Thomas Piketty : «Chaque société invente un récit idéologique pour justifier ses inégalités»

Sonya Faure, Photos Rémy Artiges 

19-24 minutes

---

Comment écrire la suite d’un best-seller sur l’explosion des inégalités sociales vendu à 2,5 millions d’exemplaires dans le monde entier ? Après le succès du Capital au XXI^e siècle (Le Seuil) paru en 2013 et des conférences données à travers la planète, Thomas Piketty est retourné dans son étroit bureau de l’Ecole d’économie de Paris pour écrire de mai 2018 à mai 2019, 1 200 pages sur la façon dont les idéologies justifient au fil de l’histoire ces inégalités.

Thomas Piketty est un homme de chiffres qui croit puissammentà l’impact des idées. Un économiste qui travaille à partir de l’histoire. Avec Capital et idéologie (Le Seuil) qui sort ce jeudi en librairie, il veut montrer que les régimes inégalitaires, tel celui dans lequel nous vivons, ne sont pas irréversibles, et que les inégalités sociales, loin d’être naturelles, sont construites au XXI^e siècle par un «récit propriétariste, entrepreneurial et méritocratique». Pourquoi ne alors changer de récit, renverser ces valeurs ? C’est ce que propose l’économiste dans la dernière partie très programmatique de son ouvrage. Ne pas s’arrêter à Trump ou aux brexiters, ne pas se contenter de dénoncer les dérives populistes qui menaceraient la social-démocratie, mais reprendre la construction d’une société plus juste en sortant de la «sacralisation quasi religieuse de la propriété» qui anime nos sociétés. Il invite tous ceux qui le lisent à croire à nouveau à l’utopie socialiste. Plausible ? Optimisme chevillé au corps, lui y croit en livrant à la sagacité des citoyens la somme d’un travail colossal sur le fondement idéologique des inégalités.

Vous publiez un livre-enquête de 1 200 pages sur les inégalités sociales que vous résumez en une phrase (!) dans votre introduction : l’inégalité n’est pas économique ou technologique, elle est idéologique et politique. Qu’entendez-vous par là ?

J’essaie de montrer dans le livre que l’inégalité est toujours une construction politique et idéologique, et que les constructions du présent sont aussi fragiles que celles du passé. Nous vivons aujourd’hui avec l’idée selon laquelle les inégalités d’autrefois étaient despotiques, arbitraires et que nous serions dans un monde beaucoup plus mobile et démocratique, où celles-ci sont devenues justes et justifiées. Mais cette vision ne tient pas la route, elle est le fait d’élites qui affirment que les inégalités sont naturelles et ne peuvent pas être changées, sinon au prix d’immenses catastrophes. En réalité, chaque société humaine doit inventer un récit idéologique pour justifier ses inégalités, qui ne sont jamais naturelles. Ce discours, aujourd’hui, est propriétariste, entrepreneurial et méritocratique. L’inégalité moderne serait juste car chacun aurait en théorie les mêmes chances d’accéder au marché et à la propriété. Problème, il apparaît de plus en plus fragile, avec la montée des inégalités socio-économiques dans presque toutes les régions du monde depuis les années 80-90.

Une des pierres angulaires de ce récit hyperinégalitaire est la sacralisation de la propriété, selon vous…

On observe des formes de sacralisation de la propriété, qui rappellent parfois les inégalités très choquantes des siècles passés. Au XIX^e par exemple, quand on abolit l’esclavage, on est persuadé, tel Tocqueville, qu’il faut indemniser les propriétaires, mais pas les esclaves qui ont travaillé pendant des siècles sans être payés ! L’argument est imparable : s’il n’y a pas de compensation, comment expliquer à une personne qu’elle doit rendre le patrimoine qu’elle avait acquis de manière légale à l’époque ? Que fait-on d’une personne qui a vendu ses esclaves il y a quelques années et qui possède maintenant des actifs immobiliers ou financiers ? Cette sacralisation quasi religieuse de la propriété, cette peur du vide dès lors qu’on commence à remettre en cause les principes de la propriété faisait qu’on était prêt à justifier n’importe quel droit de propriété issu du passé comme fondamentalement juste et impossible à remettre en cause. On la retrouve actuellement avec la question des supermilliardaires, quel que soit le nombre de zéros. Les fortunes individuelles pouvaient atteindre 10 milliards d’euros il y a quinze ans, désormais, c’est 100 milliards…

Nous sommes donc dans la sacralisation de la propriété…

Cette peur peut nous empêcher de résoudre des problèmes extrêmement graves, comme le réchauffement climatique, et plus largement d’avoir un système économique qui soit acceptable pour le plus grand nombre. Cette espèce de fixation, de sacralisation de la propriété comme indépassable, est un danger pour les sociétés humaines. En France comme au Royaume-Uni, dans les années 80, on a basculé directement d’un système qui misait sur les nationalisations et la propriété étatique comme unique mode de dépassement du capitalisme, à… rien du tout ! Cette bascule soudaine dans la libéralisation totale des flux de capitaux, couplée à la chute du mur de Berlin et la fin du communisme a enterré les tentatives pour repenser la propriété.

L’histoire des inégalités que vous retracez dans votre livre montre pourtant qu’à certaines périodes, on n’a pas hésité à remettre en cause les principes de la propriété…

L’histoire montre que les idéologies en place finissent toujours par être questionnées, remplacées. Dans le passé, on a su dépasser cette sacralisation. Après la Seconde Guerre mondiale, on a eu besoin d’investir dans les infrastructures. Des pays comme l’Allemagne et le Japon ont mis en place des systèmes d’impôt progressifs sur la propriété, favorisant la réduction de façon très rapide de l’endettement public et la répartition économique. Ces expériences réussies, qui permettent la croissance d’après-guerre, prouvent que c’est plus par l’égalité et l’investissement éducatif qu’on obtient la prospérité collective que dans la sacralisation de la propriété et de l’inégalité. Malheureusement, ces expériences ont été oubliées. Il n’y a pas de fatalité dans les régimes inégalitaires. Je veux croire qu’un dépassement de la propriété et du capitalisme est en cours depuis la fin du XIX^e siècle. Il a connu des périodes d’accélération, de pause, voire de régression depuis les années 80-90. Mais on peut reprendre le fil de cette histoire. Rien n’est déterminé, chacun, aujourd’hui, peut s’approprier ces enjeux. Le dépassement de la propriété privée n’a rien d’utopique et s’inscrit dans la suite logique de la construction d’une société plus juste.

Mais l’idéologie propriétariste est très forte ! Qui va lâcher ses biens ? Personne, même le plus modeste des propriétaires !

Je défends l’idée qu’on peut dépasser la propriété privée en instaurant une autre forme de propriété, sociale et temporaire. Tout bien, entreprise ou immeuble réunit de nombreuses parties prenantes. Les salariés ou les occupants doivent participer à sa gestion autant que ses propriétaires. C’est d’ailleurs ce qui est fait depuis longtemps en Allemagne, où la moitié des voix dans les conseils d’administration vont aux représentants de salariés. Mais il faut aller plus loin en imaginant des systèmes de plafonnement des droits de vote des actionnaires individuels dans les grandes entreprises. Autant il est normal que la personne qui a apporté le capital d’une société de 10 salariés ait plus de pouvoir que l’employé recruté la veille et qui partira peut-être monter son propre projet dans quelque temps, autant pour une entreprise de plus de 100 salariés, on pourrait imaginer de plafonner à 10 % les droits de vote de tout actionnaire individuel. Cela obligerait à une plus grande délibération, une plus grande circulation du pouvoir, des idées.

Et ça, ce n’est pas de l’expropriation ?

La propriété est toujours sociale dans ses origines. C’est le droit des propriétaires et parfois des Constitutions qui l’a souvent sacralisée. Mais il n’y a pas de fatalité à cela. L’Allemagne, que ce soit dans la Constitution de Weimar en 1919 ou dans celle de 1949, a pris soin de définir la propriété de façon sociale : elle y est formulée comme devant d’abord être au service de l’intérêt général. On se laisse donc la possibilité, si nécessaire, de partager le pouvoir dans les entreprises, de mener des réformes agraires, de répartir les logements en fonction des besoins…

Mais comment empêcher que le capital reste toujours dans les mêmes mains ?

Il faut rendre la propriété temporaire : les mêmes personnes ne doivent pas concentrer le capital éternellement. Je propose qu’au-delà d’un certain seuil, chacun redonne à la collectivité une partie de ce qu’il détient. J’imagine un impôt très progressif sur la propriété : il serait très faible (mettons 0,1 %) pour les personnes qui possèdent 100 000 ou 200 000 euros (trois fois moins que l’actuelle taxe foncière), mais pourrait monter jusqu’à 90 % pour ceux ayant au-delà de 10 000 fois le patrimoine moyen, c’est-à-dire plus de 2 milliards d’euros. Dans un tel système, les milliardaires disparaîtraient, de fait. Mais la petite propriété privée, elle, aurait toute sa place, tout comme l’entreprenariat. Car l’idée qu’il est tout à fait naturel que les entrepreneurs soient milliardaires est un mythe absurde, sur lequel repose en partie notre culte de la propriété privée : en réalité, les entrepreneurs qui ont des idées ne gagnent bien souvent pas des fortunes, et le dynamisme économique se nourrit justement de ces petits succès, de ces petites entreprises. L’hyperconcentration du capital entre les mains de quelques personnes n’est pas un modèle efficace ni indépassable.

Prendre beaucoup aux plus riches, l’idée n’est pas nouvelle…

Le tout est de la réaliser avec méthode ! Cet impôt progressif, qui drainerait une recette de l’ordre de 5 % du PIB, bien plus élevée que la taxe foncière (2 %), permettrait le versement d’une dotation universelle : en France par exemple, tous les jeunes de 25 ans recevraient 120 000 euros, ce qui représente tout de même 60 % du patrimoine moyen par adulte. On permettrait là une vraie circulation de capital.

On abandonne l’idée de revenu universel ?

Non, on va au-delà. Le revenu universel, ou de base, est très utile, j’y suis favorable. Mais si on veut dépasser la question de la propriété et du capitalisme, il faut aller au-delà de la question du revenu. La propriété, c’est le pouvoir économique. C’est le fait de pouvoir participer à la gouvernance des entreprises, d’investir dans les médias pour certains, c’est le fait de ne pas passer sa vie à payer des loyers à des enfants de propriétaires parce qu’on est né enfant de locataires… Le revenu est important bien sûr, mais en rester à ce dernier serait une vision au rabais de la justice sociale. L’idée d’une dotation de capital se situe d’ailleurs dans une très longue histoire. Je n’invente rien, j’essaie de remettre des mouvements d’idées dans une perspective plus longue. Lors de la Révolution française, Thomas Paine proposait de verser les recettes d’un nouvel impôt sur les successions sous forme de dotations agraires à chacun. L’économiste anglais Anthony B. Atkinson avançait lui aussi, il y a quelques années, une dotation universelle à l’âge de 25 ans. Je propose quelque chose de plus ambitieux, alimenté à la fois par l’impôt sur les successions, par un impôt annuel sur la propriété, ce qui permettrait d’atteindre des niveaux bien plus importants. Concrètement, là où Atkinson évoquait une dotation de 10 000 euros par jeunes adultes, on irait avec ce système jusqu’à 120 000 euros. En fait, ce que je propose, c’est une forme d’«héritage pour tous».

Un «héritage pour tous», un peu démagogique, non ?

L’égalité face à l’héritage n’a rien de démagogique, pas plus que l’égalité éducative. Nous vivons dans une société où 50 % de la population n’hérite de rien, ou presque : la moitié la plus pauvre reçoit 5 000 ou 10 000 euros, et souvent très tard dans sa vie. C’est la grande limite de toutes les social-démocraties jusqu’à aujourd’hui : dans notre système, les 50 % les plus pauvres ne possèdent rien, et ce dans toutes les tranches d’âges, et depuis toujours. Jamais dans l’histoire les 50 % les plus défavorisés n’ont détenu plus de 10 % du capital. Je propose de socialiser l’héritage pour que tout le monde en bénéficie à 25 ans plutôt qu’à 50. Ce qui permet au passage de rajeunir le patrimoine, et donc le pouvoir qui va avec. Aujourd’hui, le patrimoine est très vieux et quand un gouvernement réduit l’ISF, il fait un cadeau fiscal aux septuagénaires aisés… C’est tout de même un choix politique étonnant. L’instauration d’une propriété sociale et temporaire permettrait de dépasser le système hyperpropriétariste actuel : il ne s’agit pas de supprimer toute forme de propriété - on ne touche pas à la petite propriété privée, il y aura même toujours des fortunes de quelques millions d’euros - mais de rester dans des formes de propriétés raisonnables, dans le respect de l’intérêt général.

Mais faire accepter ces réformes supposerait un nouveau récit, une transformation politico-idéologique d’ampleur !

C’est ce qui s’est toujours passé dans l’histoire ! D’ailleurs, ce nouveau récit existe déjà en partie, il n’est pas entièrement à inventer, c’est ce que je tente de montrer en m’appuyant sur des expériences qui ont eu lieu dans le passé et en les portant plus loin. Si on arrivait à tous se mettre d’accord sur ce que j’appelle le «socialisme participatif», ce serait une réelle avancée. Je vois plusieurs éléments qui vont dans cette direction, y compris en France : après tout, on a introduit en 2013 un siège pour les salariés dans les conseils d’administration ! Cela reste certes dérisoire quand on sait que l’Allemagne leur a donné 50 % des sièges il y a cinquante ans…

Pourquoi cette longue réticence dans notre pays ?

En partie parce que l’on prête trop peu d’intérêt à ces sujets. Dans les années 70, on parlait d’autogestion mais sans l’incarner dans des mesures, des projets précis. Finalement, quand la gauche est revenue au pouvoir, elle a opté pour une vieille solution : les nationalisations. Il n’y a pas eu de remise en cause radicale de la notion «une action = une voix». La relation entre pouvoir et propriété n’a pas vraiment été creusée. Il va pourtant falloir qu’on en parle si on veut dépasser la propriété privée et le capitalisme. Et proposer un nouvel horizon égalitaire à visée universelle, une idéologie de la propriété sociale, de l’éducation, du partage des savoirs… Ces nouveaux récits devront être plus convaincants que les précédents, car mieux ancrés dans les leçons de l’histoire.

Mais ça ne s’est jamais vu de remettre en question la propriété comme vous le suggérez…

Je ne suis pas d’accord. Au XX^e siècle, de nombreux pays ont adopté des impôts progressifs dépassant 70 % des revenus ou des successions. Aux Etats-Unis, par exemple, les taux d’imposition sur les revenus des plus riches ont pu atteindre les 80 %, et même 90 %, sans que cela n’ait empêché un développement économique et social du pays. Il faut reprendre ce chemin dont une partie du monde s’est détournée au début des années 80, notamment au moment de la chute du communisme. On n’a pas su passer à l’étape suivante, avec les nouveaux défis de la tertiarisation éducative, par exemple. Une autre nouveauté est que, pour la première fois et depuis peu, nous avons dans des communautés politiques des groupes humains issus de traditions religieuses différentes qui se retrouvent sur la base d’un principe d’égalité à vivre ensemble. Et cela ne s’était jamais vu jusqu’aux années 60-70. Avant cela, les seules relations qui se faisaient avec le reste du monde étaient basées sur des relations coloniales. En Algérie, jusqu’aux années 50, c’est 90 % du budget de l’éducation qui profite aux seuls colons qui ne représentent que 10 % de la population. Et l’Algérie est alors l’un des pays les plus inégalitaires au monde, avec l’Afrique du Sud.

Face à ce nouveau monde post-communiste et hypercapitaliste, vous voyez aussi l’échec de la social-démocratie qui n’a pas su proposer un nouveau récit égalitaire…

Entre 1950 et 1980, on a cru sauver le projet social-démocrate parce qu’on avait limité les flux de capitaux et qu’on avait pu bâtir l’Etat social dans le cadre strict de l’Etat-nation. Mais à partir du moment où on s’est de nouveau mis dans les années 90 à libéraliser les flux de capitaux sans contrôle, sans savoir qui possède quoi, on s’est retrouvé dans une situation un peu similaire à celles des sociaux-démocrates de l’entre-deux-guerres : on n’avait plus les moyens de réguler le capitalisme-monde parce qu’on ne se les était pas donnés. Dans les Origines du totalitarisme, Hannah Arendt estime que la plus grande faiblesse des sociaux-démocrates allemands, français, britanniques de l’entre-deux-guerres, c’est d’avoir été des internationalistes de façade. Ils n’avaient pas compris que pour réguler l’économie de l’Etat-monde et le déchaînement du capitalisme mondial, les pays avaient besoin de formes politiques transnationales nouvelles. Ils n’avaient pas de vrai projet de dépassement de l’Etat-nation alors que face à eux, l’Union soviétique forgeait le projet d’un communisme mondial, ou du moins eurasiatique, l’idéologie nazie se proposait de dépasser les frontières de l’Allemagne, sans compter que les projets coloniaux ou néocoloniaux européens et états-uniens avaient eux aussi une dimension mondiale. Les sociaux-démocrates étaient les seuls à ne pas prendre au sérieux le fait qu’un capitalisme monde demande une politique monde. Ce reproche de Hannah Arendt aux sociaux-démocrates pourrait fonctionner en 2019. Défis posés par la remontée historique des inégalités, rejet de la mondialisation, repli identitaire… Le modèle social-démocrate actuel n’a pas su penser le dépassement de l’Etat-nation par des formes transnationales ; il n’a su concevoir le dépassement du régime de propriété, de la propriété privée et actionnariale - l’expérience communiste a gelé la réflexion sur ce point. Il s’est montré incapable de penser et organiser la redistribution et la progressivité fiscale à l’échelle transnationale.

Vous soutenez ainsi que nous sommes à nouveau dans un mythe égalitaire aujourd’hui, particulièrement en France…

C’est un discours convenu des élites. Au XIX^e siècle, déjà, elles instrumentalisaient le mythe égalitaire de la Révolution. Or la France est le dernier pays en 1914 à adopter l’impôt progressif sur le revenu, déjà en place aux Etats-Unis, au Japon et dans de nombreux Etats européens. Contrairement aux promesses du discours méritocratique, notre système éducatif est profondément inégalitaire. On met trois fois plus de moyens sur les enfants qui font des grandes écoles ou des prépas que sur le reste des étudiants qui sont bien plus nombreux. A ce constat, on nous rétorque : mais ils ont été sélectionnés sur les règles de la méritocratie et non pas sur des privilèges de classes. C’est une réponse biaisée. Chaque pays s’invente des croyances dans sa propre exceptionnalité. La question de la méritocratie va prendre une dimension nouvelle avec la montée des effectifs dans l’enseignement supérieur car les gagnants du système éducatif ont développé une idéologie de leur propre mérite qui consiste à stigmatiser les perdants de ce système dans des proportions qu’on n’avait pas dans les régimes inégalitaires précédents. Finalement, on explique aux classes perdantes que ce sont elles qui sont responsables de leur situation.

Comme pendant les années 30, le capitalisme a bien failli s’effondrer en 2008. Or on ne peut pas dire qu’il ait été remis en question à la suite cette crise financière mondiale…

Sans doute parce qu’il n’y a pas eu le travail intellectuel permettant de se poser la question de la reconstruction du capitalisme. La crise a servi à parer au plus pressé. Peut-être étions-nous encore trop proches de la chute du communisme et de l’idée selon laquelle le capitalisme est un horizon indépassable. Je crois que la question d’un socialisme participatif et du social-fédéralisme se pose plus que jamais. D’autres trajectoires sont malheureusement possibles, à commencer par le repli identitaire, qui se nourrit du fatalisme face à toute perspective d’une économie juste. En être conscient, c’est justement une motivation de plus pour proposer de nouvelles formes d’organisations égalitaires et internationalistes. J’essaie d’y contribuer.
Sonya Faure Photos Rémy Artiges pour Libération , Cécile Daumas , Vittorio De Filippis
Thomas Piketty Capital et idéologie Seuil, 1 248 pp., 25 €.

Regali​știlor rom​âni

1918-1919-1925
PRINCIPELE CAROL RENUNȚĂ DE TREI ORI 
LA DREPTUL DE MOȘTENITOR AL TRONULUI REGAL

DOCUMENTELE CASEI REGALE

Regele Carol al II-lea (1930-1940) a avut o tinerețe tumultoasă. El a rămas în istorie ca singurul principe moștenitor al titlului de rege care a renunțat la drepturile sale pentru două femei diferite.

În anii 1918-1919, pentru a se putea căsători cu domnișoara Ioan Maria Valentina (Zizi) Lambrino, a renunțat la drepturi în două rânduri. În urma presiunilor exercitate de Casa Regală și de Ion I.C. Brătianu, principele Carol a acceptat anularea acestei căsătorii – din care a rezultat un băiat pe nume Mircea – și a revenit în cadrul Familiei Regale.

În martie 1921, principele Carol s-a căsătorit cu principesa Elena a Greciei, iar la 25 octombrie, în același an, cei doi au devenit părinții unui băiat pe care l-au botezat Mihai, în amintirea Domnitorului Unirii de la 1600. 
La scurt timp după nașterea lui Mihai, Carol a început o nouă relație amoroasă, cu o tânără pe nume Elena Lupescu. Ea l-a determinat pe moștenitor să renunțe, pentru a treia oară, la drepturile sale, în decembrie 1925.

De data aceasta, regele Ferdinand și primul-ministru Ion I.C. Brătianu au acceptat decăderea din drepturi a neseriosului principe, iar Parlamentul de la București l-a proclamat primul în ordinea la succesiune pe Mihai, care avea numai patru ani (și care a devenit rege, pentru prima dată, la vârsta de șase ani neîmpliniți).

Renunțarea lui Carol la drepturile sale a stârnit senzație, atât în țară, cât și în străinătate. Casa Regală a României s-a simțit datoare să ofere detalii lămuritoare despre cum s-a ajuns aici, publicând documentele renunțării sub forma unei broșuri care conținea firul evenimentelor, dar și corespondența dintre principalii actori ai acestei chestiuni.

Vă oferim spre lectură paginile acestei ale broșuri, al cărei original se află în arhivele C.N.S.A.S.

//

PRIMA RENUNȚARE LA TRON
Iași, septembrie 1918

La Iași, în 2 septembrie 1918, principele Carol renunță în scris la toate drepturile sale. El trece granița cu doamna Zizi Lambrino. Își părăsește țara însângerată de război și unitatea pe care o comandă, pentru a fugi în țară străină, în înțelegere cu inamicul care o ocupa. El se căsătorește la Odessa, ce e drept fără forme legale, sub paza baionetelor dușmane, ieri încă în luptă cu noi. 
Îndurerat, regele Ferdinand trimite un colonel din imediata sa apropiere să mustre pe fiul rătăcit și să-l readucă pe calea cea dreaptă.

Iată instrucțiunile sfâșietoare pe care le dă regele trimisului său:
Telegrama din Bicaz 6/19 septembrie 1918
„Înainte de a vă autoriza de a întrebuința forța, asigurați-vă că nu mai este nicio nădejde de a obține reîntoarcerea la sentimentul realității. În interesul lui, chiar dacă este irevocabil hotărât să-și pună planul în execuție, arătați monstruozitatea ca ruperea definitivă cu Familia și Țara să se facă pe pământ străin, sub paza unor baionete străine, ieri încă în luptă cu noi."
FERDINAND

Principele Carol, readus în țară, persistă însă în nenorocita sa hotărâre. Față de lovitura care se dădea dinastiei, regele Ferdinand cheamă pe foștii președinți de consiliu, spre a-i consulta asupra acestei prime renunțări a principelui Carol. Generalul Averescu și Alexandru Marghiloman s-au pronunțat atunci pentru acceptarea renunțării și imediata înlăturare a prințului de la succesiunea tronului. Judecând cu asprime fapta săvârșită, ei nu socoteau pe prinț demn de a domni. Generalul Averescu, mai cu seamă, care văzuse purtarea prințului în război, era cel mai neîndurător. Găsim părerea lui în cartea unde primul-ministru de atunci, Alexandru Marghiloman, și-a însemnat amintirile.

La 9/22 septembrie 1918 [Marghiloman] scrie:
„Mai interesant Averescu care, după ce căutase un contact cu mine... intră imediat în chestiune: Tranzacțiunea nu e cu putință!... Prințul n-are nicio calitate pentru domnie... La 29 octombrie 1916 primisem ordin să mă retrag din Valea Prahovei; toți erau abătuți și triști; trebuia să se dea bătălia de la București; sondele erau incendiate. În această atmosferă groaznică, a trebuit la [orele] 9 să ordon șefilor de corp să se retragă de la masa cu prințul, ca să execute ordinele, dar prințul a stat la masă până la 2 dimineașa; patrulele inamice erau la 20 de kilometri.
Era dezgustător...
Din toate cele ce s-au petrecut nu-i curat decât un lucru: căsătoria. Să nu o murdărească și pe aceasta."

Domnul Ion I.C. Brătianu, singurul care-l apăra, consideră pe principe ca nefiind încă matur și, tocmai pentru a salva continuitatea monarhică, este împotriva oricărei măsuri asupra căreia nu s-ar mai putea reveni și voiește a da timp principelui să se coacă la minte.

Regele pedepsește pe fiul său cu 75 de zile arest la Horaița.
Evenimentele fericite de pe frontul Salonic fac pe rege să-l ierte de restul pedepsei, cu încrederea că de astădată fiul a revenit pe calea cea dreaptă. 
Totdeodată, însărcinează pe domnul Ion I.C. Brătianu să vadă pe prinț și să-i vorbească.

Iată raportul domnului Ion I.C. Brătianu către M.S. regele, asupra acestei întrevederi avute la Iași, în ziua de 31 octombrie/13 noiembrie 1918:
„Am spus prințului că nu va putea domni dacă ar persista în căsătoria sa și că renunțarea lui la Tron ar echivala cu o dezertare. Socoteam chiar că, dacă ar fi fugit înaintea inamicului, principele ar fi mult mai puțin vinovat față de țară, căci zeci de mii de ostași l-ar fi putut înlocui, dar că a dezerta de la Coroană înseamnă a face dinastiei o situațiune periculoasă și că nimeni altul nu putea atunci să îndeplinească sarcina pe care o avea.
I-am spus să asculte de părinți, să nu uite că tinerețea poate întotdeauna să învețe și că, pentru suverani, a ști să asculte este o calitate de căpetenie. Primul Wilhelm era poate mai puțin înzestrat decât cel de-al doilea, dar el știa mai bine să asculte și de aceea el va rămâne „Wilhelm der Grosse" și nepotul său „Wilhelm der Letzte".

Domnul Brătianu termină raportul său, constatând:
„Fapt este că principele are înfățișarea unui om năucit, îndărătnic, fiindcă simte că obiecțiunile sale nu au temei, hotărât să lase să fie anulată căsătoria sa, cu speranța că mai târziu va reîncepe. Am nădejdea totuși că acțiunea timpului îl va scoate din starea hipnotică în care se găsește acum și, de altfel, o lege ar trebui între timp să regulamenteze căsătoria princiară".

Pseudo-căsătoria de la Odessa cu doamna Zizi Lambrino este anulată de Înalta Curte de Casație, la 8 ianuarie 1919, cu însăși consimțământul prințului, care declară în scris, la 11 noiembrie 1918: „Nu mă opun la anularea actului de căsătorie încheiat la Odessa".
CAROL 
11/XI/1918

A DOUA RENUNȚARE LA TRON
August 1919

La 1 august 1919, la șapte luni după anularea căsătoriei, principele revine asupra hotărârii sale și declară într-o scrisoare către doamna Lambrino că: „cu toată anularea căsătoriei noastre, niciodată n-am încetat de a mă considera ca [fiind] soțul tău".
CAROL, Principe al României

Această nouă hotărâre a prințului este însoțită, în aceeași zi, adică la 1 august 1919, de o a doua renunțare la toate drepturile sale de principe moștenitor, adresată M.S. Regelui și trimisă în copie tuturor șefilor de partide.

Redăm textual conținutul uneia din aceste scrisori adresată domnului Moscovici, șeful Partidului Socialist:
„În calitatea dumneavoastră de conducător al Partidului Socialist vă înștiințez că astăzi 1/8/1919, am înaintat M.S. Regelui următorul act de renunțare la drepturile mele de principe moștenitor:

SIRE,
Pe temeiul unui drept implicitamente recunoscut prin art. 83 par. 2 al Constituției, declar că renunț la calitatea mea de principe moștenitor al Coroanei României, atât pentru mine personal cât și pentru descendenții mei, și la toate avantagiile ce-mi sunt recunoscute de Constituție în această însușire de principe moștenitor al Tronului.
Rămân slujitor credincios al țării și, punând spada mea în serviciul ei, rog pe Majestatea Voastră să-mi desemneze un loc de luptă printre ostașii ce se găsesc azi pe front.
CAROL, Principe al României
București, 1 august 1919

În scopul de a da prințului timp de gândire și a lămuri situația în favoarea sa, prințul este trimis cu unitatea sa pe frontul de la Tisa, iar „Monitorul Oficial", la 1 septembrie 1919, publică, după cererea regelui, următorul comunicat: „O publicitate regretabilă și suspectă a fost dată prin radiograme și presa străină unei așa zise scrisori de renunțare la drepturile sale de moștenitor al Tronului, adresată de A.S. Regală Principele Carol, M.S. Regelui.
Oricare ar fi autencitatea textului publicat și oricare ar fi împrejurările în care scrisoarea a putut fi dată publicității, orice concluziune temeinică este prematură, înainte de a se fi statuat de cei în drept, adică de M.S. Regele și guvernul țării, asupra urmării și sancțiunilor cuvenite unui act de o deosebită împortanță, întrucât el ar fi expresiunea reală și directă a unei voințe libere.
Astăzi A.S.R. Carol comandă regimentul său pe frontul Tisei și, în această comandă, pe care o deține pe temeiul înaltei sale situațiuni, unica sa preocupare este îndeplinirea îndatoririlor sale ostășești".

Ca răspuns la acest comunicat, primul ministru primește, la 9 septembrie 1919, de la Principele Carol, care se afla la Erlau, în Ungaria, următoarea scrisoare:

Erlau, 9 septembrie 1919
Domnule Brătianu,
Primind ieri „Monitorul Oficial" din 2 septembrie am rămas nu se poate mai mirat și indignat citind comunicatul guvernului în chestiunea scrisorii mele de renunțare. 
Punând la o parte că acest comunicat este o palmă dată mie și care nu pot s-o las să treacă nerelevată, găsesc că este o insultă adusă aceluia pe care, în contra voinței sale, îl considerați ca moștenitorul Tronului. 
Sunt două fraze care sunt complet jignitoare pentru mine: <<Întrucât el ar fi expresiunea reală și directă a unei voințe libere>> și <<în această comandă pe care o deține pe temeiul înaltei sale situațiuni>>. Adică, credeți dumneavoastră că nu sunt decât o păpușă care nu știe ce vrea? Greșiți!
Dacă am făcut un astfel de gest este că știu ce fac și că o fac cu o conștiință complet împăcată. Într-un an de zile am avut timp să mă gândesc și n-am făcut acest gest decât când cuțitul era la os. 
Credeți că timpul temperează toate. Să știți că, oricâte piedici veți pune, eu nu voi renunța la soția mea.
Pentru a doua frază găsesc că este jignitor să se declare <<că numai grație pozițiunii înalte comand un regiment>>.
Aceste fraze atât de puțin măgulitoare sper că vor fi îndreptate și voi primi completă satisfacție.
CAROL

Domnul Ion I.C. Brătianu trimite prințului o scrisoare de răspuns, pe care o supune întâi aprobării regelui Ferdinand.
Iată răspunsul domnului I.I.C. Brătianu către prințul Carol și scrisoarea regelui:

„București, 16 septembrie 1919
Datoria către moștenitorul Tronului mă hotărăște să nu las fără răspuns scrisoarea Alteței Voastre Regale, oricare ar fi forma ei. Comunicatul publicat în numele guvernului a fost redactat de aceia care păstrau încă iluzia că se poate feri Coroana de urmările celor petrecute anul trecut peste Nistru.
Departe de a considera pe Alteța Voastră Regală ca o păpușă inconștientă, ei voiau să persiste în credința că vremea, care permite reflecțiunea, va schimba intențiunile moștenitorului Tronului.
În ceea ce privește fraza de a doua incriminată, din citirea legilor și regulamentelor militare, Alteța Voastră Regală se va convinge că, fără a i se contesta întru nimic însușirile personale, comanda unui regiment nu i s-ar fi putut încă acorda, dacă n-ar fi fost <<înalta sa situațiune>>.
Când am primit scrisoarea Alteței Voastre Regale, fiind demisionat, nu mă mai socoteam în drept de a face un act de guvern în chestiunea la care se raportă.
Ca unul ce am fost sfetnic credincios celor doi regi români, ale căror domnii istoria Neamului le va cita cu recunoștință, nu pot să închei aceste rânduri fără a mărturisi durerea adâncă cu care constat, nu numai pentru Stat, dar și pentru Alteța Voastră Regală, hotărârile în care persistă. 
Când omul este devotat unei idei, fără voie inima sa îl leagă de persoana celor care ar trebui să o reprezinte, chiar după ce ei au vătămat-o.
Cu aceste simțăminte și cu adânc respect, sunt al Alteței Voastre Regale, devotat servitor.
Ion I.C. Brătianu".

Primind o copie a scrisorii de mai sus, regele României a scris:

„28 septembrie 1919
Scumpul meu Brătianu,
Sunt cu totul de acord cu textul răspunsului, a cărui copie mi-ai trimis-o, el spune lucrurile fără a apăsa prea mult, dar arătând, în același timp, adevăratul punct de vedere. Plec astăzi la Sinaia. 
Mulțumindu-ți încă o dată pentru tot concursul pe care mi l-ai dat din toată inima dumitale și cu tot sufletul – o știu și o simt – rămân întotdeauna al dumitale, cu toată afecțiunea".
FERDINAND

Doamna Zizi Lambrino este, în sfârșit, îndepărtată. Regele Ferdinand, în credința că uitarea își va face opera, propune fiului său o călătorie de studii în străinătate. Prințul însă, se împotrivește: simulează un accident de cal, se împușcă în picior. În sfârșit, se lasă a fi convins și întreprinde o lungă călătorie în Egipt, Indii și Japonia.

La întoarcere, el se căsătorește cu A.S.R. principesa Elena, la 10 martie 1921.

A TREIA RENUNȚARE LA TRON
Veneția-Milano, decembrie 1925

O legătură de notorietate publică cu soția unui căpitan activ, doamna T., fiica domnului Wolf, zis Lupescu, și a soției sale, născută Elisa Falk, a hotărât pe regele Ferdinand să facă în repetate rânduri aspre mustrări fiului său și să-l someze a pune capăt acestei relații care, în condițiunile în care avea loc – în chiar vecinătatea Palatului princiar – aducea o gravă știrbire liniștii și prestigiului familiei regale. Pentru a-l sustrage acestui mediu, regele Ferdinand trimite pe principe la Londra, spre a-l reprezenta la funeraliile reginei Alexandra a Angliei. Principele se angajează, pe cuvântul său de onoare, către regele Ferdinand – care îl ceruse – că se va înapoia în Țară înainte de sărbătorile Crăciunului 1925.

Regăsind însă în străinătate pe doamna Wolf-Lupescu, principele Carol trimite regelui Ferdinand, din Veneția, în ziua de 12 decembrie 1925, următoarea scrisoare de renunțare:

„Veneția, 12 decembrie 1925
SIRE,
Vă rog ca prin această declarație să primiți ca să renunț la toate drepturile mele de Principe Moștenitor al României.
Conform Statutului Familiei Regale, rog pe Majestatea Voastră de a-și da înalta sa aprobare acestei hotărâri irevocabile.
Totdeodată, spre a nu produce vreun un neajuns în viitor, să dați înaltul Majestății Voastre Ordin ca să fiu șters dintre membrii Familiei Domnitoare a României și să mi se acorde un nume sub care îmi voi putea alcătui o nouă stare civilă. 
Prin aceasta declar că nu voi avea nicio pretenție asupra drepturilor mele la care am renunțat de bună voie și mă angajez, pentru liniștea tuturor, să nu mă mai întorc în Țară timp de 10 ani, fără a fi chemat de cei în drept și fără autorizația Suveranului".
CAROL, Principe al României

Ca urmare a acestui act de renunțare, regele Ferdinand trimite la Milano pe ministrul Casei Regale cu însărcinarea de a stărui pe lângă principe ca să revină asupra hotărârii sale și, în același timp, cu instrucțiuni ca să ceară prințului să-și ia angajamentul în scris că-și va schimba purtarea de până acum. 
În același timp, M.S. regina Maria și întreaga familie regală scrie prințului Carol pentru a-l determina să revină asupra deciziunii sale. Totul însă, este zadarnic. Prințul stăruie în hotărârea sa, declară că a luat-o neinfluențat de nimeni și irevocabil, că nimic pe lume nu-l va putea clinti din hotărârea sa și că este decis să-și creeze o viață nouă.

Nici apelul adresat simțămintelor lui de tată, de fiu, de soț, de prinț de Coroană, de militar, de român, n-a avut niciun răsunet. În tovărășia doamnei Wolf-Lupescu el rămâne în Italia și ministrul Casei Regale aduce drept răspuns o a patra renunțare, și mai formală, a prințului Carol, pe care o redăm mai jos: 
"Milano, 28 decembrie 1925
Declar prin aceasta că renunț în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituție și Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până azi ca Principe Moștenitor al României și ca membru al Familiei Domnitoare.
Renunț totdeodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile Țării asupra fiului meu și a averii sale.
Mai declar că nu voi avea nicio pretențiune asupra drepturilor la care am renunțat de bună voie din propria mea inițiativă și mă angajez, pentru binele tuturor să nu mă întorc în Țară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizația Suveranilor".
CAROL

Regele Ferdinand, pierzând nădejdea de a mai putea readuce pe fiul său la datorie, în fața acestei repetate renunțări la Tron, ia act de aceată ultimă hotărâre a fiului său și o învestește cu formele arătate de Constituție. Cere întâi, într-un Consiliu de Coroană ținut la Sinaia, la 31 decembrie 1925, avizul tuturor șefilor de partide. Hotărârile acestui Consiliu de Coroană au fost consemnate în următorul comunicat publicat în „Monitorul Oficial" din 1 ianuarie 1926:
„A.S. Regală Principele Carol, Moștenitor al Tronului, comunicând în scris M.S. Regelui renunțarea sa irevocabilă la succesiunea Tronului și la toate prerogativele ce decurgeau din această calitate și din aceea de membru al familiei regale, M.S. Regele s-a văzut nevoit să primească această renunțare și să convoace pentru astăzi, 31 decembrie, la Castelul Peleș, un Consiliu de Coroană.
În acest consiliu, M.S. Regele a comunicat înalta sa hotărâre și a făcut apel la toți fruntașii Țării prezenți de a-l ajuta în executarea ei și la proclamarea Alteței Sale Regale Principele Mihai ca Moștenitor al Tronului. În acest scop, în urma asigurărilor de sprijin date din partea tuturor celor prezenți, Reprezentanța Națională a fost convocată pentru 4 ianuarie 1926".

În ziua de 4 ianuarie 1926, M.S. regele a adresat Adunărilor Constituante următorul mesaj: 
„A.S.R. Principele Carol, Moștenitorul Tronului, mi-a trimis următoarea declarațiune: 
<<Declar prin aceasta că renunț în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituție și Statutului Familiei Regale, m-am bucurat până azi ca Principe Moștenitor al României și ca membru al Familiei Domnitoare.
Renunț totdeodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile Țării asupra fiului meu și a averii sale.
Mai declar că nu voi avea nicio pretențiune asupra drepturilor la care am renunțat de bună voie din propria mea inițiativă și mă angajez pentru binele tuturor să nu mă întorc în Țară timp de 10 ani, iar după expirarea acestui termen să nu mă întorc fără autorizația suveranilor. CAROL>>.
Cu adâncă durere am constatat că, pentru a doua oară de când se află în vârsta bărbătească, principele Carol nu voiește să îndeplinească marile îndatoriri ce-i incumbă ca Principe Moștenitor și, cu hotărâre irevocabilă, cere să fie descărcat de această sarcină. 
În fața acestei hotărâri și cu grija stăpânitoare a viitorului Țării și a intereselor permanente ale Coroanei, atât de neclintit legate de dânsa, mă simt nevoit să iau act de această hotărâre și să cer ca Adunările Naționale, luând cunoștință de dânsa, să recunoască că principele Carol a renunțat la toate drepturile și prerogativele sale de Principe Moștenitor și de membru al Casei Regale Române, precum și la orice drepturi asupra fiului său și al patrimoniului acestuia. Iar în consecință, conform Constituțiunii și Statutului Casei Regale, Adunările Naționale să recunoască Principe Moștenitor al României pe Principele Mihai".
FERDINAND

Iată cuprinsul legii votată de Adunările Naționale în ziua de 4 ianuarie 1926:
„Art. unic – Adunările Naționale Constituante primesc renunțarea A.S. Principelui Carol la succesiunea Tronului și la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituției și a Statutului Familiei Regale, se bucura până astăzi ca Principe Moștenitor al României, și membru al Familiei Domnitoare.
Pe temeiul art. 77 din Constituție, Reprezentațiunea Națională constată că succesiunea Tronului României devine astfel de drept A.S.R. Principelui Mihai, coborâtorul direct și legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a regelui domnitor".

Iar pentru regularea succesiunii la Tron, Adunările Naționale au votat în aceeași zi următoarea lege: 
„Art. Unic – Adunările Naționale Constituante întrunite conform art. 79 din Constituție, primesc Regența instituită de M.S. Regele Ferdinand I, pe temeiul art. 83 din Constituție pentru a exercita puterile regale, și tutela A.S.R. Moștenitorul Tronului în cazul când acesta ar fi chemat să domnească în timpul minorității sale. 
Reprezentațiunea Națională primește numirea celor 3 persoane care compun această Regență: A.S.R. Principele Nicolae, I.P.S.S. dr. Miron Cristea, Patriarhul României și domnul George Buzdugan, actualul prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție".

O lună după ce a fost proclamat regent de către Adunările Naționale Constituante, I.P.S. Patriarhul primește, la 2 februarie 1926, din partea fostului principe următoarea scrisoare, din care, o dată mai mult, rezultă voința și gândul său:
„Milano, 2/II/1926
Înalt Prea Sfinția Ta,
...
Mulți cred că am fost victima unui complot, că am fost silit să fac pasul cunoscut. Pot asigura pe I.P.S. Ta că am acționat după singura mea voință și complet conștient de fapta mea.
...
Am avut un crez neștirbit, care aș dori să știu că va fi veșnic în orice suflet de român: credința în Rege, credința în Suveran, ca chiag al unității naționale. Într-o țară unde luptele politice sunt așa de aprige ca la noi, dacă toți nu se alipesc cu dragoste de acel simbol, ce este Regele și Coroana, atunci cu drept cuvânt trebuie să deznădăjduim de viitorul Patriei.
În zilele de grea cumpănă, pe cine a avut Țara mai aprigi apărători, mai încrezători călăuzitori ai ei, pe cine, dacă nu pe suverani? Regele și Regina care au știut întotdeauna să bată într-o inimă cu întreg poporul lor. Mai mare dragoste pentru Neam și pentru Țară nu veți găsi la nimeni pe întreg cuprinsul României, ca la Rege și Regină.
...
Uniți-vă toți, uitați grijile și certurile de o zi; gândiți-vă la România de mâine, ea are nevoie azi mai mult ca oricând de unirea tuturor sufletelor, de strângerea tuturor mâinilor spre a întări temelia ei. Numai astfel veți putea privi viitorul în față.
În această chemare pe care o trimit din depărtare, doresc ca unirea împrejurul Regelui să cuprindă și pe fiul meu și mama lui, împrejurul cărora să bată inimile calde ale unui Neam întreg".
CAROL

Aproape un an mai târziu, sub grija grelei boli care îl lovise și-i amenința viața, la 28 noiembrie 1926, regele Ferdinand trimite domnului general Averescu, președintele Consiliului de Miniștri, o scrisoare publicată în „Monitorul Oficial", din care extragem următoarele pasaje:

„Scumpul meu Președinte al Consiliului,
Sunt adânc mișcat de grija și de dragostea ce mi se arată din partea tuturor cu privire la sănătatea mea, dar în același timp, cu adevărată mâhnire, văd că unii s-au folosit de această împrejurare pentru a pune în discuție principiile care alcătuiesc însuși temeiul dinastic al monarhiilor constituționale și care nu îngăduie ca soarta Coroanei să fie lăsată la voia schimbătoare a nimănui.
Din fericire, în timpul din urmă, simt că puterile-mi revin și cred că, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi putea îndeplini ca și până acum sarcinile către iubita noastră Țară și scumpul meu popor. Iar dovezile date de mine, în împrejurările grele prin care a trecut România, sper că au arătat că știu a lua hotărâri, învingându-mă pe mine însumi, fie că era vorba de a jertfi, în interesul Patriei, legături personale, fie că trebuia, ca Rege, să pun capăt urmărilor nenorocite ale rătăcirilor și șovăielilor unui copil iubit.
Sunt în drept deci să cred că nimeni nu se poate îndoi despre grija statornică de a-mi îndeplini întreaga datorie până la ultimele mele clipe, cum se impune unui Rege care ține mai mult la trăinicia operei lui decât la orice-i este scump în viață.
Această operă, întemeiată de neuitatul meu unchi, primul Rege al României și pe care Dumnezeu mi-a hărăzit s-o întăresc și s-o dezvolt, voi apăra-o cu hotărâre, căutând ca prin toate măsurile să-i asigur un viitor temeinic spre gloria dinastiei și consolidarea statului. Sunt sigur că în această direcție voi fi ajutat de toți bunii români în frunte cu toți sfetnicii credincioși și încercați care, de la urcarea mea pe Tron, mi-au dat sprijinul lor necondiționat.
Ei vor ști să strângă toate puterile naționale ca să facă zid în jurul Tronului pentru a impune respectul hotărârilor și actelor mele, căci le-am hotărât și înfăptuit conform legilor și intereselor supreme și exclusive ale Monarhiei și Statului.
Primiți, vă rog, scumpul meu Președinte al Consiliului, expresiunea sentimentelor mele afectuoase,
FERDINAND
București, 28 noiembrie 1926

În luna ianuarie 1926, imediat după investirea cu toate formele constituționale și legale a ultimei renunțări la Tron a fostului principe moștenitor, regele Ferdinand adaugă, ca urmare a noii situațiuni create, următorul codicil la testamentul său, scris de rege și ținut secret până la moartea sa:
„Codicil
A voit Domnul să încerce Țara, pe mine și pe Regina, cu o mare durere, prin renunțarea la Tron a Principelui Carol. Până la sfârșitul vieții nu se va șterge din inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văzut silit să iau act de această hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură se impunea de interesele Statului și ale Coroanei, care în orice împrejurări am înțeles să mă stăpânească.
Schimbarea astfel făcută la moștenirea Tronului și în Familia Regală prin noua situațiune a fiului meu Carol mă obligă să aduc următoarele modificări și adaos la testamentul meu mai sus scris.
Anulez dispozițiunea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu Carol toată cotitatea disponibilă și hotărârea de a cuprinde în partea sa de moștenire întreaga moșie Sinaia-Predeal împreună cu castelul Peleș și celelalte castele, clădiri și stabilimente cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru castelul Pelișor, precum anulez și legatul caselor și clădirilor din București, care îi sunt absolut necesare. 
Hotărăsc ca toată această cotitate disponibilă, atât imobilele de pe Valea Prahovei, cu sarcinile prevăzute, ca și cele din București, care îi sunt absolut necesare viitorului rege, să revină urmașului meu pe Tronul României din familia mea, iar în timpul minorității sale să se bucure de folosința și de veniturile lor, iubita mea soție, regina Maria.
Voiesc ca partea rezervatară ce se cuvine fiului meu Carol s-o primească în bani și efecte. Luând aceste noi dispozițiuni, potrivit dorinței ce întotdeauna am avut de a spori mijloacele noului Rege al României, rog Cerul ca să ajute pe iubitul meu fiu Carol în noua viață ce singur și împotriva voinței noastre și-a ales-o și să facă urmările acestei alegeri cât mai ușoare pentru el și pentru Țară. 
Făcut la București, în unsprezece ianuarie una mie nouă sute douăzeci și șase, scris și iscălit cu propria mea mână".
FERDINAND

Acest act arată clar, fără îndoială posibilă, neclintita credință a regelui că principele Mihai era urmașul său la Tron și, ca atare, era drept să se bucure de tot ce se cuvenea viitorului rege. El arată, de asemenea, neșovăita hotărâre de a depărta din preajma suveranului orice izvor de tulburări și de aceea nu voia să lase fostului principe Carol vreo avere în țară care i-ar fi dat prilej de a se reîntoarce în România. 
Astfel, prin hotărârea nestrămutată a suveranului și prin investirea ei cu formele legale, impuse de irevocabila renunțare la Tron a fiului său, s-a putut definitiv închide această chestiune și asigura temeinic continuitatea necesară așezământului nostru monarhic.

Cu agaravarea sănătății suveranului însă, uneltiri și intrigi din străinătate și în politica noastră internă își făcură aparițiunea. Regele, deși încredințat de zădărnicia unor astfele de încercări, în inima sa de părinte era îndurerat de posibilitatea ca fiul său să cadă victima acestor criminale intreprinderi și, de aceea, înainte de a închide ochii, a făcut un ultim demers, pentru a le împiedica consecințele, trimițând în ziua de 4 iulie 1927 la Paris, pe un general din Casa Regală cu o misiune pentru fostul principe moștenitor.
Iată textul instrucțiunilor date trimisului regelui:
„Misiunea dumneavoastră are de scop să demonstreze cât mai limpede cu putință că nu există, pentru prinț, decât o singură alternativă: să fie consecvent cu el însuși în viața pe care împotriva dorinței tuturor a vrut să-și creeze și să respecte în mod loial și fără reticențe consecințele inexorabile ale renunțării sale la tron.
Orice agitare făcută în numele lui, cu sau fără consimțământul lui, tinde să compromită sau, în orice caz, să păgubească interesele dinastiei.
Respectul pe care principele îl datorează operei părinților săi ca și solicitudinea pe care o datorează fiului său nu-i arată decât un singur drum, dacă el ascultă ceea ce are mai sigur și mai bun în el: inima.
Dar, mai presus de orice, judecata lui ar trebui să impună această soluție, căci ea este singura care corespunde interesului lui, pentru că singură ea îi poate asigura, din partea părinților săi și din partea guvernului, tot concursul care să-i înlesnească organizarea noii sale vieți. 
În a doua ipoteză, principele trebuie să-și dea seama că ceea ce ar socoti ca un câștig pentru dânsul ar contribui să mărească greutățile cu care are de luptat Statul român. 
Dar, oricare ar fi aceste dificultăți și oricât ele ar fi de mari, el trebuie să înțeleagă că România este hotărâtă să le învingă și că acei care, pentru a pescui în apă tulbure, îl vor fi încurajat, nu vor avea nimic de câștigat. În fața echivocului pe care l-au creat în jurul prințului, oamenii rău intenționați sau prietenii inconștienți, și în fața impresiei pe care ei au comunicat-o că nu așteaptă decât momentul succesiunii la Tron pentru ca principele să revină asupra unui act care nu este revocabil, este indispensabil ca principele să facă, fără nicio întârziere, o declarație publică, declarație care să nu mai lase pentru nimeni nicio îndoială și care să taie scurt agitațiile celor care, într-un scop criminal, vor să se servească de persoana lui. 
Această declarație sau un refuz de a o face, va determina desigur atitudinea părinților lui și aceea a guvernului care ar fi astfel foarte dornic de a contribui cu tot ce se va putea pentru ca să fie ușurată și înfrumusețată noua viață pe care prințul și-a ales-o. De asemenea, legăturile lui cu părinții săi ar putea atunci să fie cu mult mai intime".

Regele Ferdinand, încunoștiințând pe primul ministru de însărcinarea dată generalului, îi cere totdeodată, să-l ajute pentru reușita încercării sale. De aceea, împreună cu instrucțiunile de mai sus, a fost remisă fostului principe moștenitor, din partea domnului Ion I.C. Brătianu, și următoarea scrisoare, citită și aprobată mai întâi de suveran:
„București, 3 iulie 1927
Măria Ta,
Chiar chipul în care încep aceste rânduri arată că nu scrie primul ministru, ci omul care o treime de veac te-a înconjurat cu simțămintele datorite celui mai de seamă reprezentant al Familei Regelui.
N-am nevoie să amintesc Măriei Tale că în orice împrejurare am căutat să-i fiu de ajutor și că chiar când am constatat sau am presupus că eram în deosebiri de păreri, am încercat, cu sincer devotament, să-i împiedic manifestarea sau cel puțin să-i atenuez consecințele. Nu mi-am putut închipui că era să avem durerea reînnoirii funestelor intențiuni exprimate la Iași și cu cea mai crudă surprindere am luat cunoștință de scrisoarea adresată Majestății Sale, din Italia. 
Această scrisoare, confirmată prin ulterioara declarație că ești hotărât să renunți la marea, dar greaua misiune ce Dumnezeu îți destinase, am fost silit s-o consider, de rândul acesta, ca manifestarea voinței unui bărbat matur care, în plină cunoștință a drepturilor și datoriilor sale și a consecințelor lor, voia conștient și cinstit să renunțe la o situațiune a cărei răspundere n-o primea și să-și asigure noi condițiuni de viață.
Desigur, această hotărâre aducea după sine inerente greutăți pentru Coroană și pentru Țară, dar cu regretul că n-ai voit să te jertfești pentru a le împiedica, nimeni nu este în drept de a bănui patriotismul cu care vei dori să nu le sporești gravitatea, ci dimpotrivă, să faci ce-ți stă încă în puteri pentru a ușura noile condiții în care poate dăinui și propăși principiul dinastic din România. 
Câțiva din cei îndurerați, fără a-și da seama că monarhiile ereditare își au temeiuri care nu pot fi schimbate fără a se zdruncina însăși existența lor, au socotit că noul principe moștenitor, creat prin actul de renunțare al părintelui său, poate fi înlocuit prin alte mijloace decât acela al propriei sale renunțări, sau a încetării sale din viață. Unul, imposibil în vremea unei minorități, celălalt, cu ajutorul Domnului, nerealizabil. 
Durerea acestora o resimțim mulți, dar îndreptarea ce caută, e incompatibilă cu cea mai esențială chezășie a siguranței Statului nostru, aceea a existenței dinastiei.
Acestor puțini numeroși care greșesc grav, dar cu cuget curat, li se adaugă, din nenorocire, acei dinăuntru și din afară, care au interes să lovească și să zdruncine tot ce poate consolida noul nostru stat și caută să facă, din orice le pare prielnic, armă pentru scopul lor destructiv. Sub cuvânt că vor să te servească, încearcă să compromită, într-o campanie criminală, numele acelui care, o treime de veac, a fost suprema nădejde a României și care, nu mă îndoiesc, e hotărât să rămână în orice împrejurare credincios neamului din care face parte.
Această credință, dragostea pe care o ai pentru ceea ce au clădit Regii României, impune nepotului și fiului de Regi, mai mult decât oricărui alt cetățean al Țării, datoria să împiedice, pe cât depinde de dânsul, încercările criminale, lămurind, fără îndoială posibilă, pe unii și descurajând, fără slăbiciune, pe ceilalți. 
În noua viață pe care ți-ai ales-o e încă un mare și neasemuit serviciu pe care îl poți face Patriei, și, pentru aceasta, cu regretul neșters al serviciilor pe care ai renunțat să le aduci ca moștenitor la Tron, îți vor păstra adâncă recunoștință toți cei care, ca mine, nu pot despărți, în inima lor, dragostea de Țară și devotamentul către Tron.
Rog pe Măria Ta să primească, și cu acest prilej, expresiunea adâncului meu respect". 
ION I.C. BRĂTIANU

O dată cu această misiune, regele încredințează președintelui Consiliului de Miniștri o scrisoare pentru a face uz de dânsa, în caz când fostul principe va fi refuzat să semneze declarațiunea reclamată de suveran. 
Această scrisoare se publică în Monitorul Oficial din 22 iulie 1927, deoarece trimisul suveranului se înapoiază din Paris, în ziua încetării din viață a regelui Ferdinand, cu răspuns că fostul principe refuzase să se supună voinței tatălui său. Iată textul scrisorii:
„Scroviște, în iunie 1927
Scumpul meu Președinte al Consiliului
Ca creștin sunt totdeauna stăpânit de grija clipei când mă voi înfățișa în fața Domnului, ca Român și Rege mă gândesc neîncetat la soarta Țării căreia i-am jertfit viața mea pe pământ. 
Dragostea mea nu mă lasă să consider că datoria îmi încetează cu această viață și nu pot să nu mă gândesc la ce va fi în urma ei.
Dumnezeu a voit ca Coroana, de care e atât de indisolubil legată soarta Țării, să treacă pe capul nepotului meu nevârstnic, Mihai. Rog Cerul să-l ocrotească și să-i hărăzească binecuvântarea ca sub domnia lui să se întărească și să sporească România, clădită cu atâtea jertfe. 
Fac apel la toți bunii și cinstiții cetățeni ai Țării să ajute din toate puterile lor ca să înlesnească liniștita propășire a Statului. 
În fruntea lor, asupra scumpului meu fiu Nicolae, ca regent, împreună cu colegii săi, cade cea mai grea răspundere în îndeplinirea sfintelor datorii. 
Cu credința și dragostea ce înaintașii familiei sale i-au dat pildă, fiul meu va putea duce la bun sfârșit misiunea ce îi revine. 
Nu pot privi spre viitor fără să mă gândesc cu inimă de părinte la scumpul meu fiu Carol, căruia îi urez viață cinstită și fericită în noua soartă pe care și-a croit-o, împotriva silințelor noastre. Nu mă îndoiesc că, ca orice român iubitor de Țară și mai devotat ca oricare altul, va stărui întru a înlesni, prin tot ce atârnă încă de dânsul, ca România, în timpul fiului său Mihai și a urmașilor săi, să se poată dezvolta și propăși, în liniște și cu spor. 
În ceea ce mă privește, cu hotărâre și numai spre a nu tulbura liniștea Țării, m-am oprit de la mulțumirea sufletească de a-l revedea și, în același sentiment, cer ca să nu se mai întoarcă în Țară decât, precum s-a legat, când autoritățile legale îi vor îngădui. 
Trebuie ca fiul meu Carol să caute asfel să impună oricăror rătăciți respectul situațiunii legale, create prin renunțarea sa la Tron, așa precum îi poruncesc cele mai imperioase datorii de român, de fiu și de părinte, ca să respecte legământul încheiat din proprie voință și nesilit de nimeni. 
Primiți, vă rog, scumpul meu Președinte al Consiliului, expresiunea simțămintelor mele afectuoase".
FERDINAND

Aceste cuvinte sublime, gândite în taina sufletului care se reculege în fața morții nu îngăduie nicio discuțiune. Orice om cu suflet și cu bună credință trage fireștile concluziuni. Această scrisoare, supremă mărturisire și suprem apel al marelui rege, dacă ar fi ea singură, ar fi de ajuns pentru ca să nu lase nimănui umbre de îndoială despre datoriile ce impun Țara și Coroana.

Din actele mai sus menționate și fără a pomeni alte acte și documente mai intime, reiese clar că fostul principe moștenitor, de când a fost în vârstă bărătească, fără nicio considerațiune față de durerea Familiei lui, nici față de Țară și de împrejurările atât de grele prin care trecea poporul român, a renunțat la drepturile sale la Coroana României.

Prin renunțarea repetată și irevocabilă a fostului principe moștenitor, situațiunea este definitivă. Formele constituționale cu care această renunțare a fost învestită, după cererea regelui Ferdinand, care până în ajunul morții a ținut să-și afirme hotărârea nestrămutată, au închis definitiv această chestiune.

Pe de altă parte, Constituțiunea, tocmai pentru a feri Țara de frământări, în timpul minorității suveranului, interzice orice modificare prin articolul ei 85: „Nicio modificare a Constituțiunii nu se poate face în timpul Regenței".
Prin urmare, astăzi, pe căi legale, revenirea fostului principe moștenitor este imposibilă și, de altminteri, Coroana României, precum și marile interese naționale, de care este legată, nu pot fi o jucărie în mâna nimănui, revendicând-o sau aruncând-o după împrejurări și capricii.

Bună sau rea, fostul principe moștenitor a voit să-și creeze o viață nouă; el și-a creat-o prin faptele lui. Coroana este astăzi pe capul regelui Mihai și, pentru România, chestiunea succesiunii la Tron este închisă.
Cine caută să tulbure liniștea Țării cu această chestiune, care n-are nicio altă soluțiune constituțională, este răzvrătitor din punctul de vedere legal, antidinastic din punct de vedere monarhic și, deci, inamic al Neamului din punctul de vedere național.

Înconjurată de dușmani, România are nevoie de pace și de liniște, iar nu de lupte pentru domnie de care ea a suferit neîncetat în trecut și cărora le-a pus capăt, acum șaizeci de ani, tocmai Dinastia pe care o reprezintă regele Mihai pe Tronul Țării.

////

Sursa: Arhiva C.N.S.A.S., Fond Documentar, dosar 015223.

François Bégaudeau : « La bourgeoisie est pour la pérennité de l'ordre existant »

18-23 minutes

---

Bourgeoisie, un mot qui sent bon les années soixante-dix et que beaucoup estiment être devenu un concept creux. Le Premier ministre, Edouard Philippe lui-même, avait déclaré sur BFMTV « nous sommes toujours le riche de quelqu’un d’autre ». Entendez : il n’existe plus de classes, et donc plus de raison de lutter pour un équilibre des richesses. Or, force est de constater qu’aujourd’hui la lutte des classes est encore d’actualité, et que pour en comprendre les contours, mieux vaut savoir ce qu’est un « bourgeois » exactement, dans notre monde moderne. C’est la tâche que se propose de réaliser le romancier François Bégaudeau dans un essai où il fustige la petite bourgeoisie culturelle parisienne et sa bêtise. L’occasion également pour lui de revenir sur sa condition paradoxale d’écrivain à succès anti-bourgeois. Un livre où le second degré est partout, offrant un texte original et plaisant à lire, sublimé par la langue délicate de François Bégaudeau. Mr Mondialisation est allé à la rencontre de l’auteur. Entretien. 
Mr. Mondialisation : Qu’est-ce qui a motivé le romancier François Bégaudeau à se lancer dans la rédaction d’un essai ?
François Bégaudeau : Ce sont les éditions Pauvert qui, à la base, m’avaient suggéré d’écrire un essai sur Macron. Après trois mois de réflexion, j’ai accepté le projet à condition d’élargir le sujet autour de la bourgeoisie en général. Macron étant le vote bourgeois par excellence, je trouvais intéressant de partir des dernières présidentielles pour réfléchir à ce concept de bourgeoisie et à la manière dont il serait possible de le réhabiliter, de montrer qu’il n’est pas un concept creux, mais une grille de lecture pertinente pour comprendre le corps social aujourd’hui. D’autant plus que ma carrière d’écrivain m’avait amené à fréquenter toute une bourgeoisie culturelle, parisienne et provinciale, dont j’avais à cœur de décrire les codes.
Mr.M : C’est vrai que la forme de l’essai est originale. Vous ne vous bornez pas à une démonstration purement théorique, vous convoquez largement les observations tirées de votre propre expérience…
F.B : Oui, c’est là que transparaît le littéraire qui est en moi. L’espace de la littérature reste avant tout l’espace de la subjectivité, c’est prendre les choses par le concret. Je peux philosopher, je peux raisonner, mais d’autres le font bien mieux que moi. La valeur ajoutée de ce livre, c’est cette approche concrète et subjective de la classe bourgeoise qui me permet d’aborder des thèmes peu explorés comme les goûts esthétiques de la bourgeoisie culturelle. Un thème qu’on ne retrouve pas forcément dans d’autres essais mais que ma circulation sociale d’écrivain m’a permis d’approfondir au gré de mon parcours. Le milieu de la littérature étant surinvesti par la classe dominante, je sentais que j’avais quelque chose d’original à dire sur le sujet, des observations empiriques à faire valoir. Mon thème est précisément la bêtise de cette bourgeoisie culturelle de gauche, qui avait tout pour tomber dans les bras de Macron. Qui était macronienne avant Macron, marinant dans une zone grise et sciemment floue entre centre-gauche et centre-droit.
Mr.M : Parallèlement, vous publiez En guerre, un roman où deux personnages de classes sociales distinctes vont, par un concours de circonstances, se lier ensemble. Quelles-sont les connexions qui existent entre les deux textes ?
F.B : Il y a bien entendu des échos entre les deux textes, mais dans En Guerre, le héros peut difficilement être qualifié de bourgeois. C’est un personnage clairement de gauche, mais qui se caractérise par une certaine mollesse politique résultant de son confort de vie. Sa situation sociale ne le soumet à aucune urgence ; et sa conscience politique ne suffit pas à impulser un passage à l’acte. Finalement, je procède à une forme d’autodérision à travers ce personnage. Mais donc Romain n’est pas exactement le bourgeois que j’attaque dans Histoire de ta bêtise. Romain est lucide sur sa situation sociale, quand le bourgeois de mon essai nie la logique de classe et l’arbitraire de ses privilèges. C’est par exemple un Raphaël Enthoven assénant que le bourgeois est moins un fait économique et social qu’une catégorie morale, l’autre nom d’une étroitesse d’esprit transversale aux classes ; insinuant par là qu’il n’est pas un bourgeois lui-même au vu de sa grande ouverture d’esprit. Or, à mon sens, un bourgeois se définit avant tout par sa situation patrimoniale favorable et par son système d’opinions visant à légitimer cette situation patrimoniale.
Mr.M : Dans Histoire de ta bêtise, vous attaquez principalement la « bourgeoisie cool ». Comme la caractériseriez-vous ?
F.B : Le livre fait une distinction entre deux bourgeoisies, l’une étant incarnée par Macron, qui n’a pas les apparences de la bourgeoisie traditionnelle et qui se veut volontiers « progressiste » quand l’autre est perçue comme réactionnaire, de droite, catholique et sociétalement rigide. La bourgeoisie de Macron se prétend plus ouverte sur le plan sociétal, elle est gay-friendly, féministe, pour la diversité – disons qu’elle peut assumer ces marqueurs dans la mesure où ils ne sont que des affichages moraux sans incidence structurelle. J’essaye justement dans le livre d’expliquer les raisons de cette évolution d’un pan de la bourgeoisie vers le cool, vers une sorte de déraidissement moral. Mon hypothèse est que c’est une logique commerçante qui a vectorisé cette transformation. Pour améliorer les ventes, il a fallu rendre la marchandises séduisante, et les vendeurs eux-mêmes se sont rendus séduisants. La bourgeoisie reste fondamentalement une classe de boutiquier, et c’est de cette situation fondamentale que lui est venu le cool. Par exemple, sa molle tolérance pour les minorités résulte d’une logique économique. La stratification de la société en de multiples niches est bon pour les affaires : on crée un marché gay, une cible marketing féminine, etc. C’est bien dans une logique économique que la bourgeoisie est devenue minority-friendly. Le deuxième temps de la réflexion est d’analyser ce cool comme une nouvelle forme de domination plus fourbe, plus retorse. Quand on avait à l’époque un patron qui vous dirigeait à la dure, on a aujourd’hui un nouvel esprit managérial plus soft, plus horizontal et participatif qui cherche à rendre les salariés plus performants en les caressant dans le sens du poil. L’objectif est le même, à savoir l’exploitation de leur force de travail, mais on enrobe tout ça d’un coulis framboise pour le rendre plus digeste. D’un point de vue affectif, je préfère encore la première forme de domination qui a le mérite d’avancer à visage découvert.
Mr.M : Si on vous suit, cette bourgeoisie cool est encore plus détestable que la bourgeoisie réactionnaire « classique » ?
F.B : Oui car elle a toute les défauts de la bourgeoisie réactionnaire, mais elle ajoute à l’oppression une sorte d’hypocrisie. Elle nous l’a fait à l’envers, mais elle arbore ce petit sourire en coin à la Macron. C’est cette conjonction entre brutalité bourgeoise et coolitude apparente qui explique à mon sens la détestation dont le Président fait l’objet, car je pense que cette supercherie, personne ne peut la supporter. On est nombreux à préférer la brutalité à celle qui s’enrobe d’une douceur mielleuse et au fond très condescendante. Il y a alors une espèce de double peine qu’on nous inflige : la domination et la négation de cette domination qui la rend encore plus insupportable.
MR.M : Votre essai attaque la bêtise bourgeoise, cette inclination à toujours faire primer la morale sur la pensée. Pourriez-vous nous en dire plus ?
F.B : Si vous voulez, il est tout-à-fait normal d’appliquer un filtre moral sur les choses, car nous sommes avant tout des êtres moraux. Mais là où cette morale devient dangereuse, c’est quand elle empêche de penser, quand elle se substitue à la pensée, qui, autant que possible, doit se tenir à l’écart du couple bien-mal pour viser la justesse. Quand on veut réellement penser, on doit éliminer, au moins dans un premier temps, les carcans moraux. Quand la morale s’invite dans l’art par exemple, c’est destructeur, car l’art a ceci de grand et de précieux qu’il invite à explorer des zones qui vont parfois à l’encontre des attendus moraux ; l’art doit être une puissance de destabilisation, sinon il ne fait qu’être la chambre d’écho de nos certitudes. La morale peut également nous rendre indisponible à une blague un peu sulfureuse par exemple, ce qui est regrettable. En somme il faut essayer de penser ce qui est, et pas ce qui conforte notre conception du monde. Or on a justement vu émerger, depuis quelques décennies, une bourgeoisie très donneuse de leçon – ce qu’on a pu appeler le « politiquement correct » – expression que je n’aime pas à cause de l’usage qu’en font les réactionnaires. Exploiter la majorité de la population ne lui pose aucun problème, mais une blague homophobe l’offusque. C’est pour elle une manière de se donner bonne conscience, car elle sait être assise sur une injustice initiale, elle se sait condamnable socialement, mais essaye de se racheter sur tout un tas de sujets qui demeurent inoffensifs pour ses privilèges. La scène médiatique se scinde aujourd’hui en deux pôles opposés  : le cool contre le réac, Yann Barthès contre Nadine Morano, Zemmour contre Enthoven. Dans cet espace restreint, la pensée étouffe et n’offre plus que des conversations bas de plafond mettant en scène le bien contre le mal, autour de questions tout à fait toxiques et creuses comme les questions identitaires, les deux pôles prétendus ennemis s’entendant allègrement pour évacuer les questions de classes – ce qui arrange tous ces gens évoluant dans la classe dominante. Voilà en partie pourquoi la bourgeoisie centriste s’est soudainement dotée d’un discours moral qui prend souvent des accents de procureur. C’est elle qui est responsable de l’aseptisation des débats, et de leur médiocrité.

Mr.M : Dans votre roman comme dans votre essai, vous analysez beaucoup la vive hostilité qu’entretient la bourgeoisie avec toute forme de violence. Pourquoi avoir mis cet élément en lumière ?
F.B : Il est clair que la bourgeoisie est pour la pérennité de l’ordre existant, car c’est un ordre qui l’arrange. Or, la violence politique a toujours pour effet, et souvent pour objectif, la déstabilisation de l’ordre social. C’est la raison pour laquelle la bourgeoisie cherche systématiquement à amadouer les mouvements sociaux en mettant en avant le dialogue, la concertation avec les leaders. Elle aime beaucoup les syndicats comme la CFDT, et donner l’illusion que la décision finale est le fruit d’un consensus et non pas le produit d’une violence institutionnelle qui démantèle les protections sociales à marche forcée. L’absence d’interlocuteurs officiels lors des mouvements des gilets jaunes explique en grande partie la peur qui s’est emparée des dominants, car ils n’avaient plus leurs outils habituels pour désamorcer la colère. Il y a chez le bourgeois une vision de la plèbe qui perdure à travers les siècles : celle d’une masse de sauvages prêts à leur passer la corde au cou. Mais ce mouvement d’embourgeoisement par le rejet de la violence concerne la société tout entière. Tout le monde, y compris moi, à force d’évoluer dans une société hyper protégée, devient hostile à la violence et adopte de ce fait une attitude assez bourgeoise, timide voire apeurée, vis-à-vis de ceux qui font usage de la violence. Ce mouvement de pacification généralisée entrave la possibilité de l’émergence de forces contestataires véritablement efficaces. De ce point de vue, nous sommes nombreux à participer, à des degrés divers, au statu quo social.
Mr.M : Justement, la question de la violence comme outil de contestation divise les milieux militants. Pensez-vous qu’elle puisse être un moyen efficace pour parvenir à ses fins ?
F.B : Là-dessus, il faut être prudent. Quand j’étais jeune, dans un premier temps, les espaces militants étaient très virilistes, beaucoup de mecs s’investissaient par goût, entre autres, de la castagne. En ce sens, je pense que les partisans de la non-violence ont fait du bien aux mouvements d’émancipation, qui se sont dévirilisés, féminisés, et du même coup rendus disponibles à des considérations tout à fait opportunes, concernant notamment la place des minorités dans les luttes sociales, à commencer par la place des femmes. Néanmoins, dans l’analyse objective des rapport de force, le fétichisme autour de la non-violence me semble contre-productif, car il fait fi de la force colossale que le pouvoir peut lui-même déployer.
Il y a une forme de naïveté politique à penser que des mouvements irréprochablement démocratiques et pacifiques suffiront seuls à faire plier la bourgeoisie et l’État qui la sert. De plus, la bourgeoisie occidentale a principalement délocalisé la violence, en déplaçant notamment les théâtres d’opérations militaires en Afrique et au Proche-Orient ou Moyen-Orient. Mais ce n’est pas parce que cette violence est hors de notre champ de vision immédiat qu’elle n’existe plus. Il faut en faire le constat froid : les mouvements pacifiques comme l’occupation des places, Nuit debout, les « révolutions arabes » ont peu obtenu ; le capitalisme n’a pas tremblé et la bourgeoisie continue d’exploiter la moitié de la planète. Il n’y a que quand on montre les muscles que la bourgeoisie tremble. Inversement, les images de gilets jaunes frappant un policier, ou enfonçant la porte du ministère de Benjamin Griveaux, créent chez les dominants le retour d’une vieille peur, celle de la plèbe insurgée et donc dangereuse. Mais c’est une vieille question qui agitaient déjà les milieux anarchistes et communistes au XIXe siècle, une question à laquelle je me garderai bien d’apporter une réponse ferme et définitive tant elle est complexe. Ce qui est clair, c’est qu’être de gauche aujourd’hui c’est conjuguer la certitude qu’une éradication du capitalisme est souhaitable, et le désarroi de pressentir que cette éradication est très incertaine. À chacun de répondre à cette contradiction de la manière qui lui semble juste.

François Bégaudeau

MR.M : « Tu tiens l’élection pour le lieu exclusif de la politique, je tiens que la politique a lieu partout sauf là » peut-on lire dans votre essai. Cela fait évidemment écho à des prises de position publiques en faveur de l’abstention comme acte politique. Cette posture vise à critiquer le système ou à affirmer l’impossibilité ontologique de la démocratie représentative ?
F.B : Je crois que la démocratie ne peut être représentative, elle doit être directe. À partir du moment où l’on élit quelqu’un afin qu’il prenne les décisions à notre place, on abjure notre souveraineté. Dans une véritable démocratie, nous voterions nos lois. Le passage par des représentants me paraît toujours anti-démocratique. Après, il serait possible de perfectionner la démocratie représentative en s’interrogeant sur les modalités de la représentation. Ce sont des réflexions qu’ont notamment soulevées les Gilets Jaunes qui, sur ce sujet, ont fait preuve d’une grande intelligence collective. Je pense notamment au RIC et au mandat révocable. Les représentants doivent être au service du peuple et constamment surveillés par ce dernier. Mais ce que ma phrase dénonce, plus que le vote, c’est les personnes qui pensent que leur vote change vraiment les choses, alors que tout est joué d’avance. Même si certaines séquences électorales conduisent à des séquences politiques intéressantes en dépit de la vacuité du résultat. Ce fut le cas de la percée des insoumis lors des dernières présidentielles qui a réorganisé un peu le rapport de force partisan d’alors. Mais néanmoins, l’élection n’est ni plus ni moins qu’un folklore assez vain. À l’arrivée, les vainqueurs sont toujours au service du capital. Les institutions ont été pensées, par les dominants, pour produire cette constante.

« Choisir ses règles, voilà pour moi ce qui représente le plus haut degré de liberté »

Mr.M :  Vous revendiquez un héritage intellectuel libertaire. L’anarchisme est-il une hypothèse souhaitable à vos yeux ou plutôt un cadre théorique vous permettant d’analyser le système actuel ?
F.B : Avant toute chose, je tiens à préciser que je définis l’anarchisme comme un tempérament, comme un certain rapport au monde. C’est d’abord avoir une grande incrédulité vis-à-vis de tous les pouvoirs. Être anarchiste c’est rire de la grande solennité qui entoure les pouvoirs, ressentir leur caractère fictionnel ; c’est ne pas se laisser impressionner par ce théâtre ridicule. Quant au projet politique anarchiste, il est un horizon qui me semble par définition inaccessible mais qui définit une ligne à suivre, une fin vers laquelle il faut tendre. C’est viser à ce que les individus puissent toujours se soustraire aux dépendances imposées. Il faut bien faire la différence entre les dépendance subies et les dépendances choisies. Contrairement à l’idée souvent véhiculée, une organisation d’inspiration anarchiste ne refuse pas la règle, elle assure juste que les règles soient librement et collectivement établies en fonction du bien commun, lequel tache aussi de prendre en compte les aspirations individuelles.

Pour un documentaire tourné au printemps et qui sera visible début 2020, Autonomes, j’ai rencontré des anarchistes qui vivent en ferme collective. Mais cette association, qui a pour but de les soustraire à certaines contraintes courantes, ne les exempte pas de répondre à des obligations inhérentes à cette nouvelle configuration de vie. La collaboration entre amis implique un certain mode de vie, des comptes à rendre à ses associés, des sacrifices de chacun pour que la structure alternative dure. Mais la différence essentielle est que ses règles, ce sont eux qui les ont choisies. Ils ont adhéré rationnellement à ces nouvelles contraintes car elles sont la condition de réalisation et de pérennité du mode de vie qu’ils ont épousé. Choisir ses règles, voilà pour moi ce qui représente le plus haut degré de liberté, et c’est comme cela que je définirais l’anarchisme politique.
Mr.M : Cela veut-il dire qu’être anarchiste, c’est croire en la bonté naturelle humaine ? Est-ce croire qu’ il n’y a guère besoin d’un État pour se protéger des autres hommes ?
F.B : Je ne crois pas que l’Homme soit bon ou mauvais par nature car je ne crois pas à la nature humaine. Il y a une phrase de Spinoza qui dit « l’Homme est un loup et un Dieu pour l’Homme ». On peut trouver de tout dans l’humanité, une grande capacité de générosité comme une vraie saloperie, et nous avons tous un peu des deux en nous. Nous alternons entre des phases d’altruisme et d’égoïsme. Nous ne sommes ni bons ni mauvais, nous agissons au gré des circonstances. Je perçois l’être humain comme une coquille vide contenant, en puissance, autant le nazisme que Mozart. La véritable question c’est de savoir quel dispositif de vie nous mettons en place pour que ce qui surgisse soit ce qu’il y a de bon en nous. Or, le capitalisme organise la société de telle sorte que c’est davantage l’égoïsme qui nous est profitable, il met en avant la concurrence, la prédation, et crée des situations de vie et de travail qui stimulent nos affects les plus sombres. Ainsi, être anarchiste ne signifie pas croire que l’Homme est bon, mais c’est néanmoins avoir conscience que demeure en lui un certain potentiel de grandeur.
– Propos recueillis par T.B

Histoire de ta bêtise : Prix TTC : 18.00 €
EAN : 9782720215629
Prix Numérique : 12.99 €
EAN numérique : 9782720216671

Despre Petre Roman Roman a recunoscut ca a fost spion pentru KGB. Cornel Dinu il acuza pe Petre Roman ca a cerut ajutorul sovieticilor in '89

Alexandru Razes

6-7 minutes

---

Gafa de proportii a primului premier al loviturii de stat
In Franta a fotografiat planurile unui baraj militar facut cu americanii si le-a trimis in tara * Adica facea spionaj si avea un ofiter de legatura * Considera Franta o putere inamica pe teritoriul careia actiona „din patriotism” * Cum era regula in Razboiul Rece, planurile au ajuns la KGB * Roman: „Nu vreau sa mai vorbesc!”
Petre Roman a facut, miercuri seara, in timpul emisiunii „Nasul” de la B1Tv, o dezvaluire extrem de interesanta. Practic, fostul premier al Romaniei de la inceputul anilor ’90 a recunoscut ca a facut spionaj militar in perioada in care era un simplu doctorand in Franta.
Dezvaluirea lui Roman vine dupa ce Cornel Dinu a insinuat ca acesta ca a facut parte din reteaua Caraman, care Mihai Caraman a fost singurul spion roman decorat de KGB. Petre Roman a povestit ca, in perioada in care se afla la doctorat in Franta, a avut ocazia sa vada planurile unui fel de baraj acvatic militar si, dorind binele tarii, a facut poze sau a copiat acele poze si planurile barajului. Pe care le-a trimis ulterior in tara. Roman a precizat a fost singura data cand a facut asa ceva in viata lui si ca gestul sau a fost determinat de patriotism.
Interesant este cum putea sa faca asa ceva un simplu doctorand, daca nu avea legaturi cu Securitatea. Practic, din „patriotism”, Petre Roman a riscat sa fie acuzat de spionaj militar. La fel de interesant este unde a trimis aceste documente Petre Roman. Contactat de Agentia de Investigatii Media, fostul premier a refuzat sa dea explicatii despre acest episod. „Nu vreau sa vorbesc. Imi ajunge ce am spus pana acum”, ne-a declarat Petre Roman.
***

Dupa celebrul episod in care Cornel Dinu si Sergiu Nicolaescu l-au acuzat pe Petre Roman ca a cerut ajutorul trupelor sovietice sa intervina la Revolutie – fapt negat cu vehementa de primul premier al Romaniei de dupa decembrie ’89 – Dinu a facut o noua dezvaluire fulminanta.
Cornel Dinu i-a spus, in direct, lui Petre Roman ca a facut parte din celebra Retea Caraman, ca a fost infiltrat in Franta la momentul oportun. Mai mult, ca din acea retea ar fi facut parte si Adrian Severin, Dinu Patriciu si Adrian Nastase, care mai apoi, la Revolutie, fiecare dintre acestia a avut rolul de a „aparea” in fata si de confisca revolta populara, transformand-o intr-o lovitura de stat. Dinu a mai afirmat ca Roman este cel care l-a propulsat apoi pe Caraman la CIE, iar generalul era singurul agent secret decorat de KGB si ca facea jocul dublu pentru americani si pentru rusi, fapt cunoscut de Manfred Worner, secretarul general al NATO de atunci.
In plus, Cornel Dinu, care a devenit secretar de stat in ianuarie ’90 si care in acea perioada tulbure era apropiat de Ion Iliescu si de sotia acestuia, Nina, i-a spus lui Petre Roman ca pe 20 decembrie se afla in Delta si ca a fost adus cu elicopterul la Bucuresti pentru „a fi plantat la Baricada”. Roman a negat acest fapt, sustinand ca el a fost tot timpul in acea perioada la Politehnica, cat despre reteaua Caraman, el a ajuns in Franta in 1971, iar reteaua fusese anihilata in 1969. Intrebat de Radu Moraru de unde cunoaste aceste fapte, Cornel Dinu a spus ca „de la un grup de patrioti adevarati, generali care au fost inlaturati”. Cat despre Caraman si numirea acestuia la CIE, Cornel Dinu a spus ca stie aceste lucruri din „zona lui Virgil Magureanu, dar si de la alti patrioti adevarati, cum au fost si Caraman si Virgil Magureanu.” Petre Roman s-a enervat, a avut o reactie ca si cum Dinu dezvaluie ceva ce nu trebuie sa se spuna si i-a replicat: „Dinule, Cornel, opreste-te!, opreste-te aici!” Mai apoi, ca si cum Cornel Dinu a inteles semnalul a spus: „Si domnul Roman face parte din patriotii adevarati, el a vrut binele acestei tari…”, la care Petre Roman a concluzionat: „Este clar ca domnul Dinu este indus in eroare de altii, din zona Magureanu, dar eu vreau sa ma intalnesc cu el in particular sa lamurim aceste chestiuni noi doi si apoi sa revenim pe post si sa spunem opiniei publice ce s-a intamplat de fapt!”
Un alt moment interesant din emisiunea de la B1TV a fost cand Petre Romana, care a negat cu vehementa ca ar fi facut parte din Reteaua Caraman a admis, intr-un final ca fiind la doctorat in Franta, a avut ocazia sa vada planurile unui fel de baraj acvatic militar si, dorind binele tarii, a facut poze, sau a copiat acele poze si planuri ale barajului si apoi le-a trimis in tara, dar ca asta a fost singura data cand a facut asa ceva in viata lui. Si a facut-o din patriotism. Pai, in primul rand se pune intrebarea, daca nu ar fi avut legaturi cu Securitatea, fiind baiatul luptatorului comunist Walter Roman, cum a ajuns el in Franta, la o asa zisa bursa? Doi, cum stia Roman, dupa ce a pozat planurile – deci dupa ce a facut spionaj militar, practic, cui sa trimita pozele in tara? Ca nu era pe vremea aia Internet si le-a dat asa, intr-un e-mail pe la SRI sau SIE, cum ar fi acum. Deci stia o adresa. Mai mult, la vremea aia nu trimiteai prin posta „ca boul” planuri militare secrete la adresa Securitatii, ci este evident pentru oricine ca le dadeai unui ofiter de legatura. Asa functiona Securitatea si Roman nu putea face altfel, pentru ca nu l-ar fi bagat nimeni in seama. Iar un cetatean obisnuit ar fi facut pe el de frica intr-o atare situatie stiind ca si serviciile secrete din Franta supravegheau „bursierii” proveniti din statele comuniste. Ca atare, Roman nu numai ca a mintit, dar a vrut sa deturneze discutia si sa faca pe patriotul. In fapt el a recunoscut ca spiona pentru Securitate, pentru DIE si ca avea un ofiter de legatura in Franta. (M.F.)
Sursa: http://www.agentia.org

VIDEO din emisiunea Nașul