România la răscruce: opțiuni pentru viitor

„România la răscruce: opțiuni pentru viitor” este o nouă lucrare generată de Institutul de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) – Academia Română, dedicată prezentării și analizării evoluției societății românești din câteva perspective de foarte mare actualitate.

Volumul „România la răscruce: opțiuni pentru viitor”, coordonată de academician prof. univ dr. Cătălin Zamfir, directorul ICCV, și cercetătorul Iulian Stănescu, pornește de la ideea că, la mai bine de 25 de ani după Revoluția din 1989 și după încheierea tranziției, România se află în căutarea unui nou proiect de țară. Volumul de față, apărut la editura Pro Universitaria, își propune să contribuie la dezbaterea pe acest subiect, atacând frontal problemele majore precum: rolul și funcționarea statului, problemele demografice, inegalitățile economice și sociale.
„România la răscruce: opțiuni pentru viitor” a fost lansată aseară,  în aula „Ion Heliade Rădulescu” a Bibliotecii Academiei Române şi a generat discuţii asupra prezentului, dar, mai ales, asupra viitorului României.Vorbitori au fost Dan Mihalache, consilier prezidențial, șef al Cancelariei Președintelui României; Codrin Scutaru, secretar de stat la Ministerul Muncii (2013-2015); Cătălin Zamfir, director ICCV, Academia Română; Iulian Stănescu, cercetător științific ICCV.  Moderatorul evenimentului a fost prof. univ. dr.  Ilie Bădescu, director al  Institutului de Sociologie, Academia Română.

Directorul Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) al Academiei Române, prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, face într-un interviu pentru AGERPRES o radiografie a tranziției românești și a efectelor sale asupra prezentului și vorbește despre “statul neofeudal” românesc, văzut ca o resursă de îmbogățire.

În ultimii 25 de ani, arată prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, privatizarea nu a dus la o relansare a economiei, ci la o distrugere a acesteia, iar capacitatea de control a statului a fost extrem de redusă, motiv pentru care nu s-au luat măsuri împotriva corupției.
“Teoria mea este că din însăși viziunea strategică a tranziției se poate explica situația de criză în care se află societatea noastră și de fapt toate societățile în tranziție, în grade diferite. În România, pe toată perioada tranziției, finanțarea statului a fost cea mai scăzută din Europa. După 25 de ani de tranziție, datele arată o adâncire în criză. După 25 de ani, semnele unui reviriment economic și social sunt încă neclare”, afirmă, în interviu, directorul ICCV, membru corespondent al Academiei Române.

AGERPRES: În volumul “România la răscruce” și în capitolul “Spre o nouă teorie a tranziției”, pe care îl semnați, oferiți o evaluare globală a procesului de profunde schimbări de după 1989 și formulați teoria statului tranziției ca “stat neofeudal”. Ce este neofeudalismul, care sunt datele principale care au generat această sintagmă și ce reprezintă ea?
Cătălin Zamfir: Văd că v-a șocat puțin o asemenea formulare. Este adevărat, am ales un termen care atrage atenția, dar am avut în vedere un substrat foarte important. Statul român în tranziție este, pe de o parte, statul standard al unei societăți capitaliste; exact aceeași structură, aceleași funcții. Dar, pe de altă parte, este și un stat diferit de statele capitaliste consolidate, pentru că are niște funcții speciale. Prima lui funcție a fost să privatizeze proprietatea de stat. Această funcție a avut un impact extraordinar asupra profilului statului și asupra întregii societăți românești. Tocmai acest lucru am vrut să-l semnalez. Există, sigur, diferențe fundamentale între statul feudal tradițional și statul român modern. Dar există o similitudine de structură. Statul capitalist standard preia veniturile de la populație și le distribuie în beneficiile întregii comunități: prin servicii sociale, învățământ, sănătate, asistență socială, sistemul de pensii, ș.a.m.d.. Deci, preia de jos și distribuie apoi tot în beneficiul întregii comunități. Statul feudal avea o altă structură. Prelua veniturile de la comunitate, de la țărani, și le distribuia nu în jos, ci în sus. Clasa feudală este susținută prin această redistribuție prin intermediul statului. De jos, în sus. Același lucru se întâmplă, oarecum, și în tranziție. Statul a preluat proprietatea colectivă, proprietatea de stat, și a distribuit-o, în sus, nu în beneficiul întregii comunități, ci cu scopul de a crea o nouă clasă de proprietari, o nouă clasă bogată. Noua clasă capitalistă a fost diferită de clasa capitalistă standard. Capitalistul — să ne gândim la capitalistul din secolul al XVIII-lea — era o persoană care muncea, făcea un efort, “strângea cureaua”. Proprietatea privată s-a format chiar în generații, în timp ce în procesul de tranziție unii s-au trezit, peste noapte, bogați, mari proprietari. Nu prin efort propriu, nu organizând un proces economic, ci profitând de privatizarea proprietății de stat. În tranziție, statul a devenit cea mai importantă sursă de bogăție, la început prin privatizare, apoi prin captarea resurselor financiare publice de către “băieții deștepți”, viitorii “corupți”. Corupția specifică tranziției este procesul prin care noua clasă de bogați, adică capitaliști, inclusiv oameni politici, captează resursele statului în interes propriu. Statul a apărut ca o resursă de îmbogățire. Ceea ce am numit “statul neofeudal” este cauza corupției. De fapt, toate societățile în tranziție se confruntă cu acest tip de corupție. Se va termina tranziția în momentul în care se va schimba și această funcție a statului de a fi resursă imorală, ilegală, dar reală de îmbogățire.
AGERPRES: De ce o nouă teorie a tranziției? Cum ați rezuma această teorie?
Cătălin Zamfir: La baza teoriei mele stă următoarea teză: tranziția este un tip de societate, cu totul diferit de alte societăți. Societatea capitalistă standard s-a creat singură, din aproape în aproape, în timp de secole. Tranziția este realizată în 20-25 de ani. A fost un proiect, un program, cu obiective și o strategie de realizare a acestei schimbări.
AGERPRES: Care au fost obiectivele?
Cătălin Zamfir: Tranziția a avut două obiective principale: reforma sistemului politic și a sistemului economic; un sistem politic standard de tip capitalist, adică pluripartidist, parlamentar și o economie bazată pe piața liberă și, în special, privatizarea proprietății de stat. Aceste obiective sunt larg acceptate. Nimeni nu le-a contestat legitimitatea lor. Problema a fost însă a strategiei de realizare a acestor obiective. După părerea mea, problemele acute ale tranziției provin mai ales din strategia procesului de tranziție care s-a fundat pe două opțiuni: o privatizare rapidă, făcută oricum, și opțiunea pentru “un stat mic”. Ne aducem aminte celebra formulare ‘Privatizați, chiar și pe un leu!’. Privatizarea oricum a avut o serie de efecte structurale. În primul rând, privatizarea nu a dus, așa cum s-a sperat, la o relansare a economiei, ci la o distrugere a economiei. Aici nu este vorba de o chestiune că oamenii au vrut “să fure”, sau că nu au avut competența necesară. Privatizarea făcută “oricum” a generat corupție și căderea economiei. La privatizare s-a adăugat și amplificat politica retrocedării in integrum, o sursă importantă la rândul său a blocajului economic și social și mai ales a corupției. O altă componentă a strategiei tranziției a fost ceea ce eu numesc ‘filosofia statului mic’. S-a considerat că statul este un factor negativ, că ar trebui să fie cât mai mic posibil, funcțiile sale trebuind să fie preluate cât mai mult posibil de către piața liberă. Statul a fost ținut la minimul său. În mod special, capacitatea sa de control a fost extrem de redusă. Nu ne mirăm de ce de-abia după 25 de ani se pune corupția ca o problemă politică centrală. Corupția a existat din 1990. Toată lumea știa că există un grad enorm de corupție, fără însă a se fi luat măsuri importante. Se pare că se considera că ea este un cost inevitabil al tranziției și, în consecință, mai degrabă tolerată. Ce s-a întâmplat cu comunitatea, cu societatea? În întreaga tranziție, comunitatea, cu nevoile ei, a fost sacrificată, considerată mai degrabă un fel de cost inevitabil. Explozia sărăcirii a fost poate cel mai dureros efect al unei tranziții prost concepute. Teoria mea este că din însăși viziunea strategică a tranziției se poate explica situația de criză în care se află societatea noastră și de fapt toate societățile în tranziție, în grade diferite.
AGERPRES: Tranziția românească a avut un specific aparte față de aceea din celelalte țări comuniste?
Cătălin Zamfir: Din păcate, nu s-au făcut analize comparative substanțiale. Dar poate că un specific poate fi identificat. Opțiunile strategice au fost aceleași în toate țările foste comuniste europene. Ceea ce pare a fi specific României este accentuarea erorilor tranziției: privatizarea făcută mai degrabă haotic și atacul continuu la adresa funcțiilor statului. Statul în țara noastră a fost mult mai marginalizat ca funcții decât în celelalte țări în tranziție. Și aș vrea să argumentez această afirmație care ar putea să pară șocantă… Amploarea statului, mai ales a funcțiilor sale sociale, este dată de finanțarea statului. În România, pe toată perioada tranziției, finanțarea statului a fost cea mai scăzută din Europa. În 2013, cheltuielile publice ale României au fost de în jur de 35% din PIB, la distanță substanțială de situația din celorlalte țări, care depășeau 40%. Finanțarea funcțiilor sociale ale statului era în mod special sacrificată, în jur de 19% din PIB, față de media UE 27 de 34%, Ungaria 27%, Cehia 25, chiar și Bulgaria 21%.
AGERPRES: A tras cineva un semnal de alarmă în legătură cu acest aspect?
Cătălin Zamfir: În institutul nostru am publicat încă din ’92 — ’95 asemenea analize și am semnalat aceste probleme.
AGERPRES: V-au ascultat politicienii? Care a fost rolul științei în ghidarea tranziției?
Cătălin Zamfir: Îmi place întrebarea dumneavoastră. Rolul științei… Rolul științei românești… În perioada tranziției, știința a fost poate sectorul cel mai sacrificat. Știința este cronic sever subfinanțată. Dacă nu greșesc, cea mai scăzută din Europa. Multe institute de cercetare științifică au fost desființate. Abordarea de către științele sociale ale marilor probleme ale țării a fost descurajată sistematic; interesul a fost orientat mai mult spre problemele marginale. Este de notat faptul că analizele problemelor fundamentale ale societății românești suferă un proces de “externalizare” internațională. Știința “internă” s-a poziționat mai degrabă în “opoziție”. Eu am în minte mai ales situația științelor sociale. Multe opțiuni strategice politice au fost criticate în mediul academic și, din păcate, ele s-au dovedit a fi fost îndreptățite.
AGERPRES: Iată, la 25 de ani de la momentul de început, putem vorbi de reușite, de nereușite, de costuri ale tranziției. Cum considerați că s-a raportat populația la perioada de tranziție?
Cătălin Zamfir: Ideologii tranziției, pentru că și tranziția are ideologia ei, consideră că situația actuală a României era oarecum normală și inevitabilă: filozofia tranziției a fost corectă; mici erori au fost inevitabile; costuri inevitabile ale marilor schimbări. Odată cu finalizarea obiectivelor tranziției, va urma tot inevitabil o relansare socială și economică. A fost dureroasă din punct de vedere social, dar opțiunile strategice au fost corecte. Asta afirmă ideologia. Populația spune cu totul altceva. Din ’90 încoace, toate studiile sociologice demonstrează că populația a considerat constant că suntem pe “un drum greșit”. Nu în sensul că alinierea la sistemul capitalist occidental ar fi fost o opțiune greșită, ci modul în care s-a proiectat această tranziție. Este foarte important cum simt oamenii. În 2011, de exemplu, 80% din populație considera că am fost pe drumul greșit. Datele instituționale — produse de instituțiile publice naționale și europene — oferă și ele un suport estimării populației. După 25 de ani de tranziție, datele arată o adâncire în criză. După 25 de ani, semnele unui reviriment economic și social sunt încă neclare. Parcă criza nu se mai termină. De abia economia pare să-și revină în ultimii ani, a trebuit să intervină șocant o nouă criză politică, care cu siguranță va risca să inducă o nouă criză în întreaga societate. Aceasta este marea problemă a tranziției. Datele arată că România împreună cu Bulgaria se află nu doar pe ultimele locuri în Europa, ci la depărtare importantă de celelalte țări. Toți indicatorii demonstrează acest lucru: economia este prăbușită; industria este redusă enorm; agricultura este dezorganizată și încă nu există nicio viziune de relansare; școala și sistemul de sănătate sunt în criză. Ce mai rămâne? Politicul, care este așa cum este…
AGERPRES: Vorbiți în carte despre o nouă șansă istorică pe care ar avea-o țara noastră în prezent. Care sunt riscurile în cazul în care nu vom ști să valorificăm acest atu?
Cătălin Zamfir: Sigur că orice societate iese la un moment dat dintr-o situație de criză, nu rămâne acolo jos. Dar problema este cum ieșim din criză. Poți să te târăști jos, încet, încet, cu imense dureri; dar cu totul altceva este dacă explorezi alternativele, oportunitățile, pentru că în orice moment istoric există și alte oportunități decât cele pe care le practici. Aici este problema. Cursul istoriei este cursul istoriei. Dar el poate să fie mai bun sau mai prost.
AGERPRES: Care ar fi lecțiile tranziției pentru mediul academic? Dar pentru societatea românească în ansamblul ei?
Cătălin Zamfir: Unii speră că trebuie să facem în fine efortul să terminăm tranziția ca să putem să ne înscriem pe o nouă orbită. Eu am altă părere. Problema nu este să finalizăm această tranziție, ci să nu mai fim prizonierii unei tranziții prost gândite, ci este nevoie de o ruptură de viziune.
AGERPRES: Care ar trebui să fie atuurile acestei strategii pentru ca România să depășească, într-un final, efectele pe termen lung produse de tranziție? În ce direcție va trebui să meargă România?
Cătălin Zamfir: Trebuie ca noi, țara noastră, să fim realiști, dar și raționali în a înțelege care este situația în care ne aflăm și să proiectăm noi înșine viitorul. Eu cred că unul dintre pericolele mari care a dominat întreaga tranziție este ceea ce numesc eu un fel de ‘mondialism gol’. S-a considerat frecvent că România va beneficia de această mondializare, că forțele mondiale ne vor duce, aproape fără participarea noastră, spre mai bine. Numai că în orice economie mondială sunt câștigători și perdanți. A nu face nimic înseamnă că am decis să fim perdanții mondializării, să devenim o țară de lume a treia. A Europei, dar de lumea a treia. Obsesia forțelor mondiale care se presupune că sunt inevitabil favorabile trebuie abandonată. Mondializarea este de toate felurile. Și mereu sunt confruntări între interese diferite în procesul de mondializare. Poate un risc major actual este modul în care vrem să folosim resursele naturale sau cele constituite istoric pe care le avem. O externalizare iresponsabilă a lor va greva viitorul. România a fost prea adesea obiectul unor experimente internaționale. Și rezultatele stau la baza crizei actuale. Nimeni nu își asumă însă responsabilitatea eșecurilor. Efectele “mondializării goale” le găsim și în științele sociale: temele naționale fundamentale sunt tot mai mult înlocuite de mici studii digerabile “în afară”.
AGERPRES: Anul acesta, Institutul de Cercetare a Calității Vieții împlinește 25 de ani de existență. Ați lansat cu această ocazie volume de referință și ați reunit cercetători din țară și străinătate pentru a dezbate o temă importantă — “Calitatea Vieții: o Provocare pentru Politicile Sociale”. Care au fost principalele concluzii și cum vedeți evoluând cercetarea în domeniul calității vieții?
Cătălin Zamfir: Încă de la începutul înființării sale, Institutul nostru și-a concentrat efortul pe trei mari domenii. În primul rând tema calității vieții, standardul de viață. În al doilea rând, politicile sociale: ce trebuie să facă colectivitatea utilizând forța politicului pentru promovarea prosperității sale. Am susținut că funcțiile sociale ale statului trebuie radical îmbunătățite, nu “externalizate”. În fine, analiza problemelor sociale cu care societatea noastră se confruntă: sărăcia, copii în situații de dificultate, demoralizarea socială, delincvența, situația populației de romi. Am considerat că vocația științelor sociale este de a contribui la cristalizarea conștiinței de sine a comunității noastre și de a susține procesul de creștere a capacității colective de a proiecta propriul său viitor. Nu pot să nu lansez un semnal de alarmă. Finanțarea științelor sociale, și ea la un nivel extrem de scăzut, este mai degrabă orientată spre teme marginale. Lipsește aproape complet o finanțare a marilor proiecte de cercetare academică de interes național. Sistemul instituțional actual de finanțare și evaluare a științelor sociale trebuie urgent reconsiderat. Aș putea spune că ICCV a ajuns la maturitate științifică. Deși este probabil unul dintre institutele cele mai tinere din Academie, majoritatea cercetătorilor au ajuns deja la 40-45 de ani, vârsta maturității depline în știință. Din acest punct de vedere, institutul își va consolida poziția de lider în domeniul său de competență.
AGERPRES: Vedeți o limită de timp în care ar putea fi realizat acest lucru?
Cătălin Zamfir: Acesta este un proces. Am senzația că sistemul politic românesc își caută propria sa orientare, una mai specifică. Până acum eram foarte dependenți de alte instituții. Sunt semne că sistemul politic își asumă responsabil problemele țării. Am să vă dau un exemplu, care este foarte important. Una dintre componentele tranziției a fost filosofia salariului mic. S-a considerat, încă de la începuturile tranziției, că sindicatele, tot cerând salarii mai mari, sunt un factor negativ al tranziției. Succesul tranziției era să ținem salariile cât mai mici posibil, pentru că astfel noi am fi atras investitorii străini și atunci economia ar fi fost lansată. Specialiștii din institutul nostru au militat, chiar de la început, pentru o schimbare a politicii salariale. Avem nevoie de o politică salarială activă, de creștere treptată a salariului, pentru ca și salariul să fie aliniat la nivel european. Și am avut dreptate. Eu sunt foarte bucuros că guvernarea actuală și-a schimbat orientarea în această problemă. Guvernarea dinainte a căutat chiar să coboare nivelul salariilor. Acum a început să crească salariul. Este un lucru foarte important. S-a dovedit că, de fapt, 25 de ani am fost dominați de o iluzie proastă, și anume că salariul mic ar fi factorul activ al relansării economice. Nu. A fost un factor activ al subdezvoltării. Am dat un singur exemplu. Liniile fundamentale ale politicii românești ar trebui regândite.
AGERPRES: În felul acesta poate ne vin și românii care fac o altă Românie peste hotare.
Cătălin Zamfir: Nu, alții n-o să ne facă altă Românie. Dacă noi nu reușim s-o facem, atunci n-o s-o facem.
AGERPRES: Revenim la rolul științei. Ați lansat, de asemenea, un volum dedicat unei întregi istorii sociale a sociologiei românești în perioada 1900-2010, ce include date despre personalitățile și temele sociologiei românești, toate reunite într-o lucrare de referință pentru domeniu. Ați analizat tendințe, curente și ați scris despre realizări. Cum vedeți, din perspectiva acestei analize amănunțite, rolul sociologiei românești în viitor?
Cătălin Zamfir: Eu nu vorbesc de calitatea ei, pentru că orice produs poate să fie mai bun sau mai puțin bun. Dar este o abordare a istoriei unei discipline cu totul deosebită de tot ce s-a făcut până acum. Noi am analizat, nu cum ați spus dvs prin vârfurile sociologiei. Pentru că am avut vârfuri ale sociologiei. Dar am analizat activitatea sociologiei. Deci, sociologia ca sistem. Am făcut o bază imensă de 27.000 de studii și de cărți în acești 111 ani ai istoriei sociologiei românești. Am făcut o analiză a variației tematice și ceea ce a fost surprinzător este că sociologia s-a dovedit foarte strâns legată de dinamica societății românești, în special reflectată în producția sociologică. Istoria sociologiei românești este profund legată de istoria societății românești. N-a fost o evoluție lină a științei, ci extrem de dramatică. Vârfurile societății românești au fost și vârfuri ale sociologiei. Sociologia a fost singura disciplină desființată în anii lansării programului comunist. De-abia prin ’65 ea a fost recunoscută; a avut un vârf, interesant, până prin ’70 — ’71. În anii ’70-’80, iarăși a fost marginalizată. În perioada de tranziție am asistat la o explozie a sociologiei. Dar n-aș putea să spun că o duce foarte bine. S-a extins foarte mult, dar este extrem de subfinanțată. La debutul entuziasmului tranziției, începutul anilor ’90, institutul nostru a lansat multe programe de cercetare sociologică de interes național. Pe problema sărăciei, standardul de viață, copii în situații de risc, țiganii, politicile sociale etc. Cercetările sociologice cer ceva bani. Nu tehnologie în primul rând, ci deplasare pe teren. La sfârșitul anilor ’90 și în anii 2000, resursele financiare ale cercetării sociale “pe teren” aproape au dispărut. Cele finanțate prin diferite programe au fost decise de alții din afara institutului. Temele sunt mai mult decise printr-un sistem birocratic și nu întotdeauna au fost cele mai importante.
AGERPRES: Și care este soluția? Relația cu politicul?
Cătălin Zamfir: Sigur că da. Este nevoie de o finanțare specială a cercetării sociologice românești. Nu se poate face altfel. Gusti a avut resursele să dezvolte o cercetare sociologică unică în lume. Interesat, în iluziile comunismului, în anii ’60, au fost, de asemenea, resurse pentru cercetarea sociologică. În anii ’70 — ’80 au dispărut complet. Ce se întâmplă acum? La începutul entuziasmului tranziției au existat resurse, apoi au dispărut. Este efectul crizei tranziției românești și nefinanțarea sociologiei românești. Trebuie să adoptăm o nouă filosofie. Să finanțăm opoziția chiar sau poate mai ales și în știință.
AGERPRES: Afirmați că pentru dvs. sociologia a fost mereu un joc intelectual captivant și o datorie morală. Înțeleg că este crezul dvs. de viață. De ce joc intelectual și de ce datorie morală?
Cătălin Zamfir: Sociologia este o știință și ca orice știință are construcția ei teoretică și metodologică. În perioadele în care n-am considerat că sociologia poate să aibă un aport social practic, pentru că era marginalizată, eu am scris foarte multă teorie sociologică. Eu iubesc teoria sociologică, dar în perioada tranziției, 25 de ani, n-am mai scris teorie sociologică. M-am gândit că misiunea mea nu este să fac teorie, ci să contribui la mai buna înțelegere a societății românești. Deci, ca să zic așa, vocația morală a dominat.
AGERPRES: Și aveți sentimentul de a fi contribuit într-un fel la acest deziderat?
Cătălin Zamfir: Am sentimentul că am făcut efortul. Ce a ieșit, e altceva.

AGERPRES: Este o întrebare, dle profesor, pe care ați fi dorit să v-o adresez și pe care am omis-o? Vă rog.
Cătălin Zamfir: (Surprins) Da, da, poate că ar fi o întrebare: ‘Există un punct de vedere al Institutului de Cercetare a Calității Vieții?’ și eu aș zice: Nu! Pentru că un institut de cercetare științifică poate că este cel mai democratic institut din lume. Orice institut de cercetare. Pentru că o știință, prin rațiunea sa, acceptă diversitatea. Încurajează diversitatea de opinie. În institutul nostru nu există o opinie a institutului. Nici a mea ca director. Bun, poate că am o anumită influență, dar este foarte important ca în institut să se dezvolte o gamă largă de puncte de vedere, de orientări și numai prin cooperare ca și prin confruntarea lor să se cristalizeze o viziune mai coerentă.