Critica razboiului rece rezidual

Fragmentarium Politic


Lumea are doua calcaie ale lui Ahile, emotia si imitatia. Pana cand oamenii nu vor constientiza aceste vulnerabilitati si nu vor invata sa le controleze, vor continua sa se confrunte cu nefaste consecinte, carora le vor acorda false atribuiri. Ca metoda de dominatie, manipularea prin emotie si imitatie este vechi-testamentara, incepand cu ciudate personaje si intamplari de pe la curtile faraonilor, de la care s-a tras si declinul geopolitic al Egiptului antic, pana in acest inceput de secol 21, bantuit de false mode de secesiuni (Scotia) si anexari (Crimeea), dar si de false emotii politice (aici, lista e larga, plina cu al-qaedisti si steaguri straine).

Am trecut peste caderile geopolitice germana si europeana (dar si japoneza) din veacul trecut, pentru ca ar merita un studiu separat, eventual integrabil in ceea ce s-ar putea numi, datorita unor similitudini, fenomenul EGGEEU. Desi, ar trebui spus ca, atunci cand vine din mai multe surse civilizationale catre un centru unic, dupa sistemul palniei, imitatia poate fi si productiva si chiar supraproductiva. Spionajul global stie foarte bine acest lucru, dovada amploarea si hiperactivismul pe care i le-a dezvaluit scandalul Snowden.

Ceea ce s-a intamplat in ultimul timp in legatura cu criza din Ucraina si contra-criza din Crimeea, cu acuzatii si contra-acuzatii, cu sanctiuni si contra-sanctiuni, cu intariri de forte si mijloace militare, de o parte si de alta a Nistrului, despre care unii se hazardeaza a-l proiecta ca un nou zid al Berlinului, ar putea da impresia unei reinvieri a razboiului rece. Se vorbeste chiar, pentru ca emotia si imitatia pe calapod de razboi rece sa fie cat mai credibile, de o noua frica europeana, de posibile ocupari de catre Rusia a Ucrainei, Moldovei, Tarilor Baltice (Polonia si Romania nu ar fi nici ele scutite), care chipurile ar justifica consolidari de trupe SUA si repozitionari NATO, in Europa de Est.

Ca este vorba despre o operatiune de isterizare antirusa, cu ricoseu european, nu este nicio indoiala. Mai incerta ar fi de cata lipsa de inteligenta sau de cunoastere a istoriei ar fi nevoie ca sa fie luata in serios, cand fantasticul atinge dimensiuni comice. Presupusa interceptare a unei amuzante convorbiri telefonice dintre doi ambasadori rusi de prin Africa, in care hiperbolizau intentiile anexioniste atribuite Rusiei, frizeaza intr-un mod irezistibil simtul umorului: „Dupa Crimeea, vom anexa Catalonia, Venetia, Scotia si Alaska”. Ramane sa-l priceapa si cine trebuie, majoritatea americanilor au facut-o, arata un sondaj, prin pronuntarea categorica impotriva amestecului Statelor Unite in treburile interne ale Ucrainei, indiferent de evolutia evenimentelor din aceasta tara.

Sa nu ne amagim, antirusismul presupune, implicit, si antieuropenism, dar si antiglobalizare. Chiar daca antirusismul catolic merge in audienta la papa, probabil pentru binecuvantare (deja papa Francisc si patriarhul rus Kiril nu se mai intalnesc) sau chiar daca pozeaza cu sustinerea UE pentru a arata ca rusii sunt singuri si izolati, efectul nu poate fi decat redeschiderea unei duble falii, geopolitice si georeligioase. De aceea trebuie spus cu claritate si fermitate, paradigma razboiului rece este expirata, nedorita si inacceptabila.
In primul rand, globalizarea pietei, muncii si capitalului, dar nu numai, a legat atat de strans tarile lumii incat dintr-un razboi rece nimeni nu ar avea de castigat, ci toti ar avea de pierdut. Apoi, nici noile conditii ideologice si politice, revolutionar schimbate fata de cele de pana in 1989-1991, desi perfectibile si de toate nuantele democratice, dar in mod cert de partea libertatii, pluralismului si drepturilor omului, nu ar legitima intoarcerea la vechile stereotipuri, ale razboiului rece. O politica reziduala ar putea decredibiliza si mai mult discursul occidental, cel putin al Vechiului Occident (SUA). Ca „cetateni ai lumii”, cum le place unora sa se autointituleze in termenii globalizarii post-razboi rece, ne putem intreba cand a avut dreptate Vestul, inainte sau dupa revolutiile est-europene, de ne pune, acum, vechea placa geoideologica a razboiului rece, aruncata de catre popoare la lada de gunoi a istoriei? Nu cumva pentru ca nu comunismul sau post-comunismul conteaza, ci obstacolul din calea expansiunii spre Est si spre suprematia globala?

Dar cel mai simplu si, in acelasi timp, mai puternic argument al imposibilei intoarcerii in trecut, pe care doar o minoritate la o putere negativa si-ar mai dori-o, este ca din ecuatia „razboiului rece” lipseste cea de-a doua parte „beligeranta” sau ostilizanta. Rusiei nu-i arde nici de unipolarism nici de bipolarism, doua modele istoriceste perimate, care au dus la crize. Modernizarea si ridicarea economico-sociala a unui popor sunt mai presus de orice pentru un regim democratic si o buna guvernare, dar aceste obiective strategice vitale nu se pot obtine decat in armonie si intr-o lume multipolara, lucruri pe care le-a inteles nu numai Rusia, ci si majoritatea covarsitoare a statelor.

Multipolarismul inseamna o avansare in democratizarea relatiilor internationale, prea mult stagnata in anii bipolarismului si unipolarismului, posibilitatea unui mai bun echilibru global, ingradirea doctrinei politico-militare a cautarii si inventarii de dusmani, a provocarii de tulburari interne, de opozitii armate sau de lovituri de stat si, pe aceste baze, mai multa securitate nationala, regionala si internationala. Probabil ca atunci cand presedintele american Barack Obama a spus despre Rusia ca este „o putere regionala” nici nu si-a dat seama de ce cheie pretioasa a oferit acestor probleme.

Multiplele regionalizari economice si anvelopari de securitate regionale sunt cel mai sigur antidot la crizele bipolarismului sau unipolarismului, dar si la cele ale terorismului. O lume multipolara nu se refera numai la state sau asocieri de state din regiuni diferite (BRICS), ci si la regiunile insele (UE) sau chiar subregiuni ori vecinatati mai restranse (Grupul de la Visegrad sau, in proiect, Grupul de la Craiova), care diversifica acceptiunea de centru de putere si, prin aceasta, amplifica democratizarea vietii internationale.

Regionalizarea, ca o contrapondere la nationalism si la globalism, o cale de mijloc intre doua rele politice una mai rea decat cealalta, solicita, pe langa modificari in sfera materiala, si mutatii in sfera mentalului politic si colectiv, o regandire identitara extinsa a raporturilor dintre natiune si regiune, prin care sentimentul de apartenenta la o patrie nationala sa se lipeasca foarte tare de cel de patrie regionala. In fond, regiunea este pentru statele care o compun ceea ce cartierul este pentru cetatenii care-l locuiesc, unii au numit-o chiar casa comuna. Anveloparea si intreteserea de securitate a regiunilor ar reduce drastic posibilitatile de penetrare, proliferare sau miscare ale unor elemente radicale sau extremiste. In plus, nu ar mai face necesare trupe extra-regionale, privite de obicei cu sentimente contradictorii. Evident, cine iubeste doar globalismul va cauta sa intre in toate regionalizarile, fortand toate definitiile!

Recentele tectonici geopolitice din Europa, cu epicentrul in Ucraina, nu sunt inceputul unui nou razboi rece, ci replici intarziate si descrescatoare ale unui razboi rece rezidual. Este limpede ca cei care le-au planificat o vor mai face, apeland poate la modalitati mai soft, asa cum l-am vazut, ieri, la TV, pe George W. Bush cu o expozitie de portrete ale unor politicieni internationali, cu un Vladimir Vladimirovici Putin vanat, schimonosit, cu trasaturi ascutite si cu ochii adanciti in orbite, care, firesc, m-a amuzat. Facand insa legatura cu politica, am presupus ca antirusismul asa ar vrea ca sa-l perceapa lumea pe liderul rus. Ce-i drept, unele efecte ale unor instigari, demonizari sau isterizari din trecut au fost chiar remarcabile, dar nici luciditatea si imunitatea nu au stat pe loc, istoria nu este amnezica si nici natanga.

Pentru Romania, razboiul rece din declaratiile presedintelui Basescu ne aminteste de pericolul de a avea „suflete de sclavi”, asupra caruia a avertizat fostul presedinte Emil Constantinescu, dar si de intrebarea „Qui prodest?” Serveste oare securitatii nationale sa cautam un dusman in vecinul de la Rasarit? Dupa cum am vazut din greseala maresalului Ion Antonescu, categoric nu. Poate sustine cineva cu argumente pertinente ca ne vom putea rezolva in mod durabil, subliniez cuvantul durabil, problemele teritoriale, economice sau de alta natura (tezaurul etc.) pe care le avem cu Rusia, printr-o relatie bilaterala dusmanoasa?

Sigur, nu uit ca suntem parte a unei aliante militare, dar nu cred ca este prudent sa fim mai militaristi decat ne ingaduie traditia politica si posibilitatile militare proprii. Din cate am sintetizat si din declaratiile consilierului prezidential pentru securitate, politica de securitate care emana de la Cotroceni este inhamata la geoideologia cautarii sau inventarii de dusmani.

Provocarile de securitate vizand Estul care pleaca din spatiul Romaniei chiar ne expun securitatea nationala, undeva suntem pe o harta cu tinte si contralovituri neconventionale, este reversul care poate insemna un cost excesiv pentru o tara cu capacitati militare conventionale. Nu mai vorbesc ca atitudine politico-diplomatica si politico-militara, poate ca nu este nici cuviincioasa si nici sanatoasa, poate ca recastigarea giganticei piete din Est, care inseamna contracte si locuri de munca, ar fi o strategie mai potrivita si mai la indemana.

Ce ar fi de facut pentru ca reziduurile politice si militare ale razboiului rece sa fie complet si definitiv inactivate ?

Exista un cuvant, probabil magic daca ar fi implementat, care inca nu a fost pronuntat. Reconcilierea. Reconcilierea ruso-germana. Daramarea unui zid fizic nu a insemnat si daramarea celor mentale (mai ales de natura resentimentara). Acest lucru s-a vazut cand dupa intoarcerea fiului risipitor in familia europeana, vitelul cel gras nu a fost taiat. Asa cum s-a intamplat la reconcilierea franco-germana. Desigur, exista diferente de tip si de obiect intre cele doua reconcilieri. Reconcilierea ruso-germana ar fi geopolitica, ceea ce ar insemna, in primul rand, sa se pune capat marsului geopolitic spre Est. Europa nu trebuie sa fie germana sau rusa, ci europeana, a tuturor europenilor. Tarile Estului nu mai trebuie conditionate sa aleaga intre Rusia si Germania. Europa trebuie sa respecte la ea acasa diversitatea, drepturile la identitate si optiune. In acest sens, ideile ministrului de externe german despre schimbarea Parteneriatului Estic sunt extrem de pretioase si de bun augur. Ar putea fi inceputul unui nou mod de abordare a problemei unitatii europene, in primul rand prin iesirea din minciuna asa-zisei posibilitati a „reunificarii fara reconciliere”.

Noile parteneriate de asociere intensificata a unor tari din Est cu UE nu trebuie sa excluda posibilitatea integrarii intr-un alt spatiu geoeconomic, mai ales daca acesta din urma ar avea o unitate interna, pe varii dimensiuni (geografica, istorica, culturala, religioasa etc.). Altfel si mai aplicat spus, asocierea europeana si integrarea euroasiatica sau invers, integrarea europeana si asocierea euroasiatica ar trebui sa fie scoase de sub poverile exclusivismului si conflictualitatii geoplitice, prin abandonarea paradigmei „sau-sau” in favoarea celei a „si-si”. Iesirea Europei din zodia conflictelor sau conflictualizarii geopolitice a relatiilor intraeuropene ar fi o a doua revolutie, dupa cea est-europeana, care va implica in mod egal Europa de Est si Europa de Vest, adica va fi integral europeana.

Ar fi de prisos, cred, sa mai argumentez ideea ca in acest reset european, pe care il va antrena reconcilierea ruso-germana, reconcilierea romano-rusa ar fi inerenta si ceva normal. Cred insa ca n-ar fi lipsit de importanta sa subliniez ca o eventuala reunificare moldo-romana nu ar trebui sa insemne si pamanturi straine, care ar schimba structura de stat. Pacatul lacomiei geopolitice are, mai devreme sau mai tarziu, consecinte dureroase.

NATO ar fi o a doua tema reziduala. Este hilar a se incerca sa se mai sustina, azi, ca o UE cu 500 de milioane de locuitori si cu capabilitati militare nationale dintre cele mai competitive (le am in vedere, cu deosebire, pe cele britanice si franceze, dar si pe cele germane) nu ar fi in stare sa se apere singura. O europenizare a NATO ar insemna in primul rand eliminarea unei surse imense de neincredere si, in al doilea rand, a celui mai serios obstacol in calea reconcilierii si reunificarii geopolitice europene. A venit vremea ca, multumind tutorilor, adultii maturi sa-si poarte singuri de grija.

Da click aici ca sa vezi totul!

The economic reorganization of Europe

Walther Funk

The speech by Funk, The Reich Economic Minister, had a sensational effect as a kind of distillation of long deliberations on the economic reorganization of Europe. It was regarded as a kind of semi-official blueprint for all the occupied countries.

Discussions about the structure and organization of German and European economy after the war and about the effects which the war will have upon world economy have been filling the columns of the German and foreign press to an increasing extent in recent times. Both men of affairs and theorists press to an increasing extent in recent times. Both men of affairs and theorists are giving much attention to these problems and some more or less fantastic ideas and plans have emerged which have caused considerable confusion. Even the great philosopher Hegel has been claimed as the source of evidence in support of certain opinions. Catch phrases of all kinds abound, the favorite being ‘the Greater European economy’. Whatever truth there may be in this notion, one must recognize first of all that this Greater Europe does not yet actually exist, that it has first to be created and that within its area there is still much friction. In these circumstances I feel it my duty to make a clear and objective statement which will bring the discussion back from the realm of fantasy and speculation to the world of reality and fact. As yet there is no hard and fast plan in existence, but only preparations for comprehensive planning in accordance with orders from Field marshal Hermann Göring, who will decide upon the final form and execution of the plans. Thus I must limit myself to a statement of the basic principles and methods. I shall therefore merely indicate the means which can be used to achieve our aim. Moreover, the new European economy must grow organically.

National Socialist economic policy has never allowed itself to be governed by rigid dogma in its methods. We have always used whatever methods seemed most expedient at the time. Nor do we intend in future to erect an artificial structure. In the same way the new economic order in Europe will grow out of the existing circumstances, more especially since the natural conditions exist for close economic co-operation between Germany and European countries. Obviously the war will have far-reaching effects on European as well as on world economy. We shall co-operate closely with our ally Italy in all spheres and combine German and Italian economic forces for the purpose of European reconstruction.

The question of the future general economic order in Europe must therefore be answered as follows: after the victorious conclusion of the war we shall apply those methods in economic policy which won us our great economic successes before the war and especially in time of war, and we do not contemplate again allowing the operation of the unregulated play of forces which involved the German economy in very great difficulties. We are convinced that our methods will prove to be of great advantage not only to the Greater German economy, but also to all European economies which naturally stand in close trade relations with Germany.

Regarding the question of the basis of a new currency, which has recently been the subject of particularly lively debate, the following should be said:

Currency is always secondary to general economic policy. When the economy is unsound, there can be no stable currency. In a sound European economy and with a rational division of labor between the economies of the European countries the currency question will solve itself, because it will then be only a technical problem of monetary management. It stands to reason that the Reichsmark will have a dominant place. The great increase of power of the Greater German Reich will inevitably bring in its wake a stabilization of the Reichsmark. The currency area of the Reichsmark, which will be freed from the getters of unsettled foreign debts and multiple currency practice, must then increase. Starting from the methods of bilateral trading already applied there will be a further development in the direction of multilateral trading and of the adjustment of the trade balances of individual countries, so that the various countries can engage in regulated trade relations among themselves through the medium of a clearing house. Naturally there will be no questions of abolishing foreign exchange control and compulsory clearing all at once. Nor is the problem one of free exchange of foreign currency versus a European currency union, but the next step will be to develop the technique of clearing further so that payments can be operated smoothly among the countries linked with the clearing house. Moreover, the prerequisites for such a development exist, for almost all countries, suitably placed for inclusion in a European clearing center already have some form of foreign exchange control. The prerequisites for the satisfactory working of a clearing system are that the clearing agreements should lay down fixed exchange rates from all payments, that rates should remain stable for a long time, and that amounts assigned for clearing should always be paid out immediately.

Payment of ‘uncovered’ clearing transfers naturally poses an internal monetary problem for individual countries. The fear prevalent everywhere today of such ‘uncovered’ balances will, however, disappear; for in the first place the general economic revival which is to be expected after the war will cause an increase of money circulation even in countries which have adhered hitherto to an orthodox central banking policy based on the gold cover theory and the automatic operation of the gold standard, and, secondly, owing to government control over the balance of payments the problem of clearing balances will gradually disappear.

The price level will have to be adjusted to that of Germany. But a currency union will bring about a gradual leveling of living standards which even in the future will not and should not be the same for all the countries linked with the European clearing system, because the economic and social prerequisites for it are lacking, and it would be absurd to regulate the European economy on this basis in the foreseeable future. In Europe each country should develop and expand its own economic forces and each country should be able to trade with any other, but the principles and methods governing this trade must, generally speaking, be the same. This has the advantage that measures for economic control and compulsion under a general currency and payment system can be largely reduced; because these detailed controls and regulations, involving a system of form-filling which can greatly impede individual trading, will no longer be necessary. When the peace treaty has clarified the situation and settled the functions of the European central clearing system, it will be possible to eliminate foreign exchange control within this area; first for traveling and small-scale frontier business, then for foreign trade within the framework of import quotas, when the allocation of quotas can be entrusted to trade organizations which operate on an adequate scale in the various countries. Commercial banks can then take over definite responsibility for payments to be made trough the clearing account, particularly for short-term financing of trade. But for capital transfers state direction and control will remain indispensable.

The question as to what will be lacking in the new European economy and what goods will be available for export must be answered as follows:

It depends on what is included in the European economic area and what other sources of supply are available. Certain products will always be lacking in Europe. We are not, however, contemplating changing over to an exclusively self-sufficient economy, a system such as we have not attempted to achieve in Germany either before or during the war; on the contrary we shall play our natural part in world trade in the usual manner. Therefore it is not a question of autarky or export, but of autarky and export, which requires a proper understanding of the term. We shall consider it important to trade our high-quality industrial products in exchange for raw materials in the world markets. But here we make a reservation. We must see that there is a sufficient supply in the European economic area of all those commodities which make this area economically independent of other areas. We must therefore guarantee its economic freedom. That is largely a question of living standards. For instance, in future we should not need to import a single ton of oil from overseas markets if we were to limit our consumption of petroleum products by rationing. But if everyone is to be free to drive a car as much as he likes and if as many cars as possible are to be produced, then there is nothing to prevent our importing this extra oil from world markets, because in case of need consumption

Goods such as coffee, tea, cocoa, etc. We shall have to be careful lest in time need the economic area of Greater Germany should become dependent, as regards what it can produce itself, upon forces and powers over which it has no control. In this connection we much remember that the raw material situation of Greater Germany has improved immensely during the war and that Germany will emerge at the end of a victorious war with a potential volume of exports such as she has never had before. As regards coal, potash, iron, timber, electric power, and also all synthetic materials developed with such success by German economy and science and with the help of new products, we shall become even more independent of world economy, and especially of the monopoly products of the world, that was previously the case. This is true of all raw materials, especially agricultural produce. In the food sector a systematic increase in production and an adjustment of production to meet vital needs will ensure a greater degree of self-sufficiency that has yet been the case in Greater Germany. The centrally regulated and organized European grain market, however, will not be like the old speculative corn exchange, but will function like the currency clearing system as a grain clearing center. Fundamentally, however, economic ties with the rest of the world in order to raise the living standards of the German nation and of the highly developed industrial states in Europe.

Another question which is repeatedly asked is: What deliveries of goods does the new Europe expect from Russia, America, South America, and East Asia? And what goods will she supply in exchange? In this connection the following should be noted.

We have a very useful trade agreement with Russia. Russia is the natural trade partner for highly developed industrial states. We are of the opinion that, by supplying us with raw materials in exchange for finished German products, Russia will in the future stimulate her own economic development even more than hitherto. The extent to which we trade with the United States of America depends entirely on the Americans themselves. Of course, so long as they discriminate against German goods, such trade is problematical and so long as they adhere to dogma for its own sake our trading with the United States will always come up against difficulties. But if the United States wants to assist in restoring cohesion to world economy, she must abandon her erroneous idea that she can be at the same time the greatest creditor and the greatest exporter. These two things cannot be brought down to a common denominator, because it is impossible for a great creditor nation to encourage exports in every way and systematically obstruct imports. What the Americans will eventually do with their gold, we are not in a position to say. The gold problem is first and foremost a problem for the Unites States of America. In future gold will cease to be the basis for European currency, because the currency will be independent of gold and will depend on the value given to it by the state, or in this case by the state-controlled economic system. The clearing system described above makes gold superfluous for currency and payment purposes within the clearing area. It is a somewhat different question whether gold is to be considered a suitable means of settling the balances not subject to clearing, that is to say for free trade and payments; but we shall never pursue a currency policy which makes us in any way dependent on gold, because we cannot tie ourselves to a medium of exchange the value of which we are not in position to determine. If the Americans wished to rid themselves of their gold, which at present lies idle in the cellars of Fort Knox, bearing no interest, they could revalue the dollar, which naturally would involve the American economy in considerable difficulties. But then gold would flow out of America, that is, there would be a ready market in America and thus a flow of goods to America would be set in motion. But this question will depend on the extent to which American domestic policy will permit the carrying through of such measures. Moreover, if all the gold which lies underground in America were to be placed on an island and if this island were to be submerged as a result of a natural catastrophe, the economic life of nations would still go on. The last word on the gold problem has not yet been said.

We have maintained the best of trade relations with South America and East Asia and we are convinced that, as soon as English piracy ceases, trade with South America and East Asia will develop favorably, for we must always bear in mind that the difficulties of world economy and the supplying of Europe in particular, apart from the crazy methods of Versailles, can be attributed firstly to the shrinking of Russia’s huge market, which disposed of her superfluous grain in Europe, and secondly to the adverse effects suffered by the great East Asian market as a result of the unrest in China, and that a different situation would immediately arise if China should again establish stable political and economic relations, which is what Japan desires. Our old-established and well organized trade with South America has been interrupted only by the English blockade. We are convinced that here, too, normal trade will be resumed once the war at sea can no longer prevent it. Nor do we believe that the efforts to make American markets autarkic and to cut them off from trade with the world will be successful. The economic prerequisites for such a policy do not exist, because the United States cannot buy the same volume of products from South America as Europe can. The United States must abandon the idea that she can dictate her own economic terms to Germany or Europe. We do not need North America as an intermediary in trading with South American countries. Either Germany trades with South America on the basis of free agreements with sovereign states, or she does not trade with South America at all. Moreover, the United States actually favors a fundamental economic bilateralism I connection with her policy of commodity agreements for South American products. Technical difficulties do not, however, stand in the way of the normalization and extension of mutual trade relations provided German-American trade is allowed to develop freely. The European clearing system does not in any way exclude the free exchange of foreign currency with countries not included in the system. The Reichsmark will become acceptable in this type of trade after the war. After all, it is not the methods used but the quality of the goods which will be the deciding factor. And in this respect we certainly need not feel any anxiety about German export goods!

Turning from the external to the internal sector, the question, ‘How is this war being financed in Germany?’ is one in which the world shows a lively interest.

The war is financed by work, for we are spending no money which has not been earned by our work. Bills based on labor – drawn by the Reich and discounted by the Reichsbank – are the basis of money. And these bills are of absolutely invariable value because prices and wages are stable, apart, naturally, from those cases where higher prices or higher wages have to be recognized as justified and necessary as a result of definite developments. Where higher production is achieved, higher wages are also paid. The extent of our consolidation of short-term credits is therefore of no importance. Present indebtedness in Germany does not cause concern, chiefly because we have succeeded in reducing the rate of interest for Reich credits in war-time and the public finances are in order.

And now, finally, the last question: How will the war economy be reconverted to a peace-time economy? Will not this changeover cause an economic crisis? The answer is clear and simple.

Since we have guided our economy both before and during the war according to the needs of the state, and since, also, there will be tremendous tasks to be accomplished after the war for the general welfare, the changeover to a peacetime economy will not cause great difficulties, because a great need for money or credit will not arise all of a sudden, more especially because the stocks which have to be replenished can be made available only gradually. Moreover, after the war we shall direct the flow of money and credit into the production of those goods which are most necessary and important for us. A system of priorities, tasks, ad orders will be maintained after the war.

To sum up, the following must be said:

1. By concluding long-term economic agreements with European countries it will be possible to assign a place for the German market in the long-term production planning of these countries, i.e. as a safe export outlets will be found to exist for German goods in European markets.
2. By creating stable exchange rates a smooth working system of payments must be assured for the carrying on of trade between individual countries. In so doing we hall link up with the existing payments agreements, which will be expanded to include a greater volume of trade on the basis of stable exchange rates.
3. By an exchange of experience in the field of agriculture and industry a maximum production of foodstuffs and raw materials must be our aim, and a rational economic division of labor must be achieved in Europe. By the appropriate use of all economic resources available in Europe, the living standards of European nations must be raise, and their safety in face of possible blockade measures from outside Europe must be increased.
4. A stronger sense of economic community among European nations must be aroused by collaboration in all spheres of economic policy (currency, credit, production, trade, etc.). The economic consolidation of European countries should improve their bargaining position in dealings with other economic groups in the world economy. This united Europe will not submit to political and economic terms dictated to it by any extra-European body. It will trade on the basis of economic equality at all times in the knowledge of the weight which carries in economic matters.

The coming peace-time economy must guarantee for Greater Germany a maximum of economic security and for the German nation a maximum consumption of goods to raise the level of the nation’s well-being. The European economy must be adapted to achieve this aim. Development will proceed by stages and differently in different countries; it is still beset with numerous uncertainties, for – we must never forget – we are still at war!

Walther Funk, 25 iulie 1940


Link la documentul in original: http://www.profit-over-life.org/books/...

Da click aici ca sa vezi totul!

Un proiect pentru lume

 

Ce fel de revolutii au fost in 1989? Au trecut deja cei douazeci de ani proorociti de Silviu Brucan, dupa care idealurile comuniste, la compromiterea carora si-a adus contributia din plin, ar fi trebuit sa revina, cu o perspectiva reformatoare. Acest lucru nu s-a intamplat si este destul de greu de spus daca se va intampla vreodata, in spatiul est-european cel putin, desi, dupa cum observam in cel asiatic, la fenomenala evolutie chineza, comunismul de piata functioneaza cu rezultate dintre cele mai performante, fara egal in lumea post-criza. Monopartidismul, ca resursa politica de mobilizare si viziune de dezvoltare, pare a se impaca de minune cu pluralismul economic. Ambele se intalnesc pe taramul nevoii comune al unor ritmuri inalte de crestere si dezvoltare, singurul, de fapt, pe care drepturile omului pot depasi dimensiunea declarativa si capata si o consistenta materiala, iar corporatiile isi pot atinge tintele de profit fara pericolul abaterilor provocate de alternantele la guvernare, crizele politice sau instabilitatea legislativa.

Despre revolutiile est-europene, din 1989, se scrie inca in termeni ideologici, desi fortele motrice si obiectivele acestora au fost de natura pur sociala. Milioanele de oamenii au iesit in strada, la noi si in celelalte tari est-europene, nu de dragul ideologiei occidentale, nicio ideologie, dupa cum bine se stie, nu umple burtile, ci pentru a trai mai bine, mai apropiat de ceea ce vedeau, la acea vreme, in vitrinele capitalismului de tip american. Ironia revolutiilor est-europene a fost ca sarcina lor sociala nu a fost indeplinita, a devenit un fel de Fata Morgana, o minge de joc electoral, pe care toate guvernele acestor natiuni au aruncat-o, si continua cu aceeasi frenezie demagogica sa o faca, undeva, departe, intr-un viitor nedefinit, cand, potrivit unei glume si nu prea, vom fi cu totii morti. De parca ironia nu ar fi fost destul de amara, traiul de aproape douazeci si cinci de ani, in acest nou sistem, de cand i-au devenit parte, au dezvaluit popoarelor est-europene un sistem profund spoliator si inechitabil, devastat de crize la fel de incurabile ca cel pe care il abandonasera. Zicalele populare potrivit carora „la pomul laudat sa nu te duci cu sacul” si „cel care vine de departe nu o face pentru a da, ci pentru a lua” (mai ales, as adauga, cand nu-ti seamana nici la vorba, nici la port), s-au dovedit inca o data, cu varf si indesat, adevarate.

Pentru a intelege cum s-a ajuns la un asemenea rezultat neasteptat ar trebui cunoscute deosebirile intre o evaluare ideologica si o perceptie sociala, cum prima se poate suprapune celei de-a doua, folosindu-i forta, dar schimbandu-i sensul. Nu in ultimul rand, ar trebui inteles si faptul ca o bogatie naturala nu devine automat si una sociala, ca aceasta transformare este conditionata de sistemul de administrare. O evaluare ideologica anticomunista, ca si cea anticapitalista de altfel, reprezinta interese de grup, care uneori pot fi extrem de restranse, cum se intampla in cazurile celor mai mari banci si corporatii multinationale, pentru care celebrul concept politologic de societate deschisa inseamna libertatea nelimitata de expansiune. Inutil, cred, sa mai amintesc ca, intr-un mediu falsificator, ideea lui Karl Popper, de societate deschisa, nu avea cum sa-si pastreze autenticitatea, care se referea la raporturile dintre cetatean si stat, nu la posibilitatea de a trece peste frontiere fara nicio opreliste, ca prin branza, cum se spune, asa cum au denaturat-o transnationalii si globalistii. In 1989, manate din urma de spectrul crizei sistemice (pe care nu au facut decat sa o amane pana in 2007-2008, pe seama resurselor estice), multinationalele capitalismului vestic se aflau la hotarele Estului, un „bogat-sarac”, datorita unui sistem de administrare supracentralizat, care inhiba initiativa si creativitatea, provocand ineficienta. Se intelege, sub presiunea unor lozinci si promisiuni mincinoase, portile au fost deschise, ce a urmat se cunoaste, seamana, intrucatva, cu basmul romanesc despre scufita rosie sau despre capra cu trei iezi…

Dupa 1945, in Europa si-au disputat suprematia doua sisteme social-politice si economice opuse, cel american, in Europa de Vest, si cel sovietic, in Europa de Est. Niciunul insa nu are sau nu a avut de-a face, pe fond, cu ideile originare. Capitalismul privilegiaza, declarativ, componenta liberala in organizare si actiune, desi niciun om nu este liber sub pragul de subzistenta, comunismul a absolutizat latura sociala, sfarsind prin a o caricaturiza prin utilizarea politica in scopul strivirii individualitatii. Cele doua sisteme au totusi o trasatura comuna, sunt la fel de totalitare, prin expansiunea si controlul asupra resurselor, baza pe care se construieste orice forma de libertate si, pe consecinte, de discretionare in raport cu cetateanul, diferentierea tine de nivel, statul, in comunism, bancile si corporatiile, in capitalism. Astazi, am putea spune ca o democratie liberala care nu este si sociala este tot atat de falsa sau de speculativa ca o democratie sociala care nu este si liberala. De aceea, reunirea celor doua componente, liberala si sociala, intr-un nou model de organizare si functionare social-politica, care sa fie in beneficiul tuturor cetatenilor, realizabil prin ceea ce se numeste a treia cale, apare ca o aspiratie normala, iar atata timp cat nutrim aspiratii si avem asteptari ne pastram umanitatea reflexiva si, prin aceasta, posibilitatea de progres.

Revenind la intrebarea de inceput, cred ca revolutiile est-europene nu au fost anticomuniste, anticomunismul este un product ideologic, iar popoarele nu au vocatia ideologiilor. Cel mai probabil, o ideologie de grup extrem de restrans s-a folosit de perceptia sociala anti-sistem pentru a-si croi drumul spre putere, a manevrat cu abilitate impotrivirea la sistemul neliberal sovietic pentru a se instapani. Este greu de crezut si acceptat ca popoarele se pot revolta impotriva unui ideal, mai cu seama cand idealul vizeaza binele comun, nu insa si atunci cand acesta este defectuos materializat sau cand reprezinta o mantie de ascundere sau un corset de constrangere. Ultimele cazuri sunt recognoscibile prin gradul inalt, aproape total, de autonomizare a puterii in raport cu poporul. In virtutea acestei autonomizari, sistemul de tip sovietic ar fi continuat sa functioneze si fara sovietici, in unele tari est-europene. La fel, sistemul de tip american, care in UE se ascunde sub mantia popularilor europeni. Plecand de la aceste coordonate, nu este exclus ca dupa europarlamentarele din 25 mai sa asistam la o revolutie pasnica anti-sistem in Europa de Vest.

 Fragmentarium Politic

Da click aici ca sa vezi totul!

Noul Machiavelli si planul New Labor: Cum va lasa Victor Pontaelectoratul de stanga cu buza umflata (alerta ideologica)

Tony Blair to sign contract with Louis Vuitton, originally uploaded by Teacher Dude's BBQ.

Fragmentarium Politic

I

Declaratia lui Victor Ponta, lansata sambata si reluata duminica, potrivit careia „Daca presedintele va fi de centru-stanga, trebuie sa fie un premier de centru-dreapta”, merita mult mai multa atentie decat s-ar putea crede. Am mai scris pe subiect, cand evaluam preliminar teza pontista ca un compromis, din perspectiva relatiilor cu liberalii, de posibila echilibrare prin coabitare a celor doua ramuri ale puterii executive.

Daca lucrurile ar fi stat asa, nu ar fi fost nimic iesit din comun, ceea ce s-a intamplat se mai poate intampla, probabil ca am fi continuat sa ne bem linistiti ceaiul de la ora 5. Iata insa ca noi coroborari de informatii, dezvaluiri si evenimente, in care numele lui Ponta apare alaturi de nume grele din politica mondiala, din literatura ideologica strutocamilara sau din mainstreamul neoliberalist (retele, banci, media, internationale sau dambovitene) arata ca afirmatia repetata a lui Ponta depaseste cu mult ceea ce initial s-ar fi putut crede ca s-ar restrange la posibilitatea de refacere a USL si, pe consecinte, la coabitare.

Lucrurile sunt mult mai complexe, se pare ca au fost pe indelete gandite si planificate, sub forma unei alte strategii, total diferite de cea pe care Ponta o proslavea cu inflacarare la congrese si conferinte social-democrate, despre „Romania sociala” si „Dreptate pana la capat”, cu care smulgea ropote de aplauze. In esenta, noua strategie va urmari o mega manipulare a electoratului de stanga, care, in final, va ramane inselat, dezamagit in asteptarile sale.

Intreaga operatiune de mutare a PSD-ului spre centru, dupa modelul „progresistilor” lui Tony Blair, va avea drept rezultat o deposedare a electoratului de stanga de principala sa constructie politico-organizatorica, cel mai mare partid din Romania. Nu numai ca talpa tarii va fi lipsita de singura forta politica in stare sa-i apere si promoveze interesele, dar va fi facuta sa creada ca aceasta continua sa existe si sa o faca intr-un stil modern si performant, gratie mega-vizionarului centrist care nu-si mai incape in pielea de Mic Titulescu, ci vrea sa intre in cea a unui Nou Machiavelli.

Pe fond, nici pomeneala de vreo combinatie geniala care ar lega mai bine rezultatele economice de nevoile sociale sau de vreun progres bazat pe „valorile libertatii, corectitudinii, dreptatii si responsabilitatii”, asa cum se spune in noul program de guvernare, inaintat forului parlamentar. Practic, dupa cum va intelege oricine va pune cap la cap informatiile si evenimentele, va fi vorba de o mega-manipulare si o mega-afacere in folosul exclusiv al dreptei neoliberale.

Asa-zisa corectie ideologica, care-l anima pe Ponta, de mutare spre centru a PSD si de aducere in ideologia acestuia a unei componente liberale, va insemna de fapt mutarea spre dreapta a intregului esichier politic, ceea ce va transforma Romania dintr-o tara de stanga intr-o tara de dreapta. Dar acest lucru se va intampla numai la nivel politic, intr-o tara saracita, cu mari disparitati sociale si cu statut de colonie sau semicolonie, aspiratiile de stanga vor continua sa fie majoritare, dar nu vor mai avea posibilitatea de realizare, ideologic si politic.

PSD va oferi neoliberalilor, prin strutocamilaria ideologica preconizata de Ponta, punctele vulnerabile prin care sa fie agatat si facut ostatic intereselor intregii cohorte bancare-corporatiste. Lucratura este rafinata, se aseamana cu o transmutatie genetica, catusele folosite de dreapta neoliberala pentru aducerea PSD-ului pe taramul intereselor sale sunt ideologice, incorporate in insasi ideologia acestui partid de centru-stanga, ceea ce echivaleaza cu o modificare de ADN ideologic.

Lipsiti de un partid de centru-stanga autentic, electoratului de stanga, devenit peste noapte un fel de mare ideologica muta, din punct de vedere al intereselor sale specifice, diferite de centru-dreapta si chiar opuse celor neoliberale, nu-i va ramane decat sa voteze strutocamila cu eticheta „PSD”, alaturi de grupusculul din business. Va fi limpede, desi prea tarziu, ca intreaga roata electorala de stanga va da apa la moara dreptei. Manipularea sau escrocheria, daca vreti, ar fi perfecta, iar autorii si-ar freca mainile multumiti.

Nu cred ca ar trebui sa ne mai miram de ce acolo unde deja acest fenomen de malversatie ideologica, politica si electorala se intampla, de ceva vreme, un procent infim din populatie detine majoritatea bogatiilor, iar restul este proletara, in cel mai autentic sens al cuvantului.

Sa ne intelegem, pluralismul ideologic al unei puteri sau guvernari se poate obtine si poate functiona prin competitie si compromis numai prin aliante de partide. USL a fost o astfel de alianta, care a functionat atata timp cat compromisurile politice nu au afectat unilateral identitatile ideologice, care exprima interese fundamentale ale unor segmente distincte de populatie.

Asa-zisul pluralism ideologic al unui partid este o aberatie colosala, un atac la identitatea ideologica, implicit la interesele pe care le reprezinta si pentru care trebuie sa lupte. In interiorul unui partid, care este o structura centralizata, concurenta libera intre ideologii este imposibila, ordinul de partid impune orice decizie, banii cumpara orice politica, media formateaza orice opinie, este clar ca „centrismul” si „liberalismul” pe care le vehiculeaza Ponta, sub sigla stangii social-democrate, creeaza posibilitatea de manevra in orice directie cu acoperire ideologica, pe care intotdeauna banii o controleaza.

Nimeni nu l-a auzit vreodata pe premierul Ponta sa vorbeasca de „patriotismul economic”, as spune ca dimpotriva, daca ne uitam la politicile sale prin care da liber la Pungesti, la Rosia Montana, la Portul Constanta, mai recent, exemplele sunt numeroase si in crestere, nu vreau sa substitui sau sa repet analize economice. Ba cred ca celor care l-au sustinut le-a netezit un anumit deznodamant. Aceeasi cale de obtinere a profitului neoliberalist din resurse si active romanesti vor lua si educatia, sanatatea si constructiile, aflate in planul retelei lui Blair, „Global Network of Delivery Leaders”, de imbunatatire a „furnizarii” de servicii.

Acum, cel putin pentru mintile lucide ale stangii social-democrate, in actiunile lui Ponta totul se leaga si duce catre un sens. La adapostul unui discurs pe cat de sforaitor antibasist pe atat de ipocrit, nu face decat sa cumpere timp pentru a-si construi mecanismul de conformare si a-si pune partidul si societatea in fata faptului implinit, o tara de stanga cu un esichier de dreapta si, implicit, cu un leadership de dreapta. Ar mai ramane tamaia si lumanarea pentru a canta vesnica pomenire telului de la Revolutie, de propasire economica si sociala a Romaniei. Acestui cleste, caruia aproape i-a construi un brat juridic, „statul de drept”, prin toate acele sustineri pro-Basescu si contra naturii PSD, cu Morar la CCR, Kovesi la DNA et caetera, motivate de „respectarea” pactului de coabitare, ii mai trebuie bratul ideologic si politic. Aceasta dimensiune a pus-o intr-o strategie cu ajutorul „celui mai destept om din domeniu”, cum il numeste pe Jonathan Powell, fostul sef de cabinet al lui Tony Blair, pe care este gata sa o puna in aplicare.

Felul in care Ponta a confiscat PSD-ul si cum isi propune sa-l disloce ideologic de pe zona traditionala, cu electorat cu tot si in detrimentul acestuia, aduce in discutie, in modul cel mai acut cu putinta, problema raportului dintre lider si partid. Ponta a dat asigurari natiunii, luni seara, la Antena 3, sa stea linistita, perspectiva este clara, si-ar dori „candva” sa fie presedinte, dar pana la sfarsitul anului vrea sa fie prim ministru. Cel mai probabil asa va fi, nu am auzit de vreun congres sau vreo conferinta PSD. Poate dupa 25 mai.

http://www.hotnews.ro/stiri-politic-16785053-muta-victor-ponta-psd-spre-centru.htm

II

Razboiul rece dintre presedinte si premier: Parlamentul, victima colaterala sau tinta? S-ar parea ca presedintele-jucator se grabeste. Apropierea si consumarea alegerilor europarlamentare il obliga sa-si grabeasca strategia pentru prezidentiale, in care ultimul rol, de presedinte-electoral, conteaza la fel de mult ca si ultima impresie. Dar mai ales ca rezultate. Dreapta politica, minoritara, dezbinata si cu sansa a doua, il impinge pe Traian Basescu spre acte decisive, prin care sa rastoarne perspective, iar pentru aceasta pozitia-rol de presedinte-electoral este cea mai potrivita. Pe de alta parte, pe cartea dreptei se joaca mize economice mari. Perindarea pe la varful puterii a unor occidentali (diplomati, lobbysti, finantisti, petrolisti, aurari si chiar militari) ne reaminteste ca politica este expresia concentrata a economicului, dar si ca razboiul rece poate fi o continuare a politicii cu mijloace economice. Ar putea oare o minoritate politica sa schimbe altfel regulile, decat pe cale democratica? Evenimentele de la Kiev sunt un raspuns, o minoritate politica extremista poate uzurpa o putere legitima printr-un puci (o cale hard). Cazul, cinic de o parte si nefericit de alta, este probatoriu pentru cum mijloacele folosite distrug scopul proclamat, iar sustinerile occidentale, democratia si statul de drept. Mai exista insa o cale de a veni la putere, mai soft, care se poate folosi de alegeri, anticipate sau la termen, prin minciuna, dezinformare, demonizare (de unde si denumirea de „demoncratie”, semnalata in unele lucrari de specialitate). Aceasta este o cale democratica in aparenta, implica electoratul dar si inselaciuna, precum jumatatile de adevaruri care se folosesc de minciunile prin omisiune. Din cate reusim sa citim in evenimente, probabilitatea de a o experimenta in acest an electoral este foarte mare, gratie acelorasi sustineri occidentale si in cadrele statului de drept. In doua randuri succesive, marti si miercuri, presedintele Basescu a iesit la tribuna cu acelasi tip agresiv de mesaje, de o inflamabilitate fara precedent, cu acuzatii de coruptie la adresa Parlamentului. Basescu isi intareste acuzatiile cu sustineri care vin din trei surse occidentale: 1) in raportul UE privin coruptia este inserata afirmatia ca Parlamentul e o institutie care impiedica independenta justitiei; 2) in raportul MCV Parlamentul este mentionat ca fiind cel care incalca statul de drept; 3) in raportul Departamentului de Stat al SUA se apreciaza ca Parlamentul este o institutie care nu respecta standardele statului de drept. Recunosc, sunt incapabil, in acest moment, sa identific vreun exemplu in care o institutie atat de pluralista cum este un parlament, despre care spunem fara sovaire si la unison ca este inima democratiei, sa se fi confruntat cu atacuri de o asemenea ferocitate din partea unui om. Este adevarat, acest om este sef al statului, dar este totusi un om, un politician, ale carui afirmatii atat de dezlantuite, intr-o campanie electorala, produc efecte, modeleaza intr-un sens sau altul intentiile de vot. Este riscant sa te lasi sedus de o retorica suspect de patimasa. In primul rand, pentru un motiv foarte simplu, a avut la dispozitie 10 ani sa rezolve problemele coruptiei si statului de drept, daca nu a facut-o inseamna fie ca a fost incompetent, fie ca nu a avut interesul sa o faca. Nu sunt un admirator al lui Lukasenko, de care ca autoritarism Basescu se apropie mai degraba decat de Putin, dar cand presedintele Belarusului spune despre coruptie, cu referire la criza din Ucraina, ca este rugina care distruge totul si ca in tara sa nu exista o astfel de problema pentru ca nu are conturi in strainatate si fii sai nu fac afaceri, nu poti sa nu te intrebi, daca in Romania e altfel nu cumva e pentru ca si presedintele e altfel? In al doilea rand, un presedinte care face vizite de campanie la Miscarea Populara, pe care a si fondat-o, nu este credibil, sub aspectul echidistantei politice, care ii este ceruta constitutional. Colac peste pupaza, vine si ANI cu acuzatia de incompatibilitate pentru 32 de parlamentari, iar presedintele CSM aduce in discutie posibilitatea unui conflict intre puterea judecatoreasca si puterea legislativa pe tema neridicarii imunitatii ministrilor, ceea ce strange cercul in jurul Parlamentului. Daca in razboiul rece dintre presedinte si premier, dintre opozitie si guvernare, dintre minoritatea parlamentara si majoritara parlamentara Parlamentul ar fi putut fi considerat ca o victima colaterala, la scara la care in mod obisnuit si fara consecinte existentiale acest lucru se intampla in toate democratiile, dintr-o data devine extrem de evident ca acesta a devenit o tinta, atat interna, cat si externa. Suntem departe insa de a credita in vreun fel si cealalta parte, noua majoritate parlamentara si noua coalitie guvernamentala, in frunte cu premierul Ponta, nu ne este la indemana sa separam apele, nici macar institutiilor care ar trebui sa faca acest lucru. Observam ca doua puteri ale statului, parlamentara si judecatoreasca, au intrat in conflict, iar cea de a treia, executiva, isi proiecteaza coabitarea la fel de conflictual. Cred ca toate conflictele antagonice care se profileaza intre puterile statului sunt reductibile la un razboi rece intre stanga si dreapta, in care fiecare vizeaza puterea unipolara (analogia cu geopolitica mi se pare inevitabila). Pericolul de blocare a functionarii statului este imens, solutia nu pare a fi decat un reset. Acest reset nu s-ar putea concretiza, in opinia mea, decat prin alegeri parlamentare si prezidentiale anticipate, prin care electoratul, singurul judecator impartial, sa refaca resursele de legitimitate ale celor doua puteri. Evident, acest lucru ar insemna autodizolvarea Parlamentului, simultan cu demisia Presedintelui. In orice caz, continuarea inca 10 ani cu un presedinte de dreapta ar forta logica democratiei, nu si o coabitare inversa (presedinte de stanga-premier de dreapta).

va deveni moda pamantului ca Basescu sa fie numele diavolului incarnat

Cand evenimentele se intampla ca si cum istoria s-ar afla in gatul clepsidrei, e putin mai dificil sa spui ceva care sa merite consemnarea publica.  Merita totusi amintit ca in urma cu cca. 11 luni nu-i dadeam aici mai mult de un an lui Victor Ponta.  Ma bazam pe faptul ca acesta statuse deja mai bine de 6 luni la putere cand si-a castigat alegerile din decembrie 2012, dar in ianuarie 2013 nu avea un plan de dezvoltare/guvernare, dupa cum nici o echipa pe masura provocarilor timpului.  In plus, anticipam adancirea Crizei Mondiale, ceea ce tensiona si mai mult situatia interna.

Iata ca situatia interna s-a deteriorat, miscarile de strada sunt mai multe/ample decat ce l-a dat jos pe Boc la inceput de 2012 (iar asta ma face sa cred acum, dupa atatea demonstratii anti-Pungesti si RMGC-uri, ca acele miscari au fost un pretext al schimabrii Maurului Boc, nu o cauza).  Mai mult, USL-ul s-a spart si el, desi putin dupa cele 12 luni.

In momentul acesta observ cateva lucruri:

1. Ponta a gresit ignorandu-si atat baza electorala social-democrata cat si votul national anti-Basescu.  A facut asta probabil confundand aprobarile atat de costisitoare de afara cu sprijin/garantii.
2. USLul n-a fost decat un vehicul conjunctural a carui directie a inceput a se narui rapid dupa renuntarea la unul din putinele elemente liant, debarcarea lui Basescu.  Privind in urma, Ponta si capii uselisti ar fi trebuit sa-si joace cartea vietii lor pe demiterea lui Basescu; acum devine evident ca ei au jucat sa umple timpul, s-au dat de-a guvernarea, sperand cine stie in ce minune.
3. Ponta e responsabil pentru irosirea a 70% din electorat, si asa foarte atomizat in starea 'normala' la care a fost adus--vezi dificultatile in jurul solutinoarii problemei cainilor vagabonzi din Bucuresti ca indiciu al noii 'normalitati'.  Desigur, Ponta nu-i decat un costum de haine impaiat, dar el putea sa-si joace mai bine mana daca nu se inconjura de zgonei, rusi/clujeni, afabili de Teleorman si alte lighioane subunitare.  De consilierii lui Ponta, numai de bine--sunt ca si morti, cu exceptia ras/cripto-Basistului de Gurel Palavra intr-o zi cu haz. 
4. Riscul cel mai mare acum, adica pretul suflarii in vant a uselistilor, este relegitimizarea Basescoizilor.  Pe de-o parte lumea se asteapta la o a 3-a forta, de parca in 25 de ani de politica la romani nu s-au redus canalele catre putere la doar cateva prin care nu poate circula altceva decat suspectii obisnuiti.  Pe de alta parte, Ponta a actionat de ca si cum s-a chinuit sa demonstreze ca cei care strigau 'PDL-USL, aceeasi mizerie!' aveau dreptate.  Le-as recomanda celor 70% sa nu voteze pentru vreo entitate care a fost atinsa de Basescu, chiar si cand va deveni moda pamantului ca Basescu sa fie numele diavolului incarnat--semn de neam mic si prost.
5. Ponta si altii din jurul sau, inclusiv compania de sunete hazlii MRU&Neamtu, confunda energia tineretii cu aptitudinile si lipsa activitatii cu necoruptia.  Sper ca varsta candidatilor sa redevina criteriul ce era odinioara, desi costul acestei lectii creste cu incapatanarea de a gasi salvarea printre miei.  Ponta in particular nu pare a fi inteles mare lucru din traiectoria lui Adrian Nastase, se agata si mai mult decat acela de promisiuni in limbi straine, iar pesedistii ardeleni si eternul prostanac vin cu costuri mult peste beneficii.  Degeaba merge Geonelu la Breakfast Prayer daca tot ce spune si face pe intern e conform unei logici micimane (vezi toate sagetile alergene ale astuia in directia peneleului/Antonescului).  

Acum sa ne intelegem, toate astea n-ar conta in schema planetara nici cat un zefir al Basescului.  Numai ca nori grei se aduna de jur imprejur, iar la timpuri ca astea se vede cel mai repede si sigur cine a inotat fara chiloti.  Mi-e teama ca ceea ce trece nominal drept Armata Romana e cum mult sub cerintele timpului--mai ales dpdv al dotarilor.  In plus, tot prost-modernismul (sic!) antIntelectualilor publici romani (Plesu, Pata, Liiceanu &co SRL,  adica ghedesisti si alti stipendiati) a reusit sa nauceasca acele valori care la nevoie pot cel putin temporar face cat un anti-tanc/aeriana... 

Da click aici ca sa vezi totul!

Mă simt mai puţin liber astăzi la vârsta de 50 de ani, în SUA, decât cum mă simţeam în adolescenţă în Iugoslavia lui Tito

Un interviu cu Srdja Trifkovici, comentator şi scriitor american de origine sârbă. Trifkovici explică diferenţele dintre sistemul comunist totalitar pe care l-a trăit în adolescenţă şi sistemul corectitudinii politice pe care-l trăieşte în Occident.

“Cu alte cuvinte, în mod amuzant, aş spune că mă simt mai puţin liber astăzi la vârsta de 50 de ani, în SUA, decât cum mă simţeam în adolescenţă în Iugoslavia lui Tito“, afirmă Srdja Trifkovici.

Traducere: Irina Bazon

Da click aici ca sa vezi totul!

Stelian Tănase îşi da arama pe faţă

Stelica, acest jovial prea-ocolitor de istorie, ajuns interimar la tevere din partea peneleilor dupa ala ejectat oficial din servicii si cu nevasta aia mai desteapta dar tot cam curvistina politica, a dato-n benghea. S-a luat prin intermediul Monicai Ghiurco de lucrarile istorice ale lui Larry Watts, acest patriot istoric american. Sa ne intelegem, aici nu-i vorba de Monica sau larry--fiecare isi va vedea de treaba, sunt capabili, nu gasesc ca asta ar fi problema. Miza aici este istoria romaneasca recenta, cu reverberatii clare in zilele noastre. Ziaristi Online titreaza toata povestea: Razboi SIE-SRI in TVR? Monica Ghiurco, realizatoarea celebrului documentar “Mostenirea clandestina”, haituita pentru a treia oara in TVR. Ca o fi sau nu un asemenea razboi, nu ne putem da seama, cum nu ne putem da seama de mult mai multe, pana nu ne recuperam istoria recenta.

Deci, Stelica arunca manusa istoriei recente a Romaniei, el fiind doar invatacelul lui Brucan din anii '90 la GDS, ajuns un ajutor de cozeur in discutiile cu Dinescu, cu tente istorico-literare, dar altfel un porc de caine sadea!

Potrivit surselor Reporter Virtual, Sorin Burtea, Mihai Radulescu, Ioana Dumitrescu, Marian Voicu, Monica Ghiurco si Ramona Avramescu sunt pe lista neagra a lui Stelian Tanase, directorul interimar al televiziunii publice.

Dupa ce va fi anuntata noua grila, cu noii moderarori care isi vor aduce si echipe de producatori si redactori, o parte dintre cei enumerati vor face sesizari la Comisiile de cultura din cele doua camere si il vor chema pe director in instanta. Alaturi de ei vor fi producatorii si redactorii, care, cu toate ca sunt angajati cu carte de munca, vor trebui sa elibereze ringul in favoarea vedetelor care vor veni cu echipele lor. Noua grila va trebui sa treaca insa prin votul Consiliului de Administratie.

Monica Ghiurco

Corespondentul portalului Ziaristi Online din Republica Moldova ne-a sesizat vineri, 7 februarie a.c., asupra unei ciudatenii nemaintalnite: transmisia pe TVR International a episodului al X-lea din serialul Mostenirea Clandestina, realizat de Monica Ghiurco cu istoricul american Larry Watts – difuzat, de altfel, pe TVR 1, pe 29 ianuarie a.c. -, a fost intrerupta la 8 minute de la inceperea ei, fara nici o explicatie ulterioara.

Faptul fara precedent a ramas, pana acum, fara vreo motivatie oficiala din partea TVR, desi noi am solicitat-o, conform Legii si deontologiei profesionale. Mai asteptam. Banuim ca si CNA-ul va fi interesat de aceasta explicatie. Cert este ca, interesandu-ne asupra situatiei din TVR, am aflat ca, intr-adevar, dupa venirea lui Stelian Tanase “la butoane”, dupa cum se spune, realizatoarea Monica Ghiurco a fost inclusa pe o “lista neagra”, conform site-ului Reporter Virtual. Iar faimoasa si urmarita emisiune in serial, Mostenirea Clandestina, a fost suspendata din noua grila, cu incepere din luna martie, in ciuda audientei ridicate si a recentului premiu primit din partea Asociatiei Profesionistilor de Televiziune din Romania (APTR).

Monica Ghiurco, o profesionista cu o indelungata si reputata activitate jurnalistica, a fost deja inlaturata de pe ecran de Claudiu Lucaci, seful Stirilor TVR, inca din luna octombrie a anului trecut, noteaza Reporter Virtual. Jurnalista a fost “restructurata” de fostul director TVR si fost sef al SIE, Claudiu Saftoiu, iar Claudiu Lucaci, desi este numit in acelasi timp consul la New York, a persecutat-o in ceea ce a parut a fi o veritabila vendetta intre servicii secrete, respectiv intre aripa pacepista din SIE si aripa romaneasca din SRI.

Iata ca actiunile fara precedent ale lui Stelian Tanase, un simpatizant “echidistant” al agentului sovietic Ion Mihai Pacepa, confirma faptul ca Monica Ghiurco este o victima a razbunarii aripii tradatoare din servicii in urma dezvaluirilor extraordinare, facute in premiera de specialistul american Larry Watts despre actiunile KGB si GRU in Romania, pe parcursul episoadelor din “Mostenirea Clandestina”. Concret, dupa cum ne-au confirmat surse din TVR, Stelian Tanase a dispus “din turn” intreruperea imediata a transmisiei serialului documentar pe TVRi si inlocuirea emisiunii. Presiuni din sfera mafiei politice cu radacini cominterniste au existat inca de la inceputul serialului, daca este sa ne amintim de oftica si basica bloggerului Vladimir Tismaneanu, exprimata in scris, catre “forurile de partid si de stat”, fata de faptul ca Larry Watts este prezent pe TVR 1. Ulterior sicanele s-au rasfrant direct asupra realizatoarei, care a inceput sa intampine piedici “tehnice” in interiorul TVR, in acelasi timp fiind hartuita incontinuu din punct de vedere profesional.

Faptul ca Stelian Tanase a decis sa inlocuiasca deja celebrul documentar de dezvaluiri – realizat cu concursul autorului aclamatelor volume Fereste-ma, Doamne, de prieteni si Cei dintai vor fi cei din urma – cu o susana a cunoscutului agent de influenta al KGB Mircea Dinescu (si magarul sau), spune totul despre nivelul de cedare al institutiilor statului responsabile in fata avansului agresiv al ocupatiei institutionale a Romaniei.

Dar ce a deranjat, oare, atat de tare, la ultimul episod al serialului cu Larry Watts, incat sa genereze furia din turn sau/si din gaura de sobolan de unde a primit Stelian Tanase telefonul de avertisment?

Pe scurt, dupa cum puteti constata si singuri, in acest episod este prezentata esenta cazului Pacepa comparativ cu cel al polonezului Kuklinski (comparatie careia i s-a dedicat si o binevenita si bineintocmita lucrare de specialitate: “Cazul Ryszard Kuklinski: un Pacepa al Poloniei?“, de dr. Ion Constantin). Larry Watts si Monica Ghiurco demonstreaza in cateva puncte ca invocata comparatie nu se sustine, fie si numai prin simplul fapt ca polonezul nostru anticomunist a primit cetatenie americana prin dispensa prezidentiala, la cererea CIA, intr-un singur an, pe cand pentru agentul sovietic antiroman s-au scuuurs 10 ani, cetatenia fiindu-i conferita ca urmare a aceleasi strategme folosite si de Tismaneanu (clasica de altfel, scoasa probabil din manualul micului KGB-ist): bagatul pe sub fuste, respectiv casatoria cu cate o americanca naiva.

In acelasi timp este de notat incercarea disperata a Grupului Pacepa de a reintra pe piata (dez)informatiilor, ca o bresa spre piata economica si politica a Romaniei. De la inventiile colportate si brevetate la B1 Tv, unde asistam la un nou tip de “jurnalism” care ar trebui – de asemenea – sa intre in atentia CNA, ca o frauda de presa, respectiv interviul “play back” simulat ca fiind “live”, la minciunile colportate in Statele Unite, Pacepa si mostenitorii lui se dau peste cap ca niste vertiabili Hopa-Mitica (Cazul agentului Badin este elocvent: de la monarhist vehement la sustinator al “Noii Republici”, de la “legionar” infocat la Campul Romanesc la bataus cu copii “fascisti” si calugari “extremisti”, de la antibasist cu spume – “Bai, caraghiosul” lui Voiculescu, Basescu dixit – la probasistul cu limbi al fratelui Paunescu-DIE-KGB-Mossad, dupa cum i-au dictat Uly si Tismanenii).

La ultima iesire damboviteana de acest gen pacepistii de serviciu au dat-o pe fata direct in slujba KGB, singura afirmatie pentru care s-a ocupat o ora de transmisie “la B1″, tip “play back”, fiind cea care deserveste dezinformarea strategica a Rusiei din 1989 incoace, si anume ca in timpul evenimentelor din decembrie 1989 nu au actionat pe teritoriul Romaniei nici picior de trupe speciale sovietice, i.e. “teroristi” (spre bucuria lui Marius Mioc, care se incapataneaza sa conteste zecile de rapoarte si marturii consemnate de Comisia speciala senatoriala de cercetare a evenimentelor). De data aceasta o spune, chipurile, un “agent CIA”: fostul nomenklaturist ceausist Ion Mihai Pacepa. Afirmatia ar fi ramas demna de “Arici Pogonici” daca nu ar fi fost rostogolita, i.e. “exploatata”, inabil si penibil, de “Vocea Rusiei”. Dar nici “Vocea Rusiei” nici “la B1″ nu ne lamuresc de unde ar fi putut sti cu atat precizie relicva comunista securista ce s-a intamplat in Romania pe teren cand singurele butoane la care a avut acces dupa 1978 au fost cele ale telecomenzii?!

Pentru a demonstra pana la capat pana unde merge minciuna acestei grupari o sa prezentam azi un document ce poarta antetul Guvernului Romaniei. “The Romanian government officially has commended former spy chief Lt. Gen. Ion Mihai Pacepa for breaking with the former communist regime and has invited him to visit the country as an honored guest” – “Guvernul Romaniei a apreciat bla, bla, bla, si l-a invitat oficial pe fostul spion sef (corect adjunct – nota red,) sa viziteze tara ca un oaspete de onoare”, trambita una dintre masinutele online de propaganda si diversiune pacepiste care-si face de cap in SUA sfidand bunul simt si cetatenii americani platitori de taxe. Guvernul Romaniei, din cate stim, este reprezentat de seful Guvernului, dl. Victor Viorel Ponta. Si daca Guvernul condus de prim-ministrul Victor Viorel Ponta nu l-a invitat niciodata pe Ion Mihai Pacepa in Romania, Guvernul cui l-a invitat, ca “oaspete de onoare”?

Iata cum am anihiliat o dezinformare crasa, singura tehnica in care e specialist agentul sovietic Ion Mihai Pacepa (caruia ii merge de-a busilea pe urme mostenitorul lui clandestin, Vladimir Ilici Tismaneanu).

Si care a fost, este si va fi replica gruparii antiromanesti care si-a intins tentaculele pana in alcovurile Cotrocenilor? Atacul la persoana. Fuga de argument. Ignorarea faptelor si documentelor. Diversiunea. Dupa cum sintetizeaza colonelul Kuklinski: “Mi se pare ca discutiile despre probleme sunt inlocuite mult prea usor cu discutii despre oameni, iar cel mai bun argument este epitetul”.

Sursa: Ziaristi Online

Realizatoarea aclamatei serii de documentare “Mostenirea clandestina“, bazata pe dezvaluirile istoricului american Larry Watts (foto dreapta), jurnalista profesionista Monica Ghiurco, aflata de 11 ani la pupitrul sau in spatele camerelor de la Stirile TVR, este persecutata pentru a treia oara in institutia publica de media a Romaniei. Prima oara a scos-o de la Stiri, total abuziv, “pe mail” sublocotenentul Rodica Culcer, in 2010. A doua oara, in 2012, fostul sef al SIE, acum al TVR, Claudiu Saftoiu, a “restructurat-o”. Candidata la sefia Stirilor, in vara aceasta, ea a fost “facuta” de specialistii in domeniu, contestand, degeaba, ceea ce jurnalista a considerat a fi un simulacru de concurs. Acum, drept rafuiala, ziarista cu functie de senior editor este haituta in TVR, fiind trecuta “pe linie moarta” si devenind o posibila victima colaterala intr-un conflict intre aripi nationale si internationaliste din mediile informative publice sau secrete. Cum Larry Watts, specialistul consultat de Monica Ghiurco pentru serialul TVR, este profesor la o catedra de Studii de Securitate organizata in parteneriat cu SRI iar Claudiu Lucaci, seful Stirilor, a fost numit si Consul al Romaniei la New York, un domeniu al SIE, nu vrem sa banuim ca asistam la un razboi al vremelnicilor potentati care reusesc sa pateze adeseori imaginea acestor institutii de stat si munca adevaratilor profesionisti. Vom urmari cazul pentru a ne lamuri cine trage sforile si pentru cine trag clopotele, cu adevarat, in TVR, si nu numai.

NapocaNews ne informeaza: Scandal la TVR. Monica Ghiurco, trecută pe linie moartă după ce l-a contestat pe Șeful știrilor

Monica Ghiurco, prezentatorul TeleJurnalului de weekend al TVR 1, a fost scoasă de pe sticlă la scurt timp după ce a contestat alegerea lui Claudiu Lucaci în funcția de Director al Știrilor Televiziunii Române.

Nici nu s-a instalat bine în mod oficial în funcția de șef al Departamentului Știri din cadrul TVR, căci Clauciu Lucaci a și început să se răzbune pe cei care îl contestă.

Prima victimă, Monica Ghiurco, celebra prezentatoare de știri de la TVR. Jurnalista a avut neplăcuta surpriză, ca la întoarcerea din concediul de odihnă, că a rămas pe dinafară. Mai exact, a fost retrasă de la pupitrul Telejurnalului de la ora 20.00, pe care-l prezenta în weekend alături de Mircea Radu. Și asta nu e tot, jurnalista a fost retrasă și de la pupitrul Telejurnalului de la ora 14.00, din weekend, pe care-l prezenta alternativ cu Mircea Radu.

Coincidență sau nu, retragerea Monicăi Ghiurco de pe sticlă survine la scurt timp după ce jurnalista l-a contestat pe Claudiu Lucaci, proaspăt ales în funcția de Director al Știrilor TVR.

Se pare că noul șef al Monicăi Ghiurco s-a răzbunat pe aceasta trecând-o pe linie moartă.

Monica Ghiurco, candidată și ea la funcția de Director al Știrilor TVR, a contestat condițiile de selecție și faptul că Claudiu Lucaci a fost favorizat în câștigarea concursului. Și asta în contițiile în care el fusese numit consul la New York.

”Vă solicit analizarea obiectivă şi transparentă a modului şi contextului în care s-a desfăşurat concursul pentru “Coordonator cu atribuţii de Director Ştiri”, având în vedere că e vorba de o poziţie publică şi orice viciere a procesului de selecţie ar afecta major prestigiul instituţiei noastre, atât în plan intern, cât şi internaţional. Concursul pentru ocuparea funcţiei de Director de Ştiri al Televiziunii Publice trebuie să fie în afara oricăror suspiciuni de incompatibilitate şi în condiţii de maximă transparenţă”, precizează Monica Ghiurco în contestația depusă la TVR pe 2 septembrie 2013.

Jurnalista spune că la data de 18 iulie 2013, ora 12.05, a făcut o solicitare la adresa selectie.manageri@tvr.ro, în baza dispoziţiilor Art. 13 din Regulamentul aprobat prin HCA nr. 55/2013, pentru a i se comunica oficial informaţii suplimentare, necesare elaborării proiectelor de management, însă nu i s-a răspuns nici până în ziua de azi.

Monica Ghiurco a solicitat și anularea concursului din motive de încălcare a prevederilor Regulamentului privind selecţia managerilor şi evaluarea managementului executiv în cadrul Societăţii Române de Televiziune de către Claudiu Lukacsi, invocând următoarele argumente şi documente:

•Hotărârea Guvernului României nr. 345 din 2013 -06-12, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 354 din 2013-06-14, prin care dl. Claudiu Lukacsi este numit “consul general, şef al Consulatului General al României la New York, Statele Unite ale Americii”.

•Regulamentul privind selecţia managerilor şi evaluarea managementului executiv în cadrul Societăţii Române de Televiziune, Art.4. – (1) “Pentru a putea participa la concursul de proiecte de management în conditile prezentului Regulament, persoana fizică trebuie să indeplinească următoarele condiţii: (…) e) nu are incompatibilităţi cu funcţia pentru care candidează.”

•Statutul ziaristului din Societatea Română de Televiziune, Anexa: “membrii Comitetului Director al Societăţii Române de Televiziune; celelalte functii de conducere din cadrul directiilor TVR 1, TVR 2, Productie Editorială,Ştiri, TVR International” fac parte din categoria ziaristilor de televiziune.

•Statutul ziaristului din Societatea Română de Televiziune, Capitolul I: Definiţii, INCOMPATIBILITĂŢI, Art.3 (b): (…) nu pot face parte din rândul ziariştilor din televiziunea publică “persoanele care sunt salariate sau fac parte din organismele de decizie ale statului sau din alte instituţii direct dependente de puterile publice.”

Am contactat-o pe Monica Ghiurco pentru a-i solicita un punct de vedere cu privire la retragerea ei de pe sticlă, dar jurnalista a refuzat în mod politicos să facă orice fel de declarație.

I-am solicitat în scris lui Claudiu Lucaci, un punct de vedere oficial cu privire la motivul retragerii Monicăi Ghiurco de la Telejeurnal, însă până la publicarea acestei știri, nu am primit niciun răspuns.

Monica Ghiurco revenise pe sticlă la pupitrul Telejurnalului în 27 octombrie 2012, după o absență de doi ani de pe micul ecran.

În locul Monicăi Ghiurco a fost pusă să prezinte știrile la TVR 1, Dorina Florea, crainic știri la TVR 2.

Adrian Severin despre Ucraina

Criza ucraineană – reflecții de la fața locului (Confruntarea Occidentului cu Rusia – cronica unui eșec anunțat)

1. Puterea / Ianukovici. Cu “multivectorialismul” său Președintele Ianukovici a reușit să piardă încrederea tuturor; atât în țară cât și în propriul partid, atât în Occidentul euro-atlantic (ceea ce Putin știe) cât și la Moscova (ceea ce Occidentul nu pare a ști). Aceasta îl împiedică să controleze în totalitate situația, așa cum se întâmpla în trecut.  (Loialitatea armatei apare a fi tot mai mult o necunoscută dar dacă este probabil că militarii nu vor trage în populație, este improbabil că ei vor iniția un puci.)

În ciuda unei atari diminuări a puterii personale, Victor Ianukovici este, totuși, cel care, deocamdată, conduce jocul la Kiev. O face, cu precădere, prin manevre de dezbinare a opoziției și prin cumpărare de timp. Aceasta presupune că, la limită, este gata să sacrifice oameni dar nu să schimbe regula jocului; regulă care îi conferă principalele pârghii ale puterii politice.

Liderii UE ar dori să scape de Ianukovici dar opoziția este prea compromisă și inconsistentă spre a oferi o alternativă viabilă. (Populația, inclusiv protestatarii din piața Maidan, consideră partidele de la putere și pe cele din opoziție ca fiind părți ale aceleiași „bande corupte”, care nu fac decât să se lupte pentru a-și împărți puterea între ele.) De aceea europenii se mulțumesc să vadă cum escaladarea contestării interne slăbește regimul Ianukovici, cu speranța că mai slab înseamnă și mai disponibil pentru concesii în relația cu ei.

Vladimir Putin a fost înșelat de Ianukovici de prea multe ori spre a mai crede în loialitatea lui. Considerându-l, însă, răul cel mai mic, urmărește să îl slăbească pentru ca astfel să îl poată controla mai bine, recâstigând monopolul în relația cu el. În acest sens, până la un punct (anume punctul în care haosul ar cuprinde întreaga țară și ar bloca complet funcționarea statului), escaladarea violențelor avantajează Rusia întrucât, slăbindu-l pe Ianukovici și obligându-l la o atitudine represivă – atitudine pe care Occidentul o dezavuează (mai mult din înclinații populist-demagogice decât din convingeri democratice) – îl împinge, de fapt, în brațele Rusiei. Cum Ianukovici se teme mai mult de Rusia decât de UE, concesiile pe care le face sunt mai degrabă menite să zădărnicească strategia rusă decât să satisfacă exigențele străzii ori pe cele ale UE și SUA.

Prins într-un asemenea malaxor, Partidul Regiunilor are mari perspective de a se rupe. Succesul “revoluției” în estul Ucrainei, tradițional controlat de acest partid, arată că printre oligarhii care îl sprijină și/sau îl ghidează, unii se tem mai mult de tutela sau, după caz, concurența rusească, decât de “regulile” UE.

2. Opoziția / “Euromaidanul”. Opoziția trebuie împărțită în partidele opoziției politice tradiționale și formale – ele însele dezbinate între ele și, după caz, decredibilizate de eșecul propriilor lor guvernări – și opoziția populară “spontană”. Prima este dispusă, în principiu, la negocieri și la compromisuri. Cea de a doua este radicală până la extremism. Mai autentică decât opoziția partidelor, opozița străzii o domină moral și în cele din urmă politic pe aceasta.

În ansamblul său, opoziția (inclusiv o parte a opoziției interne din Partidul Regiunilor) este mai puțin preocupată sau mai puțin sedusă de asocierea cu UE, cât este de ostilă revenirii Ucrainei în sfera de influență a Rusiei. De aceea conflictul nu este o revoluție ci un război civil cu miză geo-politică.

Opoziția străzii este animată de trei factori mai mult sau mai puțin oculți. Pe de o parte, de mișcările naționalist-șovine ucrainine, din ce în ce mai puternice și mai intransigente. (Din rândurile acesteia se fac auzite vechi sloganuri antisemite și xenofobe.) Pe de altă parte, de Rusia, interesată să demonstreze Occidentului că “aliații” săi “maidanezi” sunt mai depărtați de valorile sale decât așa-zișii ucrainenii “pro-ruși”, precum și că haosul ucrainean nu poate fi ordonat decât prin “intervenție” rusească. Pe de a treia parte, de sprijinul logistic occidental (cel mai probabil american) acordat în încercarea de a restabili echilibrul strategic stricat ca urmare a victoriei rusești repurtate la Summitul de la Vilnius.

A nu condamna violențele străzii este o greșeală. Aceasta nu numai că încurajează elementele extremiste dar le și întărește, împingând spre ele pe moderații care ajung să creadă că “Occidentul sprijină calea revoluționară”. Or, cum Occidentul nu are nici voința nici mijloacele de a exporta revoluție în Ucraina, riscând în plus o confruntare dură cu Rusia pe acest teren, a nu dezavua din fașă violența, de oricare parte s-ar exprima ea, înseamnă a deschide calea unor complicații care pot duce până la un război civil și ruperea țării în bucăți.

A aduce la guvernare opoziția politică / parlamentară, în condițiile sistemului de distribuție a puterii prevăzut de actuala Constituție, este, de asemenea, o greșeală. Aceasta nu ar face decât să dividă și să compromită încă și mai mult această opoziție, răpind țării o dată în plus speranța unei alternative politice corecte la actuala putere. Alți oameni cu aceleași reguli vor duce la același joc, cu aceleași rezultate.

3. Fenomenul Maidan. Din punctul de vedere al participării la mișcarea de protest, trebuie distins între grupul “idealist” (al tinerilor și al reprezentanților clasei mijlocii), grupul “realist” (al celor cu probleme existențiale), grupul radical-naționalist și grupul/grupurile de provocatori infiltrați de cele mai diverse “părți interesate”, deopotrivă interne (guvernamentale) și externe (cel mai probabil, în primul rând Rusia).

Agenda primului grup amintit a caracterizat prima fază a revoltei. Cu timpul, centrul de greutate al revendicărilor / așteptărilor s-a mutat în ordine către agendele celui de al doilea și al treilea din enumerarea anterioară, grupul eterogen al provocatorilor acționând prin fiecare dintre fracțiunile sale în funcție de agendele comitenților respectivi.

Primele două grupuri sunt pozitive, raționale și de bună credință. Grupul “idealist” este mai ideologizat, el luptând pentru o “Ucraină europeană” sau o “Ucraină a valorilor” – caracterizată de adoptarea standardelor europene circumscriind democrația, statul de drept și drepturile omului. Grupul “realist” este mai pragmatic, el luptând pentru o “Ucraină socială”.

Pentru a-și atinge obiectivele, deși vorbesc de revoluție, nici unul din aceste grupuri nu are nevoie de o schimbare de sistem. (Ucraina, membră a Consiliului Europei, este deja o democrație, fie ea și primitivă, deficitară, nesofisticată.) Ceea ce ambele reclamă, de fapt, este o reformă (de tip constituțional) care să rezolve în primul rând problema echilibrului și controlului prin contraponderi (checks and balancies) între puterile și instituțiile statului, aspect presupunând înlocuirea actualei republici (hiper)prezidențiale cu una parlamentară sau semi-prezidențială. O asemenea reformă este de natură a substitui actuala democrație formală cu o democrație reală, văzută ca garanție a independenței naționale. În acest sens, democratizarea și independența sunt percepute ca fiind termeni echivalenți în etapa actuală a istoriei statului ucrainean. Este, desigur, motivul pentru care Rusia, în încercarea de a-și restabili statutul imperial și vechile sfere de influență, nu simpatizează cu ideea adâncirii democrației ucrainene.

Ideea independenței naționale face legătura între aceste grupuri și cel naționalist. În rest, pe fond, totul le separă. Pentru moment, însă, dezideratul emancipării naționale și existența unui inamic (intern și extern) comun le ține unite.

Metodele de acțiune – efectiv practicate sau numai favorizate – au pus, însă, deja în conflict deschis, chiar dacă deocamdată foarte limitat, grupurile „reformiste” și cel naționalist. Astfel, unele clădiri publice ocupate de radicali au fost eliberate prin forță de adepții protestului „pașnic” (care acceptă recurgerea la violențe numai în scopuri defensive). De asemenea, s-a înregistrat cel puțin un caz în care, „forțele para-militare reformiste” (sic!) au apărat o unitate a forțelor de ordine guvernamentale atacată, izolată și pe punctul de a fi distrusă de așa numiții „radicali de dreapta”, până când i-au sosit ajutoarele și a fost scoasă din încercuire.

Pe un atare fundal și într-un atare context, provocatorii și provocările (majoritatea puse, cu sau fără dovezi, pe seama Rusiei) au un spațiu practic nelimitat de manevră. În piața Maidan fierbe continuu, la foc mic o supă de provocatori care poate da în clocot în orice clipă.

4. Sprijinul prezent și trădarea viitoare. Toate grupurile de protestatari din piața Maidan sunt admirabil organizate și foarte bine dotate. Este evident că o asemenea organizare și dotare nu ar putea fi asigurate fără un serios ajutor extern.  Nivelul performanței logistice și organizatorice sugerează că sprijinul vine de la unul dintre foarte puținii actori internaționali care știu, pot și vor să acționeze de o asemenea manieră. (Printre aceștia nu se numără UE.)

Întrebarea care se pune este până unde va merge un atare sprijin? Răspunsul este: nu foarte departe. De fapt nimeni nu vrea să își asume riscuri foarte mari lăsând drum liber “maidanizării” Ucrainei. Idealiștii și disperații nu pot fi niciodată suficient controlați. În consecință ei trebuie abandonați înainte de a se autonomiza cu totul.

Opoziția politică / parlamentară ucraineană a folosit Maidanul pentru a-și crea un culoar favorabil de negocieri cu puterea oficială. Odată înțelegerile cu aceasta realizate, contestatarii “societății civile” vor trebui făcuți să accepte “compromisul” și să plece acasă. Dacă nu s-a ajuns încă la această etapă este doar pentru că partidele de opoziție înțeleg să mai țină în rezervă “răsculații” din Maidan spre a-și tranșa și rivalitățile dintre ele. Așa se explică de ce, după ce au convenit cu Guvernul textul legii privind amnistierea celor arestați în timpul revoltelor, partidele de opoziție au preferat să nu voteze în favoarea legii. Aceasta, desigur, după ce s-au asigurat că legea va trece cu votul partidului de guvernământ și al sateliților săi.

UE a și trădat Maidanul; deși faptul rămâne deocamdată ocultat. Retorica oficială a UE este una pro Maidan. Gesticulația, la fel. Chiar și atunci când reprezentanții UE au de îndeplinit obligații de neutralitate și nonbeligeranță, aceasta se face în asociere cu gesturi de bunăvoință față de societatea ucraineană protestatară. În mod discret dar insistent se sugerează protestatarilor să ceară aplicarea de sancțiuni Ucrainei sau liderilor săi, în condițiile în care se știe foarte bine că UE nu va aplica sancțiuni. Protestele Maidanului sunt o muniție perfectă pentru o UE doritoare să recupereze, luptând până la ultimul ucrainean, terenul strategic pierdut la Vilnius în favoarea Rusiei. Pe fondul unor asemenea proteste și păstrând în rezervă șantajul boicotării Jocurilor Olimpice de iarnă de la Soci, UE practic a negociat cu Președintele Vladimir Putin „partajarea geo-politică” a Ucrainei. Bruxelles-ul nu este pregătit să ducă „bătălia pentru Ucraina” nici măcar prin interpuși, dincolo de o anumită linie roșie, a cărei trecere riscă a provoca fie ruperea Ucrainei fie (re)integrarea ei în noul imperiu ruso-asiatic. De asemenea, UE nu este gata să intre într-un conflict deschis major cu Rusia, de dragul Ucrainei; mai ales în condițiile în care mulți membri proeminenți ai Uniunii exclud în orice caz ideea extinderii spre est prin includerea acesteia.

În măsura în care protestele din Maidan îl vulnerabilizează pe Victor Ianukovici și îl trimit spre Uniunea Euro-Asiatică, Președintele Putin poate privi cu simpatie continuarea confruntării de stradă. Aceasta nu merge, însă, până la aducerea Ucrainei la un nivel de instabilitate și anarhie major care ar pune în discuție unitatea țării (secesiunea Malorusiei este, probabil, o soluție de ultimă instanță pentru Kremlin) și ar crea la frontiera rusă riscul contaminării cu elemente de insecuritate. Extinderea revoltelor pe întreg teritoriul ucrainean, prăbușirea instituțiilor statului și implozia eventuală a Ucrainei la porțile Rusiei nu pot fi privite cu seninătate de Moscova.

SUA ar fi interesate ca din Maidan să apară o alternativă pro-occidentală la actuala elită politică ucraineană. Dacă acest lucru nu se poate realiza, Maidanul ar putea, cel puțin, descuraja tentativa rusă vizând modificarea echilibrului geo-strategic de-a lungul liniei de demarcație între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic, în defavoarea Occidentului. Odată atinse aceste ținte, Maidanul va fi abandonat. Dacă ele nu vor fi atinse, Washingtonul nu va accepta prelungirea crizei cu riscul destrămării Ucrainei, fapt care i-ar crea probleme geo-strategice de aceeași natură și aceeași magnitudine ca acelea pe care tocmai vrea să le evite.

Condamnat la fi abandonat de toți cei care, într-un fel sau altul, l-au alimentat sau au încercat să profite de pe urma sa, Maidanul va fi, totuși, foarte probabil, ostatecul propriei dinamici. Partea cea mai bună, mai frumoasă și mai generoasă a mulțimii care s-a ridicat pentru o cauză dreaptă în piața Maidan își dezvoltă pe zi ce trece cultul sacrificiului și conștiința că este formată din eroi; și, într-adevăr, despre eroism este vorba. Când se va pune problema lichidării Maidanului – indiferent de context dar mai ales dacă obiectivele principale ale revoltei nu vor fi atinse – oamenii Maidanului vor trebui să renunțe la statutul de erou spre a deveni persoane obișnuite trăind în cenușiul vieții cotidiene. Or, pentru a o face vor cere un preț foarte mare pe care, probabil, nu se va găsi nimeni doritor să îl plătească.

De aceea, cu cât Maidanul revoluționar va dura mai mult, cu atât mai greu se va autolichida și cu cât îi va veni mai greu să se autolichideze cu atât mai mult se va radicaliza. Or, radicalizarea Maidanului, cu corolarul său de iraționalitate și negativism, va invita la acțiuni guvernamentale represive vizând desființarea sa forțată. Cum Occidentul nu va putea accepta – cel puțin din motive de imagine – un asemenea deznodământ, se poate prevedea că terminarea crizei va avea loc printr-o altă criză sau prin paroxismul celei actuale. Asimilarea efectelor acesteia va necesita o perioadă lungă de timp și va implica uriașe costuri.

5. Provocare și contaminare. Analiza crizei ucrainene lasă în foarte mare măsură în afară elementul provocării și elementul contaminării.

a) Provocările sunt multiple ca metode (omucideri, răpiri, torturi, dispariții urmate uneori de reapariții, atacuri intempestive și neprovocate împotriva forțelor de ordine publică sau invers, împotriva protestatarilor pașnici etc.) și ca obiective. Centrele de comandă și structurile operative sunt, de asemenea, multiple. Într-un mediu atât de complex și de periculos, nevoia de clarificare impulsionează tendințele simplificatoare și astfel, provocările sunt puse automat pe seama „puterii” oficiale, a guvernului. O subvariantă a acestei distribuiri simplificatoare a vinovăției este blamarea cvasi automată a Rusiei dar și în acest caz, Rusia este percepută ca acționând pentru Guvernul ucrainean, dacă nu și în înțelegere explicită cu el.

Cu certitudine factorul rusesc este cu mult mai prezent și mai influent decât se vede. El nu este, însă, nici singurul și, cu atât mai puțin nu este sinonim cu factorul guvernamental ucrainean. În acest sens puterea actuală de la Kiev nu este în nici un caz rusofilă.

O atare rusofilie este acreditată, însă, atât în mediile interne ucrainene cât și în mediile occidentale euro-atlantice, întrucât ea permite simplificarea diagnosticului și a terapiei subsecvente, dar mai ales pentru că lumea se teme ca oficializarea prezenței rusești să nu oblige la oficializarea unui răspuns cu virtuți strategice occidental. Cu alte cuvinte, Occidentul denaturează analiza, fugind de recunoașterea rolului jucat de factorul rus, întrucât altfel concluzia ar fi că el trebuie să mobilizeze mijloace spre a substitui Rusia în relația cu Ucraina. Or, Occidentul nu este gata pentru așa ceva.

b) Al doilea element ocultat este faptul că revoltele din Maidan s-au extins deja în întreaga Ucraină; mai ales în vestul naționalist dar și în estul cosmopolit. Se pare că nu există (încă) un comandament unic al acestei revolte la nivel național dar asta nu face împrejurarea mai puțin semnificativă. Funcționarea statului ucrainean sub comanda actualului regim și în actualele condiții geo-politice este pusă în discuție pe întregul teritoriu al țării și nu doar în piața Maidan. (În unele orașe autoritatea oficială a fost înlocuită de o autoritate ad hoc cu caracter revoluționar.)

Varietatea de agendă, de organizare, de mijloace și de metode a forțelor contestatare / „revoluționare”, precum și prăbușirea autorității centrale, sugerează ideea că Ucraina ar fi un proiect politic așezat pe baze artificiale, condamnat la un eșec devenit iminent. De principiu, ne putem întreba dacă o comunitate etno-culturală care de secole se luptă spre a-și obține o statalitate autentică în condiții de independență și de suveranitate, este un proiect politic în sensul propriu al cuvântului? Națiunile sunt, desigur, creații ale conștiinței mai mult decât ale naturii. Cu toate acestea, statul-națiune nu poate fi tratat, nici măcar în epoca post-modernă, drept o alcătuire artificială. El este produsul evoluției istorice naturale iar nu al unui capriciu al voinței ori al unui calcul subiectiv. Problema Ucrainei de azi poate fi, însă, aceea că ea s-a autodeterminat în 1991 în granițele staliniene iar nu în cele istorice ucrainene. (Caz similar cu cel al Republicii Moldova.) În acest sens am putea vorbi despre un proiect ridicat pe baze artificiale. Dacă este așa și dacă eșecul acestei alcătuiri va însemna explozia statului – adică scindarea Ucrainei – spre a-i permite, eventual, reedificarea pe temelii geo-culturale naturale, atunci suflul exploziei respective va sparge cu siguranță ferestrele vecinilor (din vest dar și din est) iar cioburile vor zbura până la Washington.

Dintr-o atare perspectivă ar trebui văzut fenomenul contaminării cu virusul Maidanului. Contaminarea a început deja în interiorul Ucrainei, mișcându-se mai întâi spre vest și întorcându-se apoi spre est. De aici va trece la alții (inclusiv în Rusia) atât sub stindardul identității naționale cât și sub acela al drepturilor civile, după caz, aducând, în cele din urmă, față în față, Occidentul și Rusia, cu tot cortegiul de conflicte, instabilitate și insecuritate la nivel regional și global. (Aceasta este și analiza unei înalte fețe bisericești de la Kiev.)

Costurile unui asemenea efect de domino nu pot fi anticipate, încă. Este, însă, aproape cert că ele vor fi mai mari decât acelea ale unui Plan Marshall oferit astăzi Ucrainei de către Occident ca premisă pentru echilibrarea influenței rusești asupra Kievului, precum și pentru realizarea unui ehilibru de putere stabil între lumea euro-atlantică și cea euro-asiatică în folosul securității tuturor.  

6. Miza. Actuala criză ucraineană are loc în siajul înfrângerii strategice a UE la Summitul de la Vilnius, în favoarea Rusiei.

Se poate estima că, inițial cel puțin, protestele au fost spontane și autentic ucrainene. Nu trebuie ignorat, însă, că, pentru a-și consolida succesul Moscova trebuia să mențină o anumită dinamică a evenimentelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât rusofilia Președintelui Victor Ianukovici este doar un mit creat de Occident, o prejudecată de care UE și SUA nu pot scăpa dar care nu își găsește corespondent real în politica Kievului. Din atare perspectivă, Președintele Putin este obligat să obțină confirmarea victoriei de la Vilnius printr-o victorie obținută la Kiev.

Este rezonabil a se presupune că ținta strategică a Rusiei, de atins în și prin revoltele actuale din Ucraina – chipurile pro-europene și, deci, anti-rusești – este aceea ca “războiul civil” să fie înfrânt fie prin forță fie prin trădarea opoziției parlamentare fie prin pierderea suflului combatanților. În subsidiar, dacă ținta principală este ratată, “războiul civil” ar trebui dus până la fracturarea țării. Semne în acest sens au fost deja date în Crimeea.

Riscant pentru toată lumea, jocul respectiv are, totuși, meritul de a readuce în arenă UE (Occidentul euro-atlantic, în general) oferindu-i șansa de a diminua, dacă nu chiar a anula, efectele eșecului de la Vilnius. În măsura în care UE / Occidentul intenționează să valorifice această șansă, obiectivele sale trebuie să fie simetrice cu cele rusești, respectiv: “războiul civil” să se termine printr-o reconciliere națională realizată pe baze “revoluționare”, adică prin schimbarea ordinii constituționale a statului (trecerea de la actuala republică prezidențială la o republică parlamentară sau semiprezidențială), simultan cu păstrarea unității acestuia.

7. Soluția. Într-o expresie sintetică, revenirea în joc a UE și recuperarea terenului strategic pierdut de UE în fața Rusiei presupune mobilizarea mijloacelor necesare pentru ca UE să înlocuiască Rusia în relația cu Ucraina. Cheia unui astfel de proces se găsește în domeniul economic; acolo unde, teoretic, UE ar deține supremația.

Într-o perspectivă mai largă, problemele de abordat pot fi grupate în trei coșuri:

a) Coșul politic. Acesta include susținerea internațională a unui guvern de uniune națională la Kiev care să readucă liniștea socială și încrederea populară, să poată pune în aplicare prevederile Acordului de asociere cu UE și să pregătească țara pentru alegerile viitoare (alegeri care vor avea loc la termenul potrivit). Acest guvern poate fi format, însă, numai pe baza unei noi Constituții care să creeze un nou echilibru între puteri și instituții, într-un cadru specific republicii parlamentare /  semiprezidențiale. UE poate asista Ucraina în amendarea rapidă a Constituției într-un asemenea sens. Formarea Guvernului de uniune națională pe baza unei Constituții modificate, alături de o lege a amnistiei vizându-i pe cei arestați în timpul revoltelor și abolirea legilor represive adoptate cu acest prilej (lucru deja obținut) ar duce la încheierea conflictului politic intern. (Cum timpul este esențial, mai cu seamă în condițiile lipsei de încredere dintre părți, va trebui găsită calea pentru ca fie modificarea Constituției să aibă loc foarte rapid fie ca măcar principiile și programul de implementare ale reformei să fie acceptate imediat de toți cei implicați.)

b) Coșul economic. Simultan cu abordarea problemei politice interne, UE (și SUA prin FMI) trebuie să ofere Ucrainei un plan coerent și comprehensiv de salvare și stabilizare economică cel puțin la nivelul celui oferit de Rusia. Fără o atare dimensiune economică orice soluție politică este sortită eșecului, indiferent de guvernul care administrează țara.

c) Coșul geo-strategic. Acesta trebuie să includă în primul rând semnarea imediată a Acordului de asociere între Ucraina și UE. (O variantă de rezervă, nu foarte indicată, ar fi adoptarea unei clauze care să amâne intrarea în vigoare a acordului de liber schimb, spre a da un răgaz suplimentar Ucrainei pentru decuplarea de structurile economico-comerciale ale spațiului euro-asiatic.) În același timp, UE și SUA vor trebui să transmită un mesaj clar Moscovei, mesaj potrivit căruia ele nu numai că susțin unitatea și integritatea teritorială a Ucrainei dar sunt gata să meargă până la utilizarea mijloacelor militare pentru apărarea acestora. Aceasta înseamnă că UE și SUA, la cererea Guvernului ucrainean, vor acorda inclusiv asistență militară pentru combaterea mișcărilor secesioniste din Ucraina.

8. Așteptări / prognoze. Întrebarea este dacă UE și SUA sunt pregătite pentru o asemenea competiție strategică? Cel mai probabil, nu!

În consecință, în cel mai bun caz, conflictul actual va înceta prin oboseala combatanților, într-o manieră indecisă. Aceasta va putea include aducerea opoziției sau a părții ei celei mai viguroase într-o guvernare fără putere și fără șanse, care să o compromită definitiv, demonstrând, totodată, că unica sursă de sprijin concret pentru supraviețuirea Ucrainei este tot la Moscova. Acea parte a opoziției care va rămâne în afara guvernării, eventual radicalizată, va fi o victimă sigură la următoarele alegeri.

În cazul cel mai rău, conflictul se va perpetua și acutiza, evoluând către un război civil autentic, cel mai probabil terminat cu fracturarea țării în cel puțin două părți din care cea estică va “alege” unirea cu Rusia iar cea vestică, rămasă o zonă-tampon între Rusia și UE va trăi având în coastă ghimpele transnistrean (desprins sau nu de Republica Moldova).

Pot fi evitate asemenea scenarii? Cu siguranță da! Este probabilă evitarea lor? Din ce știm astăzi, mai degrabă nu!