Sa facem totul!

Sa facem totul!, originally uploaded by peromaneste.

conditia genurilor

conditia genurilor , originally uploaded by peromaneste.

Când reprezinţi o ţară şi nu vrei nimic pentru tine, atunci poţi să negociezi pentru ţara ta. Şi, dacă eşti principial, atunci poţi să negociezi foarte bine.

...iată că apare Emil Constantinescu însuşi. E tot un zâmbet. Radiază: „Vă rog să mă iertaţi, am întârziat, fiindcă am stat până acum pe telefon cu Cindy, soţia lui John McCain (n.r. - fost candidat al Partidului Republican la alegerile prezidenţiale din SUA în 2008). Mi-a propus să fiu observator al alegerilor din Tunisia. Mă duc, bineînţeles că mă duc".

Emil Constantinescu a fost, până de curând, cititor fidel al ziarlui „Adevărul". Chiar în ziua când l-am vizitat, ziarul, însă, îl dezamăgise îngrozitor reflectând în termeni pozitivi, călduroşi, ultima vizită a preşedintelui Traian Băsescu în Statele Unite. „Gata, nu mai vreau «Adevărul»! Mai bine mă uit direct pe site-ul Cotrocenilor!".

Ca şi noi, de ce să nu recunoaştem, Preşedintele e dezgustat de starea generală a presei din ţara noastră, şi nu putem să nu îi dăm partea sa de dreptate când spune: „Oamenii politici îi tratează pe ziarişti drept idioţi şi, parcă, ziariştii nu încetează să le tot dea prilejuri să fie trataţi ca idioţi". Nu mai vrea să apară în presă, nu mai vrea nici la televizor. I se pare penibil să vină după atâţia ani şi să spună: „Eu am făcut asta!".

Emil Constantinescu şi-a amintit dineurile atât de plăcute cu marii lideri ai lumii, cu Bill (Clinton), cu Jacques (Chirac), cu ei, toţi! Şi ce frumos a fost... Dacă a dezamăgit poporul, ţara? Mai degrabă, spune, şi-a asumat dezamăgirile căci „contractul meu a fost cu istoria, nu cu politica!".Nu a ocolit Preşedintele nici momentele delicate din anul 1999, când parcă s-au adunat toate - Mineriade, războiul din Kosovo...

Unde mai pui că un avion rusesc a survolat România fără să aibă drept de zbor! „Au fost cele mai îngrozitoare clipe din viaţa mea!", recunoaşte preşedintele. Interviul care urmează deschide capitole din istoria noastră recentă despre care nici nu ştiaţi că au existat. Nu îl trataţi ca pe un pamflet, căci nu e!

Dincolo de relaţiile diplomatice, în perioada în care aţi fost preşedintele României, aţi avut relaţii aproape personale cu mulţi lideri, printre care fostul preşedinte american Bill Clinton. Când l-aţi întâlnit prima dată?

Emil Constantinescu: Prima dată ne-am întâlnit în 1993. În fiecare an, preşedintele Statelor Unite participă la aşa-numitul „Mic-dejun cu rugăciune", la care sunt invitate personalităţi din întreaga lume, într-un număr foarte mare. Sunt până la 2-3.000 de persoane. În '93, s-a ţinut la un hotel din Washington, în faţa locului în care a fost împuşcat Ronald Reagan, în anul 1981. Dintre toate aceste persoane, au fost selecţionate şase, care, după ce au ascultat discursul preşedintelui Clinton, au fost conduse într-o sală alăturată, unde s-au întreţinut cu el şi cu Hillary (n.r. - soţia preşedintelui Bill Clinton) şi cu vicepreşedintele american şi soţia sa. Se dă mâna, se fac poze, se schimbă nişte banalităţi. E frumos. Acest eveniment vrea să demonstreze că, sub semnul credinţei în Dumnezeu, indiferent cum este numit Dumnezeu, se poate realiza pacea. Erau din personalităţi India, Pakistan şi Caşmir. Eu eram cu un ungur, cu un sârb şi un croat. Ideea era că poţi să discuţi. Discuţia, sigur, a fost mult mai apropiată cu mine. Hillary fusese în România, o invitasem la noi aici, la Universitate. Dar, după aceea, am avut ocazia să întâlnesc echipa lui Bill. Şi asta, în relaţia cu America, din punct de vedere al relaţiilor personale care contează foarte mult, în perioada în care am fost profesor la Duke University - în '91-'92, am construit mult. Eram, ca să zic aşa, la modă, era după scena balconului, cu Alianţa Civică, deşi eram doar prorectorul universităţii, eram profesor de mineralogie, dar ţineam conferinţe la toate universităţile americane.

Aşa v-aţi făcut cunoscut în Statele Unite?

Am primit o invitaţie de la Zbigniew Brzezinski (n.r. - consilier al preşedintelui american Jimmy Carter şi, mai nou, al lui Barack Obama), care aniversa Institutul pe care-l crease el pentru studiul comunismului. Am fost la această conferinţă împreună cu o democrată, o membră a Partidului Democrat american. Ea m-a prezentat tuturor şi am avut discuţii foarte imporante pentru mine. După care, în '92, când am candidat la Preşedinţie, am fost invitat la Convenţia Partidului Republican de la Houston. Am fost invitat cu Coposu, Brătianu (n.r. - „Cartof") şi Nicolae Manolescu. Am fost prezentat ca „next president" (n.r. - viitorul preşedinte), ştiţi cum exagerează americanii. După aia însă a ieşit Clinton. Bush a pierdut alegerile. Echipa de consilieri a lui Bush, care pleca în lumea afacerilor, a vrut însă să aibă o ultimă imagine asupra Europei de Sud-Est. Am fost şi am prezentat cum văd eu viitorul. Trei ore! Într-un mod ciudat, dar foarte tipic pentru americani, echipa de consilieri republicană m-a recomandat echipei de consilieri ai lui Clinton. După aceea, periodic, eram invitat la Washington, aveam discuţii la Departamentul de Stat, dar şi cu consilierii de la Casa Albă şi cu cei de la Securitate Naţională. Şi am început să lucrez în think-tank-uri americane, chestiuni de strategie. Asta a avut un rol important pentru că, în momentul în care am fost ales preşedinte, ştiam strategia de viitor a SUA. Eu lucrasem la strategiile de viitor pentru această zonă, niciunul dintre oamenii cu care lucram necrezând că am cea mai mică şansă de a ajunge preşedinte, pentru că niciodată românii nu vor alege un intelectual. Ei ne considerau o ţară cu mentalităţi puternic comuniste, retrograde. Aşa am legat prietenii foarte strânse pe zona republicană.

Sunt greu de stabilit astfel de relaţii?

Este o problemă de conjunctură şi de destin, de pildă, că sunt cel mai titrat român în mediile academice. Asta nu înseamnă că sunt cel mai valoros. Eu veneam din mediul academic, intrasem în societatea civilă şi, din societate civilă, în politică. Acest tip era foarte rar şi era tipul de simbol pe care îl voiau americanii. Toate condiţiile le întruneau şi Havel (n.r. - Václav Havel, ultimul preşedinte al Cehoslovaciei şi primul preşedinte al Cehiei), şi Göncz (n.r. - Árpád Göncz, fost preşedinte al Ungariei), şi Geremek (n.r. - Bronislaw Geremek, fost ministru de Externe al Poloniei) sau Mazowiecki (n.r. - Tadeusz Mazowiecki, fost premier al Poloniei).

Aţi vorbit şi în Congres...

Da, mai târziu... În cadrul tuturor vizitelor de stat există un moment extrem de rar, şi anume posibilitatea de a te adresa Congresului Statelor Unite. Există o listă publicată, cu cine s-a adresat în ultimele trei secole. Din Europa Centrală şi de Sud-Est, în toată istoria SUA şi a Europei, s-au adresat doar trei persoane: Lech Walesa, Václav Havel şi cu mine - Emil. Nici Árpád Göncz n-a avut această şansă! Pentru că şansele astea se dau persoanelor care au devenit simboluri ale democraţiei, ale lumii libere. Sigur, au fost discursurile memorabile ale lui Churchill şi, dacă vă amintiţi, Tony Blair a ţinut un discurs foarte important, dar abia în al treilea mandat al lui!

Aţi păstrat aceste relaţii consolidate în mandatul de preşedinte? 

(Zâmbeşte) Da! Da!

Când v-aţi întâlnit ultima oară cu Bill Clinton?

Cu preşedintele Clinton, m-am văzut anul acesta, cu ocazia a cinci ani de la aniversarea statului Muntenegru. Mai întâi a fost o recepţie, după aceea ne-am întâlnit cu Bill, el a ţinut discursul şi a plecat. Mi-a trimis, apoi, acasă, transcrierea discursului, cu mulţumiri. Deşi eu trebuia să-i mulţumesc lui. După aceea, seara, în fostul palat al reginei Serbiei şi a Muntenegrului, într-o zonă minunată, a avut loc un dineu. La dineul acela erau la masă - eu care, mă rog, eram agreat, în mod curios, de toată lumea - foştii preşedinţi ai Croaţiei, Sloveniei, Kosovo, primul-ministru al Serbiei, doi foşti preşedinţi ai Albaniei. Oameni care se luptaseră între ei! Au murit mii, zeci de mii de oameni şi acum puteau să discute între ei. Or, în acest discurs al lui, Clinton citează două personalităţi care l-au impresionat. Nu vorbeşte decât despre Mandela şi despre mine. Bineînţeles că discursul a fost public, s-a dat integral în presă. Se vede acolo că e vorba de poziţia României, despre România ca model de lansare a tinerilor...

Anii '96-2000 au rămas în istoria României drept perioada în care România a intrat, din nou, în graţiile Occidentului. Care a fost momentul decisiv?

După Summitul de la Madrid, din 1997, s-a dat o masă. Masa a fost, cum se dă, un dineu, cu membrii NATO şi cu invitaţi şi noi, din Parteneriatul pentru Pace. Au fost aici şi Jacques Chirac, şi Helmut Kohl - eu am stat lângă Kohl, că aşa m-au plasat. La masă, Kohl mi-a arătat ce-i scrisese Chirac pe hârtie să obţină pentru România, ca un compromis, pentru că Jacques se opusese lărgirii NATO dacă nu este inclusă şi România. Atunci s-a format acea echipă cu miniştri de Externe ai Germaniei şi Franţei, care au negociat prima poziţie a României pe lista de aderare. Tot la acest dineu, Clinton a spus că problemele NATO sunt de a menţine pacea în Europa Răsăriteană şi, dacă România şi Ungaria au reuşit să menţină pacea, de ce n-ar reuşi şi celelalte state. Ăsta a fost momentul în care România a devenit modelul pozitiv. Bineînţeles că tot eu i-am spus spus lui Clinton că, dacă tot suntem modelul pozitiv, acceptaţi dumneavoastră, SUA, ca modelul pozitiv să se prăbuşească financiar? Domnule preşedinte, nu trebuie să fie aici o concordanţă? A zis Bill: „Bine, rezolv problema".

România avea, totuşi, o imagine apropiată mai mult de Est. 

Păi, dacă e să vorbim despre le contexte, lucrurile sunt ştiute, problema e că nimeni nu le pune cap la cap. Pe vremea în care lucram în think-tank-urile despre care vă spuneam, existau două ipoteze pentru securitatea europeană. Una pleca de la intenţia Rusiei de a recupera partea pierdută printr-o axă care să lege Moscova - Minsk - Kiev - Bucureşti - Belgrad. Eh, pe linia asta, Iliescu, în '95, a încheiat tratatul de prietenie cu Miloşevici, aşa cum a încheiat şi tratatul cu Rusia, amândouă prevăzând obligaţia ca niciuna din ţări să nu fie o bază de atac împotriva celeilalte şi la orice participare la un tratat internaţional trebuia să aibă acordul celeilalte! Deci România nu putea să intre în NATO dacă ruşii spuneau nu, sau dacă sârbii spuneau nu. Asta e ceva halucinant! Şi Iliescu a semnat asta, a fost la Miloşevici şi a semnat acolo. Iliescu a fost la criminal acasă!

Nu prea aţi respectat acest Tratat!

Păi, bineînţeles că eu n-am respectat Tratatul ăsta, l-am încălcat flagrant! Tratatele mai sunt făcute şi pentru a fi încălcate.

Credeţi că şi-au dat românii seama că a existat o coerenţă politică consolidată din timp sau este nevoie de o reevaluare?

Reevaluarea nu se poate face decât în urma unei analize obiective, bazată pe fapte. Eu mă mir că lumea nu percepe acum amploarea fantastică a sacrificiilor! Eu le ofer mereu câteva date de comparaţie. Lumea se gândeşte la rezerva Băncii Naţionale a României. Păi, rezerva BNR, când am preluat eu, era de 540 de milioane de dolari. Acum este de 35 miliarde de dolari! Lumea spune acum că e greu. Încep nostalgiile, dar înainte era infinit mai rău! Acum e inflaţia aproape 3%. Pe tot anul 97 a fost de 130%. Banii nu mai aveau valoare. Asta a fost prima măsură.

Spuneaţi că, în 1997, i-aţi cerut preşedintelui Clinton ajutorul financiar. Totuşi, în 1999, FMI a avertizat România că a intrat în incapacitate de plată. 

Da, atunci l-am sunat pe Clinton direct. Aveam telefon direct, pe birou, montat de CIA. Era o linie specială protejată directă. Ne sfătuiam, vorbeam. Asta pleacă şi din fosta mea calitate de participant la think-tank-uri. SUA s-au folosit şi de dictatori corupţi şi de dictatori criminali. În momentul în care aveau o persoană care îi sprijinea din motive ideologice, dar care nu era coruptă, deci era curată, în momentul ăla, percepţia este alta. Eram foarte bine văzut! Şi liderii, uneori, au viziuni limitate. O altă conjunctură favorabilă a fost ţinuta ridicată a liderilor de tipul meu. Oameni cu care eu am avut relaţii, şi nu neapărat un shake-hand (n.r. - strângere de mână). Am fost atunci şi la Kohl, când l-am făcut să plângă şi am obţinut sprijinul Deuts­­­che Bank, pe care apoi Gerhard Schröder l-a păstrat.

Cum l-aţi făcut pe Kohl să plângă?

E vorba de o întâlnire personală, pe care am avut-o în momentul în care România intrase într-un blocaj total, era un dezastru. Se speculase pe lira sterlină... Probleme! Chirac m-a învăţat să mă duc la Kohl. Am fost să-mi iau un premiu la Paris, de la Academia Franceză. Atunci, Chirac m-a invitat la o discuţie fără ambasador şi fără translator la Élysée de vreo oră şi jumătate. Mi-a zis Jacques: „Hai să ne spunem pe nume, să discutăm, să construim ceva împreună". El mi-a arătat pe biroul lui telefonul la care vorbeşte cu Clinton, pentru că noi credeam că sunt speculaţii. El avea acest telefon direct, mai ales că vorbeşte şi cu accent american. Mi-a zis: „Uite, îi dau telefon lui Kohl, dar el vorbeşte doar germana. Şi atunci trebuie să previi, ca să-şi aranjeze şi el o translatoare". Într-adevăr, am aranjat, Kohl m-a primit.

Cum aţi reuşit să-l sensibilizaţi? Care a fost strategia?

Totdeauna am constatat că impactul emoţional este cel mai important. Ideile sunt preluate numai dacă sunt precedate de un impact emoţional. Altfel, trec pe lângă tine. Cu Kohl, chiar dacă-l invitasem în Deltă - şi chiar ne-am întâlnit ulterior - am vorbit cu „dumneavoastră", nu cum vorbeam cu Jacques. „Domnule Cancelar - i-am zis -, eu azi noapte a trebuit să fac o alegere. Ce să citesc: dosarul pregătit de experţii mei pentru întâlnirea cu Domnia Voastră sau să citesc cartea pe care cei doi ziarişti au scris-o, biografia dumneavoastră. Am optat pentru carte. În această carte am reţinut două pasaje. Unul - cel al vizitei lui Gorbaciov în acest birou, în care l‑aţi dus la fereastră, i-aţi arătat Rinul şi i-aţi spus că trebuie făcută reunificarea Germaniei, iar Gorbaciov a spus că acest lucru nu se va întâmpla niciodată. «Indiferent cât am încerca să-l blocăm, acest râu nu va curge niciodată într-o altă direcţie, oricâte stavile am stabili», i-aţi spus. Al doilea, după ce v-aţi dus în Caucaz şi aţi avut acea convorbire istorică, v-aţi întors în avion şi le-aţi spus ziariştilor că într-adevăr veţi reuşi să faceţi acest lucru. Acum, eu v-aş întreba, păstrând proporţiile, pentru că România nu-i Germania, dar mă aflu într-o situaţie dificilă: oamenii nu au încredere în noi că putem să schimbăm lucrurile, este o construcţie foarte dificilă în care vreau să schimb complet destinul României, care a fost orientat spre Est. Ce aţi face în locul meu, dacă aţi fi acum Emil Constantinescu?" El a stat puţin, s-a gândit şi a zis: „Aş cere ajutorul unui prieten". „Păi de asta sunt aici." S-a emoţionat şi mi-a spus: „Am să fiu sincer şi să-ţi spun că eu m-am hotărât să nu vin niciodată în România. Pe timpul lui Ceauşescu, am avut două experienţe în România: eram în negocierea germanilor contra bani. În vizita pe care am făcut-o, am fost condus pe un drum de munte şi, când mergeam pe şosea, la ieşirea din Bucureşti, noi mergeam cu maşinile de protecţie. Atunci a venit din sens opus cineva, l-au lovit şi l-au aruncat şi au continuat drumul. Eu am văzut şi am întrebat: «E un accident, nu ne oprim?» Ei au zis că nu. O ţară în care moartea unui om nu contează nu este o ţară cu care eu aş putea să construiesc o relaţie. Dar eu îmi ajut prietenii. Nu vom face public, nu aveţi niciun fel de obligaţie, dar, în momentele dificile, vom face să se ştie în zona bancară că Deutsche Bank este în spatele monedei voastre". Când a început mandatul de cancelar al lui Gerhard Schröder, la prima lui vizită a fost în România - după ce a discutat cu Radu Vasile despre fotbal, mă rog -, a venit la Cotroceni şi a avut loc discuţia oficială, după care ne-am retras într-o cameră. El vorbea engleză şi mi-a spus foarte simplu: „Germania va respecta înţelegerea".

Cine v-a impresionat cel mai mult dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?

Havel. Când eram rectorul Universităţii, i-am propus să‑i dau titlul „Honoris Causa". Când a venit ultima dată aici (n.r. - 18 mai 2000), credea că eu candidez la preşedinţie. Era bolnav, din România a plecat direct la operaţie. El a venit pentru a transmite intelectualilor români susţinerea sa. L-am ţinut cu Nicolae Manolescu la mine acasă... Era vizită de stat, dar în locul dineului de la Cotroceni, i-am invitat la restaurant, la „Premiere". Am invitat-o şi pe Ana Blandiana, scriitori, artişti, dar nu am permis SPP-ului să intre. În sală, erau cei de la teatru care beau acolo, era Gheorghe Dinică, trăgea nişte şnaps. Ăia s-au trezit la un moment dat: «Uite-o pe Blandiana!» «Ăla nu e preşedintele?» «Şi Havel?!» Când am fost la Praga, în 1997, în vizită de stat, am rămas cu Havel şi cu soţia lui în birou. Au pregătit, aşa cum fac ei, o băutură din fructe, un fel de şnaps. Era ceva groaznic, dar l-am băut, dacă aşa se cade.

Papa Ioan Paul al II-lea?

E a doua persoană. În memoriile mele există un capitol, pe care l-am intitulat „Am întâlnit sfinţi". E vorba de Papa şi de Maica Tereza. Eu am simţit, în întâlnirile pe care le-am avut, că mă aflu în faţa unei persoane înnobilate prin suferinţă şi prin credinţă. Mă consider un om obişnuit care a trăit în împrejurări neobişnuite.

Vă consideraţi norocos?

Eu evit norocul. Pentru mine, norocul este o noţiune care nu există. Există destin. Consider că norocul este o formă caricaturală a destinului, o formă vulgară, la fel cum superstiţiile sunt o caricatură a credinţei.  

Cum l-aţi cunoscut pe Suveranul Pontif?

Am ajuns la Papa Ioan Paul al II-lea în 1994, la propunerea cardinalului Józef Glemp al Poloniei. Când a venit în România, invitat de către Patriarh, eram un simplu rector, dar a cerut să mă întâlnească. Cardinalul i-a spus Papei, când s-au întâlnit că „e un rector la Universitate în România, e o persoană interesantă, cred că ar trebui să-l întâlneşti". Şi am primit invitaţia de la Papa la rectorat. Am fost la Vatican, m-a primit secretarul Papei şi, când mă conducea, l-am întrebat cât durează un interviu. Durata obişnuită este de 5-10 minute, mi-a spus, dar Sanctitatea Sa hotărăşte. A debutat foarte interesant. Mi-a zis: „Am înţeles că vorbiţi franceza. Vom vorbi în franceză, penru că este limba mea de comunicare. Dar, apropo de Franţa, mi-am pus de multe ori această întrebare: De ce cultura franceză a câştigat atât de mult de la polonezi şi de la români? În cazul vostru, Brâncuşi, Cioran, Eliade..." Am stat aşa puţin, eram destul de emoţionat şi n-am răspuns. „Mi-am dat şi răspunsul, să-mi confirmi dacă e aşa" - a continuat. „Eu m-am gândit că ceea ce ne deosebeşte ne aseamănă, pentru că noi suntem un popor slav, construit şi educat în tradiţia romanică, şi voi sunteţi un popor romanic, care a trăit într-o lume slavă." Atunci i-am spus: „Da, arta se naşte din tensiune". Am discutat despre Piaţa Universităţii şi, după 10 minute - pusesem ceasul să nu mă uit ostentativ la el - m-am uitat la ceas. A pus mâna peste ceasul meu şi, până la urmă, a durat 56 de minute! Am rămas, evident, în contact.

A fost apoi vizita Sanctităţii Sale.

Vizita Papei a fost după o lungă pregătire, pentru că era în cel mai prost context posibil. Abia în 2003, când mi-am scris memoriile, abia atunci mi-am dat seama, punându-le pe date şi făcând cronologia, că înainte de vizita Papei fusese prima mineriadă, fusese a doua mineriadă, fusese tentativa de înlăturare a mea prin mijloace democratice, s-a proclamat grevă generală a sindicatelor, grevă parlamentară şi a patronatelor. Atât de grăbiţi au fost, că au început greva duminica! Voiau să mă înlăture cu orice preţ înaintea intervenţiei în Iugoslavia.

În ciuda prezenţei României pe toate fronturile din Occident, situaţia în ţară era, totuşi, critică. Era foamete în ţară!

A fost o scenă când am mers în Bosnia să inspectez trupele noastre de acolo. Avionul cu care mergeam s-a defectat la Timişoara şi mi l-au trimis pe al doilea - că două erau! - în care am băgat şi toată presa. Avionul era ca de paraşutişti. Erau nişte bănci pe margine - aşa m-am deplasat eu, ca şef de stat, într-o altă ţară! Atunci am cerut Statelor Unite avioane Hercules. Le-am cerut fără să ne coste nimic! Sunt avioanele cu care transportăm şi acum trupe în Afghanistan.  Încă ceva: la Timişoara era, într-un bloc, centrul de observare aeriană. Eu l-am vizitat în calitate de preşedinte-comandant al Armatei. Am rămas stupefiat! Erau nişte oameni care manevrau poziţia avioanelor în spatele unor cearşafuri, manual. Numai din vest, pentru că noi eram atacaţi numai din vest, din est nu venea nimeni să ne atace. Puteau să localizeze un avion numai când ajungea în Carpaţii Orientali! Atunci am obţinut, la Baloteşti, un centru subteran, pe banii americanilor, evident, dar cu echipament de luptă franţuzesc.

Cum se explică acest succes?

Când reprezinţi o ţară şi nu vrei nimic pentru tine, atunci poţi să negociezi pentru ţara ta. Şi, dacă eşti principial, atunci poţi să negociezi foarte bine. Aşa am obţinut, la summitul OSCE, din 1999, de la Istanbul, retragerea trupelor din Transnistria. Nu s-a retras nimic, dar s-a putut încheia conferinţa. Am obţinut-o într-o convorbire în patru cu Boris Elţîn, Serghei Lavrov şi Petru Lucinschi. Era o tensiune extraordinară, dar, în final, argumentul lui Lucinschi a fost halucinant. Era 19 noiembrie şi a zis: „Azi e ziua lui Emil Ivanovici - că ei aşa vorbesc - şi eu i-am adus cadou şampanie de la celebra noastră vinărie din peşteră. Haideţi să luăm hotărârea". Lavrov spunea: „Nu, nu, nu". Lucinschi a spus: „Boris, dumneata hotărăşti". Şi Elţîn a zis „da" şi s-a deblocat conferinţa. Se pot întâmpla lucruri incredibile dacă există o relaţie de comunicare. 

Care e povestea cu avionul rusesc care a trecut prin spaţiul aerian al României?

Noi am creat atunci şi o cursă. Iniţial, am acceptat survolul, dar cu condiţia să nu fie două avioane în spaţiul românesc în acelaşi timp, la un interval mai mic de patru ore. Eram în maşină la Botoşani şi aveam staţia secretizată pe care o purta SPP-ul după mine. M-a sunat generalul Degeratu (n.r. - şeful Marelui Stat Major al Armatei) să-mi spună că a intrat al doilea avion în spaţiul aerian şi că al treilea este în Ucraina. Atunci i-am dat dispoziţie să anunţe pe şeful Statului Major al Armatei Ruse că anulez hotărârea de survol, iar Pleşu (n.r. - ministru de Externe) să-i scrie omologului său că se anulează. Să plece pe o cale diplomatică şi pe o cale militară. Partea a doua, care a fost cea mai riscantă: i-am spus lui Degeratu să ridice avioanele de la Buzău şi să flancheze cel de-al doilea avion şi să-l conducă, politicos, până la ieşirea din ţară. Au fost cele mai îngrozitoare clipe din viaţa mea! Au coborât avioanele la Craiova, că nu mai puteau zbura, iar de acolo au plecat alte avioane, care l-au condus pe cel rusesc până la ieşirea din ţară.

Cum au reacţionat ruşii?

Într-un mod de necrezut aproape, şeful Statului Major al Armatei Ruse a dat ordin şi a întors al treilea avion din Ucraina înapoi la Moscova. Am ajuns, între timp, la Iaşi, şi m-am dus să vorbesc la linia secretă obişnuită, că înainte tot opream la marginea drumului. Mircea Chelaru era şeful Corpului 10 de Armată. El mi-a spus: „Ştiţi ce zi este astăzi, domnule preşedinte? Se împlinesc, fix în această zi, 59 ani de la acceptarea ultimatului de cedare a Basarabiei şi de retragere a trupelor!". În aceste condiţii, comportarea ruşilor a fost o surpriză fantastică. La două săptămâni, la summitul de la Salzburg al şefilor de stat din Europa Centrală, premierul rus Serghei Stepaşin şi-a cerut scuze în faţa presei. A şi spus: „Am venit să-l cunosc pe preşedintele Constantinescu". Nu uitaţi că era fostul director al KGB şi era văzut ca viitorul preşedinte al Rusiei. Asta este istoria, domnilor.

O Românie foarte vulnerabilă

Emil Constantinescu spune că momentele în care avionul rusesc a survolat România au reprezentat „cele mai îngrozitoare clipe" din viaţa sa, în contextul în care ţara se afla o într-o poziţie foarte vulnerabilă. Deşi viziunea prooccidentală fusese consimţită în birourile Cotrocenilor, România nu făcea parte, formal, nici din structurile Organizaţiei Nord-Atlantice, nici din Uniunea Europeană.

În plus, tulburătorul eveniment avea loc într-o perioadă în care românii abia făceau faţă unei crize economice apăsătoare. Vă amintiţi, poate, de eforturile liderilor politici de a-i opri pe cei peste 15.000 de mineri care voiau să planteze, iar, panseluţe în Capitală. Au mai fost, pe rând, falimente ale unor importante bănci din România, ameninţări regulate cu intrarea ţării în incapacitate de plată şi inflaţia galopantă. În acest mediu, în care singura statistică ce nu fluctua se referea la românii care plecau peste hotare, minima stabilitate economică şi politică a României putea fi, oricând, intimidată hotărâtor de orice intervenţie străină.

De ce aţi hotărât să nu mai candidaţi, în 2000?

În ceea ce priveşte momentul Kosovo sau momentul renunţării de a candida la al doilea mandat, astea erau lucruri care făceau parte din proiectul meu politic. Sunt lucruri pe care le-am acceptat din prima zi a mandatului. Că nu le-am comunicat, ăsta nu era interesul general. Nu poţi să anunţi din prima zi. Spre deosebire de ceilalţi, cunoşteam proiectul zonei, proiectul mondial, proiectul Statelor Unite. Când am fost în prima mea vizită în Parlamentul European şi am anunţat reformele pe care le voi face, toţi au fost sceptici. M-au întrebat ce voi face în al doilea mandat şi le-am spus: „Nu va fi un al doilea mandat". Ei sunt obsedaţi toţi, în lumea politică, de al doilea mandat. Le-am spus: „Contractul meu nu este cu politica, ci cu istoria". Erau cuvinte mari, dar asta s-a întâmplat.

Credeţi că aţi respectat testamentul politic al lui Corneliu Coposu?

Testamentul politic al lui Coposu a fost discuţia lui cu mine. Ion Diaconescu, Bani Ghica şi cu mine am ştiut. El mi-a spus: „Asta-ţi las, să ajungi la putere, că dacă nu ajungi la putere nu vom schimba nimic şi România va fi distrusă de comunişti şi de securişti". Ăsta a fost testamentul.

Pe Coposu cum l-aţi cunoscut?

La Facultatea de Matematică. M-au rugat studenţii să invităm personalităţi. Liga Studenţilor l-a contactat, iar eu făceam oficiul de gazdă. După aceea, am discutat mai multe. El ştia mai multe despre mine. Aveau şi ei, ţărăniştii, serviciul lor de informaţii paralel. Acum, pe altă linie mă mai cunoştea Bani Ghica, cel mai aproiat de Coposu. În plus, în localitatea Brădet (Covasna), unde am crescut, am fost educat de către preotul Victor Popescu, care era văr cu Toma Arnăuţoiu şi participa la rezistenţa din munţi. El a fost în celulă cu Coposu. Şi unchiul meu la fel, dar eu am aflat lucrurile astea de la „Senior", de la Coposu.

Cum v-aţi apropiat?

Piteştiul a fost oraş de domiciliu obligatoriu. Toţi cei care au fost moşieri sau au făcut parte din vechea aristocraţie, care erau măturaţi, au fost trimişi la Piteşti. La Piteşti, n-o cunoşteau decât pe bunica mea, care era franţuzoaică. După ce terminau serviciul de salahori la teatru, cu demnitatea pe care o aveau, spălau hainele alea care se rupseseră şi veneau la bunica mea să vorbească franceză şi să bea o cafea. Eram şi eu mic în vremea aia, dar aşa am apucat să cunosc această lume. Toţi aveau doctorate la Paris.

M-am format în artă cu Micaela Eleutheriade, nepoata lui Gheorghe Tattarescu, care expusese la Luvru, cu Cantacuzino, care erau apropiaţii lui Coposu, cu familia Ghica. Ei mă cunoşteau. Pe bunica o vizitau generalul Pleniceanu, generalul Sănătescu. Era elita Armatei. Am avut în familie şi o elită culturală. 

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste

Painea se manaca pe rand si mananca randuri (Butzi, Bunica lui Mihai)

Painea se manaca pe rand si mananca randuri (Butzi, Bunica lui Mihai), originally uploaded by peromaneste.

Via Flickr:
Ma uit la Berlusconi si, fara sa stiu de ce italienii l-au reales cu atat obstinatie, ma gandesc la Ba'secu. Mutatis mutandis.

Andrei Plesu, periscopul fenomenologiei politicii la varf

Andrei Plesu, originally uploaded by ICR_Bucuresti.

L-am vizitat pe Andrei Pleşu pe când toamna era încă în chinurile facerii, abia se dusese şi sărmanul Johnny Răducanu. Drumul spre Colegiul Noua Europă era plin de frunze care abia muriseră, cum mor frunzele la sfârşitul verii. Era o amiază cu soare blând, poate chiar palid. Andrei Pleşu ne-a primit cu o întrebare: „Ce vreţi să aflaţi?". Am răspuns: „Tot ce nu se ştie şi tot ce se poate spune".

În rândurile care urmează, Andrei Pleşu nu mai este filosof, nu mai este eseist, nu mai este istoric al artelor, nu mai este nici rectorul de la „Noua Europă", nu mai este nici măcar comentatorul cel mai talentat şi mai respectat de la „Adevărul". În rândurile care urmează, Andrei Pleşu este un om care a cunoscut, dinăuntru, întortocheatele coridoare ale Puterii, ieşind, totuşi, din labirint, intact, cu ochii deschişi.

Există şi în jurnalismul românesc un astfel de obicei împrumutat de peste Ocean: să te raportezi la trecutul recent cu detaşarea pe care o aduce, de obicei, timpul. De aceea am fost la Andrei Pleşu - să aflăm tot ce nu se ştie şi se poate spune despre vremea în care a fost ministru de Externe al României (de la sfârşitul lui decembrie '97 la sfârşitul lui decembrie '99).

Mai tineri şi mai naivi

Poate mai ţineţi minte cum era - străzile erau încă ale Daciilor 1310, era război în Iugoslavia, Papa Ioan Paul al II-lea venea la Bucureşti şi săruta pământul României. „Cine de atunci a mai sărutat pământul României?", gândim, dar nu întrebăm. Era lung şi era greu atunci, pe drumul spre NATO şi UE. Credeam cu toţii, încă, în americani, cum şi în europeni credeam. Eram mai tineri şi mai naivi.

„Am rezistat într-un an prost făcând o diplomaţie de om sărac", spunea Pleşu, în presa centrală, la jumătatea acelei jumătăţi de mandat. Au trecut ani, au fost alternanţe la guvernare, a fost prosperitate economică, şi criză a fost şi va mai fi. Cum-necum, România s-a târât până aici, până în Uniunea Europeană. Începerea negocierilor de aderare s-a stabilit la Consiliul European din decembrie 1999 - sub Pleşu, deci. „Dacă nu începeau atunci, nu mai începeau nici până în ziua de azi" - exagerăm împreună, dar poate că nu exagerăm prea mult.

Andrei Pleşu ne-a lăsat să privim dincolo de cortina amintirilor sale. O privire, o clipă, doar. Restul - în „Memoriile" pe care încă nu le-a scris, dar le va scrie. Chiar şi aşa - ce urmează e esenţial pentru a înţelege cum a fost, de fapt, în zilele când s-a schimbat, probabil definitiv, România.Am exclus din acest articol intervenţiile lui Andrei Pleşu pe marginea Revoluţiei din decembrie 1989 şi despre primul său episod ministerial - la Cultură ('90-'91). Ele vor fi publicate, curând, într-o altă serie de articole.

„Adevărul": Aţi făcut frumos aici, la Colegiul „Noua Europă".

Andrei Pleşu: Da, sunt foarte mulţumit de felul cum arată şi cum funcţionează această instituţie.

Aveţi şi un pian aici. Mai cântaţi?

Nu cânt la pian. Îl ţinem pentru profesionişti. Am cântat cândva nişte romanţe cu bietul Johnny, care mă însoţea la pian. Dar nu la pianul ăsta... (n.r. - la ora interviului, Johnny Răducanu trecuse, de doar câteva zile, la cele veşnice).

Domnule Pleşu, vrem să înţelegem mai bine câteva momente din istoria recentă a României. De aceea, trebuie să facem apel la memoria dumneavoastră. Prima întrebare este cum aţi ajuns ministru de Externe?

Pe neaşteptate. După cum ştiţi, ministru de Externe, după alegerile din 1996, a fost numit Adrian Severin, din partea unuia din partidele de guvernământ, respectiv PD-ul lui Petre Roman. Apoi a intervenit scandalul pe care vi-l amintiţi poate - cu „Lista lui Severin". El a trebuit să plece şi Roman m-a sunat şi mi-a propus să preiau postul. Iar eu am avut slăbiciunea să accept. Într-un fel, m-a tentat. Un amestec de vanitate, politeţe, sentiment al datoriei şi naivitate. Mi-a fost greu să refuz. Există un episod anterior care, eventual, să justifice această opţiune (nu prea bine primită, cred, în partid, pentru că într-un partid toată lumea vrea recompense şi nu înţelege să lase „demnităţile" unor inşi din afară). Dar Petre Roman m-a susţinut eficient, iar Emil Constantinescu a fost imediat de acord.

Care este „episodul anterior" al acestei numiri?

Când a căzut Guvernul Roman în 1991, Petre Roman a participat la negocierile pentru Guvernul următor - Guvernul Stolojan. Ion Iliescu, dintr-un motiv sau altul, l-a consultat. Aşa se face că, la un moment dat, mi-a dat un telefon şi mi-a spus că, dacă vreau să rămân în Guvern, el mă va propune pentru Externe. Eu tocmai demisionasem din postul de ministru al Culturii. Pentru a nu spune un „Nu" brutal, am ales o variantă soft: „Petre, nu vreau să mai rămân la Guvern. Dar dacă vei mai fi vreodată prim-ministru (ceea ce, în acel moment, nu era plauzibil), mai vorbim". Petre Roman nu a mai ajuns niciodată prim-ministru, dar când m-a sunat să mă solicite în
locul lui Severin mi-a amintit de această conversaţie şi... am ales să-mi ţin promisiunea.

A fost mai greu la ministerul de Externe?

Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Fie şi pentru că la Externe, pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE. A existat însă, curând după numirea mea, un moment delicat: în urma unei demisii a lui Traian Băsescu, PD-ul a decis să se retragă din Guvern. Or eu, fiind numit de PD, ar fi trebuit să mă retrag de asemenea. Acum trebuie să vă spun că, înainte de oferta ministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University din Washington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte avantajoasă, şi financiar, şi academic. I-am spus, deci, lui Roman: „Domnule, după ce am renunţat la o asemenea perspectivă, nu mă pune, după câteva luni, să mă înregimentez într-o mişcare de partid. Nu sunt membru de partid, aşa că, dacă îmi spuneţi că de mâine toţi membrii partidului poartă pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văd decât o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Spuneţi că mă retrageţi din post, la asta nu am ce să fac. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară!" Până la urmă au acceptat situaţia şi am rămas.

"Domnul preşedinte Constantinescu avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi.''

La Externe, pe timp de război

Andrei Pleşu a fost ministru al Afacerilor Externe în perioada 29 decembrie 1997-22 decembrie 1999. În timpul mandatului său, conflictul dintre forţele fidele preşedintelui Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, şi NATO a escaladat până la campania de bombardare lansată de Organizaţia Nord-Atlantică la 24 martie 1999 şi încheiată la 11 iunie.

"Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE.''

„Emil avea o anumită candoare"

Cum a fost colaborarea cu domnul preşedinte Constantinescu? Domnia sa se mândreşte cu relaţiile personale cu liderii de atunci ai lumii.

Ştiu, avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi. Domnul preşedinte nu vorbea decât de Jacques (Chirac), Bill (Clinton), Vaclav (Havel) etc...

Ne-a mărturisit că l-a făcut, într-un anumit context, pe Helmut Kohl să plângă.

Oooo! N-am fost martorul acestui moment istoric. Şi nu ştiam că Helmut Kohl are lacrima atît de uşoară... E o neaşteptată asemănare cu Traian Băsescu.

Care e cel mai straniu moment în relaţia cu preşedintele Emil Constantinescu?

Sunt destul de multe, dar le păstrez pentru memorii... Una dintre problemele colaborării mele cu preşedintele era o chestie de metabolism. Emil Constantinescu e un „nocturn". Se întâmpla, uneori, mai ales în deplasare, să fiu convocat, împreună cu alţi membri ai delegaţiei, în puterea nopţii. Pentru „consultări". Era momentul în care preşedintele era într-o formă optimă. Îmi amintesc, de pildă, că în Statele Unite, în noaptea dinaintea întâlnirii cu Bill Clinton (o întâlnire esenţială pentru campania pro-NATO în care eram angajaţi), ne-a adunat pe toţi ca să configurăm un punctaj convenabil. Or, de obicei, un asemenea punctaj e pregătit din timp şi sunt sigur că doamna Zoe Petre făcuse ce era de făcut. N-am afinităţi cu acest tip de lucru. Şi cred şi azi că vizita de atunci la Washington n-a fost o reuşită. Domnul Constantinescu a vorbit de trei ori mai mult decât Bill Clinton, deşi interesul nostru ar fi fost să colecţionăm mai ales declaraţii favorabile ale preşedintelui american. Un lucru pozitiv a fost mai curând discursul ţinut de Emil Constantinescu dinaintea Congresului. Legat de asta, îmi vine în minte un episod amuzant: conform protocolului, înaintea discursului propriu-zis, vorbitorul e invitat de speaker-ul Congresului la o scurtă conversaţie convenţională. Gazda a spus, la un moment dat, ceva de genul: „E formidabil cum a evoluat tehnica în zilele noastre... Când am intrat eu în politică, un computer era cât o cameră. Acum am totul în inelul ăsta". După care şi-a scos inelul ca să i-l arate oaspetelui. Emil Constantinescu l-a luat şi şi l-a pus pe deget! A înţeles că e un cadou! Americanul a încremenit: tocmai înstrăinase întreaga bancă de date a Congresului american! Am reuşit, doamna Zoe Petre şi cu mine, să reparăm lucrurile înainte ca preşedintele să urce pe scenă... Emil Constantinescu avea, din punctul meu de vedere, o anumită candoare. Candoarea, de pildă, de a se strădui să mă facă să înţeleg exponatele muzeului de arheologie din Delfi, deşi ne mişcam mai curând în teritoriul meseriei mele. Sau candoarea de a cere unor omologi gesturi insolite. Vă amintiţi, poate, că pe vremea conflictului din Kosovo, o parte a presei autohtone (de la C.T. Popescu la Paler şi Dinescu) bombănea drastic poziţia României. Se spunea, între altele, că fidelitatea noastră faţă de NATO nu ne aduce nici măcar garanţii suplimentare de securitate. Emil Constantinescu a vrut să contracareze această obiecţie şi, după nu mai ştiu ce summit, mi-a spus, victorios: „Am proba că ni se dau garanţii de securitate!"
„Cum aşa? Cum arată?" A băgat mâna în buzunar şi a scos un şerveţel, ca ăla al lui Churchill de la Yalta, pe care Jacques Chirac îi scrisese, la cerere, că România e o ţară prietenă, căreia Franţa îi va fi totdeauna alături. Pentru preşedintele nostru, acest şerveţel era o garanţie de securitate. Nu vreau să-mi închipui ce-o fi gândit „Jacques" când i s-a cerut un asemenea „angajament".

Idealismul domniei sale era contraproductiv.

Problema nu e că domnul Constantinescu era idealist, uneori fantast şi mereu preocupat de efigia proprie. Problema e că se credea un pragmatic. Dacă e să vorbim de pragmatism, atunci mai „pragmatic" era Radu Vasile.

În ce fel ?

Păi avea, de pildă, un fel (pitoresc) de a expedia repejor orice convorbire cu interlocutori străini, începând cu „What's the problem?" şi terminând cu „No problem!". Evident, simplific. De neuitat e însă, pentru mine, audienţa pe care i-am cerut-o în vara lui 1999. Voiam să demisionez de la Externe. Îmi pregătisem o argumentaţie bine articulată, pe care urma să o debitez, solemn, dinaintea primului-ministru.

Şi cum a fost scena demisiei?

Aveam în cap un discurs pe puncte. Punctul 1: „Domnule prim-ministru, am venit să-mi prezint demisia". Răspuns prompt: „Ce vorbeşti? Şi tu? Că şi eu vreau să plec!". Vă daţi seama că tot discursul meu a devenit ridicol. Am început să bălmăjesc partitura pe care, în mod normal, trebuia să o aud de la el: „Staţi puţin! Sunteţi, totuşi, prim-ministru! Nu puteţi demisiona chiar aşa!" etc. etc. „Nu" - zice - „Gata! Mi-a ajuns!" Şi apoi: „N-ai un post de ambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!"

Primul-ministru îi cerea ministrului de Externe un post de ambasador!

Poate glumea... În orice caz, aşa a arătat demisia mea din ministerul nostru de Externe.

„Astăzi, «experţii» au luat locul personalităţilor"

Totuşi, diplomaţia românească mergea înainte şi s-au făcut paşi importanţi, decisivi, în acea perioadă.

Din fericire, au existat tehnicieni care îşi făceau destul de corect meseria. Şi a contat foarte mult atitudinea unitară a Guvernului român, deşi nu lipseau momente de incoerenţă. Un exemplu: după o sesiune a Adunării Generale ONU, înainte să mă întorc la Bucureşti, m-a sunat Javier Solana, care conducea atunci alianţa transatlantică şi m-a rugat să mă opresc câteva ceasuri la Bruxelles pentru un scurt dialog. Ne-am întâlnit şi mi-a spus aşa: „Domnule Pleşu, eu când vreau să vorbesc cu România, cu cine vorbesc? Pentru că, uneori, preşedintele îmi spune una, primul-ministru îmi spune alta, ministrul Apărării îmi spune alta, dumneavoastră îmi spuneţi alta! Şi nu mai ştiu cine este România! Sper să mă puteţi ajuta". Era o situaţie penibilisimă şi nu puteam să-i spun decât ce i-am spus: „Fiţi sigur că, în ciuda aparenţelor, toţi gândesc la fel; nu vă faceţi nicio grijă, atitudinea ţării este omogenă".

Episodul Kosovo?

Politica noastră în acea perioadă era convenită şi asumată la toate nivelurile. Toţi, în frunte cu preşedintele ţării, erau de acord cu o angajare fermă pro-NATO, anti-Miloşevici, cu tot ceea ce implica o asemenea poziţionare. Era o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi nimeni nu mergea contra curentului. Emil Constantinescu era, în această privinţă, foarte ferm. Ştiam cu toţii ce avem de făcut. Era ilogic să pledăm pentru integrarea noastră euroatlantică şi, în acelaşi timp, să acţionăm împotriva Alianţei.

Apropo: domnul Constantinescu consideră că mineriadele de la începutul anului 1999 au fost o încercare a Rusiei de a-l debarca pentru atitudinea sa pro-SUA şi pro-NATO.

Mă declar depăşit de anvergura geopolitică a acestei ipoteze! No comment! Dar mă simt obligat, de dragul adevărului istoric, să relatez o împrejurare, de care domnul Emil Constantinescu nu pare să-şi mai amintească. În perioada cu pricina, eram sunat zilnic din două direcţii. Mă suna doamna Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA, pe de o parte, şi ambasadorul rus la Bucureşti, pe de alta. Ambasadorul îmi cerea, în numele ministrului rus al Apărării, să obţin aprobarea Guvernului român pentru trecerea avioanelor ruseşti spre sud, prin spaţiul nostru aerian. Doamna Albright insista, dimpotrivă, asupra necesităţii de a respinge această pretenţie. Evident, îi promiteam consecvent doamnei Albright că nu vom accepta survolul rusesc şi comunicam părţii ruseşti, de comun acord cu generalul Degeratu, pe atunci şef al Statului Major al Armatei noastre, că răspunsul nostru la solicitarea lor e negativ. (Mă bizuiam şi pe informaţia că, în această privinţă, exista o oarecare disjuncţie între Externele de la Moscova şi Ministerul Apărării, confirmată până şi de ambasador. „Nu mai înţeleg nimic!", îmi spunea el uneori, ceea ce m-a făcut să realizez că nici la Răsărit nu mai aveam de a face cu un „monolit" strategic „ca pe vremuri"...). La un moment dat, aceste telefoane încrucişate au avut loc în timp ce Emil Constantinescu era plecat la o întâlnire oficială din străinătate. Or, întors în ţară, preşedintele îmi dă un telefon - era într-o duminică, dimineaţă - şi mă întreabă: „Domnu' Pleşu, cine e şeful Armatei în ţara asta?" „Domnule preşedinte, conform prerogativelor constituţionale, dumneavoastră." „V-aţi consultat cu mine când le-aţi spus ruşilor să nu traverseze spaţiul nostru aerian?" „Păi nu m-am consultat, dar am presupus că se subînţelege din politica nostră pro-NATO, că mesajul nostru nu poate fi altul. Nu credeam că avem o contradicţie în privinţa asta." „Da, dar dumneata nu ştii că, fiind în străinătate, am primit, în apartamentul meu de la hotel, vizita primului-ministru rus". Pe vremea aceea era prim-ministru (pentru doar vreo cinci-şase luni) Serghei Stepaşin. „Vă daţi seama? A venit în apartamentul meu primul-ministru rus! Iar, în urma discuţiilor, eu i-am promis că vom acorda drept de survol avioanelor ruseşti. Şi în timp ce eu, ca preşedinte şi ca şef al Armatei, îmi iau acest angajament faţă de primul-ministru rus, vii dumneata şi decizi contrariul. Mă fac de râs!" Ceea ce auzeam mi se părea uluitor. Nu aveam decât o soluţie: demisia. L-am sunat şi pe Constantin Degeratu, care, solidar, a fost de acord să demisionăm. Numai că, între timp, l-a sunat pe Emil Constantinescu doamna Albright şi l-a felicitat pentru respingerea survolului. Aşa că am primit un nou telefon: „M-a sunat doamna Albright, mulţumită de consecvenţa noastră. Prin urmare, de data asta a ieşit bine, dar altădată vă rog foarte mult să mă consultaţi". Vedeţi deci la ce nivel se făceau presiuni dinspre ruşi. De altfel, în presa moscovită, apăreau atunci articolele unor „analişti", care vorbeau despre o posibilă „axă" Moscova-Bucureşti-Belgrad! Asta era, pentru noi, „cealaltă" alegere. Pro-sârbii (şi anti-americanii) din ţară nu dovedeau, în această privinţă, prea mult simţ politic...

Exista şi o cale a preşedintelui Constantinescu de a vorbi direct la Washington.

Sigur că exista, dar Madeleine Albright se adresa, în mod normal, omologului ei. Nu-l putea deranja întotdeauna direct pe preşedinte. Preşedintele susţine că el vorbea, des, direct cu Clinton. Era şi normal. Sigur că strategiile mari se decideau la acel nivel. Episodul pe care vi l-am relatat vrea doar să arate că, până şi la nivel suprem, „ataşamentul" pro-NATO a trecut prin momente de ezitare.

Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?

Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii" ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei....

Totuşi, trebuie să fie cineva care v-a dat pe spate.

„Dat pe spate" e mult spus. Dar am întâlnit şi câţiva oameni care m-au impresionat. Unul dintre ei a fost preşedintele de atunci al Italiei - Oscar Luigi Scalfaro. Era un om în vârstă, era în politică de 40 de ani, dar nu era încă contaminat de relele politicii. Era un om viu, înţelept, afabil. Altul a fost François Mitterand, cu care, din punct de vedere politic, eram în dezacord...

A fost intim cu comuniştii...

Da, s-a aliat cu ei la un moment dat. Dar trebuie să spun că era extrem de cultivat şi era un excelent vorbitor. Între altele, era un mare cititor de Cioran. M-a impresionat foarte mult şi Boutros Boutros-Ghali, un om foarte bine educat şi cu viziune. Astăzi, „experţii" au luat locul personalităţilor. Ministrul participă la orice dezbatere cu un buchet de experţi aşezaţi pe scaunele din spatele lui. Când se pune o întrebare care nu e prevăzută ca atare în agendă, cineva îi strecoară în mână un bileţel „competent", iar el îl citeşte. Îmi amintesc că, ajuns ministru de Externe, mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că voi citi discursuri scrise de alţii. Meseria mea era, totuşi, să scriu! A trebuit însă, destul de curând, să accept procedura fiindcă nu poţi produce de unul singur puzderia de discursuri care ţi se cer. Nu faci faţă! Îmi permiteam, totuşi, mici intervenţii, ceea ce crea o uşoară panică printre „tehnicieni". Se temeau să nu ies din formulistica de rigoare. Amuzantă era, de altfel, tandra lor ipocrizie. Îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...

"«Tehnicienii» îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...''

„Ruşii se întrebau ce ne-a venit să le dăm tezaurul tocmai lor"

Apropo de liderii lumii şi existenţa lui Dumnezeu - nu vi se pare că liderii de astăzi sunt chiar mai slabi decât cei din anii '90?

Nu-mi dau seama. Dar e limpede că nu mai au consistenţa celor din anii '40-'60 ai secolului trecut. Vă pot da un exemplu: în 1963, Adenauer, ca preşedinte al Germaniei, ţară învinsă, a făcut o vizită în Franţa, unde era preşedinte De Gaulle. Trebuia dat un semnal de reconciliere fermă. De Gaulle a făcut gestul să îl invite la el acasă, în satul său de obârşie, Colombay-les-Deux-Églises. Şi a avut loc o discuţie „informală". Am citit stenograma acelei discuţii. Nu mai există astăzi aşa ceva. Era vorba de doi domni bine şcoliţi, care reflectau intens asupra destinelor lumii, care aveau o viziune, o autenticitate a comunicării, de neregăsit în lumea de-acum.

Este şi o degradare a democraţiei ca sistem, o degradare a selecţiei cadrelor în politică?

Este, întâi de toate, o degradare a procedurilor. O schimbare de ritm. Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. În timpul Adunării Generale ONU e musai să te vezi cu cât mai mulţi omologi. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.

... doar te vezi cu ei.

Da, e o hărţuială extraordinară. La un moment dat, am spus ministrului rus de Externe Serghei Ivanov, înaintea inevitabilei convorbiri: „Domnule, mai puteţi? Eu unul am obosit!" Mi-a răspuns: „Sunteţi al 41-lea astăzi". În clipa aceea, mi-am adus aminte de un film rusesc excepţional, care se numea „Al 41-lea". „Ştiţi - zic - că în tinereţea mea filmul acesta m-a entuziasmat..." „Da - a sunat răspunsul -, dar aveţi grijă că ăla din film a terminat împuşcat." Umor de baricadă... Revenind: diplomaţia este, uneori, excesiv formalizată. Sunt foarte rare momentele în care se iese din tipic, pentru că 1) experţii sunt mai tari ca şefii şi 2) oamenii politici nu mai au anvergură. Singurii care ies din tipic cu o nonşalanţă adesea tulburătoare sunt ruşii. Elţîn era, în această privinţă, un adevărat campion.

Avea probleme mari cu alcoolul?

Alţii aveau probleme cu alcoolul lui. Oriunde apărea, toţi se adunau pe lângă el, iar el se simţea ca acasă. La înmormântarea regelui Hussein al Iordaniei au venit patru preşedinţi americani (cel în funcţie şi trei antecesori) Şi Elţîn, desigur! Stătea într-un fotoliu şi ceilalţi stăteau în picioare, în jurul lui. L-am auzit făcând glumiţe aiuritoare cu Chirac: „Jacques, ce-ai zice de o Uniune Europeană fără ceilalţi, doar între noi?". Chirac nu ştia nici măcar dacă să râdă sau nu. Când, la o mare conferinţă convocată la Istanbul, s-a pus problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria, Elţîn şi-a scos căştile de la urechi, le-a trântit pe masă şi a schiţat gestul de a părăsi şedinţa. Nu e un gest la îndemâna unui diplomat obişnuit. Clinton a fost extraordinar atunci, a intervenit cu un eficient discurs ad hoc, ceva de genul: „Domnule Elţîn, eu v-am văzut pe tanc, când i-aţi luat apărarea lui Gorbaciov dinaintea mulţimii. Din acel moment aţi devenit, pentru mine, un model. Acel model nu va pleca, sunt sigur, de la masa dialogului!" Elţîn s-a îmblânzit şi a rămas. Dar, oricum, îşi aroga o autoritate absolută. Ca Hruşciov când şi-a scos pantoful la ONU şi a bătut cu el în masă. Uitaţi-vă şi la Putin. Îşi permite lucruri halucinante! Nu ştiu dacă aţi văzut o conferinţă internaţională de presă de-acum câţiva ani. În dreapta lui Putin era Romano Prodi, în stânga lui era Javier Solana. Şi un ziarist francez a întrebat: „Domnule Putin, ştim că în Cecenia sunteţi în război cu teroriştii ceceni, dar avem informaţii că mai mor şi oameni care nu sunt teorişti". Ştiţi ce a răspuns Putin?

"Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.''

Nu ştim.

„Domnule dragă, dacă vreţi cumva să treceţi la islamism (se subînţelege de partea cecenilor - n. r.), veniţi la noi, avem o tehnică a circumciziei perfect pusă la punct: nu mai creşte nimic în loc! Poftiţi!" Nici Solana, nici Prodi nu au spus nimic! Imaginaţi-vă că ar fi spus asta George W. Bush sau Berlusconi...

...era un scandal internaţional colosal!

Evident !

Ne-a povestit preşedintele Emil Constantinescu că i-au promis, la un moment dat, acordul formal de retragere a trupelor din Transnistria, la o masă, tot aşa, de taină, de ziua domnului Constantinescu - „Astăzi e ziua lui Emil Ivanovici, hai să retragem...".

(Râde sănătos). Înduioşător. Dar se vede treaba că l-au păcălit. Din câte ştiu, trupele cu pricina n-au fost retrase nici până astăzi... Revin. În aceeaşi linie a stilului „diplomatic" rusesc de care vorbeam adineaori se înscria şi Evgheni Primakov. A trebuit să-l întâlnesc la Strasbourg. Aveam pe agendă două teme - tezaurul şi aderarea noastră la NATO. Când am spus „NATO", a zis: „Ah, nu! Refuz să discut despre acest subiect! Dacă despre asta vreţi să vorbim, ne oprim aici!" Era violenţa tipică a unui hardliner (n.r. - dur). I-am răspuns: „Eu am crezut că poziţia Federaţiei Ruse faţă de NATO nu mai e totuna cu poziţia Uniunii Sovietice. Dacă e aceeaşi poziţie, înţeleg rezerva dumneavoastră". Şi atunci a făcut o glumiţă şi am trecut la tezaur. Zice: „Domnule Pleşu, când s-a dat tezaurul ăsta?" „În decembrie 1916." Zice: „Şi dumneavoastră mai vreţi să ştiu ce s-a întâmplat de-atunci? Am avut, între timp, Marea Revoluţie din Octombrie, două Războaie Mondiale, dispariţia Uniunii Sovietice şi atâtea altele. De unde să ştim, după toate astea, cum e cu tezaurul. Dacă vreţi, vă spun părerea mea personală. Eu cred că din banii acelui tezaur a fost susţinută mişcarea comunistă internaţională de atunci şi până mai ieri. Dar apropo: cum de v-a venit să ni-l daţi tocmai nouă?" Avea dreptate! Nici eu nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure. Remarcaţi însă nonşalanţa cu care înţelege un diplomat rus să dialogheze pe teme delicate. Cu aceeaşi nonşalanţă mi-a răspuns un diplomat rus, când am pus, odată, problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria: „Domnule, noi am vrea să le retragem, dar, ştiţi, tancurile sunt uzate şi nu mai merg! E vorba, în fond, de o grămadă de fiare vechi!". În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.

"Nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure.''

Vă rugăm.

Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. „Va fi - spuneam - o reacţie negativă şi în România." Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?". „Vreo 4%" - zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!" Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean. Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei...) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună". Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?". Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem...

Papa Ioan Paul al II-lea a fost întâmpinat cu pâine şi sare pe aeroportul din Otopeni Foto: agerpres

„BOR a încercat blocarea vizitei Papei"

Cu vizita Papei cum a fost?

Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. - actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale. Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!" „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?" „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!" A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor." Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!

Ce fel de condiţii?

Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile.

De ce credeţi că a ţinut atât de mult?

Era un om de mare anvergură. Cu o viziune foarte neconvenţională cu privire la relaţia dintre confesiunile creştine şi dintre religii în general.

A fost ca o punte de dialog?

Avea şi o explicabilă, dar autentică deschidere către Europa de Est. Biserica ortodoxă a sfârşit şi ea prin a asuma vizita, ba chiar prin a se lăuda cu ea. Dar numai după o rezistenţă neinspirată. Remarc, în această privinţă, tenacitatea cu care a sprijinit proiectul Emil Constantinescu.

Şi Radu Vasile îşi arogă merite importante...

Nu se poate nega că spiritul său de cooperare a contat. Nu uitaţi că în guvern, ca şi în istoria noastră recentă, există o consistentă linie greco-catolică (de la Corneliu Coposu şi Doina Cornea la Decebal Traian Remeş).

Cu Coposu ce relaţie aţi avut?

Minimală. Nu l-am întâlnit decât o dată sau de două ori.

Diaconescu şi Coposu au fost urmaşii de drept ai cuplului Maniu şi Mihalache?

Regret că trebuie să o spun. N-au avut aceeaşi anvergură. Dar suferinţele lor şi buna lor intenţie merită mai mult decât respectul nostru. Am văzut dosarul de Securitate al lui Ion Diaconescu şi trebuie să mărturisesc că am întâlnit în paginile lui un om extraordinar, care m-a umplut de admiraţie. A fost inflexibil în condiţii infernale. N-a cedat la nimic! De o vitejie şi de o tenacitate pe care nu le bănuiai când îl vedeai azi pe scena publică, cu aerul lui cumsecade, discret, nepretenţios.

Nu aveaţi simpatii monarhiste în 1990?

Din cauza demisiei pe care mi-am dat-o când Regele a fost împiedicat să revină în ţară, toţi m-au trecut la monarhişti. În realitate, nu eram foarte sigur, fiindcă aveam senzaţia că şi dacă vine Regele, jocul se va face, în mare, cu aceiaşi oameni. Din păcate, situaţia de acum confirmă această temere. Mi-e greu să diger exaltarea unor monarhişti de ultimă oră, a căror asociere cu monarhia dă Casei Regale o imagine mai curând melancolică. De altfel, problema e veche. Lumea nu-şi mai aminteşte că, prin aprilie 1990, numeroasele partide existente atunci s-au întâlnit pentru a-şi preciza poziţia în privinţa monarhiei. Toţi (inclusiv liberalii şi ţărăniştii) au fost rezervaţi. Şi ştiţi care a fost singurul partid care a fost favorabil în mod deschis monarhiei?

Care?

Aşa ceva se poate doar în ţara lui Caragiale: Partidul Republican, domnii mei, Partidul Republican! Singurii care au fost pentru monarhie au fost republicanii! Ceilalţi - toţi! - erau dubitativi sau contra.

Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?

Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.

I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?

Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc. Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile..

corectitudinea politica ce mentine stafia democratiei

România pare a intra pe drumul abandonării cursului democratic care conduce la prosperitate. Dar organizarea economică actuală este mult prea profitabilă pentru entităţile străine, și pentru cleptocrația locală, pentru a fi sacrificată.
Ieșită din criza economică ca un boxer epuizat România se află ȋn fața unui posibil val doi al crizei, cu o economie debilă, necompetitivă și foarte vulnerabilă la șocurile externe. Curios este că la momentul falimentului Lehman Brothers, în anul 2008, România avea o creştere economică de aproximativ 8%, făcând parte dintr-un club exclusivist de ţări aflate în plină expansiune economică. Între timp, problemele structurale şi lipsa de viziune a leadership-ului, mascate de boom-ul economic, au ieşit la iveală relevând o realitate socio-economică dezastruoasă. Mult prea multe discuţii au avut loc între timp pe teme sterile, marginale sau chiar periculoase. Cine poate crede, spre exemplu, că o naţiune se dezvoltă aruncând povara crizei în spatele unor categorii sociale largi, cum sunt pensionarii şi bugetarii, în numele protejării interesului public? De ce regim politic vă aduce aminte culpabilizarea colectivă a unor categorii sociale şi profesionale? Pentru a înţelege cum trebuie să arate viitorul model de dezvoltare al României este nevoie să identificăm cu realism poziţia delicată (scuzat fie eufemismul) în care ne aflăm.
Ajutorul statului
În urma primul val al crizei rămâne cea mai mare datorie publică din istoria ţării şi o clasă de mijloc vlăguită financiar sau aproape distrusă, având statutul de ostatică a unor bănci cu capital străin. Activele strategice sunt în cvasi-totalitate sub administrarea eficientă a unor multinaţionale occidentale, iar rentele extrase de acestea se duc în fiecare an, în mod invariabil, sub formă de dividende sau de preţuri de transfer, către ţări mult mai prietenoase cu propriii cetăţeni. Mai grav, datorită faptului că mulți agenți economici și o parte importantă a populaţiei active a ţării s-au îndatorat excesiv în valută străină, ultima pentru a cumpăra active imobiliare și bunuri de folosință ȋndelungată, statul român a contractat un credit uriaş care a avut drept consecință un curs de schimb stabil, convenabil în același timp și pentru exitul profiturilor masive realizate de capitalul străin în anii 2007 şi 2008.
Companiile străine au realizat în România marje de profit de câteva ori mai mari decât în statele de origine sub pretextul că și riscurile sunt pe măsură, dar la primele semne de criză au refuzat, în general, asumarea de riscuri prin reinvestirea profiturilor și au trimis acasă sume uriașe de bani, decapitalizând economia românească. Statul român nu a făcut decât să se asigure, cu un preț uriaș pentru populație, că aceste corporații au suficientă valută la dispoziție pentru a-și putea repatria profiturile. Situația este similară și la anemica bursă de valori din București, unde la primele semne de panică externă investitorii străini dau semne de dezertare rapidă și de părăsire a scenei.
După doi ani de depresiune, economia naţională se zbate în cea mai pură stagflaţie. Procentele de 8% despre care vorbeam la început s-au transferat, cel puțin parțial, de la creştere economică la inflaţie, fenomen ce duce la distrugerea puterii de cumpărare, pentru că salariile au fost diminuate sensibil, pensiile reduse ușor, neexistând practic nici un fel de indexare a lor. În condiţiile unei politici monetare relativ conservatoare a Băncii Naţionale, cauzele fenomenului inflaționist trebuie căutate în structurile oligopoliste ale piețelor și în statutul de colonie economică al țării noastre. Creşterea preţurilor materiilor prime, care se regăseşte în costurile companiilor, nu este doar transferată instantaneu consumatorilor români, dar este folosită şi ca pretext pentru creşteri concertate de preţuri la produsele şi serviciile cu elasticitate scăzută a cererii. Situaţia este cum nu se poate mai rea: profiturile sunt exportate, pierderile sunt distribuite societăţii.
Astfel, cei care profită din plin în perioadele de boom economic, nu contribuie cu nimic la ameliorarea efectelor depresiunii. Mai mult, comportamentul acestor agenţi economici duce la agravarea situaţiei, transferul total de costuri sărăcind efectiv populaţia în ansamblu, dar afectând şi mai grav bugetarii care plătesc pe două căi: prin deprecierea valorii reale a veniturilor, dar şi prin tăieri nominale de salarii. Românii se aleg cu datoriile, dar fără active şi venituri pentru a le plăti, iar ordinea socială începe să semene cu sclavagismul. O concluzie importantă care se desprinde este că globalizarea generează bunăstare economică la periferie doar în prezența unui leadership local responsabil și cu viziune. Nicio ţară din lume, care nu este o colonie, are un sistem democratic funcţional şi vrea să rămână întreagă, nu poate să-şi permită să arate aşa cum arată România acum!
În acest context, rolul statului „social” nu trebuie să fie neapărat acela de a redistribui beneficiile în perioade de boom, cât, mai ales, acela de a proteja populaţia şi, implicit, stabilitatea socială, în astfel de perioade dramatice. Putem să ne gândim că, după dezindustrializarea masivă din anii ’’90, distrugerea statului social apare pe undeva ca o consecință firească, mai ales ȋn contextul instituirii obsesiei deficitului bugetar excesiv, atât sub tutela UE, cât și a FMI.
Elementul inefabil
În acest peisaj dezolant, lucrul care dispare cel mai greu, speranţa, începe să se disipeze odată cu tinerii care aleg calea exilului datorită lipsei de perspectivă. Din punct de vedere demografic, România este o bombă cu ceas care, cel mai probabil, se va confrunta în viitorul nu prea îndepărtat cu pericole reale și evidente pentru sistemului democratic ȋncă fragil. De prea multe ori în istorie, naţiunile care au întâmpinat situaţii de colaps intern au ales să renunţe, cel puţin temporar, la democraţie (Germania interbelică), la capitalismul bazat exclusiv pe piață liberă (SUA, prin politica New Deal de după Marea Depresiune) sau la ambele (Rusia, odată cu ascensiunea comunismului). România pare a intra pe drumul abandonării cursului democratic care conduce la prosperitate, organizarea economică actuală fiind, deocamdată, mult prea profitabilă pentru entităţile străine, dar și pentru cleptocrația locală, pentru a fi sacrificată.
Din păcate, reforma politică și administrativă este doar o scuză penibilă pentru menţinerea unui sistem economic viciat, în timp ce, în urma creşterii economice din deceniul trecut, nu am mai rămas nici măcar cu speranţa. Instituțiile statului de drept sunt o condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru funcționarea economiei. Capitalismul adevărat s-a construit peste tot în lume prin reinvestirea profiturilor, nu prin exportul lor, prin bănci şi active strategice cu capital autohton, prin rate ridicate de economisire ale populaţiei, prin investiţii în inovaţie... dar, mai ales, prin construirea încrederii populaţiei în sistem, aplicând un mecanism echitabil de distribuire a pierderilor şi câştigurilor. Dacă ȋn august criza de ȋncredere a determinat în statele capitaliste prăbușirea burselor, ȋn România ea poate submina chiar fundamentele democrației.
În urmă cu aproape 70 de ani, marele economist austriac Joseph Schumpeter profeţea, în cartea sa Capitalism, socialism şi democraţie, sfârşitul capitalismului având drept cauză propriul succes. Se pare că România a reuşit trista performanţă de a breveta o metodă de compromitere a capitalismului printr-un eşec de proporţii: oligarhizarea resurselor şi înrobirea populaţiei.
Prof. dr. Petre Prisecaru lucrează în cadrul Departamentului de Integrare Europeană al Institutului pentru Economie Mondială al Academiei Române.


peromaneste: Nu stiu de ce miza profesorului Prisecaru este democratia. Dupa dezmatul oligarhilor din jurul lui Boris Eltin, a venit timpul autoritarismului lui Putin, iar in China lucrurile au ramas sub controlul autoritar al partidului de la putere; in ambele cazuri, populatia o duce mai bine decat in locurile unde democratia este o notiune nominala in spatele carei se deruleaza operatiunile de creare a oligarhi(i)lor. Este curios cum un intelect ce penetreaza asa bine mecanismele economice esueaza sau ne esueaza asa de lamentabil in perdeaua de fum a democratiei.

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste

Restitutii: A Paunescu & CT Popescu

I

II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X

Da click aici ca sa vezi totul! VREI SA-I INTALNESTI? cin s-aseamana s-aduna pe lista de discutii peromaneste

De la Dinu C. Giurescu

- Domnule profesor, în momentele de răscruce ale istoriei noastre naţionale, elitele au ieşit la rampă având un cuvânt greu de spus cu privire la derularea ulterioară a evenimentelor sociale şi politice. Unde ne sunt astăzi adevăraţii oameni de ştiinţă şi cultură? - Din câte ştiu, avem elite în toate domeniile, dar nu sunt sprijinite de către autorităţile statului. În aria umanistică ele sunt împărţite în trei. Unii, nu mulţi, consideră politica guvernamentală ca fiind foarte benefică şi o laudă de câte ori au ocazia. Majoritatea însă preferă să nu spună nimic. Există şi o a treia categorie care a ales să spună lucrurilor pe nume şi să dea în vileag trista realitate cu care ne confruntăm. De ce se abţin cei mai mulţi? Ar fi bine să-i întrebăm! Astăzi nu mai poţi fi împiedicat să vorbeşti decât dacă ţi-e frică sau dacă eşti şantajabil. Şi nu e bine, deoarece suntem într-un moment de răscruce. Ne paşte destrămarea teritorială. Încă din secolul al nouăsprezecelea şi până la Unirea cea Mare, în toate provinciile româneşti, elitele au format opinia publică şi au ajuns la un rezultat bun, indiferent de ,,hârâielile'' dintre oameni sau partide. Fără aceste elite, nu am fi ajuns nici la Unirea Principatelor nici la România Mare. Acum trăim momente la fel de tensionate ca atunci, iar elitele noastre ar trebui să se pronunţe fără a mai face ,,joc de glezne''. Modelul sovietic - Un subiect deosebit de controversat, introdus cu o grabă suspectă pe agenda de lucru a coaliţiei de guvernământ, ţine de ceva vreme capul de afiş al agendei politice. Reorganizarea administrativ –teritorială. Dumneavoastră aţi trăit şi vremurile plaselor, ale raioanelor, regiunilor sau judeţelor. Este necesară acum o asemenea aventură? Se justifică în vreun fel acest proiect, dacă putem vorbi de vreun proiect în afară de o hartă tranşată în felii frumos colorate? - Organizarea teritorială care a reieşit din întreaga noastră istorie este judeţul şi corespondentul său din Transilvania, comitatul. A desfiinţa judeţele înseamnă a ne desfiinţa istoria. De fapt văd că asta se şi urmăreşte. Scoaterea istoriei românilor din conştiinţa individuală, dar şi din cea colectivă. Pentru ştergerea de pe hartă a judeţelor s-au invocat nevoia de accesare a fondurilor europene, o micşorare a cheltuielilor cu aparatul administrativ dar şi faptul că judeţele ar fi fost o găselniţă comunistă. La o examinare mai atentă nu rezistă nici un argument. De ce? Accesarea fondurilor europene nu depinde nici de configuraţia regiunilor, nici de desfiinţarea judeţelor. În al doilea rând, cheltuielile nu s-ar micşora, ci dimpotrivă ar creşte prin schimbarea tuturor siglelor, actelor, traseelor de rezolvare a doleanţelor cetăţenilor, un aparat mai stufos la nivel regional şi o concentrare a fondurilor spre ,, baronii regionali''. Este de asemenea absurd să te gândeşti că o regiune ar putea prelua la nivel administrativ funcţiile a şase judeţe chiar şi cu un aparat supradimensionat. Până şi comuniştii au format raioanele, adică judeţe mai mici, în număr de 177, pe care le-au grupat în 28 de regiuni. Şi să nu uităm că fiecare raion avea administrare proprie. Măcar totul avea o logică...  Şi în fine, cum că judeţele ar fi fost trasate sub regimul comunist, este cea mai mare gogoriţă. Ele au fost reînfiinţate în 1968, reluându-se tradiţia de bază a dezvoltării României. În Moldova şi Muntenia, judeţele datează de la sfârşit de secol paisprezece, iar în Transilvania avem comitate încă din secolul treisprezece. Este o poveste care ţine de însăşi esenţa istoriei noastre, nu e invenţia vreunui domnitor. Sunt teritorii administrative generate de jos în sus, în funcţie de necesităţile oamenilor de rând şi de aceea au legitimitate. Din contră, raioanele şi regiunile au fost trasate după model sovietic şi înscrise în constituţia din 1952. Adică, într-o altă versiune, cei care vor să desfiinţeze judeţele e posibil să aibă în conştiinţa lor modelul sovietic. Eu cu cine votez ? - Dacă motivele reorganizării nu rezistă la o analiză mai atentă, care ar fi adevăratul substrat al acestui demers ? - Cred că totul ţine de politica internă şi mai precis de interesele partidului de guvernământ şi ale coaliţiei din care face parte. Mă bazez pe declaraţiile oficialilor care spun că reorganizarea este legată şi de comasarea alegerilor generale cu cele locale. Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Îi servesc cetăţeanului un tort cu trei nivele. Îi desfiinţez judeţul ca punct de reper. Apoi îl îndemn să voteze liderul local pe care îl cunoaşte. Urmează nivelul trei, adică alegerile generale şi amestecarea imaginii liderului local cu cea a senatorului sau deputatului venit de nicăieri şi sprijinit de la centru, astfel încât în mintea alegătorului să fie o brambureală completă. Aşadar, sub umbrela unei sigle se aleg primari si parlamentari, neştiind pe cine mai reprezintă aceştia dacă tot dispare reprezentarea teritoriului de bază, judeţul. ,, Tortul '' se condimentează şi cu adaosul de pungi cu zahăr, ulei şi făină ca mită electorală, plus turismul electoral oficial îngăduit, iar la nevoie şi ajustarea rezultatelor cu votul prin corespondenţă, care prin preconizatul milion de votanţi virtuali poate schimba radical rezultatele reale. Succesul ar fi garantat. Ungurii, ,,şopârlele'' şi modelul Kosovo - Cum credeţi că îşi face UDMR jocul politic şi care-i este rolul în această poveste a reorganizării teritoriale ? - Relaţiile între români şi unguri în Transilvania se bazează pe nişte realităţi istorice care încep cu o mie de ani în urmă şi care sunt clare, nu mai este cazul să le reamintim. UDMR îşi urmăreşte interesele cu consecvenţă şi cu dibăcie. Personal, sunt de acord cu reprezentarea minorităţilor în structurile de conducere, însă cu excepţia celor naţionale. Cât timp ne oprim la acest nivel este în regulă. Dacă scopul este să creăm entităţi autonome în cadrul teritoriului românesc sub orice formă, de grup, teritoriale, culturale, nu mai avem ce discuta. Dialogul se întrerupe, deoarece o repetare a modelului Kosovo în România este de neconceput pentru mine. Sigur, sunt tentative de acest gen prin introducerea legii minorităţilor şi a statutului acestora, există chiar o presiune deosebită pentru adoptarea lor. Dacă vreun guvern din România îşi asumă o asemenea răspundere, el distruge practic unitatea teritorială şi sensul istoriei noastre de atâtea veacuri. Vor distrugerea identităţii româneşti ? S-o spună atunci clar si răspicat ! Să nu mai umble cu ,, şopârle'' şi cu formulări mai mult sau mai puţin ascunse ! Pentru mine e absolut inexplicabilă şi atitudinea senatului României, de fapt a majorităţii oficiale din senat care în 2010 a adoptat prin aprobare tacită, auzi expresie, cred că aşa ceva nu mai există în toată lumea asta civilizată, o propunere de regionalizare care împărţea Transilvania în două felii, adică regiuni, din care cea de nord-vest exact pe traseul Diktatului de la Viena. Te întrebi dacă onor' senatorii care au acceptat aşa ceva erau în deplinătatea facultăţilor mintale. Când te joci cu harta României, nu ai nici un fel de scuză. Din neştiintă sau din interese meschine de partid, te expui la nişte lucruri pe care nu le mai poţi controla. Dictatura - Dacă totuşi, reorganizarea în doisprezece sau paisprezece, sau cine ştie câte regiuni se va realiza în următoarea perioadă, la ce ne putem aştepta din punct de vedere social, politic şi administrativ? - E foarte simplu. Ne aşteaptă o dictatură administrativă care o va dubla şi o va întări pe cea politică. Deciziile la nivel local vor fi diminuate şi uneori chiar anihilate. Cetăţeanului îi va rămâne în condiţiile ce le-am expus ceva mai devreme doar să-şi ,, aleagă'' primarul. Vom avea o configuraţie a ţării care nu corespunde nici istoric şi nici conform cu voinţa alegătorilor. Să ne mai lase cu accesarea fondurilor europene, căci nu au ele nici o legătură cu mărimea unităţilor teritoriale, fie ele judeţe sau regiuni.

Te rog, semneaza sau nu, dar, da mai departe!

Dragii mei prieteni, faceti-va datoria de oameni de onoare ! Cititi cu
atentie, semnati, si trimiteti acest e.mail tuturor prietenilor si
cunostintelor voastre. CEI CE NE CONDUC TREBUIE FORTATI SA REPARE
NEDREPTATEA FACUTA POPORULUI ROMAN !!!!

Petitie contra denumirii de rom/roma/romanis si revenirea la cea de tigan...

Intrati si votati:http://www.PetitionOnline.com/qd3xx666/petition.html<http://www.petitiononline.com/qd3xx666/petition.html>

Macar dati mai departe daca nu va intereseaza!

Pe site gasiti textul urmator:

Catre Parlamentul Romaniei, Domnilor Senatori si Deputati:
In ultimul timp temele principale ale stirilor a fost legata de
reactia ostila mpotriva cetatenilor romani din Italia si mai nou si
din alte tari europene.
Aceasta reactie fara precedent indreptata impotriva tuturor romanilor
stabiliti in aceste state a pornit mai ales de la comportamentul
anormal si infractional al unei etnii minoritare de cetateni romani,
si anume tiganii sau etnia romilor. Aceasta etnie nu este specifica
Romaniei, ea intalnindu-se in majoritatea tarilor europene in diverse
proportii, dar noua sa denumire de romi (roma/romani/romanies in
engleza) este asimilata mai
ales cu numele tarii noastre: Romania , raspandindu-se astfel o
confuzie care s-ar putea dovedi fatala pentru viitorul european al
poporului roman.
Cand cetateanul italian, de pilda, citeste un articol in care se
intrepatrund termenii "romeno" si "rom", este normal sa se afunde
intr-o confuzie care, incetul cu incetul, duce la o suprapunere
mentala a celor doua denumiri.

Odata aceasta suprapunere instalandu-se, ea functioneaza si in sens invers;
astfel auzim cum pe stadioane suporterii unor echipe adverse scandeaza:
"tiganii, tiganii", referindu-se la romani. Rezultatul pe termen mediu
si lung pentru populatia Romaniei in raport cu popoarele europene
poate fi devastator, instalandu-ne in coada Europei. De aceea, inainte
de a vedea ce este de facut, merita studiat cum s-a ajuns in aceasta
situatie.

,:
"Satra" vine de la casta Kshatria (razboinica) careia nu i-au
apartinut niciodata.
"Tigan/Zigeneur/Zingaro etc" vine de la "Athinganoi ", secta
religioasa grecesca recunoscuta pentru activitatea de prezicere,
tiganii n-au au apartinut niciodata acestei secte..
"Gypsy" vine de la "Egyptian " cum si-au spus acum vreo 600 de ani
pentru a primi bani, locuinte si mancare pe gratis, pretinzand ajutor
ca fiind crestini egipteni aflati in pelerinaj.
"Yansser" cum sunt cunoscuti la New York , vine de la ienicer turc,
cum s-au prezentat tiganii emigrati in America pe la 1900. In Germania
numele cele mai folosite sunt Zigeuner si Sinti In limba franceza s-a
impus numele Gitanes. In limbile engleza si spaniola, Gipsy, respectiv
Gitano. In Danemarca, Suedia si Finlanda s-au prezentat sub numele de
Tattan (tatari).

Sunt cateva elemente importante care nu pot fi ignorate:
1) Generalul (seful) securitatii din jud. Sibiu in '71 era un tigan
2) Nicolae Gheorghe devine secretarul personal al lui Cioaba in '71-'72
3) Cioaba e var primar cu Ion Iliescu (se poate verifica)
4) Cioaba participa la primul congres tiganesc de la Londra din '71 unde
apare prima oara etnonimul de Rom
5) Anii '70 inseamna plecarea masiva a sasilor
6) Securitatea organizeaza un program de colonizare cu tigani a sasimii si
svabimii
7) Scopul nu a fost integrarea tiganilor. Integrare inseamna o
populatie minoritara tiganeasca intr-o populatie majoritara de alta
etnie.. O majoritate tiganeasca cu o minoritate ignorabila de alta
etnie nu duce la integrarea tiganilor, ci la asimilarea celorlalti.(
Dau cazul unor moldoveni din Galati asimilati in tigania din Garcini,
de langa Brasov ).

?

Agresiunea lexicala rom/roma/roman - romani/romani - romanies/romanians -
romanes/romaneste, a fost aplicata asupra tarii si natiunii noastre
imediat dupa 1990, in cadrul unui program complex dezvoltat de
Fundatia Soros in Romania . Beneficiind de numerosi membri ai etniei
tiganesti in guvernarile Romaniei - sunt notorii Ion Iliescu , Adrian
Nastase sau Andrei Plesu - dupa "Memorandumul" lui Petre Roman , care
oficializa denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat in cale
schimbatorilor de limba si istorie. O prima disputa a fost cea legata
de cuvantul "romi", romanii fiind prostiti apoi ca aceasta
va fi inlocuita cu "rromi", o alta formula care doar a sporit
debandada lexicala. De amintit, ca fapt divers, ca in anii 1995, limba
cu care Soros vroia sa inlocuiasca tiganeasca primise numele de
"romalli", forma care nici nu se putea declina si care a fost
inlocuita ulterior cu "romani" si varianta "rromani". Apoi, pentru a
se apropia de scopurile reale, a fost modificata cu
"roma/romani/romanies". Confuzia este generala, inclusiv la nivelele
academice ale intelectualitatii din tarile afectate de valul de
imigratie si/sau infractionalitate tiganeasca. Cine ce sa mai
inteleaga?!.
Strigator la cer este ca denumirea nu are nici o baza istorica,
tiganii nu au fost purtat niciodata de-a lungul istoriei acest etnonim
si provine din cuvantul "DOM", care pe limba originara a tiganilor
inseamna "om".

Prin denaturare (voita) "dom" s-a transformat in "rom" cu "r"
accentuat, apoi din "rom" s-a trasformat in "roma" apoi in "romani" si
in "romanies" .
S-a ajuns astfel incat tiganii sa aibe numele identic cu al romanilor
in limba engleza . Romani cu romani si romanies cu romanians ( doar ca
in engleza nu exista diacritice dupa cum vedeti iar la o un simpla
cautare pe google a cuvantului romani se vor afisa linkuri cu tigani).
Practic denumirile sunt identice.

In toata perioada post-decembrista s-a manifestat o presiune constanta
din partea unor organizatii sau din partea unor politicieni,
personalitati de frunte cu ascendenta roma, in folosirea in
documentele oficiale a etnonimului "rom" Ca un raspuns la aceste
presiuni, prin Memorandumul H03/169 si 5/390/NV din 31 ianuarie 1995
adresat primului ministru de atunci, Nicolae Vacaroiu, ministrul de
externe Teodor Melescanu recomanda folosirea in continuare in
documente a cuvantului "tigan" in concordanta cu cuvintele folosite in
celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro
etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului roman.
Presiunile continua si in 2001, Petre Roman , ministrul de externe,
semneaza un nou Memorandum cu numarul D2/1094/29.02.2000 catre
prim-ministrul Mugur
Isarescu, in care, in virtutea dreptului de autoidentificare al
populatiilor, recomanda folosirea obligatorie in toate documentele
oficiale romane a denumirii de rom pentru a identifica etnia
tiganilor. Mugur Isarescu isi insuseste Memorandumul si emite o
hotarare de guvern in acest sens. Trebuie precizat ca documentele UE
referitoare la denumirea de "rom" erau indicative, si nu obligatorii.
Pe de alta parte, nimeni nu contesta dreptul la autoidentificare, care
este un principiu european general. Dar in cadrul procesului de
autoidentificare nu trebuie sa existe suprapuneri peste denumirea
istorica a unor popoare europene existente. Sa nu uitam exemplul
Greciei care a refuzat sa recunoasca Republica Macedonia pentru ca se
crea confuzie cu denumirea unei provincii istorice grecesti (Reteaua
Soros Open network fiind si aici vectorul principal in creearea
acestei denumiri). Azi s-a ajuns la denumirea
de FYR ( Former Yougoslavian Republic ) Macedonia . Dar ce putem
astepta de la o clasa politica ce este mai preocupata de interesele
personale marunte in detrimentul intereselor nationale, compusa din
indivizi fara perspectiva istorica, ce se promoveaza unii pe altii pe
criterii de cumetrie, si nu de competenta. Rezultatele se vad. In
conditiile In care Romania ocupa prin Leonard Orban postul de comisar
european pentru multilingvism, Republica
Moldova impune limba moldoveneasca (o inventie bolsevica) drept limba
oficiala recunoscuta in UE. S-a spus la momentul nominalizarii ca
portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanta pentru
comisarul roman.

Realitatea a dovedit contrariul.
In timp ce Bulgaria lupta pentru a impune denumirea de evro pentru
euro, oficialii romani nu au schitat nici un gest in problema limbii
moldovenesti.Privitor la problema tiganilor in ansamblu si a
nefericitei denumiri de rom, fara indoiala ca avem nevoie de minti
luminate, si nu de teribilismul unui ministru de externe ca si
Cioroianu, care in suita gafelor
monumentale, declara ca ar fi bine daca am cumpara o parte din Sahara pentru
a-i muta pe concetatenii nostrii tigani. Nu de fanfaronada ieftina si
paguboasa avem nevoie. Romii romani (suna interesant, nu-i asa?) sunt
si ei cetateni cu drepturi egale. Romania trebuie sa conlucreze cu UE
in programe de afirmare a identitatii culturale a populatiei de tigani
in paralel cu integrarea lor sociala si cresterea nivelului educativ.

In ceea ce priveste denumirea de rom, chiar daca ne aflam in ceasul al
12-lea, este necesar un plan de masuri diplomatice, intinse poate pe
mai multi ani, pentru a sensibiliza organismele europene si a se
indrepta aceasta mare eroare de a denumi o populatie transfrontaliera
cum sunt tiganii cu un nume atat de apropiat si generator de confuzii,
de numele istoric al poporului roman.Luand in considerare progresia
demografica pana
in 2025, cand pe fondul declinului de natalitate la romani si maghiari
si al scaderii mortalitatii la tigani, acestia ar putea reprezenta un
procent semnificativ din populatia Romaniei, depasindu-i pe maghiari,
la care adaugam confuzia din ce in ce mai pregnanta a numelui de rom
cu cea de roman, pozitia Romaniei in familia europeana apare intr-o
pozitie tot mai ingrijoratoare.

In absenta unui plan concret ce trebuie urmarit cu consecventa, cred
ca sunt toate sansele ca in constiinta civica europeana sa se
consolideze credinta ca Romania chiar este tara romilor (daca nu s-a
intamplat deja) si se prefigureaza tot mai mult ideea domnului Teodor
Melescanu care spunea ca se doreste creerea unui stat tiganesc in
Romania , ca Romania va fi in curand tara tiganilor ..

Orice nationalism se bazeaza pe:
1) limba comuna (in sensul acesta s-au pornit alte campanii mincinoase
demarate de reteaua Soros Open Network care incearca sa inventeze o
limba tiganeasca impletita cu romana si care au denumit-o Romani Vlax,
exact Vlax ! nu era de ajuns ca ne-au furat etnonimul de roman acum
vor sa ne compromita si etnonimul de valah/vlah . Aceasta teorie
strigatoare la cer este avansata de un anume Ian F. Hancock care isi
publica lucrarile prin intermediul organizatiei Soros. Cercetatorul
mentionat mai sus si care se
recomanda drept "Romani" cu descendenta britanica si maghiara, este
profesor de Studii Romani la Universitatea din Texas . El incearca sa
si probabil reuseste sa convinga multi naivi, inclusiv pe site-ul
Universitatii americane, ca "olahii" sau "vlahii" sunt de fapt tigani,
de unde ar veni si denumirea limbii Vlax Romani, prezentata ca "un
dialect al limbii romane" vorbit de populatia "Vlax/Vlach". Este
revoltator si intolerabil, asistam practic la rescrierea istoriei.
2) etnia comuna = natiunea
3) etnonimul
4) teritoriul
5) statul
6) drapelul
7) istoria comuna

Tiganii au purces pe calea definirii propriului lor nationalism. Au
nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victima sunt romanii. Sa
lasam minciuna si ipocrizia deoparte, daca considera numele tigan
peiorativ atunci sa-si ia numele lor original care este DOM si nu ROM.