Iubirea de mineri

pict_2630, originally uploaded by bildu.

Dumitru Constantin: Datoria externă odioasă şi ilegitimă a "cobailor"FMI şi BM

Revolte populare, preşedinţi alungaţi, hiperinflaţie, criză politică majoră - ingredientele programului impus de Fond

Într-un moment în care preşedintele Traian Băsescu atacă vehement felul în care Guvernul Ponta a negociat cu delegaţia Fondului, tocmai el, în regimul căruia datoria faţă de FMI şi Banca Mondială a urcat pe cele mai înalte culmi posibile, cu efect aproape de zero în economia ţării, iar Portugalia aşteaptă o nouă tranşă a împrumutului înrobitor de la acestea, natura relaţiilor cu organismele financiare internaţionale revine cu putere în actualitate. Fapt firesc, dat fiind că una dintre cele mai grave realităţi ale lumii contemporane o reprezintă uriaşa datorie externă pe care au acumulat-o ţările din lumea a treia, din aşa-numitul Sud, fenomen care, în ultimii ani, după declanşarea crizei economico-financiare, a cuprins şi state din Nord: Grecia, Portugalia, Spania, Ungaria, ca să nu mai vorbim despre România. De altfel, creşterea spectaculoasă a datoriei lumii a treia şi implicaţiile extraordinare ale acesteia au dus, între altele, la posibilitatea ca unele state să dea faliment. A fost cazul Mexicului, la un moment dat, dar, de asemenea, nu au fost departe nici Brazilia şi ţări nord-africane. Au fost, şi sunt, situaţii grave, dramatice, care au stârnit o firească preocupare la nivelul factorilor politici şi al cercurilor financiare sau economice. În acest sens s-a ajuns la crearea unui Comitet pentru Anularea Datoriei Lumii a Treia (CADTM, în varianta franceză), care a luat în discuţie cazul fiecărui stat prins în această infernală şi dramatică maşinărie. Totodată, numeroşi specialişti şi analişti străini au analizat datoria externă a unor ţări, prilej cu care au făcut constatări pline de interes şi învăţăminte, îndeosebi când vine vorba despre felul cum s-a ajuns la aceste datorii şi caracterul lor. În cazul Ecuadorului despre care vom vorbi mai jos, cercetătoarea Cecile Lamarque a vorbit despre „datoria odioasă” şi despre cea ”ilegitimă” a acestei ţări, ea argumentându-şi pe larg constatarea care nu se poate limita doar la această ţară.

Repere politice
Ecuadorul (283.520 kmp. şi 15.007343 loc.) este una dintre ţările sud-americane ce au avut de-a face din plin cu FMI şi Banca Mondială, drept care se poate face un consistent studiu de caz pe seama experienţei sale. De la sfârşitul dictaturii militare, în 1979, ţara a cunoscut o instabilitate politică majoră, care a atins paroxismul la finele anilor '90 şi la începutul anilor 2000; preşedintele Abdala Bucaram a fost destituit în 1997 pentru „incapacitate mentală”, fiind înlocuit de Fabian Alarcon. Alegerile din 1998 au fost câştigate de Jamil Mahuad, fragilizat repede de prăbuşirea sistemului bancar al ţării şi de hiperinflaţie, care l-au determinat să abandoneze moneda naţională şi să „dolarizeze” economia. În ianuarie 2000, el fost nevoit să demisioneze din cauza unor mari mişcări populare. I-a succedat, până în 2003, vicepreşedintele (ca şi alte state din regiune, şi Ecuadorul are această funcţie) Gustavo Noboa, postul fiind apoi preluat de Lucio Gutierrez. În înţelegere cu FMI, el a dus o politică de austeritate totală, fapt ce i-a fost reproşat de foştii aliaţi de stânga. Nu a putut face faţă unei uriaşe revolte populare, fiind nevoit să demisioneze la 20 aprilie 2005, el fiind al treilea preşedinte ales care nu şi-a putut încheia mandatul. I-a urmat vicepreşedintele Alfredo Palacio, până la încheierea mandatului - 15 ianuarie 2007. Alegerile prezidenţiale de la finele lui 2006 au fost câştigate de Rafael Correa, economist de stânga, care, la învestitura sa -15 ianuarie 2007 - a anunţat un referendum în vederea creării unei adunări naţionale constituante care să redacteze o nouă Constituţie. Şi primul mandat al lui Correa a fost marcat de tensiuni accentuate între puterea executivă şi cea legislativă, între altele 57 de deputaţi au încercat să-l destituie pe preşedintele Tribunalului electoral. La rândul său, organul de control electoral i-a destituit pe deputaţii respectivi. La 30 septembrie 2010 a avut loc o revoltă a Poliţiei care a pus serios în pericol soarta preşedintelui Correa, dar intervenţia promptă a armatei a dus la restabilirea calmului. Preşedintele Correa a lansat un amplu proces de redefinire a datoriei externe a ţării sale.

Repere economice
Economia acestei ţări este pe locul 64 în lume din punctul de vedere al criteriului PIB al parităţii puterii de cumpărare. Stat mic în comparaţie cu vecinii săi din America de Sud, Ecuadorul se caracterizează prin marile sale exporturi de petrol (circa 46% din exporturile ţării în 2009) şi produse agricole (banane, flori, creveţi). După importanta criză bancară de la finele anilor '90, care a condus la abandonarea monedei naţionale sucre în favoarea dolarului american, ţara a cunoscut o creştere susţinută în cursul anilor 2000, în pofida unei uşoare recesiuni în 2009. După 2007, preşedintele Correa o decis să construiască „socialismul secolului XXI” bazându-se pe o revalorizare a rolului statului în economie şi pe planificare, ca un mijloc de a atinge aceste obiective. Agricultura reprezenta 6,8% din PIB în 2006 şi ocupa 8,3% din populaţia activă a ţării. Exportul de banane reprezenta, în 2011, 17,8% din exporturile ţării, fiind devansat de petrol. Ţara dispune de importante rezerve petroliere îndeosebi în partea sa amazoniană. Producţia era de 505.000 barili (un baril= 159 litri sau 42 de galoane americane) în medie pe zi, între ianuarie şi noiembrie 2008, 53% din aceasta fiind asigurată de întreprinderea publică Petroecuador, iar restul de diferite companii private. În 1999, ţara dispunea de 2,9% din rezervele petroliere ale Americii Latine - fiind a 4-a din regiune, după Venezuela, Mexic şi Brazilia - şi a 4-a producătoare. Este cel mai mic membru al OPEC. În 2009, petrolul reprezenta 45,8 din exporturi. PNB-ul Ecuadorului este de 23 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă 1.790 dolari pe locuitor, iar PIB-ul de 39,3 miliarde de dolari. Balanţa comercială este negativă, iar datoria sa externă este de 10,9 miliarde dolari.

Originile datoriei externe
Cercetătoarea Cecile Lamarque pleacă de la premisa că pentru ţările în curs de dezvoltare actuala îndatorare prezintă o particularitate ce ar trebui plasată în centrul unei dezbateri publice: ea este rezultatul unei strategii continue de spoliere şi de subordonare a acestor ţări de către ţările industrializate, marile firme transnaţionale şi instituţiile financiare internaţionale, cu complicitatea servilă a elitelor din SUD. În ce-l priveşte, Ecuadorul este victima unei îndatoriri criminale - deşi prin resursele sale naturale este una dintre cele mai bogate ţări din America Latină, toate acestea şi îndeosebi petrolul şi bananele au fost spoliate sistematic de marile firme multinaţionale, creditorii şi marii proprietari. Îndatorarea masivă şi frauduloasă a fost principlalul mecanism de jefuire a acestor resurse. În 2008, Ecuadorul era ţara de pe continent ce consacra cea mai mare parte din buget rambursării datoriei, făcând marginale cheltuielile publice, în special în domeniul sănătăţii şi educaţiei. De pildă, dacă, în 1980, 40% din buget era destinat acestor două sectoare, şi 15% datoriei, în 2005 situaţia se inversase! Cu alte cuvinte, noile guverne trebuiau să rezolve problemele cu creditorii în detrimentul intereselor fundamentale ale populaţiei. Hemoragia financiară a debutat în timpul dictaturii militare a lui Guillermo Lara (1972-1976) şi Alfredo Poveda (1976-1979), plecând de la avântul petrolier al anilor '70, care a marcat debutul îndatorării ţării. Fenomenul s-a agravat odată cu mărirea taxelor de interese, decisă unilateral de SUA în 1979, şi prin procesul de „sucretizare”. Timp de aproape 20 de ani, guvernele ce s-au succedat la Quito au acţionat în acelaşi sens, aplicând măsuri de austeritate bugetară dictate de FMI şi Banca Mondială, de care depindea obţinerea unor noi împrumuturi pentru a le rambursa pe cele vechi, întreţinând astfel cercul vicios al datoriei.

Să reţinem această ultimă observaţie, dat fiind că ea nu e reprezentativă doar pentru cazul ecuadorian. Au fost reduse drastic cheltuielile sociale, au fost privatizate sectoare strategice (hidrocarburi, electricitate, telecomunicaţii etc.), au fost suprimate subvenţiile acordate unor produse de primă necesitate, toate acestea având implicaţii sociale şi economice dezastruoase: azi, populaţia trăieşte cu doi dolari pe zi, iar „flexibilizarea” pieţei muncii a sporit vulnerabilitatea muncitorilor, deschiderea unilaterală a pieţelor şi „dolarizarea” provocând falimentul a mii şi mii de întreprinderi industriale sau agricole mici şi mijlocii, provocând creşterea şomajului, ceea ce a făcut ca milioane de ecuadorieni să emigreze în Europa şi SUA. După 1990, toate acestea au creat în rândul populaţiei un sentiment tot mai accentuat de exasperare şi o dorinţă crescândă de schimbare. Au început grevele generale, crizele de guvern şi cele revoluţionare, care au provocat căderea a trei preşedinţi şi amplificarea protestului împotriva ingerinţei instituţiilor financiare internaţionale, a imperialismului american şi a tratatului liberului schimb.

Autoarea studiului arată că aceste politici neoliberale au condamnat Ecuadorul la subdezvoltare şi la o pierdere inadmisibilă din suveranitate. Or, dezvoltarea, eradicarea sărăciei, lupta împotriva analfabetismului au fost unele dintre motivele oficiale ale împrumuturilor contractate în ultimii 30 de ani, care au servit la mascarea realităţii datoriei: degradarea socială, culturală, economică şi politică a naţiunii şi, invers, la creşterea obligaţiilor legate de datoria externă. Analista citată susţine că vrea să facă lumină asupra datoriei externe ilegitime a Ecuadorului şi în acest sens are în vedere îndatorarea, dependenţa economică şi financiară, creşterea inegalităţilor. După instalarea lui Correa ca preşedinte - ianuarie 2007 -, acesta a trecut la realizarea unor promisiuni electorale: refuzul integrării ţării în ALCA (zona de liber schimb a Americilor), refuzul reînnoirii aprobării bazei militare americane la Manta etc. Dar, înainte de orice, noul preşedinte s-a angajat să restructureze datoria publică, atât externă, cât şi internă, fapt pentru care a continuat procesul de audit al datoriei, lansat de predecesorul lui, Alfredo Palacio, creând o comisie specială în acest sens. Astfel, Ecuadorul a devenit o ţară care a luat decizia suverană de a ancheta procesul de îndatorire spre a obţine anularea acestor datorii pe care investigaţia respectivă le-a definit drept „ilegitime”. Cu alte cuvinte, preşedinţia lui Rafael Correa a promovat o politică suverană în problema datoriei, curmând cercul vicios absurd al plăţii datoriei şi acordurilor de refinanţare de toate genurile. În acest sens, el a iniţiat cercetări în vederea identificării datoriilor ilegitime, atât faţă de creditorii multilaterali (Banca Mondială, FMI, Banca Interamericană de Dezvoltare), cât şi faţă de creditorii bilaterali. Pe baza rezultatelor auditului, ţara va renegocia plata datoriei externe, nu va achita datoriile de care nu au beneficiat populaţia sau care au fost contractate de o manieră frauduloasă şi care sunt de fapt ilegitime, şi va face demersuri juridice faţă de cei responsabili pentru îndatorire. A fost vorba de o perioadă grea de tranziţie, în care partidele de dreapta şi oligarhia ecuadoriană au lansat campanii de destabilizare a ţării, ele fiind decise să nu renunţe la privilegii, bazându-se pe susţinerea din afară a cercurilor financiare internaţionale şi a guvernului american.

Datoria odioasă
Autoarea studiului are în vedere definirea noţiunii de datorie, context în care ea aduce în discuţie sintagma „datorie odioasă”, înainte de a lua în discuţie o categorie mai largă de datorii, cum sunt „datoriile ilegitime”: datorii care nu răspund nevoilor şi intereselor populaţiei, care generează dezastre umane, sociale, ecologice şi politice. Datoria odioasă este o doctrină de drept formulată în anul 1927 de Alexander Nahum Sack, jurist rus şi fost ministru al ţarului Nicolae al II-lea. El scria: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile şi în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populaţia care-l combate, această datorie este odioasă pentru populaţia din întreg statul. Această datorie nu este obligatorie pentru naţiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecinţă ea cade odată cu căderea acestei puteri”. Doctrina respectivă introduce o excepţie în principiul „continuităţii statului” enunţată de Convenţia privind succesiunea statului în materie de bunuri, arhive şi datorii ale statelor. Pentru Sack, în cazul unei datorii odioase, guvernul succesor poate să se sustragă obligaţiilor asumate de predecesor, care-i revin în mod normal. Astfel este considerată „odioasă” orice datorie contractată de un guvern ilegitim şi/sau a cărei folosire este contrară nevoilor şi intereselor poporului. În plus, amintitul fost ministru ţarist Sack aduce argumente privind responsabilitatea creditorilor: dacă aceştia cunosc intenţiile celui împrumutat, ei comit „un act ostil faţă de popor” şi se expun ei înşişi riscului nerambursării acesteia dacă regimul cade. Ei nu pot deci reclama plata lui.

Pentru a completa conceptul datoriei odioase, Sack a invocat o serie de cazuri concrete, consemnate de-a lungul istoriei. Din această perspectivă, Mexicul este precursorul repudierii „datoriei odioase”. În 1861, Benito Juarez a îngheţat pe doi ani rambursarea datoriei externe, contractată în special de dictatorul Antonio Lopez de Santa Anna. 15 ani mai târziu, Mexicul a promulgat legea din 18 iunie 1883, a „reglementării datoriei naţionale”, care repudiază efectiv datoriile contractate între 1857 şi 1867, declarate nule şi odioase. Doctrina „datoriei odioase” reapare după trei decenii în legătură cu Cuba. În 1898, Cuba s-a eliberat de sub jugul spaniol, iar SUA au preluat controlul acestei ţări. Învinsă, Spania a reclamat de la SUA plata creanţelor pe care le preluaseră astfel, dar Washingtonul a refuzat să plătească această datorie, susţinând că ea este odioasă întrucât a fost impusă de Spania fără consimţământul poporului cubanez. Tratatul de la Paris, din 1898, a validat această interpretare, datoria fiind anulată.

Conceptul de „datorie odioasă” a fost foarte des recunoscut ulterior, cel puţin implicit. Tratatul de la Versailles din1919 a anulat datoria reclamată de Germania Poloniei, aceasta servind colonizării unei ţări. În acelaşi sens, după Al Doilea Război Mondial, Tratatul de pace dintre Franţa şi Italia, din 1947, declara „de neconceput faptul că Etiopia trebuie să suporte povara datoriilor contractate de Italia, spre a-şi asigura dominaţia asupra teritoriului etiopian”. Afacerea Costa Rica/Marea Britanie este unul dintre rarele cazuri în care au trebuit să se pronunţe instanţele juridice. Văzând că dictatorul Federico Tinoco a deturnat fondurile împrumutate de la Royal Bank of Canada (bancă britanică), guvernul costarican a adoptat, în 1922, Law of Nullities, anulând toate contractele făcute de guvernul Tinoco între 1917 şi 1919. Londra a contestat această lege, iar diferendul a ajuns în faţa Curţii de Arbitraj Internaţional, prezidată de judecătorul Taft, preşedintele Curţii Supreme americane, care a validat Law of Nullities, declarând: „Cazul Royal Bank nu depinde în mod simplu de forma tranzacţiei, ci de buna credinţă a băncii în cadrul împrumutului pentru folosinţa reală a guvernului costarican sub regimul Tinoco. Banca trebuie să probeze că banii au fost împrumutaţi guvernului pentru a fi utilizaţi în mod legitim. Iar ea nu a făcut-o”.

Mai recent, doctrina datoriei odioase a fost folosită pentru a şterge revendicările privind anularea datoriilor Rwandei, Irakului şi Nigeriei. În 1998, British International Development Committee din Parlamentul britanic a invocat caracterul odios al datoriei rwandeze pentru a pleda pentru anularea ei. În 2003, după ce SUA şi Marea Britanie au invadat Irakul, provocând prăbuşirea regimului Saddam Hussein, Administraţia Bush a pledat pentru anularea datoriei Irakului - calificând-o drept odioasă - spre a pune la adăpost noul guvern pe care l-au instalat în ţară de povara rambursării acesteia. Dar, dându-şi seama de riscul de a crea un precedent, SUA au renunţat la argumentul datoriei odioase, obţinând de la Clubul de la Paris o anulare de 80% a datoriei irakiene în trei rânduri, dar fără a face referire la caracterul ei odios. La începutul anului 2005, atunci când preţul ridicat al petrolului a pus Nigeria în poziţie de forţă în faţa creditorilor săi, Parlamentul nigerian a cerut guvernului să repudieze datoria moştenită din diferitele perioade de dictaturi militare, îndeosebi sub Sani Abcha (1993-1998). Preşedintele Olusegun Obasanjo a preferat să negocieize cu Clubul de la Paris, de la care a obţinut o reducere de 60% a datoriei ţării în contrapartidă cu o rambursare anticipată a 40% din restanţe, adică peste 12 miliarde dolari.

Potrivit canadienilor Jeff King, Ashfaq Khalfan şi Bryan Thomas, o datorie este odioasă dacă răspunde concomitent la trei criterii: „Datoriile odioase sunt cele care au fost contractate împotriva intereselor populaţiei unui stat, fără consimţământul ei şi în deplină cunoştinţă de cauză de către creditori”. Aşadar, dacă o datorie răspunde acestor trei criterii, se poate vorbi de datorie odioasă. Iar dacă o datorie este odioasă, ea este nulă şi nu va putea fi reclamată statului respectiv dacă regimul care a contractat-o a căzut.

Datoria ilegitimă
Datoria ilegitimă nu are o definiţie propriu-zisă în drept, dar se desprinde una din diferitele cazuri din istoria îndatoririi. Este justificat să defineşti drept ilegitimă o datorie contrară legii sau politicii publice, injuste, inadaptate sau abuzivă; o datorie pe care ţara îndatorată nu poate fi constrânsă s-o ramburseze întrucât împrumutul sau condiţiile în care s-a făcut violează suveranitatea şi drepturile omului. Pornind de aici, multe dintre datoriile ţărilor din Sud intră sub incidenţa acestei definiţii. Împrumuturile acordate de FMI şi Banca Mondială, condiţionate de aplicarea unei politici de ajustare structurală cu consecinţe dramatice pentru populaţie sunt, ca urmare, ilegitime. Astfel, noţiunea de ilegitimitate a acestei datorii este mai întâi o apreciere de ordin moral. Conceptul de „datorie ilegitimă” apare pentru prima oară într-o sentinţă oficială din anul 2000: judecata în cazul Olmos (după numele ziaristului care făcuse o plângere împotriva regimului Videla), pronunţată în iulie 2000 de Curtea Supremă a Argentinei, a evidenţiat caracterul ilegitim al datoriei externe contractate de dictatura mulitară între 1976 şi 1983 şi responsabilitatea ce revenea creditorilor şi debitorilor. La finele anului 2006, Norvegia a folosit acest concept pentru a permite anumitor ţări debitoare (între care şi Ecuadorul) să nu ramburseze unele datorii.

Ajunşi în acest punct, trebuie să semnalăm că, ulterior, sintagma de datorie ilegitimă a evoluat şi a fost definită mai bine datorită aportului unor autori, cât şi al unor mişcări sociale. De pildă, cercetătorul Joseph Hanlon vorbeşte de patru criterii pentru a aprecia un împrumut ilegitim: împrumut acordat pentru consolidarea unui regim dictatorial (împrumut inacceptabil); împrumut contractat în condiţii de cămătărie (condiţii inacceptabile); împrumut acordat unei ţări căreia i se ştie slaba capacitate de rambursare (împrumut necuvenit); împrumut asortat cu condiţii impuse de FMI, care generează o situaţie economică ce face rambursarea şi mai dificilă (condiţii inadecvate).

În încheiere trebuie să subliniem că, exceptând analizele fostului meu coleg de la „LUMEA” Ilie Şerbănescu, economiştii români de azi nu vorbesc mai deloc despre „datoriile odioase” ori „ilegitime”, concepte pe care pare că nu le (re)cunosc, deşi nu aparţin unor confraţi sau politologi din Est, ci, cum s-a văzut, provin din vremuri destul de îndepărtate. Mai mult, aşa cum a fost cazul primei sintagme, ea are ca autor un fost ministru ţarist, şi nu un politician de stânga, ce poate fi acuzat de populism. Sunt concepte care se aplică integral unor realitaţi economice guvernate de FMI sau Banca Mondială, care, vor sau nu vor unii s-o recunoască, există şi au efecte nocive profunde asupra vieţii politice, sociale, economice şi culturale a atâtor naţiuni contemporane. Dintr-o atare perspectivă, cazul Ecuadorului este ca şi cel al României, unul pilduitor, plin de învăţăminte multiple, cu condiţia să fie cineva care să le evidenţieze şi să existe politicieni responsabili, lucizi, realişti şi patrioţi, care să ţină seama de ele!

Colonizarea unei națiuni eșuate (II)

Romania de azi nu (mai) este o democratie nationala ci o ordine neo-feudala care a faramitat tara intr-o suma de baronate, de oligarhii sau de grupuri de interese locale si a transformat cetatenii in iobagi, in suspusi ai unor potentati parohiali.

Romanii de rand au renuntat la drepturile si libertatile cetatenesti in schimbul gratiei protectoare a oligarhilor locali. Spre a-si mentine puterea, amenintata de veleitati endogene si rivalitati exogene, potentatii abuzivi aflati la carma respectivelor baronate, la randul lor, au acceptat ori chiar au cautat arbitrajul corupt si coruptibil al unei conduceri centrale formate din "principi fara tara". In ceea ce ii priveste pe cei din urma, spre a-si pastra statutul si a-si perpetua sistemul de privilegii garantat de el, acestia au „inchinat” teritoriul asupra caruia domnesc (dar pe care nu-l guverneaza) strainatatii, respectiv noilor imperii european si euro-atlantic. Protectia externa (evident, generos compensata prin cedarea atributelor suveranitatii statale dar si a controlului direct asupra celor mai strategice active/resurse autohtone) este menita sa descurajeze sau sa contrabalanseze contestarile interne. In fapt, conducatorii (nominali) ai statului roman actual nu mai pot fi inscaunati fara avizul strainatatii si se mentin in scaun doar cu sustinerea ei.

Trebuie spus, totusi, ca atitudinea imperiala a UE sau SUA fata de Romania nu este atat rezultatul dorintei acestora cat efectul faptului ca romanii le-au tratat ca si cand ar fi imperii suzerane si astfel, inca o data, forma a creat continut. De asemenea, romanii au „invitat” actorii regionali si globali sa preia conducerea tarii, internationalizand luptele politice interne si lasand impresia, prin nevolnicia cronica a guvernarilor succesive, ca intr-un stat cu semnificatie strategica pentru acei actori, puterea este vacanta. Intr-un atare context si in atari conditii natiunea a devenit un teritoriu, poporul o populatie, statul o colonie, cetateanul un serb iar democratia o impostura.

Prima problema a Romaniei nu este, deci, coruptia ci feudalizarea; coruptia este produsul feudalizarii, al unei ordini feudale care functioneaza intr-un invelis institutional democratic ori al unui fond feudal arhaic inghesuit intr-o forma nationala moderna. Actualii conducatori asa-zisi nationali ai Romaniei nu pot rezolva cu adevarat problema coruptiei intrucat eradicarea acesteia ar presupune combaterea feudalizarii. Or, neo-feudalismul este nu doar izvorul coruptiei ci si baza statutului lor.

In incercarea de a castiga timp, conducatorii de azi ai tarii ne spun ca Romania se poate moderniza doar lasandu-se civilizata de Occident; adica pornind de la starea de colonie. O colonie in care ei sunt si raman "guvernatori" sau "vice-regi".

Cu alte cuvinte, Romania, ca stat national esuat, ar putea deveni stat national modern numai dupa ce va fi reeducata de metropolele occidentale. Astfel, independenta tarii ar fi abandonata, chipurile, nu spre a obtine garantii externe pentru pastrarea domniilor interne ci pentru a-i reciviliza pe romani si a-i readuce, pe un plan superior, la starea de natiune. Pe de alta parte, celor care deplang colonizarea Romaniei si cheama la actiune impotriva unui atare statut, li se spune ca lupta pentru decolonizare este prematura intrucat "misiunea coloniala” nu s-a incheiat si, deci, opera de civilizare prin colonizare nu este implinita inca.

Asadar, teza elitei actuale autoproclamat progresiste a Romaniei neo-feudale, este ca natiunea romana originara, nascuta ca forma fara fond si pervertita apoi de nefastul experiment national-comunist, nu a putut fi modernizata de regimul post-comunist ticalosit si astfel, a esuat. Cel din urma, in loc sa o europenizeze (prin europenizare intelegandu-se preluarea „adevaratului” model de democratie moderna apartinand vestului european si euro-atlantic), in ticalosia lui retrograda, a impins-o spre neo-feudalizare. Cu alte cuvinte, dupa colapsul comunismului real, la confluenta neo-comunismului de tranzitie cu capitalismul de cumetrie a aparut neo-feudalismul. Cum un proces natural de trecere de la statul feudal anacronic la statul national modern ar lua un timp prea indelungat, pastrand si chiar agravand decalajele civilizationale dintre Romania si Occident, ni se propune - sau, mai bine spus, se impune - acceptarea statutului de colonie prin care Occidentul ne modernizeaza direct, rapid si eficient; respectiv se proclama renuntarea la independenta. In cele din urma, redevenita natiune, Romania se va emancipa sau se va autodetermina dinnou; de asta data ca stat-natiune component al Imperiului European de Apus numit UE.

Asta se intampla acum in Romania. Sa fie oare acesta unicul drum pe care poate merge Romania spre un destin mai bun? Aceasta mai ales in conditiile in care democratia occidentala este ea insasi in criza iar lumea occidentala, cuprinsa de egoism national, este ea insasi corupta? Este acesta oare drumul pe care si-l doresc romanii? In deruta lor suicidara multi sustin, din nenorocire, un asemenea curs. Multi dar nu cei mai multi.

Mai are, insa, importanta optiunea majoritatii romanilor? Cei care cred ca optiunea romanilor este diferita si se bat pentru ca ea sa fie luata in considerare sunt in acelasi timp lideri anti-sistem (sistemul combatut fiind cel neo-feudal si neo-colonial iar nu cel national si democratic, Europa imperiala iar nu Europa federala) si lideri nationali adevarati. Ei sunt combatuti pana la anihilare de adeptii „modernizarii Romaniei prin colonizare”.

Anihilarea are loc prin asasinare civica sau politica iar tehnologia folosita este asa-zisa "lupta totala impotriva coruptiei". O vedem zi de zi, ceas de ceas si in proportie de masa pe ecranele televizoarelor. Astfel, "industria anticoruptiei" care in prezent terorizeaza Romania, a transformat scopul - eradicarea coruptiei care, in realitate se poate realiza doar prin renationalizarea statului - in mijloc - adica in arma pentru lichidarea liderilor nationali, respectiv a celor care urmaresc renasterea natiunii romane prin forte proprii si modernizarea ei prin efort romanesc coerent.

Iata cheia care permite intelegerea criteriului de selectie unindu-i pe toti cei trimisi in masina de tocat a fabricilor celui mai corupt si mai anti-national sau anti-romanesc fundamentalism (talibanism) al "anti-coruptiei". Condamnarea (a se citi „eliminarea”) are loc nu in functie de faptul ca esti necinstit sau cinstit, ca faci parte din cercurile opozitiei sau din cele ale puterii, ca esti fanul Presedintelui sau sustinator al Guvernului, ca esti om politic, om de afaceri sau om de cultura, ca esti bogat sau sarac, ca te pierzi in masa, te situezi in clasa de mijloc sau te ridici in elita. Cei urmariti si condamnati sunt cei care sunt, au potentialul de a fi sau capacitatea de a-i sprijini pe liderii nationali. Adica cei care refuza - explicit sau implicit, intentionat sau neintentionat, din motive corecte sau din motive gresite - atat feudalizarea cat si colonizarea Romaniei.

Din aceasta perspectiva miza nu mai este acum modernizarea sau feudalizarea ci supravietuirea sau disparitia natiunii romane ca natiune moderna de sine statatoare. Ca pierzand batalia romanii vor pierde totul, este indiscutabil. O atare disparitie nu va aduce, insa, vreun profit nici Occidentului. Dimpotriva. Numai de ar pricepe la timp aceste adevaruri cei ce mai pot face ceva; fie ei dinauntrul sau din afara sarmanei Romanii!

Adrian Severin

PS – Dupa terminarea redactarii acestui eseu mi-a parvenit o analiza publicata de Deutsche Welle (analiza a carei lectura a fost recomandata pe blogul personal chiar de catre Primul ministru Victor Ponta), potrivit careia „baronii locali sunt legitimi”, respectiv mai legitimi decat conducatorii de la centru ai statului roman. Concluzia este justa doar in conditiile unei ordini neo-feudale intrucat atunci, intr-adevar, „baronii locali” au un „contract social” direct cu poporul, care le este mai loial lor decat institutiilor centrale, in timp ce „principii de la centru”, lipsiti fiind de o „feuda” proprie (fiind, deci, „fara tara”) au exclusiv o legatura indirecta, mediata de cei dintai. Pornind de aici, analistii germani recomanda sa se treaca peste suveranitatea statului roman, se subantelege „ilegitim”, spre a se lucra direct cu „baronii locali cei legitimi”, macar si pentru faptul ca astfel costul „inevitabilei” coruptii romanesti va fi mai mic. Aparent in sprijinul proiectului de „descentralizare administrativa” a Romaniei, aceasta abordare nu are nimic comun cu ideea regionalizarii europene intr-o lume moderna si post-moderna, idee care nu urmareste regionalizarea Europei (cu desfiintarea statelor-natiune) ci europenizarea regiunilor (in scopul consolidarii statelor-natiune). In acest sens, o buna regionalizare sau descentralizare nu trebuie sa aiba la baza, sa consacre si sa legitimizeze puterea oligarhilor locali ci, dimpotriva, sa o desfiinteze si sa o integreze in ordinea democratica nationala romana, precum si in cea transnationala europeana. Ceea ce sugereaza, de fapt, articolul publicat de Deutsche Welle este condamnarea Romaniei la un statut special de tip colonial in cadrul UE. Trist, foarte trist! Grav, foarte grav! Inacceptabil, cu totul inacceptabil! A.S.

ileana
L-am vazut azi pe Ponta cum isi chema talibanii la lupta ,la "batalii", la una la doua la finala de batalii sa-i "casige lui, ce? Saracia romanilor si privilegiile nerusinate ce le doreste cu Dragnea,Oprisan si toti oligarhii locali,carora Dragnea vrea sa le mareasca "salariul"-a se citi simbriile de edit .
Eseul este formidabil, desluseste starea clara a natiunii jupuite si arata cum fac fesenistii din descentralziare si regionalizare o sugrumare si mai mare a democratiei mascate sub care colcaie neofeudalismul- Iar "principele fara de tara" Ponta, a venit ca o pacoste,pelagra si noi cei multi am votat amarul si fierea USL dupa amarul si fierea PDL. Caci nu mai exista nici-o deosebire intre aceste asa zise partide politice, inclusiv PNL a devenit o flendura tarasita prin mocirla unei asa zise guvernari devenita execrabila. Am dat tara pe mana saltimbacilor Basescu,Ponta, Dragnea si Oprisan, pe mana perversilor Nastase Adrian si a lacomului Basescu, paznic al buzunarului sau si distrugator de politica externa si natiune . Este vremea talharilor care isi invart hergheliile si caruta pe pamantul scaldat de sangele natiunii ce-si vede mandria rapita si grumazul incalecat de mizerabili mincinosi. Aceasta este starea deplorabila a tarii si noi cei multi sa refuzam cu proxima ocazie votul nostru, boicotand definitiv orice alegeri electorale- teatru si operete de 3 parale pt.ale mazare,nichita,oprisan, olguta vasilescu ,dragnea si alti neostoiti in rele si lacomie. Ne vrem tara inapoi si sa ne ajute Dumnezeu s-o luam din mana tradatorilor nerusinati ai neamului nostru ,neantul sa-i inghita pe ei, nu TARA !


Cristian
Evident ca nu il am la suflet pe individ (A.S.), DAR ARE FOARTE MARE DREPTATE PRIN CEEA CE A SCRIS. Evident ca nu ma astept sa imi fie postat comentariul. Culmea este ca am votat USL si am fost simpatizant PSD. Acum pot spune ca TOTI SUNT LA FEL, DOAR CARCASA SI CULOAREA DIFERA.


Nici rau, dar nici f.bine
D-le Severin, cred ca in ce priveste oranduirea si subordonarea interna aveti dreptate. In ce priveste opinia europeana, inclusiv comentariul Deutsche Welle, inclin sa cred ca sunteti in eroare, la fel ca multi alti romani. Diferenta de mentalitate dintre Occident si Balcani conduce la neintelegerea reciproca a fenomenului social-politic de fiecare parte. In principal, ceea ce ati explicat foarte pertinent in prima parte a articolului, adica absenta acelei vointe interne de avansare prin forte proprii, nu este perceputa astfel de straini. Ei, adica EU, Occidentul...etc, analizeaza rezultatul prin prisma lor de intelegere, nu prin veziunea noastra distorsionata si necunoscuta lor. Faptul ca naivul roman se pleaca in fata occidentului, vanzandu-si glia strabuna este inteles probabil ca fiind deficienta manageriala autohtona. In realitate romanii (factorii de decizie in primul rand) poarta inoculat in fiinta lor efectul oprimarii seculare istorice si instinctul capului plecat. Desigur, in conditiile contemporane aceasta inseamna neincredere, lasitate, iresponsabilitate. Din acest motiv nu sunt de acord cu aceste teorii conspirationale ale "colonizarii" sau "distrugerii programate" dirijate din exterior. Cred ca, atat timp cat in interiorul granitelor nu suntem in stare sa inchegam un spirit national valoros, autentic si entitar, devenim doar ridicoli sau rau intentionati cautand aevea peste granite sursa nenorocirii noastre. Ion Creanga a formulat mult mai plastic in "Povestea Prostului", pericolul "drobului de sare". Deci, nu drobul de sare e vinovat, ci prostul care asteapta sau accepta sa fie trasnit de lovitura.


Sasa
Ma fac ca uit acuzatiile care ti se aduc,si-ti dau dreptate in tot ceea ce spui in acest articol.Ideea e ca noi spunem asta de mult pe forumuri,nu in asa de multe si frumoase cuvinte,dar in esenta asta este.Ramanem insa cu zicerile,si noi si tu.Dar apropo,tu ce dracu ai pazit,pentru ce ai avut mandat de la romani,atata amar de vreme?Nu crezi ca esti vinovat, alaturi de toti oamenii politici,de TRADAREA ROMANIEI si a ROMANILOR?


moftronix
SA NU uitam ca Ceausescu avea INTENTII foarte nobile si nationale , dar a TERMINAT la ZID , iar poporul sau aspru pedepsit si pus la colt in Europa ani de zile !!!!!. Ceausescu lupta pentru infiintarea unui nou FMI , angrenand tari bogate in resurse din Orientul apropiat si indepartat .....Sub CEAUSESCU , Romania a format SINGURA economie si singura NATIUNE romana cu ADEVARAT independenta din INTREAGA istorie a acestui neam . Ceausescu a FORMAT specialisti ROMANI in absolut TOATE domeniile tehnico-stiintifice . Avea in spate un PARTID . Azi , aproate NIMIC nu mai poate repeta isprava lui Ceausescu . Ceausescu s-a opus VALULUI sacrificand poporul si pe sine insusi . Mai are rost, mai avem energie sa facem o noua OPOZITIE ????? . Eu cred ca NU .


Abrudeanu
Esti destul de aproape de subiect, domnule Severin ! Totusi, faci o mare gresala in textul dumitale ! Ii dai inainte cu ROMANII AU FACUT ... ROMANII AU DRES ... Aiurea, domnule ! Lovitura de stat din Decembrie 89 au dat-o KHAZARII, nu romanii ! Sau, mai exact, au dat-o KHAZARII romanilor ! Stii ce vorbesc, nu-i asa ? Vezi si cartea profesorului Corvin Lupu de la Sibiu - ROMANIA 1989 - De la revolta populara la lovitura de stat - Editura Techno Media 2010 ! Elita !? - Ce elita domnule ! RAHAT - nu elita ! Un grup de alogeni stapinesc si conduc tara, iar in provincie , la conducerea judetelor sunt numai nulitati ! Dar sa ne oprim aici ! Oricum, dumneata nu esti in masura sa-ti mai dai cu parerea despre poporul roman pe care l-ai batjocorit !

JosFeudalii
Cred ca nu s-a inteles nici pe el insusi scriind "frumos din ". Este doar o poveste care ne-o toarna pentru a ne face sa credem ca santem pierduti; saraci cu duhul, hoti, lenesi, fara caracter, fara mandrie, in doua cuvinte 'fara sperante'... Si probabil vom lasa tara si neamul nostru "feudalilor"-asa cum bine se numeste A.S. si ceilalti calai ai neamului romanesc- doar contempland cu mainile in san la cele ce ei ar dori sa faca. Nu neica! Noi nu ne lasam si va vom desfiinta pe toti cu tot raul care zace in voi. Santem mandrii de neamul nostru,de obiceiurile, traditiile si istoria inaintasilor nostri si facem zid comun impotriva celor care nu iubesc aceasta tara. Asa au facut strabunii nostri asa vom face si noi! Trebuie sa iesim in strada! Sa aparam ce este al nostru! Asta vreau "ei" sa credem ca santem pierduti, ca totul este in zadar si nimic nu mai are rost. NUUUUUU! Niciodata nimic nu e pierdut! Atata timp cat santem inca in viata, avem o sansa! Si chiar daca nu "exista" sansa, trebuie sa o creem noi insine! Noi am fost, ramanem si vom fi AICI de-acum si-n VECII VECILOR!


Dl. Severin, Raspopit?
Cei mai in varsta stiu ce insemnatate de suflet are acest cuvant pentru romani. Greu ne mai puteti convinge, d-le Severin. Daca vi s-ar sterge invinuirea, probabil ati fi din nou pe baricadele....celor pe care acum ii infierati. E adevarat, si onoarea patata mai poate fi salvata (pata nu dispare), dar numai prin raspopire si pocainta.


oana!
buna! D-l Severin are unele probleme de ordin moral . In articolul publicat mai sus chiar a spus adevarul si a pus punctul pe i. Tara este impartita in baronate si colcaie de coruptie si evaziune fiscala.Tara e sufocata precum plantele de buruieni si balarii de tot soiul! Felul cum suntem tratati in special de FMI-ce sa "privatizam",cum sa arate bugetul,etc-amestecul unor puteri in treburile interne ale Romaniei, ne arata clar ca ne-am pierdut independenta.


zorro
Bai SEVERINE ,nu ne mai" aburi ",cum ca NU mai avem o democratie nationala ,ca am devenit o colonie de tip colonial !....etc,car te intrb eu ,de ce NU ai spus aceste lucruri prevazindu-le ,cu 20 ani inainte cum ne tot spune si ne-a spus ,adevaratul roman VADIM TUDOR?......acum tot ce spui tu si alti "asa zisi formatori de opinie sau analisti " este "apa de ploaie "este tardiv" ,din moment ce am ajuns ,vai mama noastra dupa 24 ani de furaciuni ,iar in puscarie zac sutii si gainarii ,cei vinovati sant liberi!.....daca aveai ochi adevarat de politician trebuia sa te aliezi cu VADIM ,care de 24 ani ,este CONSECVENT in tot ce spune si NU a tradat niciodata poporul!.....asta NU va convine voua la el ,ca TOT ce a prevazut in 24 ani ,TOT s-a adeverit si poporul incepe sa-i dea dreptate ,cu toate sondajele mincinoase ,care nici NU pomeneste de el macar !.....rusine celor care dau bani grei pentru asemenea sondaje mincinoase !.......un pensionar care considera ca am ajuns la un punct de la care cu mari eforturi se mai poate face ceva !....


Max
Esecul comunismului in Romania nu este ceea ce au scris tembelii de pseudo -analisti si lingai, reprezinta exact intaoarcerea Romaniei la valorile traditionale din toate punctele de vedere. Comunismul a propulsat Rusia , China in randul superputerilor mondiale, trebuie sa tinem cont ca Rusia inainte de primul razboi mondial era bolnavul Europei iar China era o colonie divizata intre superputerile momentului. Acum China este a doua putere a lumii atat economic cat si militar iar Rusia aflata pe locul 5 economic are mari sanse sa depaseasca Germania in urmatorii 20 de ani. Romania insa a regresat puternic la toate capitolele exceptie facand manele, pitipoance si cocalari. Noroc ca au salvat francezii si nemtii ce i-a interesat din fosta industire socialista ca de atatea vise erotice de lins bocanci americani, riscam sa ajungem tara complet regresata economic. Odiosul a fost 25 de ani la putere si construit o industrie chimica, siderurgica, textila, Dacia Pitesti, OltCit, ARO ( defunct ) , Eletroputere etc in 25 de ani de atunci s-a distrus cam tot atat. Doar in fostele colonii africane iesirea de sub influenta metropolei a avut astfel de consecinte. Vecinii maghiari, bulgari, cehi, polonezi au stiut sa-si dezvolte industriile mostenite din socialism si si-au dezvoltat spectaculos infrastructura.


Asociat Fondator
Oricare dintre noi este pacatos si nu este aici locul sa vedem care este mai pacatos decat celalalt. Eu as vrea sa il intreb autorul si cititorii daca au auzit de documentul "Final Report for Romania Electronic Election Management System Feasibility Study Project of transition" publicat de Autoritatea Electorala Permanenta. Ma intereseaza parerea despre faptul ca in continuare se doreste ca po *editat* tia sa nu poata spune NU prin vot negativ coruptilor, in perioada postelectorala, in conditiile in care prin tehnologia votului electronic se poate vota negativ orice reprezentant care actioneaza impotriva interesului tau suveran? Restul sunt povesti!

Ioan 8 1. Isus S-a dus la Muntele Maslinilor. 2. Dar dis-de-dimineata a venit din nou in Templu; si tot norodul a venit la El. El a sezut jos si-i invata. 3. Atunci carturarii si fariseii I-au adus o femeie prinsa in preacurvie. Au pus-o in mijlocul norodului 4. si au zis lui Isus: "Invatatorule, femeia aceasta a fost prinsa chiar cand savarsea preacurvia. 5. Moise, in Lege, ne-a poruncit sa ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, dar, ce zici?" 6. Spuneau lucrul acesta ca sa-L ispiteasca si sa-L poata invinui. Dar Isus S-a plecat in jos si scria cu degetul pe pamant. 7. Fiindca ei nu incetau sa-L intrebe, El S-a ridicat in sus si le-a zis: "Cine dintre voi este fara pacat sa arunce cel dintai cu piatra in ea." 8. Apoi S-a plecat iarasi si scria cu degetul pe pamant. 9. Cand au auzit ei cuvintele acestea, s-au simtit mustrati de cugetul lor si au iesit afara, unul cate unul, incepand de la cei mai batrani, pana la cei din urma. Si Isus a ramas singur cu femeia, care statea in mijloc. 10. Atunci S-a ridicat in sus; si, cand n-a mai vazut pe nimeni decat pe femeie, Isus i-a zis: "Femeie, unde sunt parasii tai? Nimeni nu te-a osandit?" 11. "Nimeni, Doamne", I-a raspuns ea. Si Isus i-a zis: "Nici Eu nu te osandesc. Du-te, si sa nu mai pacatuiesti.")

Colonizarea unei natiuni esuate (I)

Debate (118), originally uploaded by europeanvoice.

Cand in secolul al XIX-lea conservatorii romani criticau formele fara fond, ei aveau in vedere faptul ca statul roman mersese prea repede in preluarea formei institutionale specifice natiunii moderne, pe cand fondul societatii romanesti ramasese inca feudal.
Astazi lucrurile se petrec oarecum invers. Avem iarasi forme fara fond dar nu pentru ca adoptam prea repede forme (politice) moderne care nu se potrivesc unui fond (social) arhaic, ci pentru ca fondul national roman (astfel cum a fost mostenit de la regimul comunist), in tranzitia sa spre modernitatea specifica natiunilor occidentale, reculeaza catre un sistem arhaic de socializare de tip feudal.

Am scris cu mai multi ani in urma ca Romania post-comunista are de ales intre modernizare si feudalizare. Am mai scris, de asemenea, ca Romania nu este cu nimic exceptionala in ceea ce priveste coruptia si ca cei care pretind ca ar fi nu fac decat sa foloseasca pretinsul exceptionalism romanesc ca argument pentru mentinerea Romaniei ca membru de mana a doua al familiei europene si euro-atlantice. In fapt, adevarata problema a Romaniei nu este coruptia ci feudalizarea.

De ce tranzitia de la natiunea comunista la cea capitalista a facut posibila aparitia unei bifurcatii pe firul destinului romanesc, o cale ducand spre modernizare iar alta spre feudalizare? Egalizarea social-economica si educationala comunista (comunistii nu au dorit transformarea proletariatului in clasa conducatoare a societatii ci transformarea intregii societati intr-o clasa de proletari), ca si hiper-centralizarea politica a statului comunist totalitar, omogenizand societatea, impunandu-i o agenda unica si obligandu-o la loialitate fata de o conducere statala de asemenea unica si monolitica, au consolidat vechea natiune burgheza romana, puternic polarizata si divizata sub aspect patrimonial si civilizational. Aceasta cu atat mai mult cu cat comunismul romanesc, dogmatic in raporturile interne dar inapetent fata de ideologia internationalista, a fost national, exaltand intreaga mitologie pe care s-a ridicat din inceputuri ideea statului-natiune. De aici, revolutionarii anilor 1990 au crezut ca se poate merge mai departe spre transformarea natiunii romane comuniste - o natiune comunista dar totusi natiune - intr-o natiune moderna de tip occidental european. N-a fost sa fie asa!

National-comunismul, ca structura politica a unei societati inchise si controlate, a fost lipsit de doua componente esentiale si totodata specifice ale natiunii capitaliste pluralista si liberala: democratia si statul de drept. Desigur, s-a vorbit, si nu fara temei, despre o democratie comunista sui generis, precum si despre o legalitate comunista (socialista). Acestea functionau, insa, in cadrul unei organizari sociale de tip autoritar si egalitar in care, inevitabil, libertatea democratica se limita la cautarea solutiilor pentru punerea in aplicare a ceea ce s-a decis intr-un mediu politic separat de societate si netinut a raspunde fata de ea, iar legea se aplica in asa fel incat sa confirme justetea deciziei politice, contorsionand realitatea social-economica in functie de preceptele ideologiei oficiale. (Oricum, justitia national-comunista, politizata in interesul puterii publice, a fost mai apropiata conceptului national-democratic de „lege si ordine” decat actuala justitie neo-feudala, politizata in interesul puterilor oligarhice private.) In acest cadru politic, lipsiti fiind de capital financiar-economic, ca si de instrumente de autoaparare sociala, cetatenii se puteau baza, in rezolvarea problemelor lor existentiale si de securitate, pe protectia puterii publice, tot mai ineficienta in conditiile stagnarii economice si a cresterii in complexitate a problemelor de rezolvat. Compensarea respectivei neputinte se putea realiza doar prin acumularea de "capital social" (in jargonul timpului, "pile, cunostinte, relatii"), adica prin constituirea de sau/si intrarea in retele de socializare informale para-statale, structurate tot vertical si apte a oferi protectie „fericitilor” lor membri. Asemenea structuri si un asemenea tip de relatii sociale trimiteau, insa, inapoi catre raporturile de vasalitate constituind mecanismul de protectie tipic feudalismului.

Cand comunismul s-a prabusit iar formidabila forta centripeta a dictaturii sale a disparut odata cu „teroarea de stat”, ceea ce a supravietuit, in confuzia si slabiciunea statului de tranzitie, au fost tocmai retelele informale para-statale de protectie. Pe de alta parte, ceea ce indivizii, eliberati de constrangerile ordinii publice opresive, au incercat sa faca a fost sa isi transforme fostul "capital social" comunist in capital financiar capitalist, utilizand metodele acumularii primitive de capital (adica abuzul sau actiunea in afara legii) spre a transfera activele publice in patrimoniul privat. De oprirea la timp a acumularii primitive a capitalului (proces altminteri inevitabil in orice regim de tranzitie) si de inlocuirea puterii retelelor private de protectie prin puterea protectoare a institutiilor statului exercitata in conditiile unei legislatii adoptate si aplicate transparent prin metode democratice, depindea evitarea trecerii de la national-comunism la un regim oligarhic. Din nefericire lucrul nu s-a reusit iar pluralismul oligarhic care a rezultat a dus la prabusirea Romaniei in neo-feudalism.

Din perspectiva oricarei natiuni moderne autentice, o ordine feudala reala care functioneaza in spatele unei ordini nationale de fatada, arata ca fiind afectata de coruptie sistemica. Cand sistemul national este exclusiv nominal iar sistemul feudal este singurul care functioneaza cu adevarat, produsul perceptibil este coruptia. In realitate nu este vorba despre coruptie in sensul de comportament deviant de la regulile sistemului real - in speta cel feudal - ci despre devierea obiectiva a celor ce aplica regulile fondului feudal, caracterizat prin protectia ierarhica discretionara intrinseca raporturilor de vasalitate, de la regulile formei nationale moderne, circumscrise de principiile democratiei si statului de drept, de controlul reciproc si echilibrul puterilor. Totdeauna, in zona de interferenta a doua sisteme de organizare sociala apartinand unor culturi diferite coruptia este secretata in mod obiectiv, generand frustrare in toate directiile.

Iata de ce coruptia nu scade in Romania prin represiune. Atata timp cat statul national roman este o aparenta, coruptia lui este doar o fantoma; si de fantome nu se poate scapa prin mijloace represive. Cine vrea sa scape de acest tip de coruptie (obiectiva) trebuie sa combata realitatea Romaniei neo-feudale.


Adrian Severin

Odinoara, Mugur Isarescu despre mecanismul neocolonialismului

“Tarile in curs de dezvoltare- jefuite de zeci de miliarde de dolari datorita inechitatilor din relatiile economice internationale” (Isarescu, 1985). 

Ideea principală este că marile puteri economice cresc în detrimentul fostelor colonii cu ajutorul politicii cursului de schimb tare, care ieftineşte materiile prime şi a politicii dobânzilor înalte, care împovărează serviciul plăţilor externe.

Patriotism vs. Regionalizare

Cam asta e ce vor internationalistii sa ne convinga, peromaneste si pe scurt, ca albu-i negru...

Stat centralizat, descentralizare, regionalizare

Adrian Nastase
Statul national unitar roman are o istorie nu foarte indelungata. In 2018, vom sarbatori 100 de ani de la Marea Unire. Pornindu-se de la o argumentatie legata de bani (fonduri europene), s-a dezvoltat o anumita mitologie a “regionalizarii”, ca solutie miraculoasa la esecurile politice si economice din trecut. Trebuie sa fim constienti ca dezvoltarea Romaniei precum si apararea intereselor nationale, in conditiile globalizarii si a crizelor de tot felul, necesita mentinerea si consolidarea statului centralizat, pe o baza politica solida si consensuala. Altfel, vom auzi tot mai des, despre vizite ale unor importante personalitati occidentale in Transilvania, fara sa fie mentionata Romania. Iar aceasta pregatire “turistica” si psihologica este dublata de comentarii de genul “Autonomia ni se cuvine, nu este o favoare a romanilor pentru maghiari” – afirmatie recenta, apartinand unui vicepremier ungar.

Trebuie sa recunoastem, in urma procesului de tranzitie, statul roman s-a dovedit a fi tot mai slab iar transferul unor competente spre nivelul local nu a fost insotit si de alocarea resurselor corespunzatoare. Astfel incat, batalia pentru descentralizare a fost marcata, uneori, de competitia intre liderii locali pentru obtinerea si controlul resurselor (terenuri agricole din ADS, porturi, regii sau companii de stat, etc)

Din acest motiv, conceptele de regionalizare, descentralizare, autonomie teritoriala, debirocratizare s-au amestecat. Unul dintre riscurile aparute este si acela al transformarii chestiunii descentralizarii intr-o problema a drepturilor minoritatii maghiare. Liderii maghiari incearca, de doua decenii, sa acrediteze ideea drepturilor colective ale persoanelor apartinand minoritatilor nationale si, pe aceasta baza, principiul autonomiei teritoriale etnice ( de exemplu in “Tinutul Secuiesc”).

Procesul descentralizarii – pe care eu il inteleg ca pe un efort de debirocratizare si de eficientizare institutionala a administratiei si de profesionalizare continua a functionarilor publici – trebuie sa evite un “razboi de suprematie” intre palierul national si cel local sau crearea unor raporturi de competitie si conflict intre judetele invecinate.

Poate ca ar fi fost mai simplu daca am fi numit acest proces “reforma (modernizare) a administratiei publice”, pentru a evita presiunile spre crearea unui stat unitar regionalizat – pe modelul Spaniei sau Italiei.

Puctul meu de vedere il cunoasteti. Eu cred in necesitatea unui stat unitar, centralizat, puternic, capabil sa adopte politici economice eficiente iar, pe aceasta baza, sa poata realiza politici sociale ambitioase. Pentru a realiza aceste obiective, este nevoie insa de eliminarea birocratiei excesive, de responsabilitate pentru decizii, precum si de functionari publici calificati (oare ce se mai intampla cu INA – Institutul National de Administratie, pe care l-am creat in urma cu vreo zece ani?).

Sper ca proiectul de lege pe care guvernul isi va angaja raspunderea in fata Parlamentului, sa mearga in aceasta directie.

Florian Luca
Sunt total de acord cu d,l. Nastase. Gestiunea administrativa si bugetara sub forma descentralizata a teritoriilor regionale (numita in limbajul curent “regionalizare”) este privita ca o parghie mai eficienta de gestiune a resurselor bugetare si a proiectelor publice la nivel local.
Acest principiu este sanatos, dar rezultatele experientelor in domeniu sunt mult prea diferite de la o tara la alta : exista tari unde functionarea autonoma a regiunilor este foarte eficienta (de exemplu, Germania) si tari in care autoritatile regionale sunt mai putin autonome si continua «sa creasca » sub autoritatea protectoare a Administratiei Centrale (Franta).
Nu putem spune insa despre vreunul din aceste modele ca ar fi mai bun sau mai putin bun decat celalalt. Pentru a intelege functionarea acestor state « mature », ar fi bine sa “rascolim” putin istoria lor…
Ce putem observa? Germania si Franta nu si-au « ales » propriul mod de gestiune a afacerilor Statului (centralizat pentru Franta si descentralizat pentru Germania). Modurile actuale de functionare ale administratiei din primele doua mari puteri ale Europei au fost « generate organic » de-a lungul istoriei :
in Franta, Statul unitar s-a consolidat pe parcursul a aproximativ 1.000 de ani si are aproape aceeasi configuratie geografica (in afara de cateva exceptii) de peste 300 de ani. Regiunile se dezvolta « timid » de aproximativ 30 de ani ;
in Germania, regiunile exista de aproape 1.000 de ani, ele fiind mostenitoarele landurilor conduse de fostii printi electori ai Sfantului Imperiu Roman de Neam German, organism federal recunoscut pentru marea sa diversitate culturala si volatilitatea frontierelor.
Ce concluzie trebuie sa tragem de aici ? Gradul de centralizare al afacerilor unui Stat nu poate fi dictat prin « decret ». El este generat in mod « organic » de catre elementele componente ale functionarii Statului respectiv.
Cum apare Romania in acest « peisaj » geopolitic? Cei 100 de ani de existenta ai Statului National Unitar Roman (din care 50 de ani de comunism) reprezinta putin la scara istoriei. Dincolo de neputinta anumitor guverne sau a unor conducatori, « miscarile browniene » si tendintele de slabire ale autoritatii Statului manifestate in ultimii ani au si o explicatie « organica » ce vine din istorie : cultura de gestiune a afacerilor Statului in Romania este inca foarte « tanara ».
Ce trebuie facut din acest punct de vedere ? Sa lasam Statul Centralizat sa evolueze « organic » si sa-i amelioram modul de functionare actual. Statul Roman exista de 100 de ani dupa principii centralizate si comportamentele oamenilor din societate sunt adaptate la acest tip de mecanisme. Simpla creare a unor structuri la nivel regional nu va transforma o cultura si reflexele sociale. Francezii au o vorba : « Chasses le naturel et il revient au galop. »
Sa constuiesti pe bazele existente este intotdeauna mai eficient decat s-o iei mereu de la capat…




Falimentul previzibil al “regiunilor de dezvoltare”Este pe cale să se întâmple cel mai prost scenariu de regionalizare – cel în care capătă atribuţii regiunile de dezvoltare lăbărţate şi şchioape, desenate acum 15 ani prin alipirea de judeţe ceauşiste.

statul de drept este amenintat sa fie transformat dintr-un scop intr-unmijloc

Cu statul de drept pe statul de drept calcand

Nu cred sa mai existe prea multa naivitate in privinta folosirii MCV-ului si Schengen-ului ca leviere politice ori actionarii acestora prin dubla mansa, si din exterior, si din interior. Dupa atatia ani, nu este greu sa-ti dai seama de functionarea nestanjenita a unei complicitati in materie. Poate mai putin evidenta este, avand in vedere fierbinteala unor declaratii, ca statul de drept este amenintat sa fie transformat dintr-un scop intr-un mijloc. Despre ce este vorba?

Imediat ce am aflat de tentatia introducerii infringementului pe justitie, ca pas decisiv spre federalizare, mi-a venit in minte un cunoscut cant despre moarte si inviere, pe care am incercat sa-l parafrazez, mutatis mutandis, in titlu. Probabil, pentru ca o justitie de directie ar insemna moartea statului de drept, cu deosebirea ca nu va fi urmata de inviere, ci de nasterea suprastatului de nedrept.

Abolirea articolului 51 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE va da cale libera ingerintei CE in statele de drept ale tarilor membre, in afara dreptului si competentelor Uniunii, conferite de tratate. O astfel de ingerinta, neingradita, care nu va mai fi tinuta de articolul in cauza, va putea transforma cu usurinta justitia intr-un mecanism de directie.

Mai explicit spus, in urma ingineriei juridice propuse, executivul de la Bruxelles, implicit partidul care il populeaza, va putea deveni, cu ajutorul unei justitii dependente de semnalele sale institutionalizate, un modulator politic al parcursului si tintelor tarilor membre. Acestea vor putea fi aduse, din aproape in aproape, prin jocul a ceea ce centrul va considera a fi criza a statului de drept sau incalcare a unui drept sau principiu fundamental, spre atingerea obiectivului, explicit asumat de popularii europeni, de integrare politica a UE.

Undeva este o greseala, de s-a ajuns ca forma sa loveasca fondul, desfiintand ideea de stat de drept, in favoarea suprastatului, fara niste reactii pe masura. Balbaiala sefului executivului de la Palatul Victoria, care a pus totul pe seama unor defectiuni de traducere, poate insemna atat o criza de argumente, cat, de ce nu, si o cedare la tactica bruxellesa.

Intr-o expunere de motive, comisarul european pentru Justitie sustinea ca nu o armata comuna sau o politie comuna tine UE unita, ci statul de drept. Nu stiu cati isi mai amintesc despre discutiile din trecut privind pericolele inversarii raporturilor dintre baza si suprastructura, care ar insemna a privi lumea stand cu capul in jos!

In realitate, UE este tinuta unita de Vointa Natiunilor. Din punct de vedere al fortei generative a Uniunii, vointa natiunilor este factorul prim, iar statul de drept, secund. Pe vremea proiectarii, implementarii si, ulterior, aderarilor succesive la UE, statul de drept era o optiune, care, prin aceeasi vointa a natiunilor, urma sa fie construit printr-un proces de durata, ceea ce s-a si intamplat. A pune statul de drept inaintea vointei natiunilor ar fi ca si cum carul ar fi pus inaintea boilor!

Spre deosebire de fortele de modelare ale institutiilor armatei si politiei, cea a justitiei are o baza volitiva si consensuala democratica, este animata de un acord de vointa de masa, ceea ce face ca unde-i lege sa nu fie tocmeala, cum spune o vorba populara. Faptul nu a trecut neobservat de politica de dreapta, de aici si tentatia speculativa amintita.

Ca integrare economica, UE nu inseamna cedare de suveranitate, ci punerea in comun a suveranitatilor. Unanimitatea in luarea deciziilor comunitare si raportarea suprastructurii justitiei la baza sa democratica sunt cele mai bune mecanisme de aparare a statului de drept.

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15955713-viviane-reding-nevoie-noi-mecanisme-aparare-statului-drept-dupa-crize-precum-cea-din-romania.htm

http://www.romaniatv.net/victor-ponta-despre-declaratiile-lui-viviane-reding-a-fost-o-traducere-specific-romaneasca_106599.html

Fragmentarium Politic

Declaraţia făcută marţi, 5 noiembrie 2013, de Sorin Roşca Stănescu în Senat: Money Talks

Celui care ieri m-a dat in judecata pentru ca am spus, in calitate de senator PNL, cateva adevaruri scandaloase vizand legaturile frauduloase pe care le are cu Gold Corporation in afacerea Rosia Montana, ii atrag astazi atentia asupra propriilor sale conturi. Din strainatate. Depozite de bani. In sucursale bancare situate in Seychelles.

Banii din aceste depozite provin de la o serie de corporatii. Cum ar fi: Asia Invest, Newmont Mining Corporation, Grupul Tester, Westport Communcations, Upetrom Trading, Astalvi, Technostrate si, fara doar si poate, RCS-RDS.

Cand ma refer la depozitele bancare detinute de Traian Basescu, ma gandesc nu numai la milioanele de euro din Mauritius Commercial Bank, dar si la depozitele detinute de Elena Udrea in aceeasi sucursala si chiar de Marius Daniel Morar. Ca sa nu mai vorbesc si de alti cativa corifei ai Directiei Nationale Anticoruptie. Una din platile importante facute anul trecut, in valoare de zeci de milioane de dolari – echivalent euro – au provenit de la Newmont Mining Group, iar beneficiar a fost domnul Traian Basescu.

Pentru ca domnul Traian Basescu sa inteleaga nu numai ca ii aduc acuzatii de complicitate la acte si fapte de o gravitate exceptionala legate de afacerea Rosia Montana, ca el sa priceapa nu numai ca-l acuz de faptul ca, in calitate de principal beneficiar al activitatii comunitatilor serviciilor secrete desfasurate cu mari eforturi si pe bani publici, a stiut, a tolerat si a protejat toate faptele ilegale care, pana in prezent, au fost devoalate Comisiei Rosia Montana, dar ca el insusi se afla in spatele unora dintre operatiunile ilegale, ii voi oferi mai jos cateva exemple asupra modului in care a operat. Iata, in cele ce urmeaza, cu titlu de exemplu, unul dintre traseele acestor fonduri: banii lichizi ai firmelor din Romania, reprezentand in ultima instanta evaziune fiscala, ajung in nord-estul Italiei, in localitatile Madonna del Capiglio, Malle sau Dimaro, de obicei, prin intermediul unui autorurism Audi negru, cu numar de inmatriculare BC – 69 – FGC. Aici, o persoana, fost membru al unui serviciu secret, preia transportul de bani si il transmite unui reprezentant Eurotrend Investment S.A., societate elvetiana. Din Elvetia, banii ajung in bancile din Seychelles. Aproape fiecare firma care a livrat bani in beneficiul lui Traian Basescu ori a acolitilor acestuia are trasee asemanatoare si doar intermediarii sunt diferiti.

Daca presedintele Traian Basescu tot a decis ca este bine sa ma dea in judecata, ma voi stradui si in viitor, asa cum fac si astazi, sa-i ofer motive cat mai consistente. Sunt tare curios sa vad ce se va intampla in justitie atunci cand, vor fi facute publice probele. Cu subiect si predicat. Si, dupa caz, cu fotografii, inregistrari audio si copii dupa documente oficiale.

Epava Romanik, Echipaj: Ba'secu (comandant) - Boc (mus) - Ponta (coabitac)   

Ah, frăţioare

Pornire-n sus, originally uploaded by Tudor madpixel.

"Deasupra, peste lacuri, peste prăpăstii sparte,

Şi peste munţi, şi codri, şi nori, şi mai departe,

Şi dincolo de soare, mai sus, din zbor în zbor

De lumile-nstelate şi de hotarul lor,

Sufletul mi se-nnalţă uşor în dimineaţă,

Şi ca înnotătorul, cînd undele-l răsfaţă,

Despică nesfîrşirea pieptiş, ca un bărbat

Cuprins de bucuria beţiei şi furat.

Ridică-te în Slava de aur, frăţioare,

Şi scaldă-te în albul văzduh de-mprospătare,

Şi soarbe din răcoarea ţinuturilor reci

Văpaia risipită prin care sprinten treci.

Din chinul întristării, urîtului, mîhnirii,

Împovărat de ceasul de-acum şi-al amintirii,

Eu pizmuiese pe omul ce-şi rupe din călcîi

Pămîntul, ca s-ajungă în ceruri cel dintîi;

Pe cel cu gînduri zvelte, ca nişte ciocîrlii

Ce-şi iau în zori avîntul din scorburi spre Tării,

El înţelege graiul şi glasul, pe tăcute,

A florilor deschise şi-al lucrurilor mute."

Charles Baudelaire | Pornire-n sus

darkcontent.tumblr.com/post/17595195847/pornire-n-sus-by-...

Numele Trandafirului: Derrick

Player profile

Standing at 6 feet 3 inches (1.91 m), Rose is a point guard. Rose has established himself as an elite athlete who is extremely strong and fast.^[85] He constantly attacks the basket and finishes in traffic which contributes to his career average of 21 points per game.^[86] Rose is known for his ability to convert difficult layups. Rose's excellent body control and the ability to change direction extremely well contribute to his ability to get to the rim.^[87] Rose is at his best in the full court set because of his athleticism. He can initiate the pick and roll at an elite level, contributing to his career average of 6.8 assists per game.^[88] Throughout his first two seasons the main weakness cited in Rose's ability was his three point range; he averaged only .242 on three point field goals throughout his first two seasons.^[85][86] Rose greatly improved his three point range in his third season (his MVP season). He averaged .332 on three point field goals and made 128 three pointers in that season alone. During the off-season, during which he worked on his three point shot, Rose said, "It's there; I have a consistent 3-point shot now." He added in another interview, "You'll see. I just have so much confidence in my jump shot now. It's coming along so good. It's past even my expectations at this point."^[89]

Early life

Derrick Rose was born and raised in the Englewood area, one of the most dangerous neighborhoods on Chicago's South Side. He was Brenda Rose's fourth son after Dwayne, Reggie and Allan, but the first in seven years. All three were talented basketball players who taught Rose the in and outs of basketball on nearby courts.^[1] As his talent for the sport grew, Rose began to attract much more outside attention in Chicago's basketball circles, leading his mother and brothers to restrict outside contact to him. She feared his road to the NBA would be exploited and derailed by outside parties like street agents, similar to what happened to former Chicago prospect Ronnie Fields.^[9]

High school

By the time Rose enrolled at Simeon Career Academy in 2003, he was a hot commodity for collegiate coaches. Despite his reputation, he played freshmen and JV basketball for the Wolverines. He wore No. 25 in honor of Ben "Benji" Wilson, a promising player who was murdered by a gang member during his senior year in 1984.^[10] Rose was not allowed on varsity due to a long-standing tradition that head coach Bob Hambric, who had been with the school since 1980 had: no freshman on the varsity team. That rule did not lessen Rose's play and he went on to put up 18.5 points, 6.6 assists, 4.7 rebounds and 2.1 steals per game and led both the freshmen and sophomores to city championships with a 24–1 record.^[11] Hambric softened his stance and allowed the freshman a chance to play on varsity in the state tournament, but Rose declined, wanting the players to get due credit.^[12] The next year Hambric retired and Robert Smith was hired, opening the path to varsity. In Rose's debut, he had 22 points, 7 rebounds and 5 steals over Thornwood High School in a sold-out game filled with college scouts and coaches.^[13] He led the Wolverines to a 30–5 mark while averaging 19.8 points, 5.1 rebounds, 8.3 assists and 2.4 steals but the season ended after a loss in state regionals. Rose's play garnered him his first national award: a Parade Third Team All-American spot.^[14]

During Rose's junior year in 2006, the Simeon Wolverines broke through and won the Chicago Public League championship held at the United Center where Rose starred with 25 points and crowd pleasing dunks. The team advanced through the playoffs and earned a berth in the Class AA state championship against Richwoods High School, where a fourth quarter buzzer beater by Richwood forced overtime. The score was knotted at 29 late in the extra period when Rose stole the ball and buried the game winning jumper as time expired, giving Simeon its first state title since the Wilson-led Wolverines won in 1984. The team finished 33–4, nationally ranked^[15] and Rose was awarded with an All-State Illinois mention, EA Sports All-American Second Team pick^[16] and another Parade All-American selection.^[17]

Entering his senior year, Rose was ranked the fifth best prospect in the nation by Sports Illustrated. In January 2007, Simeon traveled to Madison Square Garden in January 2007 to play Rice High School and star guard Kemba Walker.^[18] The Wolverines, however, lost 53–51.^[19][20] The season's highlight was a nationally televised contest on ESPN against Virginia perennial power Oak Hill Academy two weeks later. Matched up with hyped junior guardBrandon Jennings, Rose had 28 points, 9 assists, and 8 rebounds and held Jennings scoreless in the first three quarters, 17 overall in a 78–75 win.^[21][22] For his performance, USA Today named him their high school player of the week.^[23] Simeon went on to repeat as Public League champions^[24] and defended their state championship, defeating O'Fallon High School 77–54.^[25] In doing so, Simeon became the first Chicago Public League school to win two straight state championships. In his final high school game, Rose scored 2 points, but pulled down 7 rebounds and totaled 8 assists, while, Simeon big man Tim Flowers scored 35 points.^[26] The Wolverines ended the season 33–2 and ranked first in the nation by Sports Illustrated^[27] and 6th on USA Today's Super 25.^[28] Rose averaged 25.2 points, 9.1 assists, 8.8 rebounds and 3.4 steals.

Overall, Simeon's record while Rose played was 120–12.^[11] After his senior year, Rose was again All-State after being named Illinois Mr. Basketball^[29] and was named to the McDonald's All-American team.^[30] He was also awarded with First Team honors by Parade selection and USA Today^[31] and USA Today First Team All-American. Rose was selected to play in the Jordan Brand All-Star Game and Nike Hoop Summit. In 2009, Rose was named the decade's third greatest high school point guard by ESPN RISE magazine behind Chris Paul and T.J. Ford,^[32] and had his jersey number (#25) retired along with Ben Wilson.^[33]