Iliescu l-a ucis pe Ceausescu la ordinul... Moscovei?

“Nu am de ce sa regret executarea lui Ceausescu. El a platit pe merit, pentru ca era principalul vinovat pentru ceea ce s-a intamplat”, afirma azi, Ion Iliescu, cel despre care Virgil Magureanu, fostul sau coleg de conspiratie, primul si cel mai longeviv sef al SRI, afirma ca era desemnat drept succesorul liderului comunist inca din anii ’70. Ani cand Ceausescu a decis marginalizarea lui Iliescu – considerat pana atunci un adevarat fiu adoptiv al cuplului dictatorial -, din motive legate de suspiciunea intemeiata ca ar deservi serviciile secrete sovietice. „Curentul” dezvaluie azi principalele nebuloasele legate de asasinarea lui Ceausescu in urma cu 22 de ani, de la operatiunea KGB-GRU la trucarea executiei si implicarea directa a lui Iliescu in crimele din decembrie 1989.

Gorbaciovistul

Nu este foarte clar daca referirea lui Iliescu la „tot ce s-a intamplat” priveste si traiectoria de nomenclaturist al PCR aigurata chiar de catre familia Ceausescu, pe care a decis sa o ucida, in urma cu 20 de ani, in baza unui „decret” ilegal. In decembrie 1989, afirmand ca „Ceausescu a intinat numele Partidului Comunist Roman si idealurile celor care si-au dat viata pentru cauza socialismului in aceasta tara” Ion Iliescu avea sa-si ucida tatal spiritual la ordinele lui Silviu Brucan, agentul sovietic care a coordonat „revolutia” KGB-GRU din Romania. Filosoful si militantul anticomunist Petre Tutea este sigur de asta. Tot ganditorul de dreapta mai confirma, hotarat, ca Iliescu a fost omul lui Gorbaciov si al rusilor (vezi Video mai jos). De altfel, prestigioasa revista TIME, in articolul ”Fosilele comunismului Europei de Est” din 28 aprilie 1986, titra ca, in ce priveste Romania, „Gorbaciov pare sa aiba deja un protejat in asteptare. Acesta ar fi Ion Iliescu, de 56 de ani, despre care exista rapoarte ca a studiat cu liderul sovietic la Moscova”.

Biografia secreta a „candidatului manciurian”

Trecutul lui Ilescu este mult mai tenebros decat si-l pot inchipui oamenii simpli. In realitatea, ura care il anima si astazi pe Ion Marcel Ilici Iliescu (numele real) impotriva poporului roman se datoreaza in mare parte si faptului ca insasi originile sale sunt anti-romanesti. Cosmetizarea biografiei este o operatiune specifica agentilor anti-Romania. In paranteza fie spus, un caz similar de falsificarea originilor bolsevice anti-romanesti este si vocalul presedinte al ICR, Horia Roman Patapievici, care simuleaza ca s-ar afla in „opozitie” cu vederile inaintasului sau Ion Ilici Iliescu.Conform biografiei secrete a lui Ion Iliescu, publicata de scriitorul si cercetatorul Vladimir Alexe sub titlul „Candidatul Manciurian” – pe care „Curentul” o pune la dispozitie in format PDF tuturor cititorilor –, unul dintre bunicii sai a fost bolsevic sadea, pe numele sau Vasili Ivanovici. S-a refugiat in Romania fiind urmarit de politia tarista pentru activitati subversive anti-nationale. Acesta l-a impins la lupta „proletara” si pe fiul sau, Alexandru Iliescu, casatorit cu o caldarareasa bulgaroaica, Maricica, care a dat nastere la Oltenita fiului lor, Ion Ilici, la 3.03.1930. Fugit initial din Regat, in 1935, Alexandru s-a intors din Rusia si a fost condamnat la trei ani de inchisoare, pentru  tradare de tara (milita pentru dezmembrarea Romaniei si trecerea Basarabiei la rusi), inchisoare facuta cu intermitente. Vecinii banuiau ca era informator al politiei in inchisoare. Alexandru, kominternist si „ilegalist”, a fost inchis la Doftana, alaturi de Nicolae Ceausescu, printre alti. Aici, copil fiind, Elena Ceausescu, pe care avea s-o execute peste 60 de ani, il aducea pe Ionut de manuta ca sa-si vada tatal, aflat in conditii de semi-libertate, specifice tratamentului de care beneficiau detinutii politici in perioada Antonescu. Dupa ocuparea Romaniei de Armata Rosie, mama vitrega a lui Iliescu, Marita (sora mamei lui Ion Cioaba, primul „rege international al romilor”), a fost servitoare si bucatareasa la Ana Pauker iar unchiul sau, Eftimie, a ajuns adjunctul infamului Alexandru Draghici, Ministrul de Interne al lui Dej. Din aceasta combinatie – Pauker-Draghici – se trage si o parte din ascensiunea sa politica. Iata o particica din istoria reala:

Ceausescu l-a bagat pe Iliescu in CC al PCR in locul lui Draghici

Stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 consemneaza propunerea lui Nicolae Ceausescu de destituire din CC a lui Alexandru Draghici. Precum si propunerea, facuta tot de Ceausescu, de numire in locul lui Alexandru Draghici a lui Ion Iliescu.

Asa cum se stie, Alexandru Draghici a fost ministru de Interne si sef al Securitatii in “epoca Dej”, in perioada “obsedantului deceniu”. In ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej, Alexandru Draghici devenise rivalul la functia suprema in partid al lui Nicolae Ceausescu, care a reusit sa castige cursa datorita sprijinului acordat de “baronii” lui Dej: Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Barladeanu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdet s.a.

Dupa preluarea puterii, urmand “modelul hrusciovist”, Nicolae Ceausescu a criticat “perioada de abuzuri si ilegalitati” din anii ’50 – in care Draghici fusese ministru de Interne. Cu toate ca Ceausescu facuse si el parte din conducerea partidului si votase cu sarg “abuzurile si ilegalitatile” pe care acum, dupa ’65, le critica, a reabilitat anumite victime ale acelei perioade si a cerut pedepsirea vinovatilor.             Printre acestia, in special pedepsirea lui Alexandru Draghici, care a fost degradat de la gradul de general la acela de soldat si – asa cum sta scris negru pe alb in stenograma din 22-25 aprilie 1968 – a fost exclus din CC al PCR.

Interesant este ca, in locul lui Alexandru Draghici, Nicolae Ceausescu l-a propus ca “membru plin” tocmai pe… Ion Iliescu. In CC al PCR, Alexandru Draghici se ocupa cu problemele de Interne si de Securitate.
Propunandu-l pe Ion Iliescu in locul lui Alexandru Draghici, Ceausescu nu numai ca scapa definitiv de un fost rival – care stia cam prea multe despre el – dar il va propulsa si pe cel despre care credea ca ii era devotat si il va sustine.
Ironia sortii este dubla: Iliescu in locul lui Alexandru Draghici si Iliescu sustinator al lui Ceausescu!
Se stie ca, in decembrie 1989, Ceausescu a fost executat din ordinul lui Iliescu, care, ulterior, a sustinut public, si in scris, ca a fost un “disident” al epocii Ceausescu. Iata ca “disidentul” a fost propus membru plin in CC al PCR chiar de Nicolae Ceausescu.            Stenograma din aprilie 1968 infirma afirmatia lui Ion Iliescu si explica unele din situatiile, cel putin ciudate, legate de dosarele fostei Securitati ale CNSAS.

Fragmentul din stenograma Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968

Nicolae Ceausescu: Punem la vot propunerea privind excluderea din Comitetul Central a tovarasului Alexandru Draghici. Cine este pentru? Este cineva impotriva, tovarasi? Se abtine cineva? Hotararea a fost luata in unanimitate (…) Avand in vedere ca Comitetul Central s-a descompletat, propunem ca sa alegem membru plin, sau sa trecem in cadrul membrilor supleanti, ca membru al Comitetului Central plin, pe tovarasul Ion Iliescu. Il cunoasteti tovarasi?
Toti tovarasii: Da.
Nicolae Ceausescu: E vreo obiectiune, tovarasi?
Toti tovarasii: Nu.
Nicolae Ceausescu: Sa nu spuna cineva ca a votat numai pentru ca s-a facut propunerea (sublinierea noastra). Atunci cine este pentru, tovarasi? Multumesc. E cineva impotriva? Se abtine cineva? Atunci, in unanimitate, tovarasul Iliescu a fost trecut in randul Comitetului Central al Partidului”.

La „studii”, in URSS

Inainte de a deveni membru al CC al PCR, Iliescu a fost membru al CC al UTM, calitatea in care a fost trimis la „studii”, la Moscova, unde a devenit Secretarul “Sovietului unional al studentilor si aspirantilor Romani” aflati la studii in Uniunea Sovietica, organizatie sovietica – asa cum o indica si titulatura – subordonata direct conducerii Komsomolului, asigurata la acea vreme de Alexandr Selepin, cel care, nu intamplator, va fi numit in 1958 in functia de presedinte al KGB. De aici pana la dorinta de ucidere a parintilor sai adoptivi a mai fost doar un pas si un ordin, pe care l-a asteptat, cu rabdare, aproape toata viata sa.

Executia, decisa de oamenii Moscovei, ca si la Antonescu

Intervievat zilele trecute, la 20 de ani de la asasinarea cuplului Ceausescu, de catre jurnalistul veteran John Simpson de la BBC, Iliescu evita sa-si asume intreaga raspundere a actului executiei. Simpson intreaba: „A cui a fost decizia? A fost decizia dumneavoastra sau a fost o decizie de grup?”. Iliescu raspune: „A fost o decizie luata in grup, sase-sapte oameni am decis”. „Deci in esenta a fost vorba despre hotararea de a-l executa?”, revine Simpson. „Hotararea tribunalului s-a dat in baza legislatiei lui Ceausescu”, sustine Iliescu. Ziarul „Curentul” va demonstra mai jos falsitatea totala a acestei afirmatii.Interesant ca, peste ani, istoria decapitarii conducerii Romaniei se repeta, prin aceleasi personaje aservite NKVD si, ulterior, KGB. In cazul executiei maresalului Ion Antonescu, sotia lui Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici, a fost “acuzator public” al “Tribunalului Poporului”. Conform unor surse personale extrem de bine informate, Silviu Brucan s-a numarat printre putinii care s-au aflat la fata locului la momentul uciderii lui Antonescu si a colaboratorilor sai. In cazul asasinarii lui Ceausescu, avem urmatoarele declaratii edificatorii, de recunoastere a intentiei de ucidere cu sange rece, si chiar sadism ritualic, a cuplului Ceausescu:

Tartorul Brucan

Silviu Brucan la Comisia Parlamentara de ancheta a evenimentelor din decembrie 1989: „A fost o discutie destul de lunga, cu argumente politice, juridice si militare. Sigur ca am fi dorit sa fie un proces public sau deghizat, care sa fie educativ pentru populatie. S-a discutat si aspectul juridic, pentru ca nu era in regula. Era o chestiune facuta fara respectarea elementarelor reguli juridice, mai ales ca nu aveam nicio indoiala asupra sentintei. Pana la urma, considerentele militare au dominat. Ne dadeam seama ca toate aceste elemente care actionau impotriva Revolutiei, tragand asupra obiectivelor strategice, fac acest lucru in speranta ca Ceausescu va reveni la putere. Eu cred ca decizia a fost justificata, pentru ca, intr-adevar, dupa ce au fost aratate la televizor procesul si executia, grosul tragatorilor s-a predat si a lasat armele”.
Voican invoca „modelul” asasinarii lui Codreanu
Gelu Voican Voiculescu la Comisia Parlamentara „Decembrie 1989″: „In 24 decembrie a fost acel moment culminant al vietii noastre. Intram doi cate doi in baia lui Milea. Lasam apa sa curga, demente din astea. Susoteam diverse formule. Eu am spus: «Sa-i facem scapati de sub escorta, cum s-a facut cu Zelea Codreanu. Ii omoram si gata». S-au uitat la mine si am simtit ca au inceput sa ma considere ca pe un tip respingator. Si atunci, parca Mazilu a spus: «Presedintele poate infiinta, in situatii din astea, Tribunal Militar Exceptional…», si aici, atentie: «…ii va judeca si ii condamnam la moarte, ca faptele exista pentru aceasta condamnare»”.

Sergiu Nicolaescu vroia „metoda Mussolini”

Sergiu Nicolaescu pentru „Adevarul”: „Pe mine m-a intrebat cineva, Iliescu sau nu mai stiu cine, ce parere am de Ceausescu. Ca el trebuie omorat ca sa salvam vietile oamenilor, in conditiile in care se tragea in populatie. Si le-am zis: «E simplu. Mi-l dati mie intr-o masina. Eu opresc, parasesc masina, oamenii se ocupa de mine, iar altii il omoara pe Ceausescu. E simplu ca buna ziua». Adica «metoda Mussolini». Aia il spanzurau de picioare”.

Grupul ucigas

Conform datelor existente, grupul care a decis executia Ceausestilor este urmatorul: Ion Iliescu (supranumit „Iliescu-KGB”), Silviu Brucan (agent KGB dovedit), Nicolae Militaru (agent GRU dovedit), Dumitru Mazilu (fost colonel destituit din Securitate, dizident intretinut), Petre Roman (nomenclaturist, fiul kominternistului Walter Roman, suspectat ca fiind colaborator al unui serviciu secret strain), Mihai Montanu (reprezentantul FSN la Ministerul Apararii), Mihai Ispas (civil si fost sofer al lui Iliescu, ulterior ministru adjunct al Sportului), Dan Martian (absolvent al Universitatii “M. V. Lomonosov” din Moscova, decedat la Lisabona, ca ambasador, in al doilea mandat al lui Iliescu, din cauze necunoscute), Gelu Voican Voiculescu si Sergiu Nicolaescu (personaje complexe care au tangente cu structuri si societati secrete) si generalul Victor Atanasie Stanculescu (care a interactionat in perioada premergatoarea evenimentelor cu KGB si AVO, conform propriilor declaratii).

Iliescu, vectorul ocupatiei rusesti

Trecerea celor 20 de ani ii complica insa viata care i-a mai ramas de trait lui Iliescu, pentru simplul motiv ca prea multe elemente au inceput sa iasa la iveala iar actorii evenimentelor incep sa vorbeasca in afara scenariului stabilit de regizorii de la Moscova. Intrebat recent de „Adevarul” ce rol acorda implicarii serviciilor speciale sovietice in “revolutie”, Iliescu afirma, din scurt: „Total marginal”. Dar unele marturii vorbesc depre 20.000 de „turisti sovietici” in decembrie ’89, insista reporterul. “N-are importanţă!”, raspunde Iliescu enervat. Si totusi, 20.000 de agenti ai fortelor speciale (dupa unii mai multi) inseamna o armata. Cand o armata straina se deplaseaza pe teritoriul unui alt stat aceasta se numeste invazie. Daca acea armata nu agreaza modul in care se finalizeaza operatiunea – impunerea unui personaj si a unei organizatii la conducerea statului invadat – atunci il poate elimina. Dar cand scopul pentru care s-a aflat in misiune corpul de armata angrenat in actiunea militara este atins, operatiunea se poate numi, in cazul nostru, ocupatie. Ocupatie straina.

Ziua generalilor

Iata ca, chiar daca Iliescu crede ca este „total marginal” si „n-are importanta” faptul ca peste 20.000 de agenti sovietici inarmati au actionat in Romania in 1989-1990, exista generali responsabili, ca Mihai Caraman, primul sef al SIE, adjunctul sau, Gheorghe Dragomir, generalul SRI, Aurel Rogojan, fost sef de cabinet al generalului Iulian Vlad, si, acum, si un general al Armatei, Victor Stanculescu, ce sunt de alta parere. Ultimele marturii ale fostului actor principal in evenimentele din decembrie, generalul cu piciorul in ghips, desi sunt tardive au o mare valoare. Confesiunile lui Victor Atanasie Stanculescu, facute la instigarea istoricului Alex Mihai Stoenescu si cuprinse in volumul „In sfarsit, adevarul…”, coroborate cu alte date scoase la lumina de Vladimir Alexe – si pe care le prezentam, in exclusivitate mai jos – arata ca Ion Iliescu poate fi arestat chiar azi. Pentru crima si complicitate la crima. Cu o singura conditie: ca Parchetul sa doreasca sa-si faca datoria.

Stanculescu: executia lui Ceausescu a fost o operatiune GRU-KGB

Din marturiile inaltului responsabil militar al acelei perioade, general Victor Stanculescu, retinem claritatea cu care razbate informatia privind lovitura de stat sovietica, in urma careia au fost ucisi peste 1100 de romani. Redau in fragment din dialogul celor doi interlocutori citati mai sus: „VAS: Ma gandesc la urmatoarea treaba: grupul care a lucrat in spatele meu la minister ca sa provoace conditiile necesare pentru ca toata lumea sa fie convinsa ca Ceausescu trebuie executat.

AMS: Asta era un grup sovietic, dle general. Considerati ca decizia de suprimare a venit nu pe linia Gorbaciov, ci mai degraba pe linia serviciilor secrete sovietice, probabil GRU, ca astia au actionat?
VAS: GRU si KGB combinati.

AMS: In aceste conditii, scopul implicarii sovietice in evenimentele din Romania pare a fi fost penetrarea structurilor de forta ale tarii si, implicit, reintoarcerea Romaniei in sfera de influenta sovietica. Asa apare logic. (…)AMS: Dar diversiunea electronica aeriana, stiti bine, se foloseste pentru protectia si sprijinul unor forte aflate in lupta la sol.
VAS: Sau pentru a bruia sistemul de aparare de la sol.
AMS: Ati descoperit cine era autorul acestei diversiuni electronice aeriene? Putea fi facuta de forte romanesti, existau mijloacele?

VAS: Era prea complexa ca sa fie facuta de ai nostri.
AMS: Deci, din afara. Este posibil ca diversiunea electronica sa fi fost declansata in sprijinul trupelor Spetnaz (fortele speciale GRU – nota red) intrate in tara la inceputul lui decembrie?
VAS: Da, pentru a le facilita miscarile si pentru amplificarea panicii generale si actiunii impotriva regimului.”

„Clubul de la Moscova” al fostilor presedinti

In ciuda acestor evidente, un alt ex-presedinte al Romaniei cu origini in fosta URSS, afirma: “Ipoteza existentei unor ’teroristi sau agenturi straine’ in perioada Revolutiei Romane reprezinta o jignire la adresa celor care au avut curajul sa aduca democratia in Romania”, a declarat luna trecuta, Emil Constantinescu, cu prilejul reuniunii „Clubului de la Bucuresti” al lui Ion Iliescu. La aceeasi consfatuire la care s-a discutat, in van, si decapitarea actualei conduceri a Romaniei printr-o lovitura electorala la adresa lui Traian Basescu, Ion Iliescu a afirmat despre eliminarea Ceausestilor: ”Sigur ca ar fi fost avantajos, din punct de vedere politic, sa fi putut organiza un proces normal, in conditii adecvate. Dar nu ne aflam in situatie normala. Ceea ce a contat atunci a fost constatarea ca orice amanare insemna noi sacrificii de vieti umane, care se amplificau cu fiecare zi si cu fiecare ora care trecea. De aceea, ne-am asumat raspunderea de a organiza procesul de la Targoviste, in conditii exceptionale, cu multe improvizatii, pentru ca exceptionala era situatia in care se afla tara. Asa ceva s-a intamplat, nu odata, in istorie, in conditii similare. Ca premisa de la care s-a pornit in luarea acestor decizii a fost corecta s-a vazut prin efectele imediate: a doua zi, dupa proces si executie, a scazut intensitatea actiunilor armate, iar dupa doua zile, practic au incetat”. Inca o data, Iliescu s-a folosit de crimele Spetnaz pentru a-si acoperi actiunile conspirative de preluarea a puterii si ucidere a fostei sale familii adoptive. Noile marturii se pot adauga cu succes la voluminosul Dosar Iliescu, bine palmat, timp de 20 de ani, de complicele sau din decembrie 1989, „marele anchetator” militar al „revolutiei”, generalul Dan Voinea. „Intamplator”, cel care a realizat rechizitoriul in baza caruia sotii Ceausescu au fost condamnati la moarte. Sa revedem filmul Procesului Ceausescu (DOSAR 1/SP/1989).

Directorul unei Edituri infiinteaza un „Tribunal Militar Exceptional”

Pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu, la acea vreme inca directorul Editurii Tehnice, a redactat si semnat un decret prin care infiinta un “Tribunal Militar Exceptional” care sa-i judece pe Nicolae si Elena Ceausescu.
La punctul 1 din acest „Decret” se declara ca “urgenta este impusa de dorinta, in acest caz, a tuturor cetatenilor cinstiti ai Romaniei”.
La punctul 2 se stabileste ca acest “Tribunal Militar Exceptional” – infiintat de Ion Iliescu – va judeca cauza “in conformitate cu prevederile legale ramase in vigoare, in ceea ce priveste procedura si dreptul material penal”.
Iar la punctul 3 se preciza ca “acest tribunal va fi alcatuit in componenta stabilita de Legea pentru organizarea judecatoreasca“.
In incheiere, documentul este semnat de Ion Iliescu, care se autodeclara, pe 24 decembrie 1989, “presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale”.
Cateva precizari sunt importante.

Iliescu a devenit presedintele CFSN pe 26 decembrie

Mai intai ca, pe 24 decembrie 1989, Ion Iliescu nu avea calitatea de presedinte al Consiliului FSN.
Consiliul Provizoriu al FSN si-a desemnat “presedintele” pe 26 decembrie 1989. Deci, mai tarziu. Mai exact, la doua zile dupa semnarea decretului de catre Iliescu si la o zi dupa ce cuplul Ceausescu fusese deja executat.
La data de 24 decembrie Ion Iliescu nu avea absolut nici o calitate juridica sau constitutionala care sa-i permita formarea unui “Tribunal Militar Exceptional” si nici sa se prevaleze de titulatura de “presedinte al CFSN”, cum singur s-a trecut pe decret.
Apoi documentul a ramas scris de mana pana pe 5 ianuarie 1990, cand a fost dactilografiat.

Tribunalul a fost ilegal

Gelu Voican Voiculescu – incercand sa acopere aceasta evidenta uzurpare de calitati oficiale ale decretului semnat de Ion Iliescu – a afirmat: “Acest decret a ramas scris de mana din ratiuni de protectie a secretului, neriscandu-se dactilografierea”. “Revolutionarii” lui Iliescu nu riscau nici macar “dactilografierea”, in schimb il condamnau la moarte pe cel care era inca seful statului. Cel putin oficial.            Sa remarcam ca “decretul” a fost redactat integral si semnat de Iliescu, fara numar de inregistrare.
Ceea ce inseamna ca Ion Iliescu a semnat ilegitim, printr-o tipica uzurpare de titlu, un document ilegal, lovit de nulitate din punct de vedere juridic, care a condus la executarea a doi oameni.
Rezulta si ca “Tribunalul Militar Exceptional” care i-a judecat pe sotii Ceausescu la 25 decembrie 1989, la UM 01378 din Targoviste, a avut, la randul lui, un caracter ilegal.
Mai rezulta ca sotii Ceausescu n-au fost executati dupa o procedura legala, ci au fost, pur si simplu, asasinati.            O seama de alte detalii, ramase secrete pentru opinia publica din Romania, trebuie aduse la cunostinta, dupa 20 de ani.
In dorinta de a-l exonera pe Ion Iliescu de orice responsabilitate in asasinarea sotilor Ceausescu, Gelu Voican Voiculescu a emis teoria “legitimitatii revolutionare”. Pe scurt, Voican Voiculescu sustine ca, deoarece evenimentele din decembrie ar fi fost o “revolutie”, nu se mai tinea seama de cadrul juridic si se proceda “expeditiv”.
Gelu Voican Voiculescu a amintit de Revolutia Franceza (1789), care a procedat similar. L-am fi inteles pe Gelu Voican Voiculescu daca sotii Ceausescu – prinsi de “popor” – ar fi fost spanzurati sau impuscati (cum se intentionase, tot in „cadru organizat”).
Dar chiar Ion Iliescu il contrazice pe Voican Voiculescu. Pentru ca – asa cum vedem – Ion Iliescu apeleaza la un “cadru legal”.
Ion Iliescu semneaza un „Decret”, pentru infiintarea unui “Tribunal Militar Exceptional”, care la punctul 2 stipuleaza foarte clar ca acest tribunal va judeca cauza “in conformitate cu prevederile legale ramase in vigoare, in ceea ce priveste procedura si dreptul material penal”.
Astfel incat nu mai este vorba de nici o “legitimitate revolutionara“ – inexistenta in Drept – ci de simularea unui proces asa-zis legal.

Mascarada de proces

Deplasarea la Targoviste a membrilor “Tribunalului Militar Exceptional” s-a facut cu doua elicoptere.
Intr-unul din elicoptere se aflau cele doua prelate verzi, in care urmau sa fie infasurate cadavrele sotilor Ceausescu.
Deci se stia – inaintea procesului – ca sotii Ceausescu urmau sa fie executati. V.A. Stanculescu a stabilit locul executiei, inainte de inceperea procedurilor legale.
Procesul care a urmat la Targoviste nu a fost decat o mascarada, amintind de “obsedantul deceniu” si de judecatile expedive.
Dupa ce a coborat din elicopter, Gelu Voican Voiculescu a solicitat ca procesul sa nu dureze mai mult de 10-15 minute.            Desi decretul sustinea ca “aceasta cauza se va judeca cu prevederile legale in vigoare”, procesul s-a derulat in 55 de minute, fara depunerea de probe si audierea vreunui martor, cu avocatii apararii desemnati din oficiu, pe post de acuzatori ai clientilor lor (ca in epoca stalinista).
Fara ca acestia sa ceara macar recursul, desi in cazul condamnarii la moarte legea cerea sa o faca, cu sau fara voia condamnatului. In ultima  clipa, Elena a spus: “Daca vreti sa ne omorati, ne omorati pe amandoi. Nelegati”. Executia a avut loc imediat. Controversele nu au lipsit.

Falsele capete de acuzare

Rechizitoriul intocmit de Dan Voinea si sentinta cu pedeapsa capitala consemneaza capete de acuzare ce nu au fost dovedite niciodata. „Genocidul” – nu au existat 60.000 de victime, asa cum se planuia si zvonea la data aceea, inclusiv prin intermediul lui Silviu Brucan si al postului de radio „Europa Libera”, pentru ca Securitatea nu a scos nici o arma din unitati. Dimpotriva: generalul Iulian Vlad, seful DSS, a dat ordin ca acestea sa fie inchise. „Subminarea puterii de stat”, numarul 2, cand Ceausescu reprezenta conducerea statului, este o aberatie. „Acte de diversiune”, punctul 3, se refera, astazi stim, la operatiunea KGB-GRU. „Subminarea economiei nationale”, punctul 4, ramane, credem, valabil, pentru a da socoteala asupra lui si toti succesorii lui Nicolae Ceausescu din ultimii 20 de ani. Hotararea pronuntata la 25 decembrie 1989 a fost executata pe loc.

Voican, Ceausescu si semnul lui Marte

Interesante sunt si concluziile profesorului legist francez Louis le Riboux, privind momentul si conditiile reale in care sotii Ceausescu au fost, de fapt, executati.
Din dimineata de 26 decembrie pana pe 30 decembrie 1989, cand s-a decis inhumarea, cadavrele sotilor Ceausescu au fost conservate in instalatia frigorifica de la Morga. De inmormantarea celor doi s-a ocupat Gelu Voican Voiculescu, in calitatea sa de viceprim-ministru. Ambele cadavre au fost acoperite cu panze de cearsaf. Mai intai, s-a pus capacul peste cosciugul lui Nicolae Ceausescu, pe care Voican a desenat cu creta semnul lui Marte.
Groparilor li s-a spus ca era vorba de doi colonei in rezerva, ucisi de “teroristi”. Ceausestilor nu li s-au pus, in ’89, cruci: fusesera uitate la Morga. S-au intocmit doua dosare care poarta acelasi numar: 1/SP/1989. Certificatele de deces s-au eliberat fara autopsiere si buletinele de identitate ale sotilor Ceausescu, de catre Vladimir Belis si notarul sectorului 1, Adrian Toma.

Din punct de vedere legal, cetateanul Iliescu l-a ucis pe presedintele Ceausescu

Cei doi aveau dreptul – ca orice cetatean – la un proces corect si drept, asa cum a avut parte Manuel Noriega sau Slobodan Milosevici. Era o ocazie unica si pentru romani de a afla secretele unei guvernari, care a condus Romania in ultimii 50 de ani. Si – poate – cu aceasta ocazie sa afle si unele informatii despre Iliescu si ai sai. Tocmai acest lucru nu convenea insa grupului Iliescu. Si altora.
Asa ca celor doi Ceausescu li s-a inchis gura: au fost executati imediat, dupa o mascarada de proces.
Procesul Ceausescu incepe insa cu un decret ilegal, semnat de cetateanul Iliescu, care se face astfel vinovat cel putin pentru “uzurparea de calitati oficiale”.

Video-executia trucata

Dupa dezvaluirea pilotului Vasile Malutan (decedat in conditii suspecte) privind existenta unei genti cu documente asupra lui Ceausescu in momentul fugii, iata ca depozitia colonelului Baiu, omul care a filmat executarea cuplului, aduce in atentie felul in care s-a trucat videocaseta procesului si executiei.
Pe 25 decembrie 1989, la TVR s-a prezentat o prima versiune a procesului si executiei.
Cu acea ocazie s-a putut observa un prim aspect frapant: banda se intrerupea brusc, fara justificare, in clipa cand soldatii legau mainile sotilor Ceausescu.
Urma apoi, printr-o saritura in montaj, o scena in care, pe fundalul unor impuscaturi, se distingea cu greu, intr-un nor de praf, un zid. Fara sa se poata observa si cine erau cei executati. Conform unor surse de la fata locului, aceasta parte a filmarii ar fi fost realizata ulterior executiei, folosindu-se capse pirotehnice introduse chiar in zid.
Ulterior aparea un doctor, examinand cadavrele sotilor Ceausescu.
Iata insa ca, la 22 aprilie 1990, televiziunea franceza a prezentat o banda de 90 de minute cu procesul si executia lui Ceausescu, banda despre care se sustinea ca includea versiunea integrala, necenzurata, a evenimentului.
Asadar, a doua videocaseta!

Doua executii

Examinand-o cu atentie, un grup de experti francezi, condus de doctorul Loick le Ribault, director al Centrului de Microscopie Electronica din Franta, a ajuns la o concluzie surprinzatoare, necunoscuta cititorilor romani.
Expertii francezi au sesizat pe videocaseta, in clipa cand doctorul a ridicat capul Elenei Ceausescu, imediat ce praful starnit de gloante s-a imprastiat, ca sangele de sub cap era deja coagulat, iar gatul devenise teapan. Ceea ce era imposibil, daca executia avusese loc cu cateva momente mai inainte.
S-a conchis, fara dubii, ca Elena Ceausescu era moarta de cel putin cateva ore inaintea filmarii “executiei”.
Tot pe baza videocasetei, grupul de experti francezi a mai semnalat si ca, desi cadavrele cuplului Ceausescu purtau urme de gloante, nu existau – in mod ciudat- urme de sange in jurul gaurilor provocate de acele gloante iar in ce-l priveste pe Ceausescu nu exista nici sange scurs in jurul cadavrului sau.
Expertii francezi au stabilit, in aceste conditii, ca – „deoarece cadavrele nu prezentau vreo urma de sange pe piept si pe fata imediat dupa executie si intrasera chiar intr-o anumita rigiditate” – nu ramanea decat ca cei doi fusesera “executati”, cu cel putin cateva ore inaintea filmarii executiei, in mod separat, cu un singur glonte tras in ceafa. Zvonurile parvenite de la Unitatea lui Kemenici arata ca responsabil cu uciderea celor doi ar fi fost Gelu Voican Voiculescu.
Apoi, pentru filmare, cei doi au fost proptiti de perete pentru stimularea executiei.

Exhumarea interzisa

Potrivit grupului de experti ai doctorului Le Ribault, executia cuplului Ceausescu fusese, in mod evident, trucata. Francezii solicitand (in martie 1990) exhumarea cadavrelor si autopsierea lor de medici straini, pentru confirmarea verdictului lor.
Guvernul de la Bucuresti nu a dat insa nici un raspuns: nici expertizei, nici propunerii de exhumare si investigatii.
Aceste fapte raman, asadar, in continuare neelucidate.
Se pune insa si o alta problema: Nu cumva exista si o videocaseta – a treia! – completa, cu procesul si executia?

O alta moarte misterioasa

Sa ne reamintim si un alt fapt ciudat: prima cursa Bucuresti-Belgrad de dupa evenimente avea un singur pasager la bord – un reporter britanic – care, conform marturiilor, transporta numeroase videocasete, filme si fotografii legate de evenimentele din decembrie 1989.
Avionul cu acest singur pasager la bord, a fost doborat cu o racheta, nu se stie de cine trasa.
Era la cateva zile de la executia cuplului Ceausescu.
Evident, videocasetele, filmele si fotografiile “au disparut”.

Operatiunea „Plecam pentru a ramane”

In “Libre Journal”, Paris, septembrie-octombrie 1990, pagina 30, Vladimir Bukovski scria sub titlul “L’Empire du moindre mal”: “Niciodata rolul KGB-ului in interiorul tarii (URSS – n.n.) si in strainatate nu a fost atat de important. Serviciile secrete sovietice sunt cele care au vegheat la rasturnarea lui Ceausescu in Romania, cele care au lansat “revolutia de catifea” in Cehoslovacia, cele care au luat masuri pentru rasturnarea lui Erich Honecker in Germania Rasariteana, producand circumstantele favorabile distrugerii Zidului Berlinului”.
Asadar, inca din 1990, Vladimir Bukovski a declarat public rasturnarea lui Ceausescu drept o operatiune a KGB.
Strategia urmarita de URSS fusese pusa la punct anterior de Andropov si KGB, si urmarea salvarea comunistilor intr-o situatie de criza a sistemului.
Alexandre de Maranche (fostul sef al SDECE-ului francez) l-a citat in acest sens pe un apropiat al lui Gorbaciov, Ghiorghi Arbatov, cel care a afirmat: “URSS va va face cel mai mare rau cu putinta: va va lipsi de dusmanul vostru” (“Le Figaro”, Paris, 10 ianuarie 1990).
Aceasta strategie sovietica, initiata de Iuri Andropov si transpusa apoi in practica de Mihail Gorbaciov, a fost expusa clar de Jean-Francois Deniau, membru al Consiliului Europei, care a precizat: “Uniunea Sovietica isi propusese drept scop acela de a pleca pentru a ramane” (vezi “Les marches lointanes de L’Empire: partir pour rester”, in Jean Marie Benoist, “Apres Gorbatchev”, Paris, 1990, pag. 137 si urmatoarea).
Si mai explicit asupra scopului urmarit de strategia “partir pour rester”, a “schimbarii la fata“ din 1989-1990 si ulterior prin “puciul lui Potemkin” (august 1991) a fost Lev Nevrozov, care a avertizat:
“In partida sa de sah pentru dominatia mondiala, Kremlinul si-a sacrificat stapanirea asupra Europei de Est, a efectuat un schimb de piese, pentru a-si asigura o mai buna penetrare a economiei si tehnologiei Europei Occidentale” (“The Kremlin and the Western Politico-Cultural Establishment, Midstream, 1900, pag. 1).
Lucrurile se vad cu mult mai clar astazi, in 2009, daca tinem seama de puternica revenire a Rusiei pe plan mondial si de ampla “restaurare” ce are loc in Rusia lui Vladimir Putin.

Vaclav Havel recunoaste aportul KGB la „revolutia de catifea”

Cand i s-a cerut lui Iliescu sa spuna ce stie despre lovitura de stat din decembrie 1989, Iliescu i-a catalogat imediat pe cautatorii adevarului drept „dezaxati” si “lichele”. Asa cum o facuse si in primavara anului 1990, cu manifestantii din Piata Universitatii. Iliescu ramane ultimul dinozaur comunist beneficiar al „revolutiilor” KGB care nu recunoaste acest lucru.
Iata ce scrie Havel despre “revolutia de catifea” din 17 noiembrie 1989. Potrivit lui Havel, complotul din Cehoslovacia – “un complot pentru abolirea regimului comunist” – a fost organizat si declansat chiar de KGB.
Marturia lui Havel a fost facuta la BBC si reluata de presa germana, daca ar fi sa amintim numai prestigioasa publicatie “Die Welt”.

Spetnaz in actiune

Generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB), a sosit in ajun la Praga impreuna cu un grup de “visautniki” (ofiteri “Spetnaz” ai GRU, operatiuni speciale, care actioneaza, de regula, in civil).
Generalul Grusko impreuna cu generalul Ghenadi Teslenko (insarcinatul KGB la Praga) si Alois Lorenc (seful STB-ului, securitatea cehoslovaca) au condus intreaga desfasurare a “revolutiei de catifea” dintr-un apartament conspirativ din Praga. De remarcat ca Lorenc vizitase anterior Moscova, fiind instruit la sediul KGB asupra desfasurarii evenimentelor.
Evenimentele de la Praga au fost “starnite” – cu ajutorul ofiterilor sovietici “visautniki”, de “transformarea” unei manifestatii de comemorare a unei victime a militienilor praghezi, intr-o manifestatie de protest.
Ofiterii “Spetnaz”, sustine Havel, care de la aeroportul “Ruzine” se imprastiasera in toata Praga, conform planului, l-au tinut permanent la curent pe generalul Grusko, seful lor, cu”mersul revolutiei”.
In noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grusko si echipa sa au parasit Praga la fel de discret precum aparusera.

Iliescu era pentru KGB “candidatul potrivit”

Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a oferit detalii despre rolul KGB-ului in Romania: “Ion Iliescu avea la vremea aceea legaturi destul de stranse cu PCUS si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Nicolae Ceausescu”. Toporovski adauga: “Pentru operatiunea propriu-zisa noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece altminteri actiunea ar fi prezentat dificultati”.
Despre “turistii sovietici” prezenti cu miile la Timisoara si apoi la Bucuresti si in intreaga tara – consemnati in rapoartele Securitatii si, ulterior, in cele speciale, ale SRI, dedicate evenimentelor – nu mai are rost sa vorbim.
Practic, rasturnarea lui Ceausescu s-a produs in doar cateva ore, in dimineata de 22 decembrie 1989, cand Ceausescu a fost parasit in mod subit de toti colaboratorii si arestat chiar in sediul Comitetului Central al partidului. Din 22 decembrie, orele pranzului, Ceausescu era deja lasat in mana complotistilor.

Si Erich Honecker recunoaste

La 21 noiembrie 1990, Erich Honecker, liderul comunist est-german, a acordat ziarului “Berliner Wachenpost” un interviu in care a afirmat: “Destituirea mea ca sef al partidului si al statului este rezultatul unor manevre de anvergura, ai carei instigatori continua sa ramana in umbra. Cei care astazi se lauda cu aceasta actiune nu sunt decat plevusca. Ne aflam in prezenta unor miscari de maxima importanta, care n-au aparut de la o zi la alta, ci au fost planificate de multa vreme, la scara europeana si chiar mondiala. Reunificarea Germaniei trebuie sa fie considerata ca o contributie la construirea Casei Europene si, data fiind situatia, lucru acesta nu putea fi atins decat printr-o transformare a sistemului politic din RDG”.
Cat despre timpul in care s-au pus la punct marile mutatii din Europa de Est, Honecker l-a evocat intr-un alt interviu:  “O scurta vizita a lui Sevardnadze pe tarmul Marii Negre, in toamna anului 1984, adica chiar pe timpul lui Cernenko, in cursul careia s-a cazut de acord ca totul trebuia schimbat in Uniunea Sovietica si in alte parti” (interviu acordat canalului german DSF pe 10 octombrie 1990, ora 20.15).
Sa reamintim doar ca Erich Honecker era “stapanul” suprem al STASI. Asa ca stia ce vorbeste.

“Moscova si KGB-ul au armat pistolul de start”

Si alti autori binecunoscuti vorbesc despre rolul KGB in comploturile din Europa Centrala si de Est din 1989.
Mark Almond, profesor de istorie moderna la Oxford, scrie in cartea sa “Gorbatchev and the Est-European Revolutions”:  “Moscova si KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformarile din Europa Rasariteana si Centrala, iar acestea (schimbarile – n.n.) s-au savarsit cu cea mai mare usurinta, deoarece a fost suficient sa se activeze rezistentele care existau deja”.
Istoricul ungur Istvan Nemeskurty ajungea la urmatoarea concluzie: “Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut este ca marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, ne-a eliberat dintr-o data. Ea a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese pe gat”.
In Romania, “Comitetul Salvarii Nationale” s-a constituit inca din 1984. In iarna anului 1988 – asadar cu un an inaintea evenimentelor din decembrie 1989 – “Comitetul Salvarii Nationale” a devenit “Frontul Salvarii Nationale” (FSN). Contrar a ceea ce Iliescu si ai lui au sustinut, FSN-ul exista demult, ca si complotul impotriva lui Ceausescu.
Intalnirea de la Elias: Iliescu-Militaru-Valter Roman In primavara anului 1990, generalul Militaru si capitanul Mihai Lupoi au facut dezvaluiri interesante in presa franceza.
Astfel, generalul Militaru l-a contactat in 1982 pe Iliescu la spitalul “Elias”.
Iliescu venise la “Elias” ca sa-i faca o vizita lui Valter Neulander, bolsevic naturalizat sub fantezistul nume de Valter Roman, sub care a detinut functii de prim rang.
Generalul Militaru, internat si el in spital, a profitat de moment si l-a abordat pe Iliescu: “Dom’le, nu se gasesc in Romania niste forte sa-l arunce peste bord pe Ceausescu?”.
Prudent, cel atat de direct interpelat s-a ferit sa dea un raspuns net.

„Cativa militari, un fel de pir-pir-pri si cu asta basta”

Dar, dupa ce Militaru s-a externat, Iliescu l-a rugat sa-l viziteze la Consiliul National al Apelor, unde era presedinte, cu grad de ministru.            Cei doi s-au deplasat cu masina institutiei pana in Parcul Herastrau, ca sa poata vorbi in liniste.
Principala dilema a fost explicata – nu fara umor – de generalul Militaru astfel: Iliescu era de parere ca pentru rasturnarea lui Ceausescu trebuia organizat un soi de puci militar. “Cativa militari, un fel de par-par-par si cu asta basta!”, isi rezumase Iliescu crezul despre “revolutia romana“.
Militaru in schimb sustinea atragerea in strada a “maselor populare”, ca solutie eficace. “Dom’le, daca nu sunt angrenate si masele populare, nu iese nimic”.
Pana la urma s-au despartit, fiecare cu ideea lui: “Ne-am despartit cu aceasta idee: el cu pir-pir-pir-ul lui, eu cu masele populare”, si-a amintit in primavara anului 1990 generalul Militaru.
Decizia urma, bineinteles, sa fie luata in alta parte.
Mai la est de Herastrau.
Astazi, numai Iliescu mai neaga implicarea KGB si GRU in evenimentul din 1989.
De ce?
Va lasam pe dumneavoastra sa ghiciti.

Sursa: Ziarul Curentul

Da click aici ca sa vezi totul!

MASA CRITICA

Oamenii de stiinta au efectuat pe o insula japoneza experiente pe maimute. Li s-au aruncat cartofi dulci in nisip, pentru a le testa comportamentul. Maimutele i-au luat si i-au inghitit, dar au observat insa neplacutul efect secundar al nisipului intre dinti. Una dintre maimute a fost ceva mai desteapta decat celelalte si a mers la cartoful sau la paraul apropiat, unde l-a spalat. Curioase, asa cum sunt maimutele, ele au urmarit-o pe cealalta pentru a vedea ce are de gand.

Cand au observat ca gustul cartofilor era mai placut fara nisip, au inceput sa o imite. Cand cercetatorii le-au aruncat mai departe cartofii in nisip, ele i-au dus direct la parau si i-au spalat acolo. Asa au procedat toate, nouazeci si noua la numar, pana cand a o suta n-a mai mers cu cartoful la parau, ci la mare, si l-a spalat acolo cu apa sarata. Si maimutele si-au dat apoi seama ca acei cartofi sunt si mai buni cu sare. Insa acum s-a intamplat ceva interesant. Acum nu numai ca au imitat-o toate maimutele, de pe acea insula, ci si acelea de pe insula invecinata, la 90 km departare. Si acestea au mers dupa ce li s-au aruncat cartofii in nisip direct la mare si i-au spalat acolo. Si pe continent s-a intamplat la fel. Prin a o suta maimuta s-a adunat destul potential energetic astfel incat acest gand s-a transmis celorlalte maimute. Rupert Sheldrake, care a scris mai multe carti despre aceasta tematica, vorbea in legatura cu aceste transmisii de „zonele morfogenetice“.

Daca destui oameni de pe Pamant au atins un proces exact de gandire sau de simtire sau urmatoarea etapa superioara a constiintei, atunci va fi mai usor pentru restul omenirii sa reuseasca acelasi lucru pentru ca s-a creat deja un anumit potential prin pionierat, care s-a transmis apoi automat si asupra restului.

Multi oameni vin cu scuza: „Ce pot face eu de unul singur?” Exemplul de mai sus este acela de a evidentia ca poate chiar voi sunteti a suta maimuta intr-un proces exact (un gand poate, un sentiment sau o cunostinta); asta inseamna ca 99 au lucrat deja inaintea voastra la o anumita problema, dar nu au reusit sa o depaseasca pana acum. Si poate ca mai e nevoie doar de straduinta unui singur om, posibil dumneavoastra, pentru a umple paharul, pentru a se transmite si celorlalti, si pentru a deveni bun general.

Intr-adevar putem spune cu siguranta, ca dumneavoastra chiar sunteti a o suta maimuta si de aceea aveti sa ne si dati ceva printr-un proces de experienta pe care-l parcurgeti pentru noi toti. Este un semn al vietii catre dumneavoastra ca aceste lucruri nu vor continua asa pentru totdeauna, asa cum ni se explica zilnic prin spalarea creierului. Este o sansa de a iesi acum din joc. Nu neaparat din cotidian sau din slujba, ci din perspectiva veche asupra lumii. Puteti lucra mai departe ca pana acum, dar incetati sa va mai tineti gura si sa va ascundeti parerea fata de altii. Deveniti un pionier in lumea dumneavoastra. Deveniti un exemplu pentru ceilalti, fiti un indraznet!

Oamenii de stiinta au efectuat pe o insula japoneza experiente pe maimute. Li s-au aruncat cartofi dulci in nisip, pentru a le testa comportamentul. Maimutele i-au luat si i-au inghitit, dar au observat insa neplacutul efect secundar al nisipului intre dinti. Una dintre maimute a fost ceva mai desteapta decat celelalte si a mers la cartoful sau la paraul apropiat, unde l-a spalat. Curioase, asa cum sunt maimutele, ele au urmarit-o pe cealalta pentru a vedea ce are de gand. Cand au observat ca gustul cartofilor era mai placut fara nisip, au inceput sa o imite. Cand cercetatorii le-au aruncat mai departe cartofii in nisip, ele i-au dus direct la parau si i-au spalat acolo.

Asa au procedat toate, nouazeci si noua la numar, pana cand a o suta n-a mai mers cu cartoful la parau, ci la mare, si l-a spalat acolo cu apa sarata. Si maimutele si-au dat apoi seama ca acei cartofi sunt si mai buni cu sare. Insa acum s-a intamplat ceva interesant. Acum nu numai ca au imitat-o toate maimutele, de pe acea insula, ci si acelea de pe insula invecinata, la 90 km departare. Si acestea au mers dupa ce li s-au aruncat cartofii in nisip direct la mare si i-au spalat acolo. Si pe continent s-a intamplat la fel.

Prin a o suta maimuta s-a adunat destul potential energetic astfel incat acest gand s-a transmis celorlalte maimute. Rupert Sheldrake, care a scris mai multe carti despre aceasta tematica, vorbea in legatura cu aceste transmisii de „zonele morfogenetice“.Daca destui oameni de pe Pamant au atins un proces exact de gandire sau de simtire sau urmatoarea etapa superioara a constiintei, atunci va fi mai usor pentru restul omenirii sa reuseasca acelasi lucru pentru ca s-a creat deja un anumit potential prin pionierat, care s-a transmis apoi automat si asupra restului.

Multi oameni vin cu scuza:

„Ce pot face eu de unul singur?”

Exemplul de mai sus este acela de a evidentia ca poate chiar voi sunteti a suta maimuta intr-un proces exact (un gand poate, un sentiment sau o cunostinta); asta inseamna ca 99 au lucrat deja inaintea voastra la o anumita problema, dar nu au reusit sa o depaseasca pana acum. Si poate ca mai e nevoie doar de straduinta unui singur om, posibil dumneavoastra, pentru a umple paharul, pentru a se transmite si celorlalti, si pentru a deveni bun general.

Intr-adevar putem spune cu siguranta, ca dumneavoastra chiar sunteti a o suta maimuta si de aceea aveti sa ne si dati ceva printr-un proces de experienta pe care-l parcurgeti pentru noi toti.

Este un semn al vietii catre dumneavoastra ca aceste lucruri nu vor continua asa pentru totdeauna, asa cum ni se explica zilnic prin spalarea creierului. Este o sansa de a iesi acum din joc.

Nu neaparat din cotidian sau din slujba, ci din perspectiva veche asupra lumii.

Puteti lucra mai departe ca pana acum, dar incetati sa va mai tineti gura si sa va ascundeti parerea fata de altii.

Deveniti un pionier in lumea dumneavoastra.

Deveniti un exemplu pentru ceilalti, fiti un indraznet!

Da click aici ca sa vezi totul!

O noua controversa

autor: Fragmentarium Politic

Lenin, un erou al Estului?

Capitalismul estic de dupa 1989 a consumat ipoteza ca revolutia leninista ar fi deturnat Estul de la calea prosperitatii abundente, pe care a mers Vestul.  Un nou curent de gandire, de secol XXI, tinde sa se infiripeze pe o idee contrara.  Paralelele cu destinul capitalist falimentar latino-american nu lipsesc (Argentina, de pilda, este la al treilea faliment in ultimii 25 de ani). Reiau comentariul la un articol din trena unui antirusism de conjunctura (vezi link-ul).

1. Ideea de proiect nu este rea, desi de actualitate practica, de atentionare si, eventual, de transformare, cum inteleg ca ati vrea sa fie, ar fi un dosar Putin. Fireste, nu va putea fi rupt de un dosar Obama, actiunile unuia sunt consecintele actiunilor celuilalt si invers. O istorie comparativa Putin-Obama ar fi ceva inedit si mai de audienta, nemaivorbind ca ar fi o provocare pentru obiectivitate. In fine…

2. Schimbul de scrisori, ca cel de fata, nu mai are impactul politic de altadata si nu substituie o cercetare de teren, la fata locului. Aceasta modalitate a fost in voga in vremurile lui Marx, de dupa si Internationalelor, dar acum sursele alternative nu-i mai lasa decat o palida sansa, nemaivorbind ca opiniile a doi oameni sunt opiniile a doi oameni, nimic mai mult.

3. Secolul XX a fost al lui Hitler, nu al lui Lenin, ultimul a ramas un regionalist, in pofida ambitiilor mondialiste (revolutia mondiala nu a avut loc), nu a influentat impartirea lumii si ordinea mondiala, cum a facut-o primul, cu costuri dramatice incomparabile, sub semnul carora traim, din pacate, si astazi. Nerespectarea proportiilor istorice ar fi o lipsa de respect fata de istoria insasi.

4. Lenin a fost omul istoriei ruse din timpul sau, fara de care, sa recunoastem, riscurile inapoierii feudalist-tariste ori ale devenirii unei colonii occidentale ar fi putut fi realitati si in zilele noastre. De aici persistenta unei anumite nostalgii in randurile intelighentiei, dar si ale mujicilor. “Radicalismul utopic” chiar a functionat, pe termen scurt, ca orice fenomen perisabil, meritul intelighentiei a fost de a-i constientiza limitele si a incerca sa le depaseasca prin reforma. Ca s-a evoluat spre revolutie, meritul este cu atat mai mare, Rusia se prezinta astazi lumii ca un stat schimbat din temelii, fara egal, cred, comparativ cu unele organizari statale occidentale anchilozate.

5. “Utopia nu a murit”: nu vor muri niciodata, altfel am fi orbecait prin subsolurile istoriei, cred ca este o repugnanta tentativa de “zoologizare”. Daca vom avea decenta sa recunoastem, sunt nenumarate exemplele prin care ceea ce pentru contemporani a fost o “utopie”, pentru generatiile care au urmat a devenit o realitate palpabila.

6. Nu cred ca explicatiile pentru “adoratie si “ascultare” ar trebui cautate in Marx sau in religie, ci in realitati si in interese concrete, Lenin nu era reprezentant al “clerului politic”, ci exponentul unor interese de schimbare, de renastere din cenusa imperiului tarist, ceea ce s-a si intamplat. Confucianismul, care mi se pare nimerit a-l cita aici, definea politica drept preocuparea de a hrani poporul, acesta este un fapt vital, subscris de orice majoritate.

7. Intelectualitatea are rolul ei, dar cand esueaza in intelectualism si aroganta devine nedemocratica. Un leadership format exclusiv din intelectuali uzurpeaza bazele democratiei, face din alegeri ceva formal, practic o minciuna, sa ne gandim ca Lech Walesa a fost un strungar, care s-a situat in fruntea poporului si a adus o schimbare pe care niciun alt intelectual nu a adus-o…

http://www.contributors.ro/global-europa/era-lenin-un-intelectual-un-dialog-cu-profesorul-toma-pavel/

 Greseala lui Lenin si corectia chineza. Noul „totalitarism”

Pentru neuitare si reflectie, repostez alte cateva idei necioplite (am scris bine, este o autoironie asumata), pentru viitoare dezvoltari teoretice (vezi link-ul).

O buna cunoastere a operei lui Lenin, care cred ca a tinut, in mare parte, de sarguinta de student si doctorand, nu o spun ironic, pentru ca toti din generatia noastra am trecut prin aceleasi etape formative. Astazi nu cred ca cineva din tanara generatie ar mai conspecta si fisa operele leniniste, cum faceam noi pe vremuri…

Meritul lui Lenin, daca se poate spune asa, ar fi ca a aratat ca se poate iesi dintr-o ordine politica impusa, considerata eterna, doi, ca a adus Rusia (si Estul, in general) la un nivel de la care nu se mai poate da inapoi. Electrificarea si alfabetizarea au fost sarcini leniniste, pe langa fortarea dezvoltarii economice, care au lasat urme de nesters. Greseala, corectata de chinezi, in zilele noastre, a fost ca s-a distantat si izolat de capitalism, ori, este un lucru elementar, de-acum, nu poti invinge un adversar fara a-i folosi armele…

Conceptul politologic de sistem si regim al Chinei este unul foarte interesant, care porneste de la filosofia imbratisarii dintre yin si yang, recte a unui sincretism intre capitalism si comunism, care exclude antagonismul si dezechilibrul, in favoarea armoniei si echilibrului, asa cum se realizeaza intre un barbat si o femeie, in cadrul familiei.
Violenta revolutiei bolsevice seamana foarte mult cu cea a razboiului civil american, iar sustinerea extrem de activa a acesteia de catre o anumita minoritate etnica este apreciata de unii istorici ca izvorand mai degraba din credinta realizarii unui nou Canaan, decat din impartasirea utopiei ideologiei bolsevice.

Probabil ca daca cel putin NEP-ul ar fi functionat sistemic, nu s-ar fi ajuns la dezechilibrele economice cunoscute. De asemenea, presupun ca daca Germania ar fi devenit rosie, al doilea razboi mondial nu ar fi avut loc. Pe de alta parte, cred ca termenul de totalitarism ar trebui regandit, natiunile ar trebui sa revina la controlul total asupra statelor lor, stiu, va fi foarte greu, pentru ca nicio “crima” nu ar fi mai mare pentru expansiunea capitalului strain (speculativ) decat sa i se tranteasca frontierele in nas…

Tema pe care o propuneti este fascinanta, cu toate limitele care, inevitabil, izvorasc din partizanatul pe care-l presupune competitia dintre sisteme (va inteleg chiar si criticile ideologice), dar ar trebui sa profitam de dezbatere, sa aducem date noi in dosarul pe care v-ati propus sa-l deschideti.
PS: Noul “totalitarism” va fi, totodata, solutia de aur la problema terorismului global.

http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-un-bastard-al-primului-razboi-mondial-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/

Da click aici ca sa vezi totul!

Ion VARLAM – Securitatea și actualul regim politic de la București

Afacerea Snowden şi evenimentele din Ucraina au venit să pună spectaculos în evidenţă preponderenţa crescătoare a serviciilor secrete ca mijloace de acţiune politică a statelor, lărgind cîmpul iniţial al temei pe care ne propusesem s-o discutăm astăzi: lucrarea lui Larry Watts despre relaţiile României cu suzeranul sovietic şi ceilalţi vasali ai acestuia.

Scandalul Snowden – cel mai recent şi mai amplu din cele provocate în ultima vreme de interceptarea comunicaţiilor telefonice – a subliniat dramatic deriva spre arbitrar a puterii legitime ce decurge din implicarea puterilor fără statut constituţional – precum serviciile secrete, mass-media şi finanţele – în viaţa statelor democratice.

Deriva serviciilor secrete – de la vocaţia lor originară, de a descoperi şi cunoaşte faptele care pot pune în pericol buna funcţionare a instituţiilor publice şi pacea civilă a statelor, către obiective accesorii, precum spionarea adversarilor politici dar şi a aliaţilor cei mai siguri – alimentează iluzia că se pot obţine prin şantaj şi corupţie lealităţi mai certe decît cele dobîndite prin mijloace transparente, sfîrşeşte prin a le ipoteca deopotrivă devotamentul şi competenţele. Ea creează periculoase similitudini între statele democratice şi cele totalitare.

Dacă serviciile de informaţii occidentale s-ar fi dedicat cu seriozitatea şi constanţa cuvenite studierii mecanismelor puterii sovietice, şocul revenirii la Războiul Rece, pe care brutalitatea intervenţiei moscovite din Ucraina nu-i mai permite nimănui s-o ignore, n-ar fi luat puterile occidentale prin surprindere: ar fi intrat în funcţie dispozitivul disuaziv care i-ar fi interzis lui Putin să se lanseze într-o aventură prea asemănătoare cu provocările sovieto-naziste din anii 1936-1939 pentru a se mai putea nega similitudinea evenimentelor din Ucraina cu cele care au precedat declanşarea de către Berlin şi Moscova a ultimului Război Mondial.

Noi nu dispuneam de mijloacele de investigare şi documentare ale serviciilor de informaţii occidentale dar, avînd experienţa comunismului şi cunoscîndu-i bine istoria, prevăzuserăm încă din 1991 (în articolele şi discursurile noastre) probabila survenire a evenimentelor la care asistăm acum. Dacă erau cu adevărat informate şi competente, aceste servicii ar fi putut să circumscrie cu mai mare acurateţă decît noi ipoteza astăzi confirmată de fapte.

Nu este nevoie să fii profet, nici geniu, pentru a vedea ceea ce se pregăteşte: cunoaşterea oamenilor şi a faptelor este suficientă pentru a emite ipoteze credibile cu privire la ceea ce se va petrece. Într-o situaţie de un anume tip, gama comportamentelor umane este mărginită. De asemenea, conjuncturile generate de

*) Acest text este traducerea prelegerii ţinute la 15 Martie 2014, în limba franceză la Casa Română de la Paris. Prelegerea constituie punctul de vedere al autorului, expus ca şi poziţia preopinentului – D-l Mihai Băbeanu – în cadrul dezbaterii legate de recenta publicare a importantelor volume dedicate de Larry Watts istoriei recente a României.

confruntarea intereselor marilor puteri sînt limitate la o serie restrînsă de ipoteze. Această realitate fundamentală face din Istorie un inventar exhaustiv de cazuri de figură în care se va găsi întotdeauna un exemplu potrivit pentru situaţia care ne preocupă în prezent. Or, istoria sistemului comunist oferea serviciilor occidentale un număr semnificativ de precedente care să le călăuzească analizele. Într-adevăr, de fiecare dată că Rusia sovietică era epuizată şi avea nevoie de un respiro, punea capăt războiului ei împotriva Lumii Libere şi încerca să-şi refacă forţele cerînd ajutor însuşi principalului adversar – marile democraţii occidentale desemnate de ea sub numele de «capitalism». Acest lucru s-a petrecut de mai multe ori pînă la Gorby: sub Lenin, sub Stalin şi sub Hruşciov. Cunoscînd bine mobilul oamenilor de afaceri, comuniştii au ademenit marile societăţi americane, germane, etc. cu cîştigurile promise de punerea în valoare a imenselor resurse naturale din Siberia, încă ne-exploatate, şi de construirea infrastructurii indispensabile modernizării sau refacerii potenţialului industrial al Rusiei. Iluzia avantajelor cooperării paşnice promise de angajarea Moscovei pe această cale se spulbera de fiecare dată cu realizarea scopului tactic urmărit: refacerea potenţialului militar prin consolidarea complexului militaro-idustrial. Kremlinul a revenit de fiecare dată la scopul constant al strategiei sale – hegemonia mondială – şi la folosirea mijloacelor lui bine cunoscute de confruntare cu Occidentul democratic.

Leaderii Rezistenţei Anticomuniste din România au înţeles de la început că mult trîmbiţatele reforme ale lui Gorbaciov reprezentau doar perdeaua de fum cu care Kremlinul ascundea din nou refacerea şi consolidarea sistemului sovietic, care iarăşi nu mai putea face singur scopului său imuabil. În ultimii ani ai secolului trecut, exigenţele tehnologice şi financiare ale ambiţiilor hegemonice care constituie firul conducător al relaţiilor Moscovei cu restul Lumii depăşeau capacităţile sale de a ţine pasul cu Puterile occidentale.

Nu era cîtuşi de puţin vorba de abandonarea obiectivelor imuabile ale sovietelor, ci de o pauză tactică: puterea sovietică era epuizată şi avea nevoie de un repaos pentru relua eforturile cerute de expansiunea teritorială inerentă confruntării dintre barbaria asiatică şi civilizaţia europeană. Teama de haosul produs de destabilizarea Rusiei, cu care Kremlinul şantajează Occidentul de fiecare dată că are nevoie de ajutorul lui, le-a permis încă o dată leaderilor sovietici să depăşească grava criză care ameninţa în anii ‘90 existenţa Uniunii sovietice.

Solidari ca de obicei cu puterea sovietică, teoreticienii occidentali ai stîngismului marxist ştiau şi ei că ipoteza abandonării definitive a obiectivelor strategice ale marxismului de către Kremlin era da capoexclusă şi că era vorba numai de un armistiţiu. Ştiau că nu era decît pasul îndărăt necesar avîntului presupus de orice salt înainte. Cuvintele lor de ordine au fost: «Prăbuşirea orînduirii marxiste nu trebuie în niciun caz să ducă la pierderea hegemoniei ideologice de către forţele de stînga» (…) «Aşteptînd revenirea în prin plan a gîndirii marxiste temporar compromise de experienţa sovietică, păstraţi cu orice preţ controlul asupra discursului public spre a putea în continuare decide ceea ce este legitim şi ceea ce este ne-legitim pe planul politic» (pe atunci expresia «politically correct» nu se încetăţenise încă în Europa).

Acesta a fost primul lucru care li s-a băgat în cap tinerilor recrutaţi de Silviu Brucan (numele conspirativ al unui bine cunoscut agent al marxismului internaţional) printre absolvenţii învăţămîntului de partid care, la propunerea Prof. Ghiţă Ionescu (singurul troţkyst român pe care-l ştiu) erau trimişi în Occident spre a deprinde vocabularul şi manierele de care aveau nevoie pentru a da credibilitate democratizării ce urma să aibă loc în România.

Deosebit de revelator în acest sens este articolul cripto-bolşevicului Alexandre Adler (fiul unui agent bolşevic cunoscut la noi sub numele conspirativ de Iosif Ardeleanu, cumnatul NKVD-istului Walter Roman), publicat de Le Monde în Noiembrie 1991, în care acesta ameninţa făţiş democraţiile occidentale cu «revenirea marxismului violent şi revoluţionar» dacă vor permite ţinerea «unui Nüremberg al comunismului». La sfîrşitul acestui acces de furie, pretinsul adept al democraţiei care este Adler îşi dă pe faţă adevărata obedienţă politică, profetizînd: «Marxismul va salva încă odată democraţia de fascism !» – referire clară la felul în care URSS o “salvase” în 1945 cînd, în numele antifascismului, totalitarismul marxist s-a extins pînă la Elba.

Marxiştii al căror purtător de cuvînt este Adler ştiu foarte bine că un proces al comunismului, de amploarea celui care a justificat şi declanşat denazificarea Germaniei şi lichidarea colaboraţionismului în statele satelite ale celui de-al III-lea Reich, este de natură a scoate definitiv înafara legii metodele politice marxiste, precum şi de a lichida în mod durabil hegemonia ideologică pe care comuniştii şi-au însuşit-o în mod fraudulos sub pretextul antifascismului.

Este de la sine înţeles că un Nüremberg al comunismului i-ar fi interzis lui Putin să insulte memoria victimelor celui mai vast şi mai crud genocid al istoriei, lăudînd meritele lui Stalin şi declarînd solemn că prăbuşirea a ceea lumea civilizată a numit în ultima decadă a sec. XX Imperiului Răului, a fost « cea mai mare catastrofă a secolului XX ». Autorul sintagmei, Preşedintele Ronald Reagan, a fost singurul om de stat occidental care – în afară de Margaret Thatcher – a înţeles în ce măsură combinarea totalitarismului marxist cu colonialismul rusesc făcea din puterea sovietică cel mai mare pericol pentru pacea lumii şi libertatea popoarelor.

I

Relaţia dintre sistemul comunist şi serviciile secrete

Credem că nu putem aborda în mod serios tema de fond pe care ne-am propus s-o dezbatem –relaţia dintre sistemul marxist şi serviciile secrete – fără a fi precizat în prealabil care este adevărata natură a acestui tip de dominaţie.

În încercarea noastră de a stabili bazele doctrinale ale Procesului Comunismului, am definit în anii -90 care sînt – dincolo de mistica ideologiilor, de abstracţiile teoriilor politice şi de speculaţiile filozofice – în esenţă, trăsăturile definitorii ale totalitarismului marxist, mai bine cunoscut sub numele de sistemul comunist. Iată- le:

Sistemul comunist este expresia politică a crimei organizate:

1.   Pentru că mijloacele la care recurge în mod sistematic pentru cucerirea, exercitarea şi conservarea puterii cad sub incidenţa specifică a ceea lumea civilizată numeşte codul penal (engl.Criminal law).

2.  Pentru că promotorii şi agenţii lui sînt nişte răufăcători profesionişti specializaţi în omucidere, jaf şi fraudă, organizaţi în scopul acaparării bunurilor, a bogăţiilor şi a veniturilor acelor populaţii pe care le subjugă cu forţa şi le stăpînesc prin teroare.

Veracitatea acestui postulat a fost verificată de schimbările care au avut loc în spatele Cortinei de Fier după prăbuşirea imperiului sovietic. Prin farsa privatizărilor structurile comuniste au păstrat bazele economice ale sistemului individualizînd în propriul folos proprietatea colectivă şi publică. Mimarea procedurală a ritualului democratic le-a permis să le păstreze intacte pe cele politice.

Împotrivirea şi rezistenţa numeroaselor ei victime ar fi putut împiedica crima organizată să se erijeze în putere de stat. Pentru asigurarea reuşitei proiectului său, brigandajul comunist a pus la punct un sistem de represiune sîngeroasă, care să semene teroarea astfel încît orice eventuală contestaţie să fie abandonată din groaza de consecinţe.

De asemenea, interesele fiind conflictuale prin însăşi natura lor, puterea bazată pe arbitrarul absolut al celor care o exercită presupunea existenţa unei poliţii politice care să detecteze şi să prevină apariţia de veleităţi rivale în sînul structurilor conducătoare deoarece o slăbire cît de mică a caracterului monopolistic şi absolutist al totalitarismului putea periclita întregul sistem.

În calitatea ei de gardă pretoriană a statului-partid, poliţia secretă trebuia să asigure lichidarea valurilor succesive de proscrişi şi distrugerea în massă a fluxului continuu de indezirabili hărăziţi eliminării fizice. Această activitate nu era numai represivă, scopul ei principal fiind întreţinerea terorii preventive –care deosebeşte fundamental totalitarismul marxist de celelalte categorii de dictatură. Rostul acestui tip de teroare – fizică şi morală – este de a exclude stabilirea de către victime a oricărei relaţii logice între un anume fapt şi arestarea sau condamnarea lor şi, prin urmare, de a elimina posibilitatea evitării efectelor terorii.

România, ca şi celelalte state satelite ale Rusiei sovietice, nu a fost un stat suveran, ci o posesie colonială. Satelizarea este tipul de dominaţie colonială propriu totalitarismului. Creată, ca şi sistemul partidului unic şi teroarea prealabilă, de icobini – părinţii totalitarismului avant la lettre – satelizarea constă în stabilirea unei obedienţe ideologice ne-condiţionale faţă de suzeran, care defineşte în mod arbitrar criteriile de legitimitate ale statelor şi gradul de suveranitate al acestora. Numai China, Iugoslavia şi Albania au reuşit să scape expediţiilor militare prin care Kremlinul obişnuia să pună capăt oricărei încercări a de a ieşi prin emanciparea de sub obedienţa ideologică care definea zona lui de suveranitate limitată. Asigurarea dependenţei coloniale se făcea de către agenţi ai serviciilor secrete sovietice infiltraţi sau impuşi în vîrfurile tainice ale conducerii statelor partid.

Ţările cotropite de Armata roşie, precum România, au fost reduse la rangul de sateliţi ai URSS de către mandatarii cărora Mocova le conferise funcţia de administratori coloniali. Aceste creaturi ale Kremlinului erau însărcinate să vegheze la obedienţa totală a deţinătorilor vizibili ai puterii (conducerea statului-partid). O misiune care, de fapt, însemna urmărirea întocmai a obiectivelor locale ale URSS. Sîntem îndreptăţiţi să constatăm că, la noi în ţară, aceste obiective erau, în esenţă, două: a) obliterarea românităţii băştinaşilor, hărăziţi depersonalizării indispensabile contopirii lor în massa informă a proletariatului sovietic, şi b) anexarea teritoriilor majoritar locuite de români la Uniunea sovietică, indispensabilă expansiunii spre Apus care constituie de secole scopul imuabil al geopoliticii ruseşti.

Conform mărturiei lui Pavel Cîmpeanu (numele conspirativ al unui veteran al subversiunii bolşevice) – care făcuse el însuşi parte din departamentul ideologic al CC al PCR însărcinat cu aplicarea întocmai a dispoziţiilor Moscovei privitoare la construirea socialismului în România – acest organism era «alcătuit exclusiv din persoane direct numite de Moscova» şi, «pînă la mijlocul anilor ’80, nici un etnic român nu reuşise să se infiltreze printre membrii lui». Acest compartiment secret elabora directivele strategice şi metodologice ale acţiunilor politice ale statului-partid. Practic, nu « conducerea de partid şi de guvern » decidea care categorii de români trebuiau să facă obiectul următorului val de teroare, nici care erau măsurile de represiune indicate pentru realizarea programului respectiv de «lichidare fizică şi morală a duşmanului de clasă»; acestei conduceri oficiale îi incumba numai realizarea proiectelor elaborate în taină de oamenii Kremlinului. În articolul din «22» la care ne referim, Cîmpeanu dă numele românizate ale celor circa 30 de străini care alcătuiau – la data infiltrării ei de către «etnici români» – celula care planifica genocidul comunist. Este important de reţinut că mulţi dintre urmaşii acestor agenţi sovietici asigură după 1989 continuitatea misiunii încredinţate rudelor lor din generaţia anterioară, arogîndu-şi cu cinism rolul de mentori ai vieţii publice spre a duce mai departe proiectul de desfiinţare a românităţii. Nu în numele marxismului, momentan grav compromis, ci al noii hegemonii ideologice. Erijaţi în interpreţi locali ai gîndirii politically correct, ei sînt organizatorii noii terorii morale, întemeiate pe dogma toleranţei ca justicare a delictului de opinie folosit ca substitut al luptei de clasă la restrîngerea libertăţii de expresie şi la excluderea socială.

II

Sistemul şi ex-Securitatea după 1989

Primul lucru pe care l-au făcut membrii conducerii şi ai aparatului de partid a fost să-şi însuşească patrimoniul constituit prin etatizarea generală a proprietăţii private, ai cărui gestionari şi uzufructuari exclusivi erau. Împărţindu-şi între ei bunurile pe care le deţineau în indiviziune ca gestionari şi uzufructuari exclusivi, membrii nomenclaturii, parentela şi clientela ei au pus mîna cu titlu personal pe bazele economice ale puterii. În România, astăzi, situaţiile personale şi poziţiile publice ale cvasi-totalităţii membrilor clasei politice (atît la nivelul central cît şi pe plan local) au fost constituite prin asasinat, jaf şi fraudă, de către autorii actualilor lor beneficiari sau chiar de către aceştia.

Sistemul crimei organizate se perpetuează sub masca aparenţelor pluralismului şi ale economiei de piaţă. Dar ce s-a petrecut cu structurile omniprezente şi omnipotente ale ex-Securităţii ?

Perenitatea sistemului nu mai necesită astăzi violenţă şi teroare, productiv înlocuite prin manipularea opiniei publice şi generalizarea corupţiei (cu corolarul ei, «dosarul şantajabil»). Ceea ce nu înseamnă totuşi, că ameninţarea cu teroarea a dispărut. Jeepurile miliţiilor private – societăţile de pază şi protecţie pe care numai foştii ofiţeri de Securitate sînt autorizaţi să le constituie – , prezente la toate răscrucile şi în toate pieţele, le amintesc românilor că sînt permanent supravegheaţi şi că puterea poate interveni în forţă, oricînd şi oriunde.

Legăturile noastre cu regretatul Marcel Şapira ne-au permis să aflăm, în 1990, că Ion Iliescu a condiţionat redeschiderea lojelor masonice din România de subordonarea lor faţă de SRI. Ulterior, am constatat că masoneria a devenit principalul instrument de supraveghere şi influenţare a societăţii de către SRI. Ţinînd cont de aceste realităţi şi de reputaţia bine cunoscută a acestei frăţietăţi, captarea structurilor ei deschide vaste perspective activităţilor ex-Securităţii, atît în privinţa disimulării dependenţei ei de serviciile străine cît şi relativ la infiltrarea de către ea a diasporei.

Odată cu retragerea în clandestinitate a stîngii marxiste, centrul ei de comandă s-a mutat de la Moscova într-un loc tainic din Apus, unde gînditorii ei elaborează strategia revanşei anunţate de Al. Adler. Faţă de România, acest centru subteran operează pe 2 planuri: a) unul intern, prin preluarea de către « intelectualii » din GDS-ul creat de Silviu Brucan a misiunii încredinţate de Kremlin mandatarilor săi de la Bucureşti ; astăzi aceşti agenţi ai deromânizării care sînt personal motivaţi de ura faţă de tot ceea ce este românesc – ne-o spune D-l Vladimir Tismăneanu – nu ezită să revendice în numele « toleranţei » epurarea operelor lui Eminescu şi chiar eliminarea anumitor pasaje din cazaniile citite în cursul Săptămînii Patimilor în mai toate bisericile creştine; b) unul extern, cu rol de PR, care asigură legitimarea internaţională a cercurilor din Ţară care urmăresc desfiinţarea României şi a specificului românesc prin denigrare şi deriziune. Aceste cercuri iau parte la pregătirea propagandistică a lansării unui nou « front » de tipul celui antifascist din anii -30 ai secolului trecut: sub pretextul salvării democraţiei, ele pregătesc revanşa marxismului compromis de eşecul experienţei sovietice.

III

Securitatea şi Procesul Comunismului

Procesului Comunismului, fără de care totalitarismul marxist nu va înceta să fie principala ameninţare pentru pacea lumii şi libertatea oamenilor, pune problema inventarierii şi a categorisirii crimelor lui şi, fireşte, aceea a identificării autorilor acestora. Există o ierarhie a responsabilităţilor pe care trebuie s-o luăm în considerare pentru stabilirea culpelor:

1.   Vinovaţii de gradul întîi: executanţii. Responsabilitatea acestora este limitată în măsura în care crimele lor au fost comise la ordin. Culpabilitatea personală a executanţilor este agravată (ceea ce este foarte des cazul) de actele de cruzime săvîrşite din exces de zel, din abuz de putere, din sadism sau chiar pentru divertisment.

2.   Vinovaţii de gradul doi: decidenţii şi gestionarii structurilor represive (Securitatea, Procuratura, Justiţia şi Miliţia). La acest nivel, responsabilitatea vinovaţilor nu poate fi restrînsă de faptul că activitatea lor corespundea vocaţiei de a realiza obiectivele politice ale puterii căreia îi erau subordonaţi.

3.   Vinovaţii de gradul trei: autorii morali ai genocidului comunist (eradicarea conştiinţei naţionale şi a factorilor determinanţi ai specificului românesc) şi ai distrugerii României. Adică membrii centrului cu puteri nedefinite şi nelimitate, instanţa invizibilă şi fără statut, despre care am arătat mai înainte că funcţiona în cadrul departamentului ideologic al Biroului politic al CC al PCR şi că nu depindea decît de Moscova. Acest centru conspirativ este responsabilul nemijlocit al exterminării în massă a categoriilor succesiv hărăzite distrugerii fizice de către Securitate, ca şi al jefuirii pînă la secătuire a resurselor Ţării. Pentru obliterarea a două mii de ani de civilizaţie rurală care le-au îngăduit românilor să şi conserve identitatea în ciuda nenumăratelor cotropiri barbare, acest centru ocult a dispus îndobitocirea şi ticăloşirea oamenilor prin teroare şi penurie, precum şi dezumanizarea fiinţei omeneşti reduse la animalitudine prin condiţionări pavloviene şi înfometare.

Marii criminali sînt desigur conspiratorii care au asigurat la faţa locului aplicarea deciziilor politice ale centrului marxist cu capitala vizibilă la Moscova. Dar probarea documentară a activităţii lor criminale este foarte anevoioasă dacă nu chiar imposibilă. Exigenţele Kremlinului şi metodologia recomandată de acest centru ocult nu făceau obiectul unor comunicaţii formalizate ci erau transmise verbal. Comuniştii «conspirînd din timp deconspirarea» este mai mult decît probabil ca toate dosarele în care s-ar putea găsi indicii privitoare la activitatea criminală a agenţilor Moscovei să fi fost distruse sau evacuate în Rusia cînd s-a decis «schimbarea macazului» şi a fost lansată magistrala diversiune a «disidenţei» comuniste[1], în 1966.

Este evident că, şi după 1989, protejarea şi păstrarea poziţiilor dominante deţinute de ceea ce Milovan Djilas numise într-o analiză care a făcut şcoală: «noua clasă conducătoare», depinde de protecţia serviciilor secrete iscate din fosta Securitate.

Aceste servicii controlează în continuare toate centrele de decizie, de influenţă şi de profit din România. Spre pildă, în cursul ultimului an, emisarii lor i-au avertizat în două rînduri pe naţional-ţărănişti că desemnarea unei noi conduceri a PNŢCD este condiţionată de aprobarea SRI. Ceea ce ne-a amintit că proaspăt alesul preşedinte Emil Constantinescu a fost obligat să renunţe la numirea unui consilier pe care-l recrutase, pe motivul că nu-i putea folosi competenţele deoarece nu avea dosar şantajabil la SRI.

Abolirea oficială a sistemului comunist în Decembrie 1989 şi adoptarea unei constituţii aparent democratice cu doi ani mai tîrziu n-au schimbat esenţa regimului de la Bucureşti. Cei peste douăzeci de ani ai noilor instituţii politice ne-au dovedit cu prisosinţă că actuala democraţie română este o impostură bazată pe simularea strict procedurală a ritualului democratic. Un simulacru bine regizat de structuri ale căror prerogative transcend competenţa şi puterea actorilor de pe scena politică, după cum o arată însăşi numirea de către Preşedintele Băsescu în fruntea SRI a D-lui George Maior, omul principalului său rival, Ion Iliescu.

La rîndul lor, şefii succesivi ai serviciilor de informaţii externe de după 1989 provin, cu toţii, din nomenclatura originară, ceea ce nu poate decît întări suspiciunea că depind în continuare de ex-GRU. De altfel în cadrul unei prestaţii publice şi în faţa camerelor de TV, D-l Ioan Talpeş, pe atunci consilierul Preşedintelui Ion Iliescu, vorbind în numele şi în prezenţa acestuia, a declarat în 2001, cu privire la problema agenţilor moscoviţi din armată şi din serviciile de informaţii: «Să nu vă închipuiţi că România este de capul ei!».

Noul regim de la Bucureşti este în continuare expresia politică a crimei organizate: ceea ce s-a modificat este doar repertoriul metodologic al crimelor ce-i caracterizează funcţionarea. Spre pildă, omuciderea a fost înlocuită prin şantaj şi jaful prin corupţie.

Mijloacele moderne de comunicare în massă fac din manipularea opiniei publice prin diversiune un mijloc de exercitare şi de conservare a puterii mai rentabil – adică mai sigur şi mai ieftin – decît condiţionarea ideologică şi teroarea poliţistă. Controlul presei şi al mediei naţionale le asigură leaderilor compromişi ai puterii şi ai opoziţiei cvasi-monopolul discursului public, conferindu-le astfel o perenitate şi o impunitate ale căror limite sînt definite de SRI, nu de lege.

Totalitarismul se perpetuează astfel natural prin arbitrarul absolut al deţinătorilor puterii, adică bunul plac al potentaţilor zilei ce constituie caracteristica cea mai evidentă a pantomimei democratice de la Bucureşti.

Legăturile noastre cu regretatul Marcel Şapira ne-au permis să aflăm, în 1990, că Ion Iliescu a condiţionat redeschiderea lojelor masonice din România de subordonarea lor faţă de SRI. Ulterior, am constatat că masoneria a devenit noul instrument de supraveghere şi influenţare a societăţii de către SRI. Ţinînd cont de aceste realităţi şi de reputaţia bine cunoscută a acestei frăţietăţi, captarea structurilor ei deschide vaste perspective activităţilor ex-Securităţii, atît în privinţa disimularării dependenţei ei de serviciile străine cît şi relativ la infiltrarea de către ea a diasporei. Este cert că, aidoma celorlalte structuri moştenite de la sistemul comunist serviciile secrete nu s-au schimbat în privinţa raportării la interesele fundamentale ale Ţării, la securitatea românilor şi la însăşi suveranitatea statului.

*          *          *

Cîteva cuvinte despre Larry Watts şi cărţile lui

L-am cunoscut personal pe acest domn şi acest lucru mi-a permis să-mi formez următoarele păreri: a) iubeşte sincer România şi nutreşte un interes aproape pasional pentru istoria românilor, în special cea contemporană ; b) în cărţile despre teme ale istoriei noastre pe care le-a scris, a publicat informaţii interesante sau importante pentru istoricii şi analiştii politici români, din surse la care aceştia nu au încă acces. Îmi permit deci să consider că a adus reale servicii poporului nostru aducîndu-i la cunoştinţă aspecte necunoscute ale istoriei lui.

Cît priveşte colaborarea lui cu serviciile secrete ale lui Ceauşescu, mie mi-se pare certă, dar nu exclud ipoteza ca el să fi primit dispoziţii în acest sens de la Washington. El fiind în mod indiscutabil un agent al CIA şi în mod foarte probabil un agent al SIE, este deosebit de greu de stabilit măsura în care a servit mai mult unul din aceste servicii secrete decît celălalt. Cred că agenţii dubli ajung să nu mai ştie nici ei cu certitudine cui îi sînt cu adevărat leali. Mai ales dacă li-se întîmplă să fie dezgustaţi de trădările propriului lor stat – o ipoteză de care cititorul este îndemnat să ţină cont după ce a citit ultima carte a lui Larry Watts. Să nu uităm că de Chastelaine[2] a părăsit definitiv Anglia în semn de dezgust după ce a aflat că România a fost total abandonată Rusiei prin acordul încheiat la Teheran în Decembrie 1943 între Marea Britanie, SUA şi URSS[3]. Uneori şi spionii au o conştiinţă care le orientează solidarităţile prin raportarea la morala fundamentală atunci cînd principiile acesteia sînt incompatibile cu normele moralei patriotice!

Ion Varlam

---

[1] Disidenţă şi nu dizidenţă, cum spun şi scriu semi-docţii. Disidenţă comunistă şi nu anti-comunistă cum greşit se spune şi se scrie de obicei în România. Spre deosebire de opozanţi şi de rezistenţi, disidenţii nu sunt potrivnici comunismului, nici ca ideologie, nici ca metodologie politică. Dezacordul lor cu puterea este strict limitat la devierile acesteia, pe care le circumscriu la incompetenţa şi corupţia deţinătorilor ei (Cf. Manifestul disidenţilor comunişti din România, publicat de Vlad Georgescu la editura Jon Dumitru, Muenchen 1982).

[2] Agent britanic paraşutat în România pentru a înlesni comunicarea dintre cei care pregăteau “ieşirea separată” a României din răsboi şi Comandamentul Forţelor Britanice din Egipt. Imediat arestat, a fost deţinut în localul Inspectoratului General al Jandarmeriei spre a se ascunde germanilor prezenţa lui la Bucureşti. Din arest, cu concursul tehnic al oamenilor de încredere ai lui Antonescu, a putut asigura această legătură cifrată (Cf. Ivor Porter, “Operation Autonomous”, Chatto & Windus, Londra 1989).

[3] La Teheran, în Decembrie 1943, Stalin a împărţit lumea cu Roosevelt, Churchill find sistematic împiedicat să ajungă la timp pentru a lua parte la discuţii. Roosevelt şi Stalin locuiau în acelaşi imobil din zona de ocupaţie sovietică a oraşului, primul ministru englez în cea britanică şi trecerea dintr-o zonă într-alta dura, în fiecare zi, mai mult de trei ore. Atât de cunoscuta poveste a procentajelor din Octombrie 1944, nu-i este defavorabilă lui Churchill cum pretind istoricii „neiniţiaţi”. Democratul englez nu i-a cedat nimic bolşevicului; dimpotrivă, a încercat să ia cât mai mult înapoi din ceea ce Roosevelt îi abandonase lui Stalin la Teheran. Prima telegramă trimisă de Barbu Ştirbey de la Cairo – imediat după ce Gen. Maitland-Wilson îl informase despre semnificaţia acordului de la Teheran – avea următorul conţinut: « Inventaţi de urgenţă un partid comunist ».

Da click aici ca sa vezi totul!

Sa nu uitati o clipa cine este Călin Popescu Tăriceanu

Călin Popescu Tăriceanu este omul politic responsabil pentru subjugarea financiară a țării prin Afacerea Erste-BCR
Ruana Ceaușescu

Afacerea Erste-BCR a fost punctul de cotitură în care România și-a pierdut independența. Călin Popescu Tăriceanu, cel care s-a așezat în fotoliul de premier după Adrian Năstase, a condus o politică de îndatorare a populației, care a îngenuncheat România doi ani mai târziu.

În sine, afacerea Erste-BCR a fost una dintre cele mai complicate și ascunde mașinațiuni financiare din istoria democratică a României. Totul a început cu Banca Fortuna, apoi cu multe alte mici bănci private. Apoi a apărut Bancorex-ul. Care s-a stins și a fost înghițit de BCR. Iar BCR a fost înghițit de BERD și Erste. Apoi a urmat - pentru multele miliarde pe care noi trebuia să le plătim către Erste, și nu Erste către noi pentru achiziționarea BCR - creditul cu buletinul, concomitent cu acordarea de miliarde către Erste-BCR, prin ordonanțele lui Tăriceanu și, încet, încet am consolidat o bancă străină, cu interese străine, ca principal mijloc financiar bancar în România.

În 2006, Călin Popescu Tăriceanu a dat o Ordonanță și o Hotărâre de Guvern prin care punea la dispoziția Erste orice sumă de bani pe care aceasta ar fi invocat-o ca fiind o afacere necurată în BCR din cauza Bancorex. Asta după ce, în contractul de privatizare, se mai făcea o concesie de peste un miliard de dolari, în favoarea Erste pentru posibilele găuri din afacerea Bancorex. Una peste alta, actele normative și suma din contractul de privatizare depășesc suma de privatizare. Această modalitate este incompatibilă cu o afacere a secolului XXI, când există instituții de audit internaționale, care pot analiza fiecare cent care a existat vreodată în vreo bancă. Nu mai vorbim de obscuritatea în care s-au afundat datele cu privire la celelalte oferte depuse pentru cumpărarea BCR.




Acele miliarde, însă, pe care unii le-au furat din Bancorex, iar alții le-au plătit către Erste-BCR, au fost achitate integral de poporul român, prin dobânzile la creditul cu buletinul, prin așa-zisele facilități fiscale din timpul Guvernului Tăriceanu, prin bula imobiliară și prin extravaganța consumului.

ZIUAnews relansează acest subiect pe fondul tentativei lui Călin Popescu Tăriceanu de a accede la fotoliul de președinte al țării și reamintește cititorilor că modalitatea prin care Călin Popescu Tăriceanu a privatizat Banca Comercială Română - Erste ascunde afaceri neelucidate, netransparente și total inadecvate economiei de piață și democrației.

Nu vom comenta despre modul în care s-au folosit banii pe acest traseu, pentru că nu există probe, dar vom prezenta relația Bancorex - BCR-Erste - Călin Popescu Tăriceanu.

BCR, gaura neagră a banilor întreprinderilor românești

Banca Comercială Română a fost înfiinţată în anul 1990, prin „preluarea activităţilor comerciale ale Băncii Naţionale a României". Corect spus, prin confiscarea banilor fostelor combinate şi întreprinderi socialiste de stat: siderurgice, miniere, chimice, de transport, construcții de maşini, textile etc. Adică, tot ce „mişca" în economia românească înainte de 1990, în afară de agricultură şi cooperaţie meşteşugărească, domenii care aveau propriile bănci (Banca pentru Agricultură și Industria Alimentară aflată deja în funcţiune, dar transformată şi ea în Banca Agricolă, respectiv Bankcoop, înfiinţată tot în 1990).

În mod normal, toate aceste întreprinderi ar fi trebuit să devină acţionare ale noii bănci comerciale, cu diferite procente, în funcţie de sumele disponibile pe care le aveau la data respectivă în conturile BNR. Probabil, cei mai mari acţionari, care ar fi constituit şi Consiliul de Administraţie al noii bănci, ar fi devenit Combinatul Siderurgic de la Galaţi, Petrom, Electrica, Romgaz, IMGB, Republica şi celelalte mari întreprinderi din Bucureşti, Tractorul şi Autocamioane - Braşov, precum şi marile întreprinderi din cele mai industrializate judeţe ale ale ţării: Hunedoara, Prahova, Sibiu, Braşov etc. Dar, dimpotrivă, după 1990, toate aceste întreprinderi au ajuns în situaţia de a fi obligate să-şi "cerşească" propriii bani de la mai marii BCR, pentru salarii, pentru investiţii, pentru plata materiilor prime etc. Ce a urmat era lesne de prevăzut: lipsite de finanţare, rând pe rând aproape toate aceste entităţi industriale, multe dintre ele de vârf pe plan internaţional în domeniile lor de activitate, au intrat în incapacitate de plată. Apoi au fost supuse la varii forme de restructurare şi, în final, au intrat în faliment. Dacă ar fi avut controlul propriilor fonduri, cu siguranţă, altfel ar fi evoluat nu doar aceste întreprinderi, ci întreaga economie românească.





Legile lui Tăriceanu pentru Erste-BCR

După ce BCR a preluat Bancorex, considerată de specialiștii economici ca fiind cea mai mare gaură din domeniul bancar românesc, Călin Popescu Tăriceanu a privatizat Banca Comercială Română. Conștient fiind de găurile provenite din devalizarea fostei Bancorex și înglobate în BCR, Tăriceanu a spus, într-o Ordonanță și într-o Hotărâre de Guvern, că statul român despăgubește Erste pentru „orice daune suportate de aceasta".

OUG 33/26.07.2006, „privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării Băncii Comerciale Române SA", stipulează, la articolul 12, că „(...) AVAS este autorizată să despăgubească cumpărătorul pentru orice daune suportate de acesta, rezultând din obligaţiile băncii în legătură cu activitatea Băncii Române de Comerţ Exterior - Bancorex - S.A., denumită în continuare Bancorex - S.A., în conformitate cu prevederile contractului de vânzare-cumpărare".

Ulterior, în octombrie, Tăriceanu a dat o altă Hotărâre de Guvern, HG nr. 1316/2006 „pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.585/2005 privind aprobarea proiectului final al contractului de vânzare-cumpărare a pachetului de acţiuni deţinut de stat la Banca Comercială Română - S.A. şi a anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.719/2005 pentru aprobarea preţului de vânzare al acţiunilor deţinute de stat la Banca Comercială Română - S.A. şi a unor documente contractuale necesare încheierii procesului de privatizare a acestei bănci". În acest act normativ se arată, la articolul 11, că „vânzătorul se obligă să-l compenseze pe Cumpărător pentru daunele rezultând din sau în legătură cu obligațiile Bancorex (n. red. - după ce, în același contract de privatizare, se arăta că România trebuie să plătească Erste 1,8 miliarde de euro ca potențiale datorii)".

Ilie Șerbănescu: Tăriceanu e mai rău decât Erste!

Contactat de ZIUAnews, fostul ministru Ilie Șerbănescu, a comentat: „Tăriceanu e mai rău decât Erste. România era kaput cu dezvoltarea din momentul în care a dat BCR. Tăriceanu a flituit toți banii ăia (n.red. - din privatizarea BCR). Banii ăia, potrivit legilor de atunci, s-au dus într-un Fond de Dezvoltare. Fondul ăla a fost flituit de Tăriceanu și a fost, cum să spun, contribuția dezastruoasă a lui Tăriceanu la situația economică din acea perioadă, pentru că a fost singura perioadă din istoria postdecembristă în care a existat un aport extern de bani. Altfel, toate guvernările anterioare lui Tăriceanu și posterioare lui Tăriceanu n-au avut decât de a gestiona penurii, adică lipsă de bani. Ori, atunci, când era ideea de a acapara România, au intrat bani și acei bani au intrat prin bănci și au fost îndreptați înspre cheltuirile astea pe credite de consum.





Și Tăriceanu ce s-a găsit el să facă? A mărit salariile, a mărit pensiile, cu banii de la BCR. Or, banul ăla odată intrat, atunci, potrivit normelor FMI, un ban din privatizări nu are voie să fie bugetat, pentru că este ban accidental. Anul ăsta intra și la anul nu-l mai am. Ori, când măresc salariul am nevoie de ei și la anul. El a dat banul și pe urmă l-am plătit noi cu reducerile din 2009, 2010, 2011. Povestea asta că puteam să facem altfel fără să reducem, nu se putea. Băsescu și-a asumat nefericirile făcute de Tăriceanu, care este un Dandy de prost gust, prost, îngâmfat și vânzător de țară. Omul ăsta a vândut perimetrele din Marea Neagră înainte de a fi alocate de Curtea Internațională de la Haga".

O sulă financiară

În ceea ce privește prevederile celor două acte normative date de Tăriceanu în legătură cu privatizarea Băncii Comerciale Române, prin care se preciza că Erste va fi despăgubită pentru toate pagubele provenite din Bancorex, analistul economic Ilie Șerbănescu a precizat: „Banca Română de Comerț Exterior - prin ea s-au făcut toate șmecheriile, pentru că, până la ajungerea înstrăinării întregului sistem bancar, băieții noștri au dat iama în băncile de stat. Trei piese au fost atacate în primul rând: una a fost Banca Agricolă care a fost luată pe nimic de către Raiffeisen, a doua a fost BCR, care era Banca Comericală Română care luase toată partea de relații cu mediul de afaceri, așa cum era el la vremea respectivă doar de stat, dar cu afaceri ale Băncii Naționale. Înainte nu era decât Banca Națională și în momentul în care Banca Națională a fost reformată, în mod firesc, a fost despărțită în două: partea de bancă centrală a preluat-o Banca Națională a României, actuala, și partea de relații cu mediul de afaceri a preluat-o BCR.

Pe urmă, în această piesă, în acest concept mai era Bancorex, care de fapt era tot Comerț Exterior și care a jucat ani de zile rolul actualei bănci centrale, pentru că la ea s-a ținut valuta, ea făcea rezervele, tot. Acolo s-a dat iama cel mai tare. Bineînțeles că a dat faliment. Când a dat faliment a plătit statul român, s-au emis titluri guvernamentale în acoperirea acestui faliment, iar operațiunile care au mai rămas le-a preluat BCR, care, desprinsă fiind mai recent din Banca Națională, adică odată cu împărțirea fostei Bănci Naționale în actuala Bancă Națională și BCR, a scăpat, a fost mai puțin lovită de prăduiri. Atunci a fost preluată pentru tot restul, că nu se știa tot ansamblul dezastrului și furăciunilor, le-a luat BCR. Apoi ni s-a pus sula în coaste să se privatizeze BCR, a fost pe lista de condiționalități și la FMI și la Banca Mondială și pe lista lui Băsescu cu PSAL-ul. Și a figurat și pe lista de așa-zisele negocieri de aderare la Uniunea Europeană. Alea nu se puteau să nu se facă".

Salariile bugetarilor, pe carduri

În timpul Guvernului Tăriceanu s-a dat un proiect de lege prin care angajații din sistemul bugetar, dar și pensionarii care au activat în domeniul Apărării, Ordinii Publice și Securitate și-au primit banii pe carduri. Inițial, oficialii au susținut că astfel se vor reduce costurile bugetare, care totalizau în 2007 circa 43 milioane de lei, bani plătiți sub forma comisioanelor percepute de BNR pentru asigurarea numerarului, dar și pentru costurile cu paza, transportul și distribuția sumelor către beneficiari.
În realitate, însă, au avut de câștigat băncile, iar românii au pierdut din mai multe puncte de vedere: o dată prin comisioanele aplicate de instituțiile bancare la retragerea numerarului, iar a doua oară prin limitele pe care le puneau băncile, din cauza cărora românii nu puteau să retragă câți bani le trebuiau într-o zi.

Curtea Constituțională a declarat, însă, neconstituțional acest proiect de lege, astfel că angajații și pensionarii cărora li se adresa actul normativ au putut să aleagă modalitatea prin care vor să își primească banii.

Creditele cu buletinul au îndatorat românii

Tot în timpul mandatului său de premier, Tăriceanu a dat o Ordonanță de Guvern prin care românii au putut să își ia credite de consum cu buletinul. La început a fost privită ca o măsură bună, dar populistă, însă pe parcurs s-a dovedit a fi o povară pentru cei care au luat împrumuturi de la bănci.

Majoritatea instituțiilor bancare mari din țara noastră au avut de câștigat, întrucât la ele au apelat românii pentru necesitățile lor. Retailerii nu au mai putut să facă față creditelor cu buletinul, în schimb băncile și-au recuperat banii.

Cifra persoanelor care au ajuns să fie datoare la bănci ca urmare a creditelor luate cu buletniul a crescut considerabil, ajungând la peste 715.000, în 2012.

Tăriceanu a luat măsuri economice anapoda

Călin Popescu Tăriceanu a susținut deseori în timpul mandatului său de premier că „economia românească de astăzi, din acest an, pot să vă spun că funcţionează nu bine, ci foarte bine (...) Economia românească - ştiţi cum se spune româneşte - duduie".

Însă multe dintre măsurile pe care le-a luat în domeniul economiei au fost contrare oricăror sfaturi date de organismele internaționale tuturor țărilor. Atfel, în plină perioadă de inflație, guvernul Tăriceanu a micșorat contribuțiile sociale, când, de fapt, trebuia să le mențină mărite pentru a economisi pentru zilele negre ale crizei.

Efectul acestor măsuri anapoda s-au simțit atât în tăierile de pensii și salarii, cât și în actualul MTO, de care Traian Băsescu s-a folosit recent în disputa pe tema reducerii CAS.

Averea Gojdu, cedată gratis Ungariei de Tăriceanu

Printr-o ordonanţă de urgenţă promovată în 2005 de ministrul de Externe Mihai Răzvan Ungureanu şi adoptată de Guvernul condus de Călin Popescu Tăriceanu, privind înfiinţarea Fundaţiei Româno-Ungare "Gojdu" cu sediul la Budapesta, s-a consfinţit renunţarea de către statul român a drepturilor asupra bunurilor Gojdu de la Budapesta, estimate la un milliard de euro. Acordul, semnat la Bucureşti, la 20 octombrie 2005, între Guvernul României şi Guvernul Ungariei, prevedea înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare "Gojdu", cu sediul la Budapesta, a cărei înfiinţare şi funcționare ar fi trebuit să se facă potrivit legislaţiei maghiare. Potrivit textului acordului, fundaţia ar fi avut ca scop cinstirea memoriei lui Emanuil Gojdu şi sprijinirea cooperării între cele două ţări, urmând să acorde burse, să se ocupe de organizarea de expoziţii, de programe ştiinţifice şi conferinţe şi să sprijine funcţionarea muzeului şi a bibliotecii "Emanuil Gojdu".

Conform înţelegerii între statul român şi cel ungar, patrimoniul fundaţiei urma să fie alcătuit din moştenirea Gojdu, la care să se adauge, anual, o contribuţie de câte 200.000 de euro din partea României şi Ungariei. Tăriceanu a susținut că, astfel, erau "armonizate prevederile testamentare ale marelui mecena Emanuil Gojdu cu realităţile contemporane şi cu dorinţa împărtăşită a celor două guverne ca demersul să fie unul comun româno-ungar, similar reconcilierii franco-germane".





După apariţia acestei ordonanţe emise de Tăriceanu, membrii Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Clujului împreună cu ierarhii din Mitropoliile Ardealului şi Banatului au protestat vehement faţă de decizia de renunţare la patrimoniul Gojdu. Ei au cerut Guvernului să fie reluate public demersurile legale pentru obţinerea şi administrarea moştenirii Gojdu, destinată exclusiv educaţiei şi formării tinerilor distinşi la învăţătură şi lipsiţi de mijloace materiale suficiente.

În 1917 patrimoniul Fundaţiei Gojdu a fost estimat la 8 milioane de coroane, fiind cea mai mare fundaţie constituită din fonduri private din Imperiul Austro-Ungar. Emanuil Gojdu a lăsat un important număr de acţiuni la băncile „Pesti Hazai Elso Takarekpenztar" şi „Hazai Bank" din Budapesta, precum şi un complex imobiliar în centrul Budapestei format din opt imobile mari cunoscute sub numele de „Curţile Gojdu". Cu patrimoniul şi conturile blocate după 1920, Fundaţia şi-a încetat activitatea din lipsa resurselor financiare. A urmat acordul din 1937, neaplicat niciodată de partea maghiară, pentru că în 1952 Curţile Gojdu să fie naţionalizate de către Statul maghiar, fiind subtilizate din nou proprietarului de drept, Fundaţia Gojdu, prea slabă pentru a-şi recupera singură patrimoniul.

BCR, cel mai important grup financiar din România

Ca urmare a tuturor facilităților de la Tăriceanu și până astăzi, Erste-BCR a devenit un jucător mult prea puternic pe piața românească, față de ceea ce ar trebui să fie, ținând cont că întreaga lui istorie este fundamentată pe bani în ceață, avantaje politice și jocuri ale serviciilor secrete. Adică perfect nedemcoratic și contrar legilor unei piețe libere.

Astfel, Erste-BCR a acaparat tot ceea ce înseamnă operaţiuni de bancă universală -retail, corporate & investment banking, trezorerie şi pieţe de capital -, precum şi societăţile de profil de pe piaţa leasingului, pensiilor private si a băncilor de locuinţe.

În acest fel, Erste-BCR a ajuns să aibă cea mai mare valoare a activelor și cea mai mare rețea de ATM-uri. Potrivit bilanţului pentru primul semestru al acestui an, BCR și-a menţinut poziţia de lider de piaţă, în pofida scăderii activelor totale cu 5,1%, la 63.346,0 milioane de lei (14.452,6 milioane de euro), comparativ cu 66.728,8 milioane de lei (14.924,8 milioane de euro), cât înregistra la 31 decembrie 2013. „În condiţiile unui nivel al solvabilităţii aflat la maximul istoric (16,4%), și capitalizării puternice (7,3miliarde de lei), banca s-a angajat să accelereze soluţionarea portofoliului de credite neperformante, estimând o îmbunătăţire semnificativă a calităţii bilanţului și performanţei financiare în viitorul apropiat, în pofida faptului că profitabilitatea este afectată pe termen scurt de provizionarea susţinută. Rezultatul net pentru semestrul 1 din 2014 este negativ, de -276,6 milioane de lei (-61,9 milioane euro)", potrivit bilanțului băncii.

”E bine să nu știți. E mult mai complicat. Sunt interesele țării și nu are rost să discutăm. Mai bine să nu știți. Nu aveți cum să aflați", Costel Bobic, om de afaceri, apropiat de Bancorex

„Banii (n.red. - din privatizarea BCR) vor fi folosiți pentru dezvoltarea infrastructurii, pentru că de acest lucru are nevoie țara noastră", Călin Popescu Tăriceanu



Da click aici ca sa vezi totul!