L-am vizitat pe Andrei Pleşu pe când toamna era încă în chinurile facerii, abia se dusese şi sărmanul Johnny Răducanu. Drumul spre Colegiul Noua Europă era plin de frunze care abia muriseră, cum mor frunzele la sfârşitul verii. Era o amiază cu soare blând, poate chiar palid. Andrei Pleşu ne-a primit cu o întrebare: „Ce vreţi să aflaţi?". Am răspuns: „Tot ce nu se ştie şi tot ce se poate spune".
În rândurile care urmează, Andrei Pleşu nu mai este filosof, nu mai este eseist, nu mai este istoric al artelor, nu mai este nici rectorul de la „Noua Europă", nu mai este nici măcar comentatorul cel mai talentat şi mai respectat de la „Adevărul". În rândurile care urmează, Andrei Pleşu este un om care a cunoscut, dinăuntru, întortocheatele coridoare ale Puterii, ieşind, totuşi, din labirint, intact, cu ochii deschişi.
Există şi în jurnalismul românesc un astfel de obicei împrumutat de peste Ocean: să te raportezi la trecutul recent cu detaşarea pe care o aduce, de obicei, timpul. De aceea am fost la Andrei Pleşu - să aflăm tot ce nu se ştie şi se poate spune despre vremea în care a fost ministru de Externe al României (de la sfârşitul lui decembrie '97 la sfârşitul lui decembrie '99).
Mai tineri şi mai naivi
Poate mai ţineţi minte cum era - străzile erau încă ale Daciilor 1310, era război în Iugoslavia, Papa Ioan Paul al II-lea venea la Bucureşti şi săruta pământul României. „Cine de atunci a mai sărutat pământul României?", gândim, dar nu întrebăm. Era lung şi era greu atunci, pe drumul spre NATO şi UE. Credeam cu toţii, încă, în americani, cum şi în europeni credeam. Eram mai tineri şi mai naivi.
„Am rezistat într-un an prost făcând o diplomaţie de om sărac", spunea Pleşu, în presa centrală, la jumătatea acelei jumătăţi de mandat. Au trecut ani, au fost alternanţe la guvernare, a fost prosperitate economică, şi criză a fost şi va mai fi. Cum-necum, România s-a târât până aici, până în Uniunea Europeană. Începerea negocierilor de aderare s-a stabilit la Consiliul European din decembrie 1999 - sub Pleşu, deci. „Dacă nu începeau atunci, nu mai începeau nici până în ziua de azi" - exagerăm împreună, dar poate că nu exagerăm prea mult.
Andrei Pleşu ne-a lăsat să privim dincolo de cortina amintirilor sale. O privire, o clipă, doar. Restul - în „Memoriile" pe care încă nu le-a scris, dar le va scrie. Chiar şi aşa - ce urmează e esenţial pentru a înţelege cum a fost, de fapt, în zilele când s-a schimbat, probabil definitiv, România.Am exclus din acest articol intervenţiile lui Andrei Pleşu pe marginea Revoluţiei din decembrie 1989 şi despre primul său episod ministerial - la Cultură ('90-'91). Ele vor fi publicate, curând, într-o altă serie de articole.
„Adevărul": Aţi făcut frumos aici, la Colegiul „Noua Europă".
Andrei Pleşu: Da, sunt foarte mulţumit de felul cum arată şi cum funcţionează această instituţie.
Aveţi şi un pian aici. Mai cântaţi?
Nu cânt la pian. Îl ţinem pentru profesionişti. Am cântat cândva nişte romanţe cu bietul Johnny, care mă însoţea la pian. Dar nu la pianul ăsta... (n.r. - la ora interviului, Johnny Răducanu trecuse, de doar câteva zile, la cele veşnice).
Domnule Pleşu, vrem să înţelegem mai bine câteva momente din istoria recentă a României. De aceea, trebuie să facem apel la memoria dumneavoastră. Prima întrebare este cum aţi ajuns ministru de Externe?
Pe neaşteptate. După cum ştiţi, ministru de Externe, după alegerile din 1996, a fost numit Adrian Severin, din partea unuia din partidele de guvernământ, respectiv PD-ul lui Petre Roman. Apoi a intervenit scandalul pe care vi-l amintiţi poate - cu „Lista lui Severin". El a trebuit să plece şi Roman m-a sunat şi mi-a propus să preiau postul. Iar eu am avut slăbiciunea să accept. Într-un fel, m-a tentat. Un amestec de vanitate, politeţe, sentiment al datoriei şi naivitate. Mi-a fost greu să refuz. Există un episod anterior care, eventual, să justifice această opţiune (nu prea bine primită, cred, în partid, pentru că într-un partid toată lumea vrea recompense şi nu înţelege să lase „demnităţile" unor inşi din afară). Dar Petre Roman m-a susţinut eficient, iar Emil Constantinescu a fost imediat de acord.
Care este „episodul anterior" al acestei numiri?
Când a căzut Guvernul Roman în 1991, Petre Roman a participat la negocierile pentru Guvernul următor - Guvernul Stolojan. Ion Iliescu, dintr-un motiv sau altul, l-a consultat. Aşa se face că, la un moment dat, mi-a dat un telefon şi mi-a spus că, dacă vreau să rămân în Guvern, el mă va propune pentru Externe. Eu tocmai demisionasem din postul de ministru al Culturii. Pentru a nu spune un „Nu" brutal, am ales o variantă soft: „Petre, nu vreau să mai rămân la Guvern. Dar dacă vei mai fi vreodată prim-ministru (ceea ce, în acel moment, nu era plauzibil), mai vorbim". Petre Roman nu a mai ajuns niciodată prim-ministru, dar când m-a sunat să mă solicite în
locul lui Severin mi-a amintit de această conversaţie şi... am ales să-mi ţin promisiunea.
A fost mai greu la ministerul de Externe?
Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Fie şi pentru că la Externe, pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE. A existat însă, curând după numirea mea, un moment delicat: în urma unei demisii a lui Traian Băsescu, PD-ul a decis să se retragă din Guvern. Or eu, fiind numit de PD, ar fi trebuit să mă retrag de asemenea. Acum trebuie să vă spun că, înainte de oferta ministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University din Washington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte avantajoasă, şi financiar, şi academic. I-am spus, deci, lui Roman: „Domnule, după ce am renunţat la o asemenea perspectivă, nu mă pune, după câteva luni, să mă înregimentez într-o mişcare de partid. Nu sunt membru de partid, aşa că, dacă îmi spuneţi că de mâine toţi membrii partidului poartă pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văd decât o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Spuneţi că mă retrageţi din post, la asta nu am ce să fac. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară!" Până la urmă au acceptat situaţia şi am rămas.
"Domnul preşedinte Constantinescu avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi.''
La Externe, pe timp de război
Andrei Pleşu a fost ministru al Afacerilor Externe în perioada 29 decembrie 1997-22 decembrie 1999. În timpul mandatului său, conflictul dintre forţele fidele preşedintelui Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici, şi NATO a escaladat până la campania de bombardare lansată de Organizaţia Nord-Atlantică la 24 martie 1999 şi încheiată la 11 iunie.
"Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE.''
„Emil avea o anumită candoare"
Cum a fost colaborarea cu domnul preşedinte Constantinescu? Domnia sa se mândreşte cu relaţiile personale cu liderii de atunci ai lumii.
Ştiu, avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi. Domnul preşedinte nu vorbea decât de Jacques (Chirac), Bill (Clinton), Vaclav (Havel) etc...
Ne-a mărturisit că l-a făcut, într-un anumit context, pe Helmut Kohl să plângă.
Oooo! N-am fost martorul acestui moment istoric. Şi nu ştiam că Helmut Kohl are lacrima atît de uşoară... E o neaşteptată asemănare cu Traian Băsescu.
Care e cel mai straniu moment în relaţia cu preşedintele Emil Constantinescu?
Sunt destul de multe, dar le păstrez pentru memorii... Una dintre problemele colaborării mele cu preşedintele era o chestie de metabolism. Emil Constantinescu e un „nocturn". Se întâmpla, uneori, mai ales în deplasare, să fiu convocat, împreună cu alţi membri ai delegaţiei, în puterea nopţii. Pentru „consultări". Era momentul în care preşedintele era într-o formă optimă. Îmi amintesc, de pildă, că în Statele Unite, în noaptea dinaintea întâlnirii cu Bill Clinton (o întâlnire esenţială pentru campania pro-NATO în care eram angajaţi), ne-a adunat pe toţi ca să configurăm un punctaj convenabil. Or, de obicei, un asemenea punctaj e pregătit din timp şi sunt sigur că doamna Zoe Petre făcuse ce era de făcut. N-am afinităţi cu acest tip de lucru. Şi cred şi azi că vizita de atunci la Washington n-a fost o reuşită. Domnul Constantinescu a vorbit de trei ori mai mult decât Bill Clinton, deşi interesul nostru ar fi fost să colecţionăm mai ales declaraţii favorabile ale preşedintelui american. Un lucru pozitiv a fost mai curând discursul ţinut de Emil Constantinescu dinaintea Congresului. Legat de asta, îmi vine în minte un episod amuzant: conform protocolului, înaintea discursului propriu-zis, vorbitorul e invitat de speaker-ul Congresului la o scurtă conversaţie convenţională. Gazda a spus, la un moment dat, ceva de genul: „E formidabil cum a evoluat tehnica în zilele noastre... Când am intrat eu în politică, un computer era cât o cameră. Acum am totul în inelul ăsta". După care şi-a scos inelul ca să i-l arate oaspetelui. Emil Constantinescu l-a luat şi şi l-a pus pe deget! A înţeles că e un cadou! Americanul a încremenit: tocmai înstrăinase întreaga bancă de date a Congresului american! Am reuşit, doamna Zoe Petre şi cu mine, să reparăm lucrurile înainte ca preşedintele să urce pe scenă... Emil Constantinescu avea, din punctul meu de vedere, o anumită candoare. Candoarea, de pildă, de a se strădui să mă facă să înţeleg exponatele muzeului de arheologie din Delfi, deşi ne mişcam mai curând în teritoriul meseriei mele. Sau candoarea de a cere unor omologi gesturi insolite. Vă amintiţi, poate, că pe vremea conflictului din Kosovo, o parte a presei autohtone (de la C.T. Popescu la Paler şi Dinescu) bombănea drastic poziţia României. Se spunea, între altele, că fidelitatea noastră faţă de NATO nu ne aduce nici măcar garanţii suplimentare de securitate. Emil Constantinescu a vrut să contracareze această obiecţie şi, după nu mai ştiu ce summit, mi-a spus, victorios: „Am proba că ni se dau garanţii de securitate!"
„Cum aşa? Cum arată?" A băgat mâna în buzunar şi a scos un şerveţel, ca ăla al lui Churchill de la Yalta, pe care Jacques Chirac îi scrisese, la cerere, că România e o ţară prietenă, căreia Franţa îi va fi totdeauna alături. Pentru preşedintele nostru, acest şerveţel era o garanţie de securitate. Nu vreau să-mi închipui ce-o fi gândit „Jacques" când i s-a cerut un asemenea „angajament".
Idealismul domniei sale era contraproductiv.
Problema nu e că domnul Constantinescu era idealist, uneori fantast şi mereu preocupat de efigia proprie. Problema e că se credea un pragmatic. Dacă e să vorbim de pragmatism, atunci mai „pragmatic" era Radu Vasile.
În ce fel ?
Păi avea, de pildă, un fel (pitoresc) de a expedia repejor orice convorbire cu interlocutori străini, începând cu „What's the problem?" şi terminând cu „No problem!". Evident, simplific. De neuitat e însă, pentru mine, audienţa pe care i-am cerut-o în vara lui 1999. Voiam să demisionez de la Externe. Îmi pregătisem o argumentaţie bine articulată, pe care urma să o debitez, solemn, dinaintea primului-ministru.
Şi cum a fost scena demisiei?
Aveam în cap un discurs pe puncte. Punctul 1: „Domnule prim-ministru, am venit să-mi prezint demisia". Răspuns prompt: „Ce vorbeşti? Şi tu? Că şi eu vreau să plec!". Vă daţi seama că tot discursul meu a devenit ridicol. Am început să bălmăjesc partitura pe care, în mod normal, trebuia să o aud de la el: „Staţi puţin! Sunteţi, totuşi, prim-ministru! Nu puteţi demisiona chiar aşa!" etc. etc. „Nu" - zice - „Gata! Mi-a ajuns!" Şi apoi: „N-ai un post de ambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!"
Primul-ministru îi cerea ministrului de Externe un post de ambasador!
Poate glumea... În orice caz, aşa a arătat demisia mea din ministerul nostru de Externe.
„Astăzi, «experţii» au luat locul personalităţilor"
Totuşi, diplomaţia românească mergea înainte şi s-au făcut paşi importanţi, decisivi, în acea perioadă.
Din fericire, au existat tehnicieni care îşi făceau destul de corect meseria. Şi a contat foarte mult atitudinea unitară a Guvernului român, deşi nu lipseau momente de incoerenţă. Un exemplu: după o sesiune a Adunării Generale ONU, înainte să mă întorc la Bucureşti, m-a sunat Javier Solana, care conducea atunci alianţa transatlantică şi m-a rugat să mă opresc câteva ceasuri la Bruxelles pentru un scurt dialog. Ne-am întâlnit şi mi-a spus aşa: „Domnule Pleşu, eu când vreau să vorbesc cu România, cu cine vorbesc? Pentru că, uneori, preşedintele îmi spune una, primul-ministru îmi spune alta, ministrul Apărării îmi spune alta, dumneavoastră îmi spuneţi alta! Şi nu mai ştiu cine este România! Sper să mă puteţi ajuta". Era o situaţie penibilisimă şi nu puteam să-i spun decât ce i-am spus: „Fiţi sigur că, în ciuda aparenţelor, toţi gândesc la fel; nu vă faceţi nicio grijă, atitudinea ţării este omogenă".
Episodul Kosovo?
Politica noastră în acea perioadă era convenită şi asumată la toate nivelurile. Toţi, în frunte cu preşedintele ţării, erau de acord cu o angajare fermă pro-NATO, anti-Miloşevici, cu tot ceea ce implica o asemenea poziţionare. Era o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi nimeni nu mergea contra curentului. Emil Constantinescu era, în această privinţă, foarte ferm. Ştiam cu toţii ce avem de făcut. Era ilogic să pledăm pentru integrarea noastră euroatlantică şi, în acelaşi timp, să acţionăm împotriva Alianţei.
Apropo: domnul Constantinescu consideră că mineriadele de la începutul anului 1999 au fost o încercare a Rusiei de a-l debarca pentru atitudinea sa pro-SUA şi pro-NATO.
Mă declar depăşit de anvergura geopolitică a acestei ipoteze! No comment! Dar mă simt obligat, de dragul adevărului istoric, să relatez o împrejurare, de care domnul Emil Constantinescu nu pare să-şi mai amintească. În perioada cu pricina, eram sunat zilnic din două direcţii. Mă suna doamna Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA, pe de o parte, şi ambasadorul rus la Bucureşti, pe de alta. Ambasadorul îmi cerea, în numele ministrului rus al Apărării, să obţin aprobarea Guvernului român pentru trecerea avioanelor ruseşti spre sud, prin spaţiul nostru aerian. Doamna Albright insista, dimpotrivă, asupra necesităţii de a respinge această pretenţie. Evident, îi promiteam consecvent doamnei Albright că nu vom accepta survolul rusesc şi comunicam părţii ruseşti, de comun acord cu generalul Degeratu, pe atunci şef al Statului Major al Armatei noastre, că răspunsul nostru la solicitarea lor e negativ. (Mă bizuiam şi pe informaţia că, în această privinţă, exista o oarecare disjuncţie între Externele de la Moscova şi Ministerul Apărării, confirmată până şi de ambasador. „Nu mai înţeleg nimic!", îmi spunea el uneori, ceea ce m-a făcut să realizez că nici la Răsărit nu mai aveam de a face cu un „monolit" strategic „ca pe vremuri"...). La un moment dat, aceste telefoane încrucişate au avut loc în timp ce Emil Constantinescu era plecat la o întâlnire oficială din străinătate. Or, întors în ţară, preşedintele îmi dă un telefon - era într-o duminică, dimineaţă - şi mă întreabă: „Domnu' Pleşu, cine e şeful Armatei în ţara asta?" „Domnule preşedinte, conform prerogativelor constituţionale, dumneavoastră." „V-aţi consultat cu mine când le-aţi spus ruşilor să nu traverseze spaţiul nostru aerian?" „Păi nu m-am consultat, dar am presupus că se subînţelege din politica nostră pro-NATO, că mesajul nostru nu poate fi altul. Nu credeam că avem o contradicţie în privinţa asta." „Da, dar dumneata nu ştii că, fiind în străinătate, am primit, în apartamentul meu de la hotel, vizita primului-ministru rus". Pe vremea aceea era prim-ministru (pentru doar vreo cinci-şase luni) Serghei Stepaşin. „Vă daţi seama? A venit în apartamentul meu primul-ministru rus! Iar, în urma discuţiilor, eu i-am promis că vom acorda drept de survol avioanelor ruseşti. Şi în timp ce eu, ca preşedinte şi ca şef al Armatei, îmi iau acest angajament faţă de primul-ministru rus, vii dumneata şi decizi contrariul. Mă fac de râs!" Ceea ce auzeam mi se părea uluitor. Nu aveam decât o soluţie: demisia. L-am sunat şi pe Constantin Degeratu, care, solidar, a fost de acord să demisionăm. Numai că, între timp, l-a sunat pe Emil Constantinescu doamna Albright şi l-a felicitat pentru respingerea survolului. Aşa că am primit un nou telefon: „M-a sunat doamna Albright, mulţumită de consecvenţa noastră. Prin urmare, de data asta a ieşit bine, dar altădată vă rog foarte mult să mă consultaţi". Vedeţi deci la ce nivel se făceau presiuni dinspre ruşi. De altfel, în presa moscovită, apăreau atunci articolele unor „analişti", care vorbeau despre o posibilă „axă" Moscova-Bucureşti-Belgrad! Asta era, pentru noi, „cealaltă" alegere. Pro-sârbii (şi anti-americanii) din ţară nu dovedeau, în această privinţă, prea mult simţ politic...
Exista şi o cale a preşedintelui Constantinescu de a vorbi direct la Washington.
Sigur că exista, dar Madeleine Albright se adresa, în mod normal, omologului ei. Nu-l putea deranja întotdeauna direct pe preşedinte. Preşedintele susţine că el vorbea, des, direct cu Clinton. Era şi normal. Sigur că strategiile mari se decideau la acel nivel. Episodul pe care vi l-am relatat vrea doar să arate că, până şi la nivel suprem, „ataşamentul" pro-NATO a trecut prin momente de ezitare.
Cine v-a impresionat dintre liderii pe care i-aţi întâlnit?
Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii, am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareori anvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să cred că, de vreme ce, cu „administratorii" ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritul e al Providenţei....
Totuşi, trebuie să fie cineva care v-a dat pe spate.
„Dat pe spate" e mult spus. Dar am întâlnit şi câţiva oameni care m-au impresionat. Unul dintre ei a fost preşedintele de atunci al Italiei - Oscar Luigi Scalfaro. Era un om în vârstă, era în politică de 40 de ani, dar nu era încă contaminat de relele politicii. Era un om viu, înţelept, afabil. Altul a fost François Mitterand, cu care, din punct de vedere politic, eram în dezacord...
A fost intim cu comuniştii...
Da, s-a aliat cu ei la un moment dat. Dar trebuie să spun că era extrem de cultivat şi era un excelent vorbitor. Între altele, era un mare cititor de Cioran. M-a impresionat foarte mult şi Boutros Boutros-Ghali, un om foarte bine educat şi cu viziune. Astăzi, „experţii" au luat locul personalităţilor. Ministrul participă la orice dezbatere cu un buchet de experţi aşezaţi pe scaunele din spatele lui. Când se pune o întrebare care nu e prevăzută ca atare în agendă, cineva îi strecoară în mână un bileţel „competent", iar el îl citeşte. Îmi amintesc că, ajuns ministru de Externe, mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că voi citi discursuri scrise de alţii. Meseria mea era, totuşi, să scriu! A trebuit însă, destul de curând, să accept procedura fiindcă nu poţi produce de unul singur puzderia de discursuri care ţi se cer. Nu faci faţă! Îmi permiteam, totuşi, mici intervenţii, ceea ce crea o uşoară panică printre „tehnicieni". Se temeau să nu ies din formulistica de rigoare. Amuzantă era, de altfel, tandra lor ipocrizie. Îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...
"«Tehnicienii» îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris de ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...''
„Ruşii se întrebau ce ne-a venit să le dăm tezaurul tocmai lor"
Apropo de liderii lumii şi existenţa lui Dumnezeu - nu vi se pare că liderii de astăzi sunt chiar mai slabi decât cei din anii '90?
Nu-mi dau seama. Dar e limpede că nu mai au consistenţa celor din anii '40-'60 ai secolului trecut. Vă pot da un exemplu: în 1963, Adenauer, ca preşedinte al Germaniei, ţară învinsă, a făcut o vizită în Franţa, unde era preşedinte De Gaulle. Trebuia dat un semnal de reconciliere fermă. De Gaulle a făcut gestul să îl invite la el acasă, în satul său de obârşie, Colombay-les-Deux-Églises. Şi a avut loc o discuţie „informală". Am citit stenograma acelei discuţii. Nu mai există astăzi aşa ceva. Era vorba de doi domni bine şcoliţi, care reflectau intens asupra destinelor lumii, care aveau o viziune, o autenticitate a comunicării, de neregăsit în lumea de-acum.
Este şi o degradare a democraţiei ca sistem, o degradare a selecţiei cadrelor în politică?
Este, întâi de toate, o degradare a procedurilor. O schimbare de ritm. Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. În timpul Adunării Generale ONU e musai să te vezi cu cât mai mulţi omologi. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.
... doar te vezi cu ei.
Da, e o hărţuială extraordinară. La un moment dat, am spus ministrului rus de Externe Serghei Ivanov, înaintea inevitabilei convorbiri: „Domnule, mai puteţi? Eu unul am obosit!" Mi-a răspuns: „Sunteţi al 41-lea astăzi". În clipa aceea, mi-am adus aminte de un film rusesc excepţional, care se numea „Al 41-lea". „Ştiţi - zic - că în tinereţea mea filmul acesta m-a entuziasmat..." „Da - a sunat răspunsul -, dar aveţi grijă că ăla din film a terminat împuşcat." Umor de baricadă... Revenind: diplomaţia este, uneori, excesiv formalizată. Sunt foarte rare momentele în care se iese din tipic, pentru că 1) experţii sunt mai tari ca şefii şi 2) oamenii politici nu mai au anvergură. Singurii care ies din tipic cu o nonşalanţă adesea tulburătoare sunt ruşii. Elţîn era, în această privinţă, un adevărat campion.
Avea probleme mari cu alcoolul?
Alţii aveau probleme cu alcoolul lui. Oriunde apărea, toţi se adunau pe lângă el, iar el se simţea ca acasă. La înmormântarea regelui Hussein al Iordaniei au venit patru preşedinţi americani (cel în funcţie şi trei antecesori) Şi Elţîn, desigur! Stătea într-un fotoliu şi ceilalţi stăteau în picioare, în jurul lui. L-am auzit făcând glumiţe aiuritoare cu Chirac: „Jacques, ce-ai zice de o Uniune Europeană fără ceilalţi, doar între noi?". Chirac nu ştia nici măcar dacă să râdă sau nu. Când, la o mare conferinţă convocată la Istanbul, s-a pus problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria, Elţîn şi-a scos căştile de la urechi, le-a trântit pe masă şi a schiţat gestul de a părăsi şedinţa. Nu e un gest la îndemâna unui diplomat obişnuit. Clinton a fost extraordinar atunci, a intervenit cu un eficient discurs ad hoc, ceva de genul: „Domnule Elţîn, eu v-am văzut pe tanc, când i-aţi luat apărarea lui Gorbaciov dinaintea mulţimii. Din acel moment aţi devenit, pentru mine, un model. Acel model nu va pleca, sunt sigur, de la masa dialogului!" Elţîn s-a îmblânzit şi a rămas. Dar, oricum, îşi aroga o autoritate absolută. Ca Hruşciov când şi-a scos pantoful la ONU şi a bătut cu el în masă. Uitaţi-vă şi la Putin. Îşi permite lucruri halucinante! Nu ştiu dacă aţi văzut o conferinţă internaţională de presă de-acum câţiva ani. În dreapta lui Putin era Romano Prodi, în stânga lui era Javier Solana. Şi un ziarist francez a întrebat: „Domnule Putin, ştim că în Cecenia sunteţi în război cu teroriştii ceceni, dar avem informaţii că mai mor şi oameni care nu sunt teorişti". Ştiţi ce a răspuns Putin?
"Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.''
Nu ştim.
„Domnule dragă, dacă vreţi cumva să treceţi la islamism (se subînţelege de partea cecenilor - n. r.), veniţi la noi, avem o tehnică a circumciziei perfect pusă la punct: nu mai creşte nimic în loc! Poftiţi!" Nici Solana, nici Prodi nu au spus nimic! Imaginaţi-vă că ar fi spus asta George W. Bush sau Berlusconi...
...era un scandal internaţional colosal!
Evident !
Ne-a povestit preşedintele Emil Constantinescu că i-au promis, la un moment dat, acordul formal de retragere a trupelor din Transnistria, la o masă, tot aşa, de taină, de ziua domnului Constantinescu - „Astăzi e ziua lui Emil Ivanovici, hai să retragem...".
(Râde sănătos). Înduioşător. Dar se vede treaba că l-au păcălit. Din câte ştiu, trupele cu pricina n-au fost retrase nici până astăzi... Revin. În aceeaşi linie a stilului „diplomatic" rusesc de care vorbeam adineaori se înscria şi Evgheni Primakov. A trebuit să-l întâlnesc la Strasbourg. Aveam pe agendă două teme - tezaurul şi aderarea noastră la NATO. Când am spus „NATO", a zis: „Ah, nu! Refuz să discut despre acest subiect! Dacă despre asta vreţi să vorbim, ne oprim aici!" Era violenţa tipică a unui hardliner (n.r. - dur). I-am răspuns: „Eu am crezut că poziţia Federaţiei Ruse faţă de NATO nu mai e totuna cu poziţia Uniunii Sovietice. Dacă e aceeaşi poziţie, înţeleg rezerva dumneavoastră". Şi atunci a făcut o glumiţă şi am trecut la tezaur. Zice: „Domnule Pleşu, când s-a dat tezaurul ăsta?" „În decembrie 1916." Zice: „Şi dumneavoastră mai vreţi să ştiu ce s-a întâmplat de-atunci? Am avut, între timp, Marea Revoluţie din Octombrie, două Războaie Mondiale, dispariţia Uniunii Sovietice şi atâtea altele. De unde să ştim, după toate astea, cum e cu tezaurul. Dacă vreţi, vă spun părerea mea personală. Eu cred că din banii acelui tezaur a fost susţinută mişcarea comunistă internaţională de atunci şi până mai ieri. Dar apropo: cum de v-a venit să ni-l daţi tocmai nouă?" Avea dreptate! Nici eu nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure. Remarcaţi însă nonşalanţa cu care înţelege un diplomat rus să dialogheze pe teme delicate. Cu aceeaşi nonşalanţă mi-a răspuns un diplomat rus, când am pus, odată, problema retragerii trupelor ruseşti din Transnistria: „Domnule, noi am vrea să le retragem, dar, ştiţi, tancurile sunt uzate şi nu mai merg! E vorba, în fond, de o grămadă de fiare vechi!". În legătură cu involuţia contemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, care nu ne priveşte direct pe noi.
"Nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure.''
Vă rugăm.
Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi o ţară ortodoxă de Paşte! Aşa cum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan. „Va fi - spuneam - o reacţie negativă şi în România." Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi în România?". „Vreo 4%" - zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!" Şi am înţeles că doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean. Ne credea musulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi că tatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care Tudor Vianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cu doamna Albright în curtea ambasadei...) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi de Javier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L-am sunat şi pe el, cu acelaşi mesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună". Şi el zice: „Între ce ore e Paştele la voi?". Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem...
Papa Ioan Paul al II-lea a fost întâmpinat cu pâine şi sare pe aeroportul din Otopeni Foto: agerpres
„BOR a încercat blocarea vizitei Papei"
Cu vizita Papei cum a fost?
Trebuie spus că a contat foarte mult că era ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. - actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză cu locul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog de substanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu a susţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şi logistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă, cooperantă. Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat să descurajeze organizarea vizitei papale. Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Să vă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduce şi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fusese abandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţia respectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte un african, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantul Patriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpului diplomatic!" „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?" „Da, preferăm turbanul musulman mitrei papale!" A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ce argumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor." Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine, Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!
Ce fel de condiţii?
Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa lui Ioan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile.
De ce credeţi că a ţinut atât de mult?
Era un om de mare anvergură. Cu o viziune foarte neconvenţională cu privire la relaţia dintre confesiunile creştine şi dintre religii în general.
A fost ca o punte de dialog?
Avea şi o explicabilă, dar autentică deschidere către Europa de Est. Biserica ortodoxă a sfârşit şi ea prin a asuma vizita, ba chiar prin a se lăuda cu ea. Dar numai după o rezistenţă neinspirată. Remarc, în această privinţă, tenacitatea cu care a sprijinit proiectul Emil Constantinescu.
Şi Radu Vasile îşi arogă merite importante...
Nu se poate nega că spiritul său de cooperare a contat. Nu uitaţi că în guvern, ca şi în istoria noastră recentă, există o consistentă linie greco-catolică (de la Corneliu Coposu şi Doina Cornea la Decebal Traian Remeş).
Cu Coposu ce relaţie aţi avut?
Minimală. Nu l-am întâlnit decât o dată sau de două ori.
Diaconescu şi Coposu au fost urmaşii de drept ai cuplului Maniu şi Mihalache?
Regret că trebuie să o spun. N-au avut aceeaşi anvergură. Dar suferinţele lor şi buna lor intenţie merită mai mult decât respectul nostru. Am văzut dosarul de Securitate al lui Ion Diaconescu şi trebuie să mărturisesc că am întâlnit în paginile lui un om extraordinar, care m-a umplut de admiraţie. A fost inflexibil în condiţii infernale. N-a cedat la nimic! De o vitejie şi de o tenacitate pe care nu le bănuiai când îl vedeai azi pe scena publică, cu aerul lui cumsecade, discret, nepretenţios.
Nu aveaţi simpatii monarhiste în 1990?
Din cauza demisiei pe care mi-am dat-o când Regele a fost împiedicat să revină în ţară, toţi m-au trecut la monarhişti. În realitate, nu eram foarte sigur, fiindcă aveam senzaţia că şi dacă vine Regele, jocul se va face, în mare, cu aceiaşi oameni. Din păcate, situaţia de acum confirmă această temere. Mi-e greu să diger exaltarea unor monarhişti de ultimă oră, a căror asociere cu monarhia dă Casei Regale o imagine mai curând melancolică. De altfel, problema e veche. Lumea nu-şi mai aminteşte că, prin aprilie 1990, numeroasele partide existente atunci s-au întâlnit pentru a-şi preciza poziţia în privinţa monarhiei. Toţi (inclusiv liberalii şi ţărăniştii) au fost rezervaţi. Şi ştiţi care a fost singurul partid care a fost favorabil în mod deschis monarhiei?
Care?
Aşa ceva se poate doar în ţara lui Caragiale: Partidul Republican, domnii mei, Partidul Republican! Singurii care au fost pentru monarhie au fost republicanii! Ceilalţi - toţi! - erau dubitativi sau contra.
Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimite către Rege?
Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu Regele Cioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şi să-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cu Regele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Dar funcţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spun că tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pe muzica lui.
I-aţi fost consilier în primul mandat. De la început nu-l plăcea pe Rege?
Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-a fost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îl avantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. În plus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să îngroaşe greşeala până la grotesc. Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi să mă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile..
6.11.11
Andrei Plesu, periscopul fenomenologiei politicii la varf
4.11.11
corectitudinea politica ce mentine stafia democratiei
Ieșită din criza economică ca un boxer epuizat România se află ȋn fața unui posibil val doi al crizei, cu o economie debilă, necompetitivă și foarte vulnerabilă la șocurile externe. Curios este că la momentul falimentului Lehman Brothers, în anul 2008, România avea o creştere economică de aproximativ 8%, făcând parte dintr-un club exclusivist de ţări aflate în plină expansiune economică. Între timp, problemele structurale şi lipsa de viziune a leadership-ului, mascate de boom-ul economic, au ieşit la iveală relevând o realitate socio-economică dezastruoasă. Mult prea multe discuţii au avut loc între timp pe teme sterile, marginale sau chiar periculoase. Cine poate crede, spre exemplu, că o naţiune se dezvoltă aruncând povara crizei în spatele unor categorii sociale largi, cum sunt pensionarii şi bugetarii, în numele protejării interesului public? De ce regim politic vă aduce aminte culpabilizarea colectivă a unor categorii sociale şi profesionale? Pentru a înţelege cum trebuie să arate viitorul model de dezvoltare al României este nevoie să identificăm cu realism poziţia delicată (scuzat fie eufemismul) în care ne aflăm.
Ajutorul statului
În urma primul val al crizei rămâne cea mai mare datorie publică din istoria ţării şi o clasă de mijloc vlăguită financiar sau aproape distrusă, având statutul de ostatică a unor bănci cu capital străin. Activele strategice sunt în cvasi-totalitate sub administrarea eficientă a unor multinaţionale occidentale, iar rentele extrase de acestea se duc în fiecare an, în mod invariabil, sub formă de dividende sau de preţuri de transfer, către ţări mult mai prietenoase cu propriii cetăţeni. Mai grav, datorită faptului că mulți agenți economici și o parte importantă a populaţiei active a ţării s-au îndatorat excesiv în valută străină, ultima pentru a cumpăra active imobiliare și bunuri de folosință ȋndelungată, statul român a contractat un credit uriaş care a avut drept consecință un curs de schimb stabil, convenabil în același timp și pentru exitul profiturilor masive realizate de capitalul străin în anii 2007 şi 2008.
Companiile străine au realizat în România marje de profit de câteva ori mai mari decât în statele de origine sub pretextul că și riscurile sunt pe măsură, dar la primele semne de criză au refuzat, în general, asumarea de riscuri prin reinvestirea profiturilor și au trimis acasă sume uriașe de bani, decapitalizând economia românească. Statul român nu a făcut decât să se asigure, cu un preț uriaș pentru populație, că aceste corporații au suficientă valută la dispoziție pentru a-și putea repatria profiturile. Situația este similară și la anemica bursă de valori din București, unde la primele semne de panică externă investitorii străini dau semne de dezertare rapidă și de părăsire a scenei.
După doi ani de depresiune, economia naţională se zbate în cea mai pură stagflaţie. Procentele de 8% despre care vorbeam la început s-au transferat, cel puțin parțial, de la creştere economică la inflaţie, fenomen ce duce la distrugerea puterii de cumpărare, pentru că salariile au fost diminuate sensibil, pensiile reduse ușor, neexistând practic nici un fel de indexare a lor. În condiţiile unei politici monetare relativ conservatoare a Băncii Naţionale, cauzele fenomenului inflaționist trebuie căutate în structurile oligopoliste ale piețelor și în statutul de colonie economică al țării noastre. Creşterea preţurilor materiilor prime, care se regăseşte în costurile companiilor, nu este doar transferată instantaneu consumatorilor români, dar este folosită şi ca pretext pentru creşteri concertate de preţuri la produsele şi serviciile cu elasticitate scăzută a cererii. Situaţia este cum nu se poate mai rea: profiturile sunt exportate, pierderile sunt distribuite societăţii.
Astfel, cei care profită din plin în perioadele de boom economic, nu contribuie cu nimic la ameliorarea efectelor depresiunii. Mai mult, comportamentul acestor agenţi economici duce la agravarea situaţiei, transferul total de costuri sărăcind efectiv populaţia în ansamblu, dar afectând şi mai grav bugetarii care plătesc pe două căi: prin deprecierea valorii reale a veniturilor, dar şi prin tăieri nominale de salarii. Românii se aleg cu datoriile, dar fără active şi venituri pentru a le plăti, iar ordinea socială începe să semene cu sclavagismul. O concluzie importantă care se desprinde este că globalizarea generează bunăstare economică la periferie doar în prezența unui leadership local responsabil și cu viziune. Nicio ţară din lume, care nu este o colonie, are un sistem democratic funcţional şi vrea să rămână întreagă, nu poate să-şi permită să arate aşa cum arată România acum!
În acest context, rolul statului „social” nu trebuie să fie neapărat acela de a redistribui beneficiile în perioade de boom, cât, mai ales, acela de a proteja populaţia şi, implicit, stabilitatea socială, în astfel de perioade dramatice. Putem să ne gândim că, după dezindustrializarea masivă din anii ’’90, distrugerea statului social apare pe undeva ca o consecință firească, mai ales ȋn contextul instituirii obsesiei deficitului bugetar excesiv, atât sub tutela UE, cât și a FMI.
Elementul inefabil
În acest peisaj dezolant, lucrul care dispare cel mai greu, speranţa, începe să se disipeze odată cu tinerii care aleg calea exilului datorită lipsei de perspectivă. Din punct de vedere demografic, România este o bombă cu ceas care, cel mai probabil, se va confrunta în viitorul nu prea îndepărtat cu pericole reale și evidente pentru sistemului democratic ȋncă fragil. De prea multe ori în istorie, naţiunile care au întâmpinat situaţii de colaps intern au ales să renunţe, cel puţin temporar, la democraţie (Germania interbelică), la capitalismul bazat exclusiv pe piață liberă (SUA, prin politica New Deal de după Marea Depresiune) sau la ambele (Rusia, odată cu ascensiunea comunismului). România pare a intra pe drumul abandonării cursului democratic care conduce la prosperitate, organizarea economică actuală fiind, deocamdată, mult prea profitabilă pentru entităţile străine, dar și pentru cleptocrația locală, pentru a fi sacrificată.
Din păcate, reforma politică și administrativă este doar o scuză penibilă pentru menţinerea unui sistem economic viciat, în timp ce, în urma creşterii economice din deceniul trecut, nu am mai rămas nici măcar cu speranţa. Instituțiile statului de drept sunt o condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru funcționarea economiei. Capitalismul adevărat s-a construit peste tot în lume prin reinvestirea profiturilor, nu prin exportul lor, prin bănci şi active strategice cu capital autohton, prin rate ridicate de economisire ale populaţiei, prin investiţii în inovaţie... dar, mai ales, prin construirea încrederii populaţiei în sistem, aplicând un mecanism echitabil de distribuire a pierderilor şi câştigurilor. Dacă ȋn august criza de ȋncredere a determinat în statele capitaliste prăbușirea burselor, ȋn România ea poate submina chiar fundamentele democrației.
În urmă cu aproape 70 de ani, marele economist austriac Joseph Schumpeter profeţea, în cartea sa Capitalism, socialism şi democraţie, sfârşitul capitalismului având drept cauză propriul succes. Se pare că România a reuşit trista performanţă de a breveta o metodă de compromitere a capitalismului printr-un eşec de proporţii: oligarhizarea resurselor şi înrobirea populaţiei.
Prof. dr. Petre Prisecaru lucrează în cadrul Departamentului de Integrare Europeană al Institutului pentru Economie Mondială al Academiei Române.
peromaneste: Nu stiu de ce miza profesorului Prisecaru este democratia. Dupa dezmatul oligarhilor din jurul lui Boris Eltin, a venit timpul autoritarismului lui Putin, iar in China lucrurile au ramas sub controlul autoritar al partidului de la putere; in ambele cazuri, populatia o duce mai bine decat in locurile unde democratia este o notiune nominala in spatele carei se deruleaza operatiunile de creare a oligarhi(i)lor. Este curios cum un intelect ce penetreaza asa bine mecanismele economice esueaza sau ne esueaza asa de lamentabil in perdeaua de fum a democratiei.
1.11.11
Restitutii: A Paunescu & CT Popescu
II
III
IV
V
VI
VII
VIII
IX
X
22.10.11
De la Dinu C. Giurescu
- Domnule profesor, în momentele de răscruce ale istoriei noastre naţionale, elitele au ieşit la rampă având un cuvânt greu de spus cu privire la derularea ulterioară a evenimentelor sociale şi politice. Unde ne sunt astăzi adevăraţii oameni de ştiinţă şi cultură? - Din câte ştiu, avem elite în toate domeniile, dar nu sunt sprijinite de către autorităţile statului. În aria umanistică ele sunt împărţite în trei. Unii, nu mulţi, consideră politica guvernamentală ca fiind foarte benefică şi o laudă de câte ori au ocazia. Majoritatea însă preferă să nu spună nimic. Există şi o a treia categorie care a ales să spună lucrurilor pe nume şi să dea în vileag trista realitate cu care ne confruntăm. De ce se abţin cei mai mulţi? Ar fi bine să-i întrebăm! Astăzi nu mai poţi fi împiedicat să vorbeşti decât dacă ţi-e frică sau dacă eşti şantajabil. Şi nu e bine, deoarece suntem într-un moment de răscruce. Ne paşte destrămarea teritorială. Încă din secolul al nouăsprezecelea şi până la Unirea cea Mare, în toate provinciile româneşti, elitele au format opinia publică şi au ajuns la un rezultat bun, indiferent de ,,hârâielile'' dintre oameni sau partide. Fără aceste elite, nu am fi ajuns nici la Unirea Principatelor nici la România Mare. Acum trăim momente la fel de tensionate ca atunci, iar elitele noastre ar trebui să se pronunţe fără a mai face ,,joc de glezne''. Modelul sovietic - Un subiect deosebit de controversat, introdus cu o grabă suspectă pe agenda de lucru a coaliţiei de guvernământ, ţine de ceva vreme capul de afiş al agendei politice. Reorganizarea administrativ –teritorială. Dumneavoastră aţi trăit şi vremurile plaselor, ale raioanelor, regiunilor sau judeţelor. Este necesară acum o asemenea aventură? Se justifică în vreun fel acest proiect, dacă putem vorbi de vreun proiect în afară de o hartă tranşată în felii frumos colorate? - Organizarea teritorială care a reieşit din întreaga noastră istorie este judeţul şi corespondentul său din Transilvania, comitatul. A desfiinţa judeţele înseamnă a ne desfiinţa istoria. De fapt văd că asta se şi urmăreşte. Scoaterea istoriei românilor din conştiinţa individuală, dar şi din cea colectivă. Pentru ştergerea de pe hartă a judeţelor s-au invocat nevoia de accesare a fondurilor europene, o micşorare a cheltuielilor cu aparatul administrativ dar şi faptul că judeţele ar fi fost o găselniţă comunistă. La o examinare mai atentă nu rezistă nici un argument. De ce? Accesarea fondurilor europene nu depinde nici de configuraţia regiunilor, nici de desfiinţarea judeţelor. În al doilea rând, cheltuielile nu s-ar micşora, ci dimpotrivă ar creşte prin schimbarea tuturor siglelor, actelor, traseelor de rezolvare a doleanţelor cetăţenilor, un aparat mai stufos la nivel regional şi o concentrare a fondurilor spre ,, baronii regionali''. Este de asemenea absurd să te gândeşti că o regiune ar putea prelua la nivel administrativ funcţiile a şase judeţe chiar şi cu un aparat supradimensionat. Până şi comuniştii au format raioanele, adică judeţe mai mici, în număr de 177, pe care le-au grupat în 28 de regiuni. Şi să nu uităm că fiecare raion avea administrare proprie. Măcar totul avea o logică... Şi în fine, cum că judeţele ar fi fost trasate sub regimul comunist, este cea mai mare gogoriţă. Ele au fost reînfiinţate în 1968, reluându-se tradiţia de bază a dezvoltării României. În Moldova şi Muntenia, judeţele datează de la sfârşit de secol paisprezece, iar în Transilvania avem comitate încă din secolul treisprezece. Este o poveste care ţine de însăşi esenţa istoriei noastre, nu e invenţia vreunui domnitor. Sunt teritorii administrative generate de jos în sus, în funcţie de necesităţile oamenilor de rând şi de aceea au legitimitate. Din contră, raioanele şi regiunile au fost trasate după model sovietic şi înscrise în constituţia din 1952. Adică, într-o altă versiune, cei care vor să desfiinţeze judeţele e posibil să aibă în conştiinţa lor modelul sovietic. Eu cu cine votez ? - Dacă motivele reorganizării nu rezistă la o analiză mai atentă, care ar fi adevăratul substrat al acestui demers ? - Cred că totul ţine de politica internă şi mai precis de interesele partidului de guvernământ şi ale coaliţiei din care face parte. Mă bazez pe declaraţiile oficialilor care spun că reorganizarea este legată şi de comasarea alegerilor generale cu cele locale. Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Îi servesc cetăţeanului un tort cu trei nivele. Îi desfiinţez judeţul ca punct de reper. Apoi îl îndemn să voteze liderul local pe care îl cunoaşte. Urmează nivelul trei, adică alegerile generale şi amestecarea imaginii liderului local cu cea a senatorului sau deputatului venit de nicăieri şi sprijinit de la centru, astfel încât în mintea alegătorului să fie o brambureală completă. Aşadar, sub umbrela unei sigle se aleg primari si parlamentari, neştiind pe cine mai reprezintă aceştia dacă tot dispare reprezentarea teritoriului de bază, judeţul. ,, Tortul '' se condimentează şi cu adaosul de pungi cu zahăr, ulei şi făină ca mită electorală, plus turismul electoral oficial îngăduit, iar la nevoie şi ajustarea rezultatelor cu votul prin corespondenţă, care prin preconizatul milion de votanţi virtuali poate schimba radical rezultatele reale. Succesul ar fi garantat. Ungurii, ,,şopârlele'' şi modelul Kosovo - Cum credeţi că îşi face UDMR jocul politic şi care-i este rolul în această poveste a reorganizării teritoriale ? - Relaţiile între români şi unguri în Transilvania se bazează pe nişte realităţi istorice care încep cu o mie de ani în urmă şi care sunt clare, nu mai este cazul să le reamintim. UDMR îşi urmăreşte interesele cu consecvenţă şi cu dibăcie. Personal, sunt de acord cu reprezentarea minorităţilor în structurile de conducere, însă cu excepţia celor naţionale. Cât timp ne oprim la acest nivel este în regulă. Dacă scopul este să creăm entităţi autonome în cadrul teritoriului românesc sub orice formă, de grup, teritoriale, culturale, nu mai avem ce discuta. Dialogul se întrerupe, deoarece o repetare a modelului Kosovo în România este de neconceput pentru mine. Sigur, sunt tentative de acest gen prin introducerea legii minorităţilor şi a statutului acestora, există chiar o presiune deosebită pentru adoptarea lor. Dacă vreun guvern din România îşi asumă o asemenea răspundere, el distruge practic unitatea teritorială şi sensul istoriei noastre de atâtea veacuri. Vor distrugerea identităţii româneşti ? S-o spună atunci clar si răspicat ! Să nu mai umble cu ,, şopârle'' şi cu formulări mai mult sau mai puţin ascunse ! Pentru mine e absolut inexplicabilă şi atitudinea senatului României, de fapt a majorităţii oficiale din senat care în 2010 a adoptat prin aprobare tacită, auzi expresie, cred că aşa ceva nu mai există în toată lumea asta civilizată, o propunere de regionalizare care împărţea Transilvania în două felii, adică regiuni, din care cea de nord-vest exact pe traseul Diktatului de la Viena. Te întrebi dacă onor' senatorii care au acceptat aşa ceva erau în deplinătatea facultăţilor mintale. Când te joci cu harta României, nu ai nici un fel de scuză. Din neştiintă sau din interese meschine de partid, te expui la nişte lucruri pe care nu le mai poţi controla. Dictatura - Dacă totuşi, reorganizarea în doisprezece sau paisprezece, sau cine ştie câte regiuni se va realiza în următoarea perioadă, la ce ne putem aştepta din punct de vedere social, politic şi administrativ? - E foarte simplu. Ne aşteaptă o dictatură administrativă care o va dubla şi o va întări pe cea politică. Deciziile la nivel local vor fi diminuate şi uneori chiar anihilate. Cetăţeanului îi va rămâne în condiţiile ce le-am expus ceva mai devreme doar să-şi ,, aleagă'' primarul. Vom avea o configuraţie a ţării care nu corespunde nici istoric şi nici conform cu voinţa alegătorilor. Să ne mai lase cu accesarea fondurilor europene, căci nu au ele nici o legătură cu mărimea unităţilor teritoriale, fie ele judeţe sau regiuni. |
2.10.11
Te rog, semneaza sau nu, dar, da mai departe!
atentie, semnati, si trimiteti acest e.mail tuturor prietenilor si
cunostintelor voastre. CEI CE NE CONDUC TREBUIE FORTATI SA REPARE
NEDREPTATEA FACUTA POPORULUI ROMAN !!!!
Petitie contra denumirii de rom/roma/romanis si revenirea la cea de tigan...
Intrati si votati:http://www.PetitionOnline.com/qd3xx666/petition.html<http://www.petitiononline.com/qd3xx666/petition.html>
Macar dati mai departe daca nu va intereseaza!
Pe site gasiti textul urmator:
Catre Parlamentul Romaniei, Domnilor Senatori si Deputati:
In ultimul timp temele principale ale stirilor a fost legata de
reactia ostila mpotriva cetatenilor romani din Italia si mai nou si
din alte tari europene.
Aceasta reactie fara precedent indreptata impotriva tuturor romanilor
stabiliti in aceste state a pornit mai ales de la comportamentul
anormal si infractional al unei etnii minoritare de cetateni romani,
si anume tiganii sau etnia romilor. Aceasta etnie nu este specifica
Romaniei, ea intalnindu-se in majoritatea tarilor europene in diverse
proportii, dar noua sa denumire de romi (roma/romani/romanies in
engleza) este asimilata mai
ales cu numele tarii noastre: Romania , raspandindu-se astfel o
confuzie care s-ar putea dovedi fatala pentru viitorul european al
poporului roman.
Cand cetateanul italian, de pilda, citeste un articol in care se
intrepatrund termenii "romeno" si "rom", este normal sa se afunde
intr-o confuzie care, incetul cu incetul, duce la o suprapunere
mentala a celor doua denumiri.
Odata aceasta suprapunere instalandu-se, ea functioneaza si in sens invers;
astfel auzim cum pe stadioane suporterii unor echipe adverse scandeaza:
"tiganii, tiganii", referindu-se la romani. Rezultatul pe termen mediu
si lung pentru populatia Romaniei in raport cu popoarele europene
poate fi devastator, instalandu-ne in coada Europei. De aceea, inainte
de a vedea ce este de facut, merita studiat cum s-a ajuns in aceasta
situatie.
,:
"Satra" vine de la casta Kshatria (razboinica) careia nu i-au
apartinut niciodata.
"Tigan/Zigeneur/Zingaro etc" vine de la "Athinganoi ", secta
religioasa grecesca recunoscuta pentru activitatea de prezicere,
tiganii n-au au apartinut niciodata acestei secte..
"Gypsy" vine de la "Egyptian " cum si-au spus acum vreo 600 de ani
pentru a primi bani, locuinte si mancare pe gratis, pretinzand ajutor
ca fiind crestini egipteni aflati in pelerinaj.
"Yansser" cum sunt cunoscuti la New York , vine de la ienicer turc,
cum s-au prezentat tiganii emigrati in America pe la 1900. In Germania
numele cele mai folosite sunt Zigeuner si Sinti In limba franceza s-a
impus numele Gitanes. In limbile engleza si spaniola, Gipsy, respectiv
Gitano. In Danemarca, Suedia si Finlanda s-au prezentat sub numele de
Tattan (tatari).
Sunt cateva elemente importante care nu pot fi ignorate:
1) Generalul (seful) securitatii din jud. Sibiu in '71 era un tigan
2) Nicolae Gheorghe devine secretarul personal al lui Cioaba in '71-'72
3) Cioaba e var primar cu Ion Iliescu (se poate verifica)
4) Cioaba participa la primul congres tiganesc de la Londra din '71 unde
apare prima oara etnonimul de Rom
5) Anii '70 inseamna plecarea masiva a sasilor
6) Securitatea organizeaza un program de colonizare cu tigani a sasimii si
svabimii
7) Scopul nu a fost integrarea tiganilor. Integrare inseamna o
populatie minoritara tiganeasca intr-o populatie majoritara de alta
etnie.. O majoritate tiganeasca cu o minoritate ignorabila de alta
etnie nu duce la integrarea tiganilor, ci la asimilarea celorlalti.(
Dau cazul unor moldoveni din Galati asimilati in tigania din Garcini,
de langa Brasov ).
?
Agresiunea lexicala rom/roma/roman - romani/romani - romanies/romanians -
romanes/romaneste, a fost aplicata asupra tarii si natiunii noastre
imediat dupa 1990, in cadrul unui program complex dezvoltat de
Fundatia Soros in Romania . Beneficiind de numerosi membri ai etniei
tiganesti in guvernarile Romaniei - sunt notorii Ion Iliescu , Adrian
Nastase sau Andrei Plesu - dupa "Memorandumul" lui Petre Roman , care
oficializa denumirile paralele, nimic nu le-a mai stat in cale
schimbatorilor de limba si istorie. O prima disputa a fost cea legata
de cuvantul "romi", romanii fiind prostiti apoi ca aceasta
va fi inlocuita cu "rromi", o alta formula care doar a sporit
debandada lexicala. De amintit, ca fapt divers, ca in anii 1995, limba
cu care Soros vroia sa inlocuiasca tiganeasca primise numele de
"romalli", forma care nici nu se putea declina si care a fost
inlocuita ulterior cu "romani" si varianta "rromani". Apoi, pentru a
se apropia de scopurile reale, a fost modificata cu
"roma/romani/romanies". Confuzia este generala, inclusiv la nivelele
academice ale intelectualitatii din tarile afectate de valul de
imigratie si/sau infractionalitate tiganeasca. Cine ce sa mai
inteleaga?!.
Strigator la cer este ca denumirea nu are nici o baza istorica,
tiganii nu au fost purtat niciodata de-a lungul istoriei acest etnonim
si provine din cuvantul "DOM", care pe limba originara a tiganilor
inseamna "om".
Prin denaturare (voita) "dom" s-a transformat in "rom" cu "r"
accentuat, apoi din "rom" s-a trasformat in "roma" apoi in "romani" si
in "romanies" .
S-a ajuns astfel incat tiganii sa aibe numele identic cu al romanilor
in limba engleza . Romani cu romani si romanies cu romanians ( doar ca
in engleza nu exista diacritice dupa cum vedeti iar la o un simpla
cautare pe google a cuvantului romani se vor afisa linkuri cu tigani).
Practic denumirile sunt identice.
In toata perioada post-decembrista s-a manifestat o presiune constanta
din partea unor organizatii sau din partea unor politicieni,
personalitati de frunte cu ascendenta roma, in folosirea in
documentele oficiale a etnonimului "rom" Ca un raspuns la aceste
presiuni, prin Memorandumul H03/169 si 5/390/NV din 31 ianuarie 1995
adresat primului ministru de atunci, Nicolae Vacaroiu, ministrul de
externe Teodor Melescanu recomanda folosirea in continuare in
documente a cuvantului "tigan" in concordanta cu cuvintele folosite in
celelalte limbi europene: zigeuner, gitanes, zingaro
etc., pentru evitarea unor confuzii nefericite cu numele poporului roman.
Presiunile continua si in 2001, Petre Roman , ministrul de externe,
semneaza un nou Memorandum cu numarul D2/1094/29.02.2000 catre
prim-ministrul Mugur
Isarescu, in care, in virtutea dreptului de autoidentificare al
populatiilor, recomanda folosirea obligatorie in toate documentele
oficiale romane a denumirii de rom pentru a identifica etnia
tiganilor. Mugur Isarescu isi insuseste Memorandumul si emite o
hotarare de guvern in acest sens. Trebuie precizat ca documentele UE
referitoare la denumirea de "rom" erau indicative, si nu obligatorii.
Pe de alta parte, nimeni nu contesta dreptul la autoidentificare, care
este un principiu european general. Dar in cadrul procesului de
autoidentificare nu trebuie sa existe suprapuneri peste denumirea
istorica a unor popoare europene existente. Sa nu uitam exemplul
Greciei care a refuzat sa recunoasca Republica Macedonia pentru ca se
crea confuzie cu denumirea unei provincii istorice grecesti (Reteaua
Soros Open network fiind si aici vectorul principal in creearea
acestei denumiri). Azi s-a ajuns la denumirea
de FYR ( Former Yougoslavian Republic ) Macedonia . Dar ce putem
astepta de la o clasa politica ce este mai preocupata de interesele
personale marunte in detrimentul intereselor nationale, compusa din
indivizi fara perspectiva istorica, ce se promoveaza unii pe altii pe
criterii de cumetrie, si nu de competenta. Rezultatele se vad. In
conditiile In care Romania ocupa prin Leonard Orban postul de comisar
european pentru multilingvism, Republica
Moldova impune limba moldoveneasca (o inventie bolsevica) drept limba
oficiala recunoscuta in UE. S-a spus la momentul nominalizarii ca
portofoliul pentru multilingvism este prea mic ca importanta pentru
comisarul roman.
Realitatea a dovedit contrariul.
In timp ce Bulgaria lupta pentru a impune denumirea de evro pentru
euro, oficialii romani nu au schitat nici un gest in problema limbii
moldovenesti.Privitor la problema tiganilor in ansamblu si a
nefericitei denumiri de rom, fara indoiala ca avem nevoie de minti
luminate, si nu de teribilismul unui ministru de externe ca si
Cioroianu, care in suita gafelor
monumentale, declara ca ar fi bine daca am cumpara o parte din Sahara pentru
a-i muta pe concetatenii nostrii tigani. Nu de fanfaronada ieftina si
paguboasa avem nevoie. Romii romani (suna interesant, nu-i asa?) sunt
si ei cetateni cu drepturi egale. Romania trebuie sa conlucreze cu UE
in programe de afirmare a identitatii culturale a populatiei de tigani
in paralel cu integrarea lor sociala si cresterea nivelului educativ.
In ceea ce priveste denumirea de rom, chiar daca ne aflam in ceasul al
12-lea, este necesar un plan de masuri diplomatice, intinse poate pe
mai multi ani, pentru a sensibiliza organismele europene si a se
indrepta aceasta mare eroare de a denumi o populatie transfrontaliera
cum sunt tiganii cu un nume atat de apropiat si generator de confuzii,
de numele istoric al poporului roman.Luand in considerare progresia
demografica pana
in 2025, cand pe fondul declinului de natalitate la romani si maghiari
si al scaderii mortalitatii la tigani, acestia ar putea reprezenta un
procent semnificativ din populatia Romaniei, depasindu-i pe maghiari,
la care adaugam confuzia din ce in ce mai pregnanta a numelui de rom
cu cea de roman, pozitia Romaniei in familia europeana apare intr-o
pozitie tot mai ingrijoratoare.
In absenta unui plan concret ce trebuie urmarit cu consecventa, cred
ca sunt toate sansele ca in constiinta civica europeana sa se
consolideze credinta ca Romania chiar este tara romilor (daca nu s-a
intamplat deja) si se prefigureaza tot mai mult ideea domnului Teodor
Melescanu care spunea ca se doreste creerea unui stat tiganesc in
Romania , ca Romania va fi in curand tara tiganilor ..
Orice nationalism se bazeaza pe:
1) limba comuna (in sensul acesta s-au pornit alte campanii mincinoase
demarate de reteaua Soros Open Network care incearca sa inventeze o
limba tiganeasca impletita cu romana si care au denumit-o Romani Vlax,
exact Vlax ! nu era de ajuns ca ne-au furat etnonimul de roman acum
vor sa ne compromita si etnonimul de valah/vlah . Aceasta teorie
strigatoare la cer este avansata de un anume Ian F. Hancock care isi
publica lucrarile prin intermediul organizatiei Soros. Cercetatorul
mentionat mai sus si care se
recomanda drept "Romani" cu descendenta britanica si maghiara, este
profesor de Studii Romani la Universitatea din Texas . El incearca sa
si probabil reuseste sa convinga multi naivi, inclusiv pe site-ul
Universitatii americane, ca "olahii" sau "vlahii" sunt de fapt tigani,
de unde ar veni si denumirea limbii Vlax Romani, prezentata ca "un
dialect al limbii romane" vorbit de populatia "Vlax/Vlach". Este
revoltator si intolerabil, asistam practic la rescrierea istoriei.
2) etnia comuna = natiunea
3) etnonimul
4) teritoriul
5) statul
6) drapelul
7) istoria comuna
Tiganii au purces pe calea definirii propriului lor nationalism. Au
nevoie de un teritoriu. Poporul ales drept victima sunt romanii. Sa
lasam minciuna si ipocrizia deoparte, daca considera numele tigan
peiorativ atunci sa-si ia numele lor original care este DOM si nu ROM.
14.9.11
Octavian Paler, cel care con-duce
| In 2006, in ziua in care implinea 80 de ani, Octavian Paler a acordat un interviu, raspunzind, fara sa se supere, intrebarilor neconventional formulate de Eugen Istodor. De altfel, dupa ce interviul a aparut, scriitorul a telefonat la redactie Cotidianul-ui. A multumit, rizind, si pentru text, si pentru punerea in pagina si mai ales pentru ca nu a descoperit nici o greseala de litera, desi, ca ziarist cu experienta, admitea ca greselile de litera, pe care le ura, mai pot aparea. Locuiti in apropierea unui McDonald's. Paler a mincat vreodata un hamburger?Nu am mincat niciodata un hamburger. Dar poate hamburgerul este fericirea. Pentru mine, nu. Fara sa fiu un antiamerican, nu sint dintre cei care cred ca orice vine din America e bun, imi vine in minte mcdonaldizarea.Dar cit de frumos este ambalajul american! E adevarat! Ma rog, eu imi dau seama ca la virsta mea, dubla decit a dumneavoastra, nu pot gindi precum tinerii. E natural conflictul dintre generatii. Dar acum e ceva mult mai grav. Tinerii de azi ii urasc pe cei batrini. Un tinar nu are voie sa fie modest. In mod logic, el trebuie sa creada ca va face gaura in Univers. Azi, in Romania, sentimentul meu este ca batrinii sint uriti. E, pe Paler, pe Liiceanu, pe Plesu nu-i uraste nimeni. Ura, ura, ura. Nu e vorba de mine. Ce-mi pasa mie de restul batrinilor! Da, e normal sa spuneti asa: "Ce-mi pasa!". Dar, decent ar fi ca acest conflict sa fie pastrat la proportii autentice. In felul acesta nu mai exista o lupta reala intre generatii, lupta care este la baza progresului. Mai decent este obiceiul batrinilor din Insulele Fiji, care se duc sa moara in padure. E mai placut sa mori departe de societate. Eu am sentimentul clar ca traiesc intr-o lume pe care pe jumatate nu o mai inteleg si pe jumatate n-o aprob. Sinteti din Lisa. Cine v-a adus in Bucuresti? O intimplare. Exista in Bucuresti cel mai simandicos liceu din tara. La "Spiru Haret" invatat multi: Moisil, Noica, Plesu, Eliade. Parintii bogati ai elevilor dadeau bani pentru a institui cinci burse. Eu am venit sa dau examen pentru una dintre cele cinci burse. Pur si simplu. In opinci, cioc! cioc! Nu, nu eram in opinci. Eu pazeam vacile la poalele muntilor si am stat numai in opinci, dar, cind am venit aici, parintii mei mi-au cumparat primii bocanci... rigizi, greoi, negri, dar bocanci. Sigur, aveam bocanci, dar eram imbracat ca-n satele din Fagaras. O camasa din bumbac, fara guler, o vesta, laibar numita, si pantaloni strinsi pe picior. Aratam ca o salbaticiune folclorica. Mindru de dumneavoastra? Nu, foarte speriat! De trecut sau de viitor? Eu, inainte de a veni in Bucuresti, nu vazusem nici macar un alt sat... Nu ca nu vazusem un alt oras. Stiam o treime din vocabularul limbii romane. Va dati seama, nu stiam ca pe lume exista electricitate, telefon, ziar, tren, radio, ascensor, sosete, portari, agenti de circulatie, masini. Nu auzisem niciodata de astfel de notiuni. Ma rog, cunosteam universul vacilor, al plantelor, eram specialist in meteorologie, stiam precis unde sa stau cind veneau trasnetele, ca trasnea ca pe front. Pantofii. Speriat la marginea istoriei. Comunismul a adus egalitatea. V-a bucurat? Nu, nu, nu, nu, nu. Eu nu am prea trait istoria. Fiind inhibat in mine insumi, am parcurs anii razboiului, spun asta ca o vinovatie, fara sa traiesc adevarul ca tara mea era in razboi. Am trecut prin perioade de delir al lecturii si razboiul peloponesiac a fost mai important decit al Doilea Razboi Mondial. Neavind prieteni, un radio, un ziar, eram strain complet de evenimente. Nici o bomba nu v-a trezit? Nu, nici una. Am plecat din Bucuresti inainte cu o zi ca americanii sa bombardeze. In Lisa am trait razboiul superficial. Vedeam zilnic cum treceau avioanele americane, dar nu aveam constiinta istorica sa percep aceasta realitate. Mai mult, era o brigada de tunari in sat pentru a opri avioanele. Niciodata nu a fost lovit vreun avion, iar tunarii faceau ceaiuri in sat, se pretau la mondenitati. 23 august nu a fost marcat nicicum in Lisa. Nu traiam istoria. Primul moment al istoriei a fost cel al intrarii rusilor in sat. Atunci, tot satul s-a speriat. Rusii violau si se imbatau. Exact. In mod comic, taranii s-au gindit sa sape niste transee si sa-si apere satul. Cind au intrat rusii, nu era tipenie pe ulita. Lumea se ascunsese. Eu stateam dupa o perdea si rusii au trecut vreo ora. Rusii treceau, probabil cu ordine precise, fara sa clinteasca nimic din sat. Asta a fost prima imagine a istoriei. Trei facultati ati facut. Unde locuiati? In mahalaua mahalalei, dincolo de bariera lui Bachus, departe in Ferentari, pe strada Tufelor. Locul se transforma intr-o mare baltoaca murdara si trebuia sa te descalti ca sa ajungi acasa. Tot bocancii ii descaltati? Nu, aveam pantofi! Cred ca aveam chiar doua perechi. Eram chirias, alaturi de un cintaret de biserica si de un functionar. Camera de chirpici, fara soba, fara podea, fara apa, fara curent. Ieseam pe geam, ma spalam pe strada. Era ca-n Lisa. Retroactiv, am aflat ca in Universitate aveau loc intimplari istorice. M-am ferit de ele. Eu eram absorbit de scrierea unei carti: "Reabilitarea Evului Mediu". Lucram la carte, si noaptea caram lazi de fructe, ca sa am bani. Eram in criza financiara perpetua. Cu tramvaiul veneam numai cind era plin, ca mergeam pe blat. Altfel, faceam mars fortat din Ferentariul meu. Istoria mea era istoria zonei, unde aveam noaptea tirziu "garderoba obligatorie", adica hotii, interlopii te dezbracau, iti luau tot ce aveai. Preocuparile mele astea erau, plus cautarea unui loc de munca. Cum ati ajuns sef la televiziune? Pina in 1949 nu prea stiam mare lucru despre istorie. Bine, stiam ca sintem sub ocupatie, dar nu eram preocupat de detalii... Intr-un ianuarie pregatisem un seminar despre Simbolism la Litere si nu prea aveam vreo placere sa ma duc sa-mi prezint lucrarea. Am prezentat-o, desi venisem cu greu la facultate, si profesorul de la seminar mi-a propus o slujba la radio. Nu stiam ca el este si sef la radio. Am cerut un timp de gindire... nu stiu de ce aveam eu nevoie de timp de gindire, ca nu am gindit nimic in timpul acela. Am acceptat. Ce v-ati cumparat din primul salariu? Am actionat in stilul meu! M-am dus la Capsa cu taxiul! Deci: opinci-bocanci pantofi-taxi! Da! Am pus taxiul sa ma astepte! Am comandat o masa numai pentru mine. Am mincat prima oara in viata mea intr-un restaurant, servit de un chelner. Dupa, am intrat in taxi si am comandat: "In Ferentari, in strada Tufelor!". Reprosul legat de viata dumneavoastra priveste sefia de la televiziune. Erati in istorie sau nu? Sigur. In 1964 a aparut declaratia de independenta a PCR fata de rusi. Acel moment a fost foarte important. Toata lumea spera sa scapam de rusi. In zilele acelea, eu am fost trimis corespondent la Roma pentru Agerpres. Eu ma opusesem pina atunci oricarei ascensiuni. Voiam sa fiu liber. Am spus da, desi nu stiam italiana. Am plecat sa ma descurc si decis sa fac jurnalism adevarat. Am invatat repede italiana, atit de repede, incit imi pun probleme... eu nu cred in reincarnari, dar mergind in Toscana am simtit ca am mai fost pe acolo. Am invatat in doua luni italiana. La vreo doua luni de corespondenta, a aparut un interviu al sefului Partidului Comunist din Italia, care anunta detasarea partidului de rusi. L-am trimis in Bucuresti. Credeam sincer ca era nevoie sa se stie ca exista si altii care se detaseaza de rusi. Asa a si fost. In Biroul Executiv al Partidului Muncitoresc, interviul a explodat ca o bomba. Dej ar fi spus: "Daca e asa bun, sa-l punem director la televiziune!". Propunerea am refuzat-o, pina cind am spus "da" cu greu. Eu doua tari am indragit, una in care am fost, si una in care nu voi mai ajunge niciodata. Italia si Spania. Pai, cum? Nu ati fost in Spania? Nu. Si nici nu ma voi duce, fiindca as pierde Spania mea. Desertaciunea. Vehiculul spre trecut. Ati tot fost in afara istoriei. Acum, istoria s-a jucat cu dumneavoastra! Stiu exact, azi, la 80 de ani, ce valoare au toate vanitatile. Totul e desertaciune. Eu nu mai am azi nici o certitudine. Certitudinile mele de azi sint ca hainele ciuruite de molii. Nu mai cred in aproape nimic, afara de valorile care stau la temelia fiintei mele. Din nefericire, nu cred nici in viata de apoi. Dumnezeu e falimentul ratiunii mele. Eu nu ma tem de Dumnezeu, ci ma tem de absenta lui. Din clipa in care-mi pun problema, nu mai sint in stare sa inteleg nimic din ordinea sau dezordinea vietii actuale. Asta va goleste si moartea, si viata. Asa e. Singura mea jumatate de sansa este ca iubesc viata. Nevoia mea de a trai nu s-a eclipsat. Sint mizantrop, din ce in ce. Faptul ca ati organizat Festivalul Cintarea Romaniei pentru ecran, ca ati fi inventat expresia "Epoca de aur", ca ati fost membru important comunist? Prostie, minciuna. Eu nu mai polemizez cu minciunile care s-au debitat despre mine. Am fost si tigan, si evreu. Mi s-a scris numele cu doi "l". Sfirsitul dumneavoastra cum va fi? La fel, in dezolare. Unul brusc? Profesorul Constantiniu spunea ca natiunea romana nu mai poate face istorie. Atunci ce faceti pina la sfirsit? Ca tot romanul. Daca nu pot sa fac istoria, o indur.
Ultimul editorial si ultimele telefoaneColegul nostru Cristian Patrasconiu a fost, se pare, unul dintre ultimii care au discutat cu Octavian Paler: "Luni am vorbit de 6 sau de 7 ori la telefon cu Domnul Paler. Lunea era ziua obisnuita in care isi trimitea textul pe care il asteptau, fara exceptie, citeva mii bune de cititori, martea, pe tarabe sau, mai nou, in fata computerului. Lunea, mai mult decit in alte zile, urmam (si eu, si colegii care aveau de-a face, intr-un fel sau altul, cu pagina de comentatori unde apareau editorialele Domnului Paler) un ritual discret. Domnul Paler nu scria la computer; ne trimitea textul prin fax, colegii mei il culegeau - neaparat cu "i" din "a" si cu "sunt", nu cu "sint". Apoi, dupa paginare, faceam un xerox, il trimiteam Domnului Paler si, dupa o runda sau doua sau trei de noi corecturi, taieturi si adaugiri cu pixul, primeam BT-ul. Dupa ce pagina nu mai putea fi intoarsa din drumul sau catre tipografie, vorbeam, de regula, din nou la telefon cu Domnul Paler; imi spunea ca nu vrea sa ne suparam pe el pentru pedanteria la care nu poate sa renunte, pentru ca e mai lent, pentru ca e atehnic, pentru ca e "de moda veche" si, desigur, pentru ca vrea sa isi vada de mai multe ori toate semnele de punctuatie si cuvintele tiparite si sa se asigure ca sint la locul lor. Luni am vorbit mai mult decit de obicei. Cu vocea sa inconfundabila, luni, Domnul Paler ne-a rugat inca o data sa nu ne suparam pentru ca e asa de atent cu virgulele si cuvintele sale. Inca nu imi vine sa cred ca a fost pentru ultima data". "Nici un cuvint de lauda despre Ceausescu"Petre Mihai Bacanu isi aminteste ca Octavian Paler, in calitate de redactor-sef al "Romaniei libere" pre-decembriste, nu era deloc in termeni buni cu sperietoarea presei de pe atunci, "sectia de presa a CC al PCR": "Romania libera era atent monitorizata, iar eu calcam des pe bec. Paler a avut insa intotdeauna un mod subtil de a ma apara. Le spunea celor de la partid ca m-a pedepsit, ca a luat masuri, ca nu mai semnez in ziar, iar eu imi vedeam linistit de treaba in continuare. Au fost la un moment dat doua valuri de epurari in presa pe baza de dosar, primul ii viza pe cei care avusesera rude in rindul miscarii legionare si cel de-al doilea ii viza pe cei cu rude in strainatate. Era hotarire de partid si nu se discuta acest ordin. Asa ca Paler nu a avut ce face si au fost dati afara doi colegi care erau fii de legionari, dar la faza cu cei cu rude in strainatate a facut o sedinta cu toata redactia. Seful de cadre a venit sa prezinte dosarele incriminate. Spre surprinderea noastra, pe lista neagra figura si un fotoreporter, un om simplu, nea Nicu Vasile. "Bine, domnule, dar ce rude are nea Nicu in strainatate?" l-a intrebat Paler. "Are, cum sa nu? Are rude la Chisinau." Rezultatul a fost ca cel dat afara a fost chiar seful de cadre. Citesc azi in presa ca a fost activist de partid. Sa stiti ca nu e adevarat. A fost pus pe o lista pentru a deveni deputat de Vaslui sau membru supleant al CC al PCR, dar el nu a fost un activist. Indeplinea ordinele, dar avea un stil de a nu o face pina la capat. Daca venea o directiva ca despre o plenara sau un congres al partidului sa se scrie sapte coloane de text, la noi in ziar apareau intr-adevar sapte coloane, dar nu pina jos, ci o zecime de coloana, iar in josul paginii era altceva, pe cind la "Scinteia" erau sapte coloane pina jos. Cit despre el, numai el stie cum a reusit sa se fofileze, dar nu a scris nici macar un singur cuvint de lauda la adresa lui Ceausescu. Sigur ca, dupa Revolutie, a devenit un personaj incomod, dar sint convins ca pina si dusmanii l-au respectat intotdeauna." (G.L.) |
13.9.11
Rosia Montana
Neo-colonialismul face ravagii, din Libia pana la Rosia Montana si mai departe. Basescu e o zdreantza penala. Ca si cei din Guvernul Boc. Romanii se agita cum n-au facut-o decat recent cu privire la regionalizarea Romaniei. Cu romanii tacand, Basescu n-are ce sa negocieze, chiar daca ar vrea. Nu cred ca vrea, altfel ar fi facut-o deja si nu ar fi anuntat ca spitalele trebuie transformate in SRL-uri.
Fatza de conducatorii de acum, Gheorghiu Dej si Ceausescu erau patrioti. Fata de socialismul romanesc de la inceput de ani '70, rahatul reincalzit ca economie de piatza acum este genocid. Nu pot compara ce se intampla acum decat cu ultimul deceniu de sub Ceausescu. Da, nu se moare de foame, nu se sta pe intuneric, inca, dar mass-media e deja la fel de nociva ca cele 2 ore in care impushcatul era slavit: acum se slavesc lighioanele si capitalismul.
Lumea 'buna' se prabuseste, iar tzarile ca Romania trebuie sa cada pe sabie inaintea celor dintai--in felul asta poate se toceste taisul sabiei. Toti si-au dat arama pe fatza, americani, francezi, suedezi, olandezi... vezi pe toti cei din Libia!
_________________
Istoria proiectului Roşia Montană şi a altor proiecte din Apuseni
Acasă » Actualitate
Istoria proiectului Roşia Montană şi a altor proiecte din Apuseni
Aurul este exploatat la Roşia Montană de peste 2000 de ani, continuu. Până în 1970, exploatarea s-a facut în subteran, prin galerii, în masivele Cetate, Cârnic, Orlea etc.
Începând cu anul 1970, s-a trecut la exploatarea la suprafaţă, în carieră deschisă (mină) în masivul Cetate, distrugându-se mai multe urme importante ale exploatării vechi, romane; înălţimea masivului Cetate a scăzut în timp cu 120 metri. Exploatarea din cariera Cetate era de maximum 400.000 tone minereu pe an, cu o concentraţie medie de 1,57 grame/tonă. Minereul era transportat la un concasor din interiorul carierei Cetate, trecea printr-un puţ către un transportor subteran pe bandă rulantă şi apoi într-un al doilea puţ. De aici, minereul era transportat 6,5 km de-a lungul unei căi ferate cu ecartament îngust către un concasor secundar, situat lângă uzina de preparare Gura Roşiei. Minereul concasat era transportat pe bandă peste drumul naţional DN 74A către uzina de preparare, unde se obţinea concentratul, prin flotaţie convenţională. Sterilele erau depozitate într-un mic iaz de decantare de lângă Gura Roşiei.Concentratul era apoi transportat la Baia de Arieş, pentru obţinerea aurului prin cianurare. Deci, nu s-a folosit cianura la Roşia Montană. Mina veche a Statului de la Cetate, care oferea circa 800 locuri de muncă, a fost închisă în 2006, ca nerentabilă, şi dezafectată !, pentru a face loc proiectului RMGC.
Proiectul propus de RMGC (de fapt de Gabriel şi acceptat de Stat) la Roşia Montană a fost definitivat în forma cunoscută astăzi în anul 2001 ! El este gigantic, prevede exploatarea a 13 milioane tone minereu anual (deci de 32 de ori mai mare decât exploatarea statului în mina veche) , timp de 16 ani, în 4 cariere deschise (mine) în masivele Cetate, Cârnic, Orlea şi Jig situate în jurul centrului istoric al comunei Roşia Montană. Centrul istoric este monument istoric, şi are 43 de case monument istoric (localitatea a înflorit când aurul aparţinea proprietarilor de teren, nu statului !). Proiectul prevede folosirea a 1.581.760 tone de subtanţe periculoase (din care 192.000 tone de cianură de sodiu), sterilele fiind depozitate într-un iaz de decantare de 300 ha, cu un baraj înalt de 180 m, situat peste satul Corna din comuna Rosia Montană, la 2 km de Abrud. Proiectul va oferi în medie 217 locuri de munca (conform studiului comandat de Gabriel lui Independent Mining Consultants Inc. în 2003 , care se afla pe site-ul lui Gabriel, dar a fost retras !). Sumele vehiculate de RMGC ca beneficiu pentru România sunt total exagerate şi cresc an de an, ca să impresioneze şi să convingă să fie acceptat proiectul. Analizat din toate punctele de vedere, proiectul RMGC nu este însă de interes naţional, după cum Grupul nostru a demonstrat, cu argumente, din 2002 încoace!
Este uimitor (?) cum o afacere începută oficial la 4 septeptembrie 1995 printr-un contract de cooperare semnat între actuala Minvest şi o companie a lui Frank Timiş, probabil (căci Gabriel Resources Ltd., Gabriel pe scurt, companie canadiană, cotată la bursa din Toronto) şi filiala sa Gabriel Resources Limited (Gabriel Jersey pe scurt, companie englezească) au fost înregistrate în registrul companiilor abia la 28.05.1996), afacere care avea în vedere aurul din iazul de decantare de lângă Gura Roşiei, să devina prin "rostogolire" proiectul minier gigantic promovat agresiv în media până în ziua de astăzi.
Amintim istoria lui (şi adiacent a altor proiecte), pe scurt:
- La data de 4 septembrie 1995 a fost semnat deci un contract de cooperare între Regia Autonomă a Cuprului Deva (actuala Companie Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului „Minvest" – S.A. , Minvest in continuare) şi actuala Gabriel (?) - pentru explorări în iazul de decantare de lângă Gura Roşiei (lângă Roşia Montană).
- Pe 28 mai 1996, compania Starx Resources Ltd., reactivată, încorporează compania Gabriel Resources Limited („Gabriel Jersey") ; compania părinte, Starx Resources Ltd., a fost rebotezată „Gabriel Resources Ltd." („Gabriel") şi cotată imediat la bursă - simbol GBU pe bursa din Vancouver, iniţial; preşedinte al Gabriel este Vasile Frank Timiş. Data de 28 mai 1996 figurează în documente ca data înregistrării companiilor „Gabriel" (Canada) şi „Gabriel Jersey" (Marea Britanie).
Pe 17 dec. 1996, Gabriel intră într-o înţelegere cu Gabriel Jersey. La adunarea generală extraordinară din 27 martie 1997, Gabriel a obţinut acordul acţionarilor pentru achiziţionarea tuturor acţiunilor lui Gabriel Jersey. Pe 11 aprilie 1997, Gabriel a scos 15.000.000 acţiuni pentru achiziţionarea tuturor acţiunilor lui Gabriel Jersey. Ca rezultat, acţionarii lui Gabriel Jersey care şi-au vândut acţiunile au devenit acţionarii majoritari ai lui Gabriel. Aceasta tranzacţie, prin care controlul companiei părinte (Gabriel) trece la acţionarii subsidiarei (Gabriel Jersey) este contabilizată ca o preluare inversă (reverse takeover).
- Pe 7 iunie 1997, s-a format Euro Gold: Gabriel a intrat, prin subsidiara Gabriel Jersey, într-un Contract de încorporare şi Articol de Asociere cu Regia Autonomă a Cuprului Deva („Regia Deva"): şi trei acţionari minoritari: CARTEL BAU - S.A., FORICON - S.A., COMAT TRADING - S.A., care au dus la formarea companiei mixte Euro Gold Resources S.A. („Euro Gold") (actuala Rosia Montana Gold Corporation - RMGC) (Gabriel Jersey 65%, Regia Deva 33,8% şi cei trei acţionari câte 0,4%); proprietăţile incluse în înţelegerea „Romanian Properties" sunt Roşia Montană şi Bucium. Gabriel a contribuit cu 357.000 USD pentru capitalizarea initială a lui Euro Gold. În ACTUL ADITIONAL Nr. 3/1998 al Euro Gold , se scrie: „ Regia se obligă, conform Legii Minelor, să obţină licenţele de explorare şi exploatare pentru perimetrele care fac obiectul acestei societăţi. Regia se obligă să transfere societăţii aceste licenţe de explorare, dezvoltare şi exploatare în termen de 7 zile lucrătoare de la obţinerea lor" (Mon. Of. Partea a IV-a, Nr. 3290/1998).
- Pe 26 iulie 1997, s-a format Deva Gold S.A., printr-un Contract de Încorporare şi Articol de Asociere între Castle Europa Ltd. (acţionar principal Vasile Frank Timiş) (60%), Regia Deva (38,5%) şi aceleaşi trei companii miniere CARTEL BAU - S.A., FORICON - S.A., COMAT TRADING - S.A. (1,5%) (proprietăţile incluse în înţelegere sunt Certej-Săcărâmb şi Zlatna-Hanes - n.a.). "Regia este de acord ca, în conformitate cu prevederile Legii minelor (care nu apăruse încă la data aceea -n.a.), să transfere societăţii licenţele de explorare (exploatare) pentru perimetre pe care societatea le consideră necesare pentru dezvoltarea proiectului, perimetre arătate în preambulul contractului, cât mai repede cu putinţă, în termenul prevăzut de lege." (Mon. Of. Partea a IV-a, Nr. 3339/1998).
- Pe 8 dec. 1997, Gabriel a făcut o înţelegere cu acţionarii lui Castle Europa Ltd. (the „Castle Europa Agreement") să achiziţioneze tot capitalul lui Castle Europa pentru 5 milioane acţiuni şi o plată totală de 425.000 USD. Castle Europa este o companie privată cu 3 acţionari. Tranzacţia este de tipul „related party transaction", deoarece Preşedintele lui Gabriel (Frank Timiş n.a.) este acţionar principal al Castle Europa. Conform cu „Castle Europa Agreement", Gabriel va împrumuta Castle Europa Ltd. cu 355.000 USD, pentru ca aceasta să-şi plătească contribuţia sa de capital pentru cei 60% în Deva Gold.
- Pe 16 martie 1998 este publicată Legea Minelor nr. 61, care spune printre altele:
„Resursele minerale ... fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român" (Art. 1), „Explorarea se realizează pe baza unei licenţe exclusive..."(Art. 9(1), „Licenţa de explorare se acordă pentru o durată de maximum 5 ani, cu drept de prelungire pentru cel mult 3 ani..." (Art. 9 (3)), „Exploatarea minieră se realizează pe baza unei licenţe exclusive ..." (Art. 10 (1)), „Licenţa de exploatare se acordă pentru maximum 20 ani, cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani." (Art. 10 (4)), „Prevederile licenţei ramân valabile pe toată durata acesteia" (Art. 11 (2)), „ În limitele unui perimetru de exploatare autoritatea competentă poate acorda, în condiţiile legii, unor persoane juridice, altele decât titularul licenţei, dreptul de explorare şi/sau exploatare pentru unele resurse minerale, cu acordul titularului."(Art. 15).
- În 26 martie 1998, Gabriel a achiziţionat Castle Europa S.A., adăugând astfel alte două proprietăţi în România. Gabriel are deci 4 proiecte în România, toate în patrulaterul de aur: Roşia Montană, Bucium, Certej-Săcărâmb, Zlatna-Hanes. Activităţile lui Gabriel au loc în două companii mixte cu Regia Deva: Euro Gold Resources S.A. şi Deva Gold S.A. Prin subsidiara sa Gabriel Jersey, Gabriel deţine 65% din Euro Gold, care a fost stabilit cu focus pe Roşia Montană şi Bucium, iar prin subsidiara sa Castle Europa Ltd., Gabriel deţine 60% din Deva Gold, care a fost stabilit cu focus pe Certej-Săcărâmb şi Zlatna-Hanes.
- Prin H.G. nr. 808 /13.11.1998 s-a înfiinţat Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului „Minvest" - S.A., cu sediul în Deva, din Regia Autonomă a Cuprului Deva.
- În 1999, printr-o majorare de capital, Gabriel şi-a mărit participarea la Euro Gold în proiectele sale la Roşia Montană şi Bucium de la 65 % la 80%, ca rezultat al terminării studiului de fezabilitate; Regia Deva a coborât participarea sa la 19,31%. Gabriel a „fost capabil" să extindă mărimea (perimetrul n.a.) celor 4 licenţe minerale existente pentru a acoperi arii cunoscute de mineralizare, adiţionale". În 1999, Gabriel a achiziţional 2 proiecte noi, Bolcana şi Băiţa-Crăciuneşti, având acum 6 proiecte în Patrulaterul de Aur al României.
- În 1999, au fost emise de guvern Licenţe de exploatare lui Minvest ca titular (ca să exploateze) şi lui RMGC ca şi companie afiliată (ca să exploreze !) – pentru mina veche a Statului (400.000 tone minereu anual, din cariera deschisă în masivul Cetate) - şi lui Deva Gold ca şi companie afiliată – pentru minele vechi ale Statului de la Certej, Zlatna şi Bolcana. Licenţa de exploatare pentru Roşia Montana are numărul 47/1999 şi este deci o licenţă mixtă, de exploatare şi explorare, contrar legii. Peste tot se afirmă că Licenţa 47 este pentru proiectul Roşia Montană, ceea ce este fals, deoarece proiectul nu era definitivat încă la acea dată !!! La fel se întâmplă cu celelalte licenţe. Contractele de licenţă de exploatare prevăd că Minvest va transfera titlul „pentru proiectul Roşia Montană" lui RMGC şi titlul „pentru proiectele Certej, Zlatna şi Bolcana" lui Deva Gold, respectiv, în momentul în care compania predă un studiu de fezabilitate pozitiv (cine l-a verificat ?- n.a.) , un plan de dezvoltare, un studiu de impact asupra mediului şi un plan de închidere lui Minvest; Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM pe scurt) va trebui să consimtă la transferul contractelor de licenţă de exploatare.
- În 1999, au fost emise Licenţe de explorare lui Minvest ca titular „pentru proiectul Bucium" şi „pentru proiectul Băiţa-Crăciuneşti".
- În 2000 , se modifică denumirea societăţii din EURO GOLD RESOURCES – S.A. în ROSIA MONTANA GOLD CORPORATION – S.A. (RMGC în continuare) (www.rosiamontanagoldcorp.com )
- În decursul anilor 1999-2001, cele 6 licenţe (4 de exploatare (Roşia Montană, Certej, Zlatna, Bolcana şi 2 de explorare) au fost transferate de la Minvest către RMGC sau Deva Gold respectiv (ca să exploreze pentru proiectele lor noi), Minvest rămânând companie afiliată în cazul licenţelor de exploatare (ca să exploateze minele vechi) (un fel de „preluare inversă"). Să observăm că prin aceste transferuri, aprobate de ANRM, participarea Statului (prin Minvest) a scăzut de la 100% la nici 20% (în RMGC) !
- În 15 februarie 2000, Gabriel a anunţat o restructurare a corporaţiei, care va avea ca rezultat divizarea potofoliului existent de proiecte de resurse minerale în două companii publice separate, Gabriel şi European Goldfields. În 13 iunie 2000 s-a terminat reorganizarea lui Gabriel, în sensul că a fost creată noua companie European Goldfields Ltd. (www.egoldfields.com ); Gabriel a transferat lui European Goldfields proiectele sale de la Certej, Zlatna, Bolcana şi Băiţa-Crăciuneşti.
- În octombrie 2002, pe baza licenţei de exploatare 47/1999 pentru mina veche, RMGC a depus (ilegal, credem) documentaţia necesară declanşării procedurii de obţinere a acordului de mediu pentru proiectul său, cu 4 mine, neaprobat încă (pentru care nu există licenţă de exploatare pentru el !!). Documentaţia a inclus şi documentul numit „Proiectul Roşia Montană. Descrierea Proiectului" [DP], de 54 pagini, care prevedea în graficul general depunerea în ianuarie 2003 a "Raportului asupra studiului de impact social şi asupra mediului (EIA)"; în urma acestui Raport, după informări şi consultări publice, Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor ar fi trebuit să decidă dacă să emită sau nu acordul de mediu. Dar RMGC nu a depus la termenul stabilit EIA; mai mult, în urma opoziţiei la proiect a asociaţiei Alburnus Maior a proprietarilor din Roşia Montană şi Bucium (www.rosiamontana.org), a Bisericii catolice şi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România, a rapoartelor negative complexe ale Academiei Române din martie şi mai 2003 (www.acad.ro) şi ale Grupului pentru salvarea Roşiei Montane al Academiei de Studii Economice din august 2002 şi mai 2003, în urma protestelor ICOMOS şi a peste 1000 istorici şi arheologi din întreaga lume, în urma protestelor organizaţiilor ecologiste şi a ONG-urilor, RMGC şi-a retras pe ascuns în iunie 2003 documentaţia depusă în octombrie 2002.
- Pe 27 martie 2003, este publicată noua Lege a Minelor nr. 85, care în mare măsură păstrează prevederile din Legea 61, dar aduce în plus unele precizări importante; de exemplu, Art. 25 modifică Art. 15 din Legea 61 astfel: „În limitele unui perimetru de explorare/exploatare, autoritatea competentă poate acorda, în condiţiile legii, unor persoane juridice, altele decât titularul licenţei, dreptul de explorare şi/sau exploatare pentru alte resurse minerale, cu acordul titularului." Să observăm că licenţa mixtă (de exploatare şi explorare a aceluiaşi minereu) pentru Roşia Montană nu ar mai fi posibilă prin Legea minelor 85, datorită Art. 25, dar şi Art. 11 !
- În dec. 2004, RMGC a depus din nou documentaţia pentru obţinerea acordului de mediu, tot pe baza licenţei de exploatare 47 !, când a prezentat public noul document Memoriu de prezentare a proiectului [MPP], de 204 pagini. Gabriel a promis să prezinte "Raportul asupra studiului de impact social şi asupra mediului ", ca ultimă fază a procedurii de obţinere a acordului de mediu, în martie 2006. Se observă că se doreşte obţinerea acordului de mediu înaintea eliberării noii licenţe de exploatare, pentru proiect.
- În 2006, toate minele statului au fost închise, ca nerentabile, dar licenţele de exploatare pentru Roşia Montană (nr. 47) şi pentru Certej au rămas încă active, în folosul comercial al lui RMGC şi Deva Gold (adică Gabriel şi European Goldfields), până la obţinerea licenţelor noi! Se menţine voit, credem, de către ANRM, RMGC şi Deva Gold, confuzia că licenţele de exploatare vechi sunt pentru proiectele noi !
- Prin majorările de capital ale RMGC din 2004 şi 2009, când Minvest a fost împrumutată de Gabriel ca să-şi poată plăti participarea sa la majorare, Minvest mai deţine practic doar 0,02% în RMGC, după calculele noastre!
- Din 2009, redevenţa este de 4%, în loc de 2% (în bani, nu în natură (aur, argint etc.) !).
- Din 2009, Gabriel deţine, prin subsidiara ROM AUR S.R.L., şi o licenţă de explorare la Băişoara.
- Din iulie 2011, RMGC mai are doar 2 acţionari: Gabriel Jersey 80,69% şi Minvest 19,31% (practic 0,02%) !!!
- Din 1996 până astăzi, RMGC (Gabriel) tot explorează la Roşia Montană – o zonă cunoscută geologilor de multă vreme. Şi are tot interesul să continue să exploreze, pentru că din emisia de acţiuni pe bursa din Toronto, pe seama aurului din România, ies bani şi pentru explorare şi pentru un trai foarte bun pentru unii, după cum se vede din analiza recentă pe care a făcut-o Grupul nostru („Calul troian la Roşia Montană", aprilie 2011).
Trebuie să lămurim un lucru, pentru a înţelege de ce credem că sunt nereguli cu proiectele RMGC şi Deva Gold: Conform Legii Minelor 61/1998 şi Legii Minelor 85/2003, un proiect minier se dezvoltă (pregăteşte) pe baza unei licenţe de explorare (obţinută prin concurs public de oferte !), exclusivă, valabilă 5 – maximum 8 – ani, când titularul face explorări pe perimetrul atribuit prin licenţa de explorare. Dacă titularul proiectului consideră ca merită să treacă la exploatarea zăcământului explorat pe perimetrul respectiv, atunci titularul cere şi va primi (în anumite condiţii) o licenţă de exploatare, exclusivă, valabilă minimum 20 de ani, pe baza căreia poate să treacă la exploatarea, pe un perimetru de exploatare fixat, a zăcamântului explorat. Perimetrul unei licenţe de exploatare nu poate fi modificat, cel al unei licenţe de explorare poate fi micşorat. Acordul de mediu este cerut de lege pentru a trece la execuţia lucrărilor prevăzute în licenţa de exploatare.
Ori, Gabriel, o companie junior, care are doar explorare nu şi exploatare în obiectul său de activitate !, nu a participat la nici-un concurs public de ofertă; a fost „aleasă" de Stat pe nu ştim ce criterii şi a fost sprijinită constant. Sub licenţa de exploatare nr. 47/1999 (emisă de ANRM în 1998 pentru Minvest - şi pentru care Hotărârea de guvern este dată în 1999 - şi transferată lui RMGC în 2000) s-a făcut atât exploatare de către Minvest la mina veche, din masivul Cetate, cât şi (ilegal credem noi) explorare de către RMGC, pe acelaşi perimetru, perimetru care a fost modificat în timp (mărit de două ori şi micşorat o dată) în interesul RMGC, pentru explorare. Pentru moment, RMGC nu are deci licenţa de exploatare pentru proiect, dar a cerut (şi i s-a permis) acord de mediu pe baza licenţei vechi nr. 47/1999, obţinută de Minvest pentru mina veche, de mici dimensiuni (400.000 tone minereu anual), închisă în 2006. Proiectul RMGC este deci dezvoltat (ilegal credem noi) pe baza licenţei de exploatare nr. 47/1999.
La fel de ilegale sunt - credem noi - şi celelalte trei proiecte bazate pe licenţe de exploatare la Certej, Zlatna şi Bolcana - mai nou, a rămas doar Certej - deţinute de Deva Gold. Proiectele bazate pe licenţe de explorare, Bucium şi Băiţa-Crăciuneşti, credem ca sunt ilegale datorită modificării prin mărire a perimetrelor.
Trebuie să mai lămurim un lucru: licenţa 47 (conţinutul ei) şi actele ei adiţionale sunt secrete (ca şi celelalte licenţe). ANRM şi Ministerul Industriilor (actualul Minister al Economiei şi Comerţului) au contat desigur pe acest lucru: societatea civilă nu va putea afla nimic. Din fericire, conform uzanţelor internaţionale (care nu se aplică la noi), Gabriel a pus pe site-ul său www.gabrielresources.com , în Rapoartele Anuale şi în Comunicate, multe informaţii pentru acţionarii săi; punând cap la cap aceste informaţii - ca într-un puzzle – am putut deduce conţinutul licenţei 47, am aflat de modificările perimetrului său, etc. Am avut la dispoziţie şi cele două documente [DP] şi [MPP] emise de RMGC şi unele documente publicate în Monitorul Oficial partea a IV-a.
În încheiere:
1). Toate minele de aur ale statului au fost închise în 2006 şi dezafectate, în aşteptarea „marilor investitori", dar licenţele de exploatare pentru Roşia Montană (RMGC) şi Certej (Deva Gold) mai figurează la ANRM ca licenţe de exploatare active, în favoarea RMGC şi Deva Gold., deşi ele nu sunt licenţe de exploatare pentru proiectele RMGC şi Deva Gold respectiv (au fost pentru minele vechi ale statului, închise acum).
2). Licenţa de explorare pentru Bucium a RMGC stă în aşteptare din 2007, când a expirat, ca să fie transformată în licenţă de exploatare, ceea ce se va întâmpla, conform înţelegerii, dacă proiectul Roşia Montană este acceptat (planul este că la Bucium deşeurile s-ar deversa tot în iazul de decantare din valea Cornei, prevăzut în proiectul Roşia Montană).
3). Dacă este aprobat proiectul Roşia Montană (RMGC), vor fi aprobate deci tacit şi proiectele Bucium (a RMGC) şi Băişoara (aparţinând lui Rom Aur S.R.L, subsidiară tot a lui Gabriel, ca şi RMGC) dar şi Certej (Certejul de sus, cum îi spun acum) (a lui Deva Gold) şi Băiţa (acum, a lui Mineral Mining) – toate în Munţii Apuseni.
4). Se impune desecretizarea acestor licenţe şi a anexelor lor, pentru a vedea amploarea premeditării afacerii.
5). În consecinţă, proiectul Roşia Montană trebuie oprit, cu orice preţ !
26 august 2011
Grupul pentru Salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice
prof.univ.dr. Marin Andreica
prof.univ.dr. Afrodita Iorgulescu
ec. ing. Gheorghe Manea
10.9.11
6.9.11
ei au cuvantul, sau unul in numele lor
«Generaţia rataţilor» - aşa sunt catalogaţi tinerii care au susţinut examenul de Bacalaureat în acest an - se revoltă împotriva stigmatizării la care sunt supuşi. O scrisoare de protest, scrisă de un tânăr care a susţinut BAC-ul în acest an, a devenit deja virală pe Facebook.
Autorul protestului îi acuză pe cei care i-au crescut şi care acum se delimitează de ei.
"Ruşine pentru că aţi ajuns să daţi vina pe o generaţie crescută de voi, arătată cu degetul acum tot de către voi! Ruşine sistemului care ne-a crescut! Ruşine modelelor care ne sunt promovate de mai bine de 20 de ani încoace! Ruşine nouă, vouă, profesorilor, elevilor, politicienilor, mass-mediei, ROMÂNIEI!", se arată în scrisoarea de protest.
Scrisoarea de protest, care face furori pe Facebook, acuză corupţia din
societatea românească, personajele dubioase prezentate drept modele de succes, schimbările haotice din sistemul de învăţământ şi susţine că rezultatele examenului de Bacalaureat din acest an reprezintă o oglindă fidelă a realităţilor româneşti.
Citeşte mai jos scrisoarea de protest:
"Generaţia rataţilor! Generaţia etnobotanistilor! Generaţia idioţilor! Generaţia facebook! - aşa ne cataloghează mass media şi opinia publică din întreaga ţară în zilele acestea pe toţi care am dat Bacalaureatul - eu le spun doar atât - RUSINE! Ruşine tuturor!
Ruşine pentru că aţi ajuns să daţi vina pe o generaţie crescută de voi, arătată cu degetul acum tot de către voi! Ruşine sistemului care ne-a crescut! Ruşine modelelor care ne
sunt promovate de mai bine de 20 de ani încoace! Ruşine nouă, vouă, profesorilor, elevilor, politicienilor, mass-mediei, ROMÂNIEI!
Am ajuns după 20 de ani de şpagă, de modele gen Becali şi Bianca Drăguşanu, de învăţământ prost manageriat, de legi prost făcute să profite cei puternici, de facultăţi pe pile şi pe bani din care au ieşit generaţii întregi de dascăli care ne-au educat pe noi, cei idioţi şi fraieri cei care ne aflam acum în aceeaşi oală, indiferent dacă ne-am luat sau nu BAC-ul, am ajuns la o limită!
Nu mai suportam! Refuzam sa credem că suntem o generaţie pierdută! Suntem defapt prima generaţie care va fi sacrificat cu folos, şi asta deoarece ne-am saturat de ce se întâmplă în ţara asta! Totul trebuie să înceteze! Pentru asta vom ieşi în strada şi vom cere dreptate! Cerem ajutorul oamenilor corecţi, ajutorul moral de care avem nevoie pentru a progresa!
Toată lumea este acum şocată de rezultatul Bacalaureatului şi implicit de învăţământul romanesc. Ohh, dar ce surpriză! Cât de neaşteptat! Ce şoc! INCREDIBIL! SENZAŢIONAL!
Adică din aceşti copii care din `99 până acuma li s-a schimbat programa de n`spe ori, care au intrat la liceu să dea bac din geografie şi s-au trezit în a 12-a că dau din fizica, aceşti copii care au văzut zi de zi la televizor cum este încurajată prostia şi incultura alături de băieţi cu bani făcuţi fraudulos înconjuraţi de curve semi-îmbrăcate în direct la televizor, aceşti copii bătuţi de soartă că s-au născut într-o ţară ca asta, o ţară în care e mai important ce chiloţi are Crudu decât rezultatele sportive şi intelectuale ale tarii, aceşti copii nu au devenit nişte genii eminesciene??? Serios??? Aceşti copii nu au intelect nici măcar cât Einstein??? DOAMNE! CE NERUŞINARE!! Mai nemernici etnobotanisti!!! Cum
puteţi mai gunoaielor, mai loazelor să nu învăţaţi şi să intraţi fără pile şi copiat la facultăţi când aveţi atâtea modele demne de urmat??? CUM E POSIBIL O ASEMENEA DEPRAVARE? Adică mai bine staţi pe facebook si pe messenger decât sa urmăriţi modelele oferite la tv???
Adevărul e că de 20 de ani ne aşteptam sa iasă nişte flori de nufăr în locuri în care nu am aruncat nici măcar seminţe de urzica! Asta e realitatea! Va uimeşte promovabilitatea de la BAC? Dar de cea de la titularizări de ce nu ziceţi nimic? Ei nu-s loaze, etnobotanisti? E posibil sa iei 1.20 la titularizare şi sa te mai consideri profesor? E posibil sa iei diploma frauduloasa la Spiru Haret si sa educi apoi generaţii întregi? Ştiaţi ca 25% din toţi profesorii actuali au studiile făcute la Spiru Haret? Sau asta nu e important pentru voi? Ştiaţi că suntem pe penultimul loc din Europa şi la
egalitate cu Congo la nivelul învăţământului? Şi asta nu de acuma, de un an-doi ci de aproape două decenii!!! Aşadar, de ce va miraţi? De ce sunteţi indignaţi? aaaa… aveaţi impresia ca dacă le oferiţi părinţilor şi bunicilor noştrii spectacole tv ieftine şi barbare, adevărate sugative de rating, sau dacă le cumpăraţi votul şi ii minţiţi în campanii electorale infinite, noi odraslele lor o sa fim dintr-o dată altfel?
Ei bine, suntem altfel, dar nu asa cum credeţi voi! Suntem diferiţi! Suntem diferiţi prin faptul că ştim sa spunem GATA!Gata cu adevăratele gunoaie din ţara asta! Nu va mai merge! Noi avem onoare şi demnitate, nu mai suntem nişte slugi în fata voastră, iar dacă nu vom reuşi să vă schimbam, vom pleca din ţară , şi atunci sa rămâneţi voi să vă plângeţi de milă! Noi, generaţia etnobotanistilor cum ne spuneţi voi o să vă arătam ca
avem mai mult curaj decât toate generaţiile voastre de comunişti la un loc! Reprezentam adevărata forţă deoarece noi suntem VIITORUL iar voi sunteţi doar nişte amărâţi care vor muri şi vor fi uitaţi de istorie! Voi aţi fost PERIOADA NEAGRĂ din istoria acestei tari şi asa veţi fi ţinuţi minte, iar noi, noi suntem PRIMII! PRIMII care se revolta împotriva voastră!"
Postări populare
-
Republican presidential front-runner Donald Trump visited the editorial board of The Washington Post on Mar. 21. Here is audio of the ful...
-
Autor: D.I.A.. Toti oamenii de casa ai lui Adrian Nastase s-au adunat sa sarbatoreasca botezul fiicei multimiliardarului Adrian Petrache Pen...
-
La batranete neimplinita pe masura aspiratiilor incercam cumva sa recuperam timpul nefructificat? Punem pe piata ideilor teorii foarte specu...
-
Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Atentate, vizite şi simboluri criptice de Ion Maldarescu Inceput de an împroşcat cu sânge. ...
-
În timpul documentării serialului „Prin cenuşa industriei", dedicat distrugerii unor fabrici de renume ale României comuniste, am au...
-
Victor a avut amabilitatea de a ne trimite spre publicare urmatorul text: Ani de zile m-am tot întrebat care este în folclorul nostru locul ...
-
Dmitry Orlov este un rus care traieste de cateva zeci de ani in SUA. Mai nou, el scrie despre experienta sa americana, mai ales din perspec...
-
Stereotipurile negative despre romani nu au aparut o data cu mass-media de sfarsit de secol XX. Sunt mult mai vechi. Un prim caz este cel al...
-
Data fiind istoria plina de "semnalizez la stanga si o iau la dreapta" a romanilor de la formarea statului te poti intreba care va... -
Penitenciarul din Aiud. O sală mai degrabă austeră. O masă lungă, cîteva scaune şi fotolii. Este introdus Nicu Ceauşescu. Pare nesigur. I s-...
