Mihaela Erika Petculescu
Paginile lui André Maurois despre Titulescu m-au surprins în mod cu totul neaşteptat – şi plăcut ! L-am considerat întotdeauna pe N. Titulescu un fantezist care a dus o politică, dacă nu contrară intereselor României, cel puţin inutilă, de ostilitate faţă de puterile ce au declanşat al Doilea Război Mondial ; un idealist ce-şi imagina că o reţea de alianţe poate preveni izbucnirea de noi conflagraţii şi că Liga Naţiunilor – al cărei promotor şi preşedinte a fost în două rânduri – este capabilă să aducă pace şi stabilitate internaţională. Războiul civil spaniol, invadarea Abisiniei de către Italia ( care, sancţionată de Liga Naţiunilor, a basculat spre Germania ) şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au dovedit inutilitatea unei asemenea organizaţii internaţionale ce nu deţinea nici o putere de constrângere. Urmaşa sa, ONU, posedă o asemenea forţă coercitivă prin Consiliul de Securitate, format din marile puteri militare ale lumii şi, din acest motiv, se menţine.
Dacă Liga Naţiunilor a fost o carte perdantă, Nicolae Titulescu nu rămâne mai puţin un vizionar politic care nu a avut puterea să schimbe cursul istoriei. A. Maurois ne prezintă – aproape fără să vrea – un mare politician şi diplomat ce încerca, cu mijloacele limitate de care dispunea, să promoveze un echilibru de forţe între naţiuni şi, în acelaşi timp, să obţină maximum de avantaje pentru România. MEA CULPA !
La prima vedere, Titulescu nu pare descris în termeni flatanţi ; în realitate însă, Maurois este tulburat de personalitatea flamboaianta a politicianului român, a cărui idei şi acţiuni contraziceau uzanţele «politically correct» ale vremii. Ministru al Afacerilor Externe, Titulescu îşi instalează cabinetul şi îşi convoacă ambasadorii într-un hotel pe Coasta de Azur ! De ce o asemenea acţiune insolită ? Pentru a evita presiunile ce se exercitau asupra lui în ţară, unde politica sa externă nu era susţinută ( în 1936, regele Carol II îl va sili să se exileze ) Cu toate acestea, Titulescu continuă să îşi promoveze cu îndârjire propria sa diplomaţie totală.
În vreme ce Franţa se preocupa cu precădere de eliminarea consecinţelor crizei economice ( 1929-1933 ) ce ascuţise conflictele sociale, în timp ce politicienii occidentali acordau cu precădere atenţie problemelor interne, considerând că situaţia externă a rămas înţepenită de la sfârşitul Primului Război Mondial şi că va rămâne îngheţată în continuare ( mai ales, o Germanie dezarmată ), N. Titulescu era printre puţinii care înţelegeau că – de fapt – lucrurile sunt pe punctul să dea în clocot; de aceea, cere înarmarea României. Istoria i-a dat dreptate : peste numai doi ani, Germania intră în Renania, fără ca nimeni să i se opună. Ce a urmat, ştim cu toţii.
Persiflările lui A. Maurois la adresa lui Titulescu încetează de a mai fi zeflemele – şi denotă doar perplexitate faţă de o individualitate puternică, chiar prea puternică – dacă sunt plasate în context. Mica Înţelegere ( alianţa dintre România, Iugoslavia şi Cehoslovacia, 1921/2 ) era îndreptată împotriva revizionismului maghiar şi garantată de Franţa, care îşi întărise alianţa şi cu Polonia pentru a contracara revendicările teritoriale germane în est – o Polonie pe care Titulescu o consideră nesigură datorită apropierii de Italia lui Musolini şi de Austria agitată de idea reunificării cu Germania ! Nici recriminările politicianului român referitoare la URSS nu trebuie prost înţelese : într-o atmosferă de anti-rusism aproape identică cu cea de astăzi, Titulescu a semnat un tratat de recunoaştere a URSS cu scopul de a păstra Basarabia. Înţelegerea devine caducă când, exasperat de tergiversările puterilor occidentale, incapabile să concludă un pact oriental ce ar fi stabilizat definitiv problema frontierei estice a Germaniei, Stalin îl înlocuieşte pe Litvinov cu Molotov şi încheie propria sa alianţă militară cu Germania ( pactul Ribbentrop-Molotov ) Ceea ce Titulescu reproşează Franţei este tocmai faptul că nu grăbeşte semnarea tratatului franco-sovietic de asistenţă mutuală, ce ar fi servit drept garant României. Tratatul a fost până la urmă semnat în 1935 şi ratificat în 1936 de ambele ţări, însă a rămas literă moartă datorită ostilităţii statului-major francez. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost aplicat ? Viziunea lui N.Titulescu referitoare la securitatea Europei ar fi prins probabil viaţă.
Paginile lui André Maurois despre Titulescu m-au surprins în mod cu totul neaşteptat – şi plăcut ! L-am considerat întotdeauna pe N. Titulescu un fantezist care a dus o politică, dacă nu contrară intereselor României, cel puţin inutilă, de ostilitate faţă de puterile ce au declanşat al Doilea Război Mondial ; un idealist ce-şi imagina că o reţea de alianţe poate preveni izbucnirea de noi conflagraţii şi că Liga Naţiunilor – al cărei promotor şi preşedinte a fost în două rânduri – este capabilă să aducă pace şi stabilitate internaţională. Războiul civil spaniol, invadarea Abisiniei de către Italia ( care, sancţionată de Liga Naţiunilor, a basculat spre Germania ) şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au dovedit inutilitatea unei asemenea organizaţii internaţionale ce nu deţinea nici o putere de constrângere. Urmaşa sa, ONU, posedă o asemenea forţă coercitivă prin Consiliul de Securitate, format din marile puteri militare ale lumii şi, din acest motiv, se menţine.
Dacă Liga Naţiunilor a fost o carte perdantă, Nicolae Titulescu nu rămâne mai puţin un vizionar politic care nu a avut puterea să schimbe cursul istoriei. A. Maurois ne prezintă – aproape fără să vrea – un mare politician şi diplomat ce încerca, cu mijloacele limitate de care dispunea, să promoveze un echilibru de forţe între naţiuni şi, în acelaşi timp, să obţină maximum de avantaje pentru România. MEA CULPA !
La prima vedere, Titulescu nu pare descris în termeni flatanţi ; în realitate însă, Maurois este tulburat de personalitatea flamboaianta a politicianului român, a cărui idei şi acţiuni contraziceau uzanţele «politically correct» ale vremii. Ministru al Afacerilor Externe, Titulescu îşi instalează cabinetul şi îşi convoacă ambasadorii într-un hotel pe Coasta de Azur ! De ce o asemenea acţiune insolită ? Pentru a evita presiunile ce se exercitau asupra lui în ţară, unde politica sa externă nu era susţinută ( în 1936, regele Carol II îl va sili să se exileze ) Cu toate acestea, Titulescu continuă să îşi promoveze cu îndârjire propria sa diplomaţie totală.
În vreme ce Franţa se preocupa cu precădere de eliminarea consecinţelor crizei economice ( 1929-1933 ) ce ascuţise conflictele sociale, în timp ce politicienii occidentali acordau cu precădere atenţie problemelor interne, considerând că situaţia externă a rămas înţepenită de la sfârşitul Primului Război Mondial şi că va rămâne îngheţată în continuare ( mai ales, o Germanie dezarmată ), N. Titulescu era printre puţinii care înţelegeau că – de fapt – lucrurile sunt pe punctul să dea în clocot; de aceea, cere înarmarea României. Istoria i-a dat dreptate : peste numai doi ani, Germania intră în Renania, fără ca nimeni să i se opună. Ce a urmat, ştim cu toţii.
Persiflările lui A. Maurois la adresa lui Titulescu încetează de a mai fi zeflemele – şi denotă doar perplexitate faţă de o individualitate puternică, chiar prea puternică – dacă sunt plasate în context. Mica Înţelegere ( alianţa dintre România, Iugoslavia şi Cehoslovacia, 1921/2 ) era îndreptată împotriva revizionismului maghiar şi garantată de Franţa, care îşi întărise alianţa şi cu Polonia pentru a contracara revendicările teritoriale germane în est – o Polonie pe care Titulescu o consideră nesigură datorită apropierii de Italia lui Musolini şi de Austria agitată de idea reunificării cu Germania ! Nici recriminările politicianului român referitoare la URSS nu trebuie prost înţelese : într-o atmosferă de anti-rusism aproape identică cu cea de astăzi, Titulescu a semnat un tratat de recunoaştere a URSS cu scopul de a păstra Basarabia. Înţelegerea devine caducă când, exasperat de tergiversările puterilor occidentale, incapabile să concludă un pact oriental ce ar fi stabilizat definitiv problema frontierei estice a Germaniei, Stalin îl înlocuieşte pe Litvinov cu Molotov şi încheie propria sa alianţă militară cu Germania ( pactul Ribbentrop-Molotov ) Ceea ce Titulescu reproşează Franţei este tocmai faptul că nu grăbeşte semnarea tratatului franco-sovietic de asistenţă mutuală, ce ar fi servit drept garant României. Tratatul a fost până la urmă semnat în 1935 şi ratificat în 1936 de ambele ţări, însă a rămas literă moartă datorită ostilităţii statului-major francez. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost aplicat ? Viziunea lui N.Titulescu referitoare la securitatea Europei ar fi prins probabil viaţă.
Extras despre Nicolae Titulescu din carea lui Maurois
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu