegie.

Dar, născută în cel mai violent secol din istorie, în care 188 milioane de oameni au pierit în conflicte organizate, şi ajunsă la senectute într-o lume a globalizării, NATO a încercat şi ea să ţină pasul cu vremurile şi să se globalizeze, din Scoţia în Afghanistan, şi până în Darfur, în Africa. Mai mult, la reuniunea organizaţiei de la Riga, din 2006, s-a propus extinderea organizaţiei dincolo de comunitatea transatlantică, un parteneriat cu Australia, Japonia şi Noua Zeelandă, s-a considerat că şi alţii – Brazilia, India, Africa de Sud şi Coreea de Sud – pot să contribuie la efortul de a răspunde urgenţelor globale. A încercat, apoi, în 2008, să se extindă la 400 de km de Moscova şi în Caucaz, dar a cunoscut un eşec sever. Astăzi, într-un „Drang nach Osten” reşapat, cu puţine ore înaintea celui de al 27-lea summit al său, de la Newport, în Marea Britanie, încearcă din nou „marea cu degetul”, Marea Neagră, către aceeaşi Ucraină şi aceeaşi Georgie, încearcă să spargă rezistenţa şi frontierele Rusiei imperiale, vechi de peste jumătate de mileniu. Declaraţiile şi gesturile belicoase împotriva Moscovei s-au înteţit. Secretarul general al alianţei, danezul Anders Rasmunssen, dă neobosit târcoale Rusiei, îl invită pe Poroşenko în Ţara Galilor, este într-o stare de agitaţie suspectă, se mişcă eratic de la Kiev în Islanda, apoi la Oslo, de acolo o clipă acasă, la Copenhaga, înapoi la Bruxelles, de unde dă interviuri la presa britanică şi cere, imperativ, „o prezenţă NATO mai vizibilă în Est”, adică cere Washingtonului, într-un ziar din Londra, o prezenţă mai vizibilă în Doneţk, pentru descurajarea Moscovei pe râul Narva, la frontiera cu Estonia, în vederea realinierii Berlinului cu districtul Columbia şi statul Virginia, de pe râul Potomac, peste Atlantic(?!) – europeanul normal la cap poate înnebuni, ce să mai spunem de americanii certaţi cu geografia... Prim-ministrul ucrainean Iaţeniuk (Iatsy, după cum îl alintă Tori, adică sponsora lui cu 5 miliarde de dolari, Victoria Nuland a Departamentului de Stat) îi ţine hangul, ba chiar plusează, că Ucraina insistă să intre în UE şi NATO, minţi înfierbântate poloneze (sună cunoscut...) şi baltice ţin şi ele aproape. Traian Băsescu încalcă grosolan documentul constitutiv al NATO, din 1949, şi cere alianţei să livreze armament Ucrainei. Nimeni de la Bruxelles şi Washington nu-l ceartă, se vede că toţi au luat în serios acolo faptul că nu reprezintă pe nimeni aici. Că este un preşedinte anulat.

În ce priveşte agenda anunţată a summitului, adevăratele probleme ale NATO 2014, ca şi în trecut, vor fi măturate sub covorul roşu, întins în UK pentru mai marii lumii. În acest punct, probabil vom reveni. Totuşi, două fapte sunt astăzi sigure faţă de anii şi summiturile trecute. Prima este că, la Newport, dezbaterea se va concentra asupra unui conflict cu potenţial extrem, un conflict intra-european – vezi primul război mondial şi al doilea război mondial. Al doilea că, după 65 de ani de înţelepciune, în care NATO a apărat pacea, iar Rusia nu a făcut război, s-ar cuveni ca următorii 65 de ani părţile să schimbe locurile, adică Rusia să apere pacea, iar NATO să nu facă război.

În sfârşit, o ştire de ultimă oră. Cu ocazia apariţiei, săptămâna viitoare, a volumului „Noua Ordine” (Penguin Press, New York), Henry Kissinger este vedeta aplaudată a Occidentului, şi nu numai. El crede că soluţia lumii de azi este aceeaşi ca şi a lumii de ieri: mai vechiul şi verificatul în timp “echilibru al terorii nucleare” ruso-americane. Şi aşa, aparent din senin, vinerea trecută, fără vreo legătură cu Ucraina, sau altceva, Putin a atras atenţia ca nimeni să nu se joace cu Rusia nucleară. Cu siguranţă că el l-a omagiat pe venerabilul secretar de Stat american, cu ocazia lansării ultimei sale cărţi, la 91 de ani.Da click aici ca sa vezi totul!

Statele Unite ar trebui să se teamă de noua Europă germană

Istoricul şi antropologul Emanuel Todd

Interviu cu istoricul şi antropologul Emanuel Todd realizat de Olivier Berruyer, postat pe www.les-crises.fr.

Dacă ieşim din delirul mass-media “occidentale”, care par să fi revenit la modelul anului 1956, în plin război rece care ameninţa să devină fierbinte, şi dacă observăm realitatea geografică a fenomenelor, rezultă destul de simplu că acest conflict din Ucraina are loc într-o zonă de confruntare tradiţională între Germania şi Rusia. Am sentimentul că Statele Unite, de această dată, din teama de a nu deveni ridicole după reîntoarcerea Crimeii în cadrul Rusiei, au cedat prima poziţie Europei sau mai degrabă Germaniei, pentru că ea este cea care controlează acum Europa.

Primim semnale contradictorii dinspre Germania. Uneori Germania mai pacifistă, pe un model defensiv, de cooperare. Alteori, dimpotrivă, Germania este limpede în contestarea sau înfruntarea cu Rusia. Această linie dură capătă forţă pe zi ce trece. Steinmeier a fost împreună cu Fabius şi Sikorski la Kiev. Merkel vizitează singură noul protectorat ucrainean.

Dar nu asupra acestei înfruntări are Germania controlul. În urmă cu şase luni, când se afla deja într-un conflict virtual cu Rusia în câmpia ucraineană, Merkel a umilit Anglia impunându-l, cu o incredibilă duritate, pe Juncker drept preşedinte al Comisiei. Un lucru şi mai extraordinar, germanii au început să-i înfrunte pe americani, servindu-se de o poveste de spionaj a SUA. Este absolut incredibil, când ştim de cooperarea dintre serviciile secrete germane şi americane în timpul războiului rece. Se pare că astăzi BND, serviciul german de informaţii, spionează politicieni americani. Cu riscul de a şoca, aş spune că, ţinând cont de ambiguitatea politicii germane în Est, sunt cu totul pentru monitorizarea de către CIA a responsabililor politici germani. Sper că serviciile secrete franceze îşi vor face treaba şi vor participa la supravegherea unei Germanii din ce în ce mai active şi mai aventuroase pe plan internaţional. Rămâne ca această agresivitate antiamericană a Germaniei să fie un fenomen nou, de care să ţinem cont. Stilul ei este fascinant. Modul în care oamenii politici germani au vorbit Americii vădeşte o profundă aroganţă. Există un fond antiamerican la est de Rin. Am avut ocazia de a-l măsura în timpul lansării volumului “După imperiu”. După mine, el explică succesul mare în librării a acelei traduceri.

A fost deja un moment în care guvernul german a luat în derâdere reproşurile americane în materie de administrare a economiei. Să contribuie la echilibrul cererii mondiale? De ce să o mai facă? Germania are proiectul ei, de putere mai degrabă decât de bunăstare: să reducă cererea în Germania, să-şi aservească ţările din Sud, să-i pună la muncă pe est-europeni, să arunce câteva firimituri sistemului bancar francez, care controlează Elyse-ul.

Într-o primă fază, în momentul anexării Crimeii, am fost sensibilizat de refacerea Rusiei: o putere care nu vrea să renunţe să meargă pe propriile picioare şi care este capabilă să ia decizii. Acum, constat că Rusia este în mod fundamental o naţiune în curs de stabilizare, chiar dacă lumea o blamează.

Adevărata putere emergentă, înaintea Rusiei este Germania. Ea a urmat un drum fantastic, de la difucltăţile economice de după unificare şi până la refacerea economică şi apoi preluarea controlului asupra continentului, în ultimii cinci ani. Toate acestea merită o reinterpretare. Criza financiară nu a demonstrat doar soliditatea Germaniei. Ea a revelat si capacitatea ei de a utiliza criza datoriilor pentru a-şi subordona continentul. Dacă renunţăm la retorica arhaică a războiului rece, daca încetăm să mai agităm spectrul ideologic al democraţiei liberale şi al valorilor ei, dacă încetăm să ascultăm bla-bla-ul europenist pentru a observa secvenţa istorică în care ne aflăm, dacă acceptăm să vedem că regele e gol, constatăm că:

1. În cursul a cinci ani, Germania a preluat controlul continentului european pe plan economic şi politic;
2. În cinci ani, Europa se află aproape în război cu Rusia

Acest fenomen este umbrit de o dublă negare:cea a ascensiunii germane şi cea a decăderii americane.

Aşa este Franţa, care nu vrea niciodată să admită că are o relaţie de servitute voluntară cu Germania. Franţa nu poate gândi altfel, atât timp cât nu admite că Germania a devenit puternică şi că Parisul nu poate să o controleze. O lecţie a celui de Al Doilea Război Mondial este că Franţa nu poate controla Germania, ale cărei capacităţi organizatorice, disciplină economică şi potenţial de iraţionalitate politică trebuie să le recunoaştem.

Refuzul francez al realităţii germane este evident. Vorbeam de Francois Hollande ca de “vicecancelarul Hollande”. Sau ca de un simplu “director de comunicare al cancelarului”. Cotele uriaşe de nepopularitate vin şi din această servitute faţă de Germania.

Actorii sunt incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac

Altcineva trebuie să controleze Germania. Ultima dată, această sarcină a revenit americanilor şi rusilor. Trebuie să admitem că “sistemul Germania” este capabil să genereze o energie extraordinară. Ca istoric şi antropolog, aş putea spune acelaşi lucru despre Japonia şi Suedia sau despre cultura evreiască, bască sau catalană. Este un fapt: anumite culturi sunt astfel. Franţa are alte calităţi.

Ea a generat ideile de egalitate, de libertate, o artă de a trăi care fascinează o planetă, a avut o natalitate mai mare decât vecinii săi, rămânând o ţară avansată pe plan intelectual şi tehnologic. Este probabil că în cele din urmă va trebui să admitem că Franţa are o viziune mai echilibrată asupra vieţii. Dar nu este vorba aici de metafizică sau de morală: vorbim de raporturile de forţă internaţionale. Dacă o ţară se specializează în industrie sau război, trebuie să ţinem cont de asta şi să vedem cum această specializare economică, tehnologică şi de putere poate fi controlată.

Statele Unite, cea de a doua negare

Negarea SUA a fost formalizată prin emanciparea Germaniei, în timpul războiului din Irak, în 2003 şi prin asocierea Schroeder-Chirac-Putin; anumiţi strategi americani au spus atunci: “Trebuie să pedepsim Franţa, să uităm ce a făcut Germania şi să iertăm Rusia”. De ce? Pentru că cheia controlului american în Europa, moştenire a victoriei din 1945, este controlul Germaniei. Actul de emancipare din 2003 ar fi fost începerea disoluţiei imperiului american. Această strategie a struţului s-a instalat şi pare că azi le interzice americanilor să aiba o viziune corectă asupra emergenţei germane, o nouă ameninţare pentru ei, după mine mult mai mare decât a Rusiei, care este o ameninţare exterioară.

Germania joacă un joc complex, ambivalent, dar este motorul crizei: deseori, naţiunea germană pare pacifistă şi Europa, sub controlul german, pare agresivă. Sau invers. Germania are doua pălării: Europa este Germania şi Germania este Europa. Ea poate vorbi pe mai multe voci. Când cunoaştem instabilitatea psihică care caracterizează, istoric vorbind, politica externă germană şi bipolaritatea sa, în sens psihiatric, în raportul cu Rusia, totul devine năgrijorător.Sunt conştient că vorbesc foarte dur, dar Europa este aproape de un război cu Rusia şi nu avem timp să fim curtenitori. Populaţiile de limbă, de cultură şi identitate rusă sunt atacate în Ucraina de est cu aprobarea, sprijinul şi deja fără îndoiala cu armele UE. Cred că ruşii ştiu că sunt, de fapt, în război cu Germania. Tăcerea lor nu este, ca în cazul francezilor şi americanilor, un refuz de a vedea realitatea. Este diplomaţie. Au nevoie de timp. Autocontrolul şi profesionalismul lor merită admirate.

America nu-şi mai controlează vasalii, dar trebuie să aprobe aventurile regionale

Până în prezent, în această criză, americanii au stat în spatele Germaniei. Această Americă, care nu mai controlează, dar care trebuie să aprobe aventurile regionale ale vasalilor săi, a devenit o problemă, problema geopolitică numărul 1. În Irak, America trebuie deja să coopereze cu Iranul, inamicul ei strategic, pentru a face faţă jihadiştilor finanţaţi de Arabia Saudită. Arabia Saudită, ca şi Germania, are statut de aliat important; trădarea ei nu trebuie de aceea oficializată...În Asia, sud-coreenii, din resentiment faţă de japonezi, încep să coopereze cu China, rivali strategici ai americanilor. Peste tot, nu doar în Europa, sistemul american se fisurează sau chiar mai rău.

Naţiunea-continent americană vs noul imperiu german

Puterea şi hegemonia germane în Europa merită o analiză dintr-o perspectivă dinamică. Trebui să explorăm, să proiectăm să previzionăm pentru a ne orienta în lumea ce e pe cale să se nască. Trebuie să acceptăm să vedem această lume cum o vedea şcoala realistă, cea a lui Kissinger de exemplu, adică fără a ne pune întrebări legate de valorile politice: doar purul raport de forţă între naţiuni. Dacă gândim astfel, Rusia nu este o problemă a viitorului, iar China nu este deocamdată puternică militar. În lumea noastră globalizată putem prezenta două mari sisteme: naţiunea-continent americană şi noul imperiu german, un imperiu economico-politic pe care oamenii continuă să-l numească din obişnuinţă Europa. Este interesant să evaluam raportul de forţe între cele două sisteme.

Lideri incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac

Nu ştim cum se va încheia criza ucraineană. Dar trebuie să facem un efort să ne protejăm de această criză. Cel mai interesant este să încercăm să ne imaginăm o victorie a “Occidentului”. Vom ajunge la ceva surprinzător: dacă Rusia cedează, disproporţia de forţe demografice şi industriale între sistemul german, extins în Ucraina, şi SUA va duce la o basculare a centrului de gravitate al Occidentului şi la prăbuşirea sistemului american. Lucrul de care americanilor ar trebui să le fie teamă este o prăbuşire a Rusiei. Însă una dintre caracteristicile situaţiei este că actorii sunt incompetenţi şi puţin conştienţi de ceea ce fac. Nu vorbesc doar despre Obama, care nu înţelege nimic despre Europa. E născut în Hawaii şi a trăit in Indonezia: doar zona Pacificului există pentru el.

Însă sunt depăşiţi şi geopoliticienii americani de tradiţie europeană. Mă gândesc la Zbigniew Brzezinski, îmbătrânit, dar care rămâne un teoretician al controlului Eurasiei de către SUA. Obsedat de Rusia, el nu a văzut Germania. El nu a văzut-o pentru că, lărgind NATO până la ţările baltice, Polonia şi alte democraţii populare, puterea militară americană a croit un imperiu pentru Germania, economic în primă fază, dar şi politic astăzi. Germania a început să se înţeleagă cu China, celălalt mare exportator mondial. Îşi aminteşte Washingtonul că în anii 1930 Germania a ezitat între alianţa cu China şi cea cu Japonia şi că Hitler, la început, l-a înarmat pe Chiang Kai-Shek şi l-a ajutat să-şi creeze o armată? Extinderea NATO către est ar putea duce la o variantă B al coşmarului lui Brzezinski: o reunificare a Eurasiei independent de voinţa SUA. Fidel originilor sale poloneze, el se temea de o Eurasie sub control rus. El riscă să se dovedeasca unul dintre acei polonezi absurzi care, din ură faţă de Rusia, au asigurat măreţia Germaniei.

Puterea germană, formată prin punerea la munca capitalistă a naţiunilor din Est

Desigur, puterea germană este eterogenă şi prin urmare fragilă, potenţial instabilă, dar mecanismul în curs de ierarhizare a populaţiilor începe să definească o structură de dominaţie coerentă şi eficace. Puterea germană recentă s-a format prin activitatea capitalistă a fostelor naţiuni comuniste. Este un lucru de care nici germanii poate că nu sunt conştienţi şi care va fi probabil adevărata lor fragilitate: dinamica economiei germane nu este doar germană. O parte a succesului german vine din faptul că comuniştii s-au preocupat mult de educaţie. Au lăsat în urma nu doar sisteme industriale învechite, ci şi o populaţie educată la un nivel superior.

Comparaţi situaţia educaţiei din Polonia înaintea războiului cu cea de acum, mult mai bună, şi se va vedea că o bună parte din creşterea economică actuală se datorează comunismului. Vom vedea în ce stare va fi lăsată Polonia după administrarea germană. Rămâne ca Germania să înlocuiască Rusia ca putere care controlează estul european. Rusia a fost slabita de controlul asupra democraţiilor populare, costul militar nu a fost compensat de câştigurile economice. Datorită Statelor Unite, costul controlului militar este aproape zero pentru Germania.

Germania conduce continentul european

O asemenea hartă ajută să conştietizăm faptul că Europa şi-a schimbat natura şi că ea nu evocă doar prezentul, ci şi un viitor poate foarte apropiat. Hărţile pe care le oferă de regulă Comunitatea Europeană sunt hărţi cu pretenţii egalitare, care nu ne mai arată realitatea. Aici avem o primă tentativă de organizare vizuală a realităţilor noii Europe. Harta ajută la observarea caracterului central al Germaniei şi a modului în care ea conduce continentul european. Primul lucru despre care vorbeşte această hartă este că există un spaţiu informal mai mare decât Germania însăşi, “spaţiul german direct”, care include ţările ale căror economii depind aproape total de Germania.

Unii vor vedea aici “erori”, ca de exemplu integrarea Elveţiei, care nu este parte a instituţiilor europene. Dar, oricare sunt sentimentele elveţienilor, realitatea obiectivă este că, când avem de a face cu companii elveţiene importante, simţim prezenţa Germaniei. Nivelul de interpenetrare la nivel economic este în aşa fel definit, încât nu putem vorbi de independenţa Elveţiei.

Cât despre Olanda, cum spunea Friedrich List, nu este decât zona de debuşeu a Germaniei la gurile Rinului. Cehoslovacia, în ziua în care a decis să vândă Skoda către Volkswagen, şi-a pecetluit destinul. Datorită acestui spaţiu central foarte populat, Germania are o influenţă superioară celei oferite de cele 82 de milioane de locuitori ai săi.

Are puterea unei zone cu 130 de milioane de locuitori. Dar acest spaţiu nu este singura explicaţie a influenţei germane. Cred că Germania nu ar fi fost niciodată capabilă să preia controlul continentului fără cooperarea Franţei. Mai este un element subliniat în această hartă: serviturea voluntară a Franţei şi a sistemului ei economic şi, în interiorul acestui cadru, acceptarea de către elitele franceze a ceea ce pentru ele – dar nu şi pentru poporul francez – este colivia de aur a monedei euro. Băncile franceze supravieţuiesc bine în această închisoare. Franţa îşi adaugă cele 65 de milioane de locuitori la spaţiul german şi îi conferă un soi de masă critică la scară continentală.

Astfel se ajunge la un nivel superior faţă de scara rusă sau japoneză. Acest bloc negru reprezintă inima puterii germane; ea menţine într-o stare de supunere Europa de Sud, devenită o zonă dominată în interiorul sistemului european. Germania este detestată în Italia, în Grecia şi fără îndoială în toată Europa de Sud, din cauza mâinii de fier bugetare. Dar aceste ţări nu dovedesc nimic, pentru că Germania, cu zona sa apropiată şi cu Franţa, are capacitatea de a domina totul. Aceste ţări sunt reprezentate în portocaliu pe hartă.

Propun şi o alta categorie de state, în rosu, pe care le-aş numi “sateliţii rusofobi ai Germaniei”. Paradoxal, aceste ţări au un anumit grad de libertate. Sunt în spaţiul german de suveranitate, dar nu le-aş califica prin statutul de vasal, pentru că au aspiraţii la autonomie şi sunt antiruse. Priviţi: Franţa nu mai visează; sub conducerea socialiştilor şi a UMP, ea nu aspiră decât la supunere. Polonia şi Suedia, ţările baltice au însă un vis: să învingă Rusia. Participarea lor voluntară la spaţiul de dominaţie german le permite să creadă în visul acesta. Dar mă întreb dacă, în profunzime, Suedia care a trecut din nou către dreapta nu este pe cale să devină ce era şi înainte de 1914, adică germanofilă.

Sateliţii rusofobi merită o categorie specială, pentru că pot determina Germania să aleagă căi greşite. Elitele franceze au făcut-o deja, sfidând Germania şi apoi refuzând să o critice. Pentru Suedia şi Polonia sau statele baltice situaţia este alta. Aici este vorba de a aduce Germania pe calea violenţei în raporturile internaţionale.

Nu am vorbit de Finlanda şi de Danemarca în această categorie. Spre deosebire de Suedia, Danemarca este liberală cu adevărat. Legătura sa cu Anglia merge dincolo de bilingvismul tipic scandinav pentru o bună parte a populaţiei. Danemarca priveşte spre Vest şi nu este obsedată de Rusia. Finlanda a învăţat să trăiască cu sovieticii şi nu are motive să se îndoiască de posibilitatea de a se înţelege cu ruşii. Desigur, a fost în război cu Rusia, Finlanda a făcut parte din Imperiul ţarist între 1809 şi 1917, dar sub forma unui mare ducat, situaţie care i-a permis să scape de imperiul suedez. Adevărata putere colonială pentru finlandezi a fost Suedia şi mă îndoiesc că vor să revină sub conducerea suedeză. Pe hartă, Finlanda şi Danemarca sunt dominate precum ţările din sud. Absurd? Economia finlandeză plăteşte deja preţul agresiunii europene împotriva Rusiei. Şi Danemarca va fi pusă în dificultate de ieşirea Angliei din sistemul continental.

Am asociat Ungaria cu Marea Britanie, în tentativa ei de “evaziune din sistemul european”. Viktor Orban are o reputaţie proastă în UE. Aceasta pentru că este autoritar şi reprezintă dreapta dură. Poate că este aşa. Dar în primul rând pentru că rezistă presiunii germane. Ne putem întreba de ce Ungaria nu este antirusă, atât timp cât a fost supusă unei represiuni sovietice violente in 1956. Ca de cele mai multe ori, “în ciuda” trebuie înlocuit aici cu “pentru că”. În 1956, doar Ungaria s-a revoltat. Ungaria poate fi mândră de istoria sa sub dominaţia rusă mai mult decât cehii sau polonezii, care atunci nu au mişcat. Ungaria poate să ierte. Un banc unguresc din anii 1970 ne poate ajuta să înţelegem diferenţele dintre est-europeni: “În 1956, ungurii s-au comportat precum polonezii, polonezii precum cehii şi cehii ca nişte porci.”

Am reprezentat Ucraina ca fiind “în curs de anexare”. Este vorba de anexarea unei zone în descompunere etatică şi industrială, o dezintegrare care va fi accelerată de acordurile de liber schimb cu UE. Dar vorbim şi de anexarea unei populaţii active şi ieftine.

În mod fundamental, sistemul german se bazează pe anexarea unor populaţii active. În primă fază au fost utilizate populaţiile din Polonia, Cehia şi Ungaria. Germanii au reorganizat sistemul lor industrial utilizând forţa de muncă ieftină. Populaţia activă din Ucraina, care are 45 de milioane de locuitori, cu nivelul ei bun de educaţie moştenit din epoca sovietică, va fi o captură excepţională pentru Germania. Va permite dominaţia Germaniei pentru o perioada lungă, devenind o putere economică superioară statelor Unite. Bietul Brzezinski!

Mizele energetice

Rutele energetice reprezentate dărâmă un mit. Este mitul că ruşii, prin construirea South Stream, ar vrea doar să scape de intermedierea energetică a Ucrainei. Dacă privim la traseele gazoductelor existente, singurul lor punct comun nu este tranzitul prin Ucraina, ci faptul că toate ajung în Germania. De fapt, adevărata problemă a ruşilor nu este doar Ucraina, ci şi controlul gazoductelor de către Germania. Aceasta este şi problema Europei de Sud.

Dacă încetăm să ne gândim la Europa într-un mod naiv, ca un sistem egalitar care are probleme cu ursul rus, vom vedea că Germania poate avea interesul ca South Stream să nu fie construit, pentru că ar face să-i scape de sub control aprovizionarea cu energie a părţii de Europă pe care o domină. Miza strategică a South Stream nu este doar una între Est şi Vest, între Ucraina şi Rusia, ci şi între Germania şi Europa de Sud, dominată de Berlin.

Încă o dată, aceasta nu este o hartă definitivă; este o hartă care creează imaginea realităţii Europei şi care încearcă să ne scoată din ideologia hărţilor neutre, care ascund ceea ce Europa este pe cale să devină: un sistem de naţiuni inegale, prinse într-o ierarhie care include ţări dominate clar, ţări agresive, o ţară dominantă, precum şi o tara care este ruşinea Europei - Franţa.

Da click aici ca sa vezi totul!

ATENTIE: Mierea nationala e la curu' oricarei catele politice romanesti!

Recent, cam orice pitifelnic politic, dovedit sau in plina cautare de afirmare, se afiseaza cu discursuri electorale patriotice sau nationaliste.  Ca deh, acolo-i mierea!  Dupa atata jaf, n-ar fi chiar rau sa vedem o schimbare de atitudine si sa incepem a vedea romanii pretuind idei legate de natioalism economic, patriotism etc.

Numai ca mi-e teama ca uniformitatea preocuparilor din aceste mesaje astea arata ca-s concotii de laborator.  S-au cam prins cu toti ca asa pot avea o sansa in plus, inclusiv fata de cei dela putere azi, care-s dovediti ca n-au nici macar un madular patriotic in ei.  In alte cuvinte, dar tot peromaneste, e clar ca mierea nationala e la curu' oricarei catele politice romanesti!

Da click aici ca sa vezi totul!

Dați mai departe!

Academician Augustin Buzura: Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu!

Interviu - Ion JIANU

La edițiile precedente ale „Zilelor Marin Sorescu“, Bănia și Bulzeștiul erau invadate de academicieni, personalități, scriitori din România și din alte țări. Unul dintre aceștia, academicianul Augustin Buzura, deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a manifestărilor omagiale, distincţie oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române și în colaborare cu Primăria Craiova, a rememorat unele momente critice din cariera lui Sorescu.

Ion Jianu: Stimate domnule academician Augustin Buzura, l-aţi cunoscut îndeaproape pe Marin Sorescu, l-aţi preţuit. Ce amintiri deosebite vă leagă de marele scriitor? Ce este, ce semnifică pentru dumneavoastră Marin Sorescu?
Augustin Buzura: Marin Sorescu este unul dintre marii scriitori români din toate timpurile, o personalitate aparte, inconfundabilă, performer în toate genurile. Am spus-o și când trăia și când niște derbedei culturali postrevoluționari nu încetau cu insultele. De altfel, am scris de nu știu câte ori că Marin Sorescu a fost linșat pur și simplu. Și, din păcate, n-a fost singurul. Astăzi, acei eroici democrați anticomuniști și nu mai știu cum nu valorează nici cât hârtiile aruncate la coș de Sorescu. Din păcate, ne aflăm tot în era ticăloșilor, pentru a utiliza o sintagmă a lui Marin Preda. După cum se vede, n-am învățat la timp istoria, astfel că repetăm o perioadă penibilă, umilitoare, a comunismului primitiv de după ultimul război. Alți Vitneri, alți Novicovi, doar agresivitatea pare mai sporită. Pe la noi, și nu numai de acum, istoria se ocupă de pigmei. Sigur, am fost de aceeași parte a baricadei, de când era singur printre poeți și până la foarte grăbita sa plecare, dar nu aș ști ce să povestesc. Eram amândoi foarte tăcuți, atenți la reacțiile celorlalți pe care le urmăream cu deosebită atenție. Am fost împreună în Israel, am străbătut acele locuri sfinte cu imensă emoție, dar cuvintele ni s-au părut prea sărace. Nimic nu putea înlocui tăcerea.

I.J.: Dacă nu greşesc, i-aţi fost lui Marin Sorescu, în câteva momente dificile din viaţa Domniei sale, un fel de confident. Oferiţi-ne câteva amănunte… Puteți să faceţi un… „Raport asupra singurătăţii“ lui Marin Sorescu?
A.B.: Nu i-am fost confident, ci, atât cât am putut fi, doar un prieten. Părerile noastre de orice fel, estetice, politice etc. le încredințam hârtiei și cărțile noastre stau mărturie că am spus adevărul atunci când era foarte greu, teribil de greu, iar după Revoluție nu am ieșit în fața patriei cu rănile sau cu faptele noastre de vitejie. Păcatele, evitabile sau inevitabile, le transformi în literatură sau le ții în tine până la sfârșitul sfârșitului. Ne-a ales sau ne-am ales o meserie foarte dificilă, solitară, în care războiul se poartă cu tine  pentru a descoperi acel nou și nespus încă de nimeni care să te scoată din rând.

Un fost președinte al Comitetului Nobel, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu

I.J.: Aţi vorbit cu un fost preşedinte al Comitetului Nobel, iar de la dumnealui aţi aflat că, până în 1990, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu erau în cărţi pentru premiul Nobel, iar Sorescu şi în 1992. Aţi mai vorbit despre acest subiect, dar doresc să includ în cartea de interviuri cu şi despre Marin Sorescu răspunsul dumneavoastră la această chestiune: cei doi, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, nu au fost deloc sprijiniţi de autorităţile din România sau pur şi simplu li s-au pus şi unele piedici? Şi, în cazul lui Sorescu, urzeli au fost, mai ales, după Revoluţie?
A.B.: Da, un fost președinte al Comitetului Nobel pentru literatură, Kjell Espmark, mi-a spus că doi români ar fi avut șansă la premiul Nobel: Nichita Stănescu și Marin Sorescu. Din păcate, moartea a fost mai grăbită. Am discutat în diverse împrejurări despre șansele literaturii române, nu a venit vorba de urzeli, de intrigi etc. Intrigile sunt doar la noi, pe Dâmbovița, unde în fiecare an se dau câteva premii Nobel! Mereu acelorași. Sorescu era prețuit atât ca om, cât și ca scriitor. Iar apoi, câți dintre intriganții și invidioșii noștri naționali ajung la distinsele personalități ale Academiei Suedeze? Și dacă, prin absurd, ar ajunge, cine i-ar băga în seamă? Nu știu dacă ați observat, în România, lumea vorbește, în ultimii zece ani, o limbă pe care nu o mai înțelege nimeni.

I.J.: Ce credeţi că nu s-a spus încă despre Marin Sorescu şi ar merita să se cunoască?
A.B.: Sunt sigur că vremea lui Sorescu va veni atunci când românii vor înțelege că au cu ce să se mândrească. Și că, în afară de procurori, curve, călugări, papagali politici și mascați, mai au multe de arătat. Chiar și în acest moment penibil al istoriei, avem mai multe cărți decât cătușe! Căci, dacă nu suntem mai buni ca alții, nu suntem cu nimic mai prejos.

Este un sezon al mitocanilor, analfabeților...

I.J.: Este Sorescu un scriitor oarecum uitat în România? Nici o piesă de teatru nu i se mai joacă de mulţi ani (nici măcar la Craiova!)…
A.B.: Nu numai Sorescu este uitat, ci întreaga cultură română, ca să nu mai vorbim de cultura universală. Este un sezon al mitocanilor și analfabeților, fără respect pentru lege, credință  și educație. Doar activiști ai diverselor partide, demagogi și nerușinați care mint cu ușurința cu care respiră. Din păcate, mulți scamatori, veleitari și minitalente joacă astăzi rolul de scriitori. Solidaritatea de breaslă, respectul pentru adevăratele valori sunt, din păcate, amintiri din vremea Răposatului de la Târgoviște. În ceea ce mă privește, cred că vremea lui Sorescu, dar și a scriitorilor adevărați, care ar avea loc de cinste în orice altă mare literatură, va veni. Secolul în care ne aflăm nu are prea mare răbdare cu proștii și impostorii.

I.J.: Sunteţi deţinătorul premiului „Marin Sorescu“ la ediţia din 2012 a Zilelor Sorescu de la Craiova, distincţie oferită de academicianul Eugen Simion în numele Academiei Române, premiul fiind acordat în colaborare cu Primăria Craiova. Ce semnificaţie are acest premiu „Sorescu“ pentru dumneavoastră?
A.B.: Este un sentiment foarte ciudat să primești un premiu care poartă numele unui prieten cu a cărui dispariție încă nu te-ai obișnuit. Sigur, mă simt foarte onorat și n-am nici o îndoială că un oraș care, spre cinstea lui, găzduiește un Festival Shakespeare, nu va face eroarea să renunțe la a-și cinsti anual scriitorul cel mai important pe care l-a dat.

I.J.: Şi dumneavoastră, ca şi Sorescu, aţi fost hărţuit politic înainte şi după 1990. Este reală informaţia că în martie 1990, în timpul evenimentelor interetnice de la Târgu Mureş, „strada“ s-a îndreptat şi înspre biroul dumneavoastră, dar aţi scăpat de posibila furie, fiind salvat de armată? Sunt chestiuni de istorie literară şi care ar trebui cunoscute…
A.B.: Povestea este mult mai complicată și se impun câteva precizări. Înainte de a mă muta la București, am locuit în Cluj, unde eram redactor șef la „Tribuna“, funcție în care am fost ales tocmai în 22 Decembrie 1989. Prin urmare, nu am avut niciodată birou în Târgu Mureș, dar în zilele pomenite am fost acolo și nu regret: am învățat cum se scrie istoria, cât adevăr și câtă minciună se ascund sub cele mai frumoase cuvinte. Pe scurt, ce s-a întâmplat? În dimineața zilei de 19 martie 1990 a apărut la redacție un ziarist englez care ne-a cerut sprijinul pentru a ajunge la Târgu Mureș unde urma să se petreacă niște evenimente importante. Am rugat un coleg, bun vorbitor de engleză, să-l însoțească, dar, spre uimirea mea, peste câteva ore s-au întors explicându-mi că nu se poate intra în oraș, că toate intrările sunt blocate. Trebuie să recunosc imediat că, dezamăgit, m-am decis să merg la Târgu Mureș, deși eram obligat să particip la o ședință a FSN în  București. Nu mi-a fost greu să intru în piața centrală și în Palatul în jurul căruia se desfășurau ostilitățile. Am avut mult noroc deoarece mă cunoșteau oamenii, milițienii și militarii care se străduiau să țină cât de cât ordinea. De acolo, am văzut cam toate câte s-au întâmplat, inclusiv sălbăticia cu care îl loveau pe Mihăilă Cofariu sau pe țăranii români pe care-i duceau la subsolul clădirii unde îi băteau până recunoșteau că fac parte din „Vatra Românească“, formație în seama căreia se puneau toate câte se întâmplau. Eram leșinat de foame și de sete, dar nu aveam cum să ies din clădire. Până la urmă, făcându-mi-se milă de englez, am riscat să ieșim, cu gândul să merg la un prieten din vecini, profesorul Asgian, să-i cer ceva mâncare, curaj care ne putea costa foarte mult. Seara târziu, după victoria ungurilor, am ajuns la un hotel, unde, ziariști de la marile agenții de presă, toți foarte buni vorbitori de maghiară, transmiteau reportajele. Deși nu mă despărțisem o clipă de omul meu de a cărui viață mă simțeam răspunzător, am fost uimit să-l aud transmițând cu totul altceva. Mi s-a părut că măcar o parte din text îl avusese scris de acasă... L-am întrebat unde a văzut așa ceva, dacă pentru un asemenea text mai avea rost să vină până la Târgu Mureș și, desigur, să ne riscăm viața, dar zâmbetul lui condescendent, impresia că mă ia de prost, m-au făcut să-l las alături de cei ce își sărbătoreau victoria cuceririi Palatului și să revin de unde plecasem, strecurându-mă cu greu prin lumea agitată, violentă (care, repet, sărbătoreau victoria). Am ajuns cu greu la biroul generalului Scrieciu, iar mai târziu noaptea, după ce ungurii au reușit să ocupe clădirea, am tras un dulap de fier în ușă și, dimineață, cam pe la 4-5, am fost eliberați de parașutiștii de la Boteni. Atunci l-am cunoscut pe viitorul general Chelaru și pe câțiva ofițeri de mare profesionalism împreună cu care i-am scos dintr-o ascunzătoare pe cei ce erau învinuiți de toate relele: conducerea „Vetrei Româneşti“, căreia i-am povestit ce s-a întâmplat în noaptea abia trecută. Către prânz au venit câțiva dintre cei ce se numeau miniștri, dar am avut certitudinea că n-au înțeles nimic, iar unii nici n-au dorit să înțeleagă. Au preluat și ei varianta maghiară… și așa a rămas până în zilele noastre. Adevărul nu s-a spus niciodată până la capăt, au câștigat cei ce au atacat primii. Cofariu a devenit un biet maghiar căzut pradă sălbăticiei românilor etc. Ar fi multe, multe de povestit, dar aș avea nevoie de foarte multe pagini. În zilele acelea am învățat mai multe decât dintr-un tratat de diversiune. Cât despre unguri, ceea ce n-au câștigat atunci prin violență au câștigat mai târziu cu ajutorul lichelelor noastre naționale.
(Fragment din volumul aflat în pregătire „Premiul Nobel trebuia să poarte un nume: Marin Sorescu“)

Da click aici ca sa vezi totul!