Deutschland UE Alles!
Traian Ungureanu (pentru britanici)
Singurul cuvînt străin vine din greaca veche şi tronează pe prima pagină: hybris. Mîndria tragică a celui ce sfidează destinul. Mai aproape de noi: nechibzuinţa luminată a celui ce crede că poate cuminţi istoria prin festivaluri de facere de bine.
Pentru a duce o tragedie pînă la capăt şi pentru a o încheia ca lumea, cu scena plină de cadavre, e nevoie, mai întîi, de ceva extraordinar. De o îmbinare perfectă de ceaţă, iluzii, încredere şi orbire. E nevoie de dispariţia adevărului. Iar cel mai bine ascuns adevăr al zilelor pe care le trăim e că europenii nu vor migranţi. Umblă vorba că doar esteuropenii nu vor migranţi. Dar pe europenii din Vest i-a întrebat cineva? Şi a pus cineva întrebarea corectă: vreţi să vă schimbaţi cultura şi să trăiţi sub alte valori? Comitetele hipiote care agită pancarte în faţa gărilor seamănă cu orice altceva, dar nu cu un sondaj.
Germania şi elitele ei au pus Europa pe pilot etic automat. În consecinţă, adevărul s-a făcut mic şi tace pînă cînd va fi reabilitat de istorie. E mai bine să nu fim prin preajmă în acel moment.
Şi ce spune adevărul? Spune că refuzul omului de rînd şi ignorat de pe străzile Europei s-a născut din două motive: din frică şi din dezgust. Din frica de cei ce au arătat, şi la ei acasă şi la noi acasă, că sînt în stare de orice oroare, că se pricep să pună bombe în copii, să taie capete încet şi să omoare democratic mulţimi alese la întîmplare. Celălalt motiv e dezgustul faţă de o lume care s-a discreditat universal. O lume care nu mai iese din războaie şi din căsăpiri de frate şi soră, o lume care trece în fiecare zi ultimul prag al umanităţii şi se simte ca acasă în infern. Aşa arată lumea plină de viscere, fanatsim şi bestialitate a Orientului Mijlociu.
Germania a decis că umanismul poate seduce fanatismul. Foarte frumos. Germania a hotărît să primească refugiaţi. Foarte bine. Germania a decis să primească refugiaţi în România. Absurd. Pentru o mai bună administrare a absurdului, Germania a decis să pună la bătaie democraţia. Adică a inventat cote de refugiaţi şi a fugit cu ele în Parlamentul European pentru a le parfuma democratic prin vot. Am avut onoarea să vortez împotrivă şi degeaba. Cifrele de refugiaţi trimise de Junker şi Merkel în Parlament au ajuns, oricum, moarte la vot. Valul de migranţi curge prin fiecare spărtură şi a dat peste cap counter-ul. Prin urmare, ce ne aşteaptă? Vom vota săptămînal noi cote de refugiaţi? Sau vom vota, odată pentru totdeauna, cote nelimitate şi eterne şi om mai vedea?
Cotele nu pot rezolva criza migraţiei, aşa cum un apometru nu poate contoriza un tsunami. La Berlin, cineva ar trebui să dea o fugă pînă la bibliotecă şi să afle ce înţelegeau istoricii germani prin Volkswanderung. Şi ce se poate întîmpla cînd mulţimile se pun în mişcare în căutare de păsuni mai grase iar gazdele se ocupă de cote. În schimb, cotele vor reuşi altceva; vor rupe Europa în două. Germania a lansat ideea ”cote contra fonduri europene” şi a reuşit, în sfîrşit să întărească o frontieră: linia ce despărţea Vestul de Est. Cortina de Fier a fost ridicată dar n-a fost aruncată. Aşteaptă frumos rulată în culise. Prea multe mîini se opintesc, iar, să o aducă în scenă.
Să privim bilanţul terapeutic prezidat de Germania. Nu există criză pe care UE să n-o fi agravat sub tutelă germană. Ucraina a fost aşezată în vid, aşa cum se cuvine unei ţări mici şi fără importanţă, din clasa Andorra. Apropos, Moldova poate miza doar în lumea de apoi, cu speranţa că în pardis nu există Rusia şi Germania. Din cîte ştiu, orice discuţie cu un europarlamentar german ajunge la punctul: potoliţi-vă cu Moldova! Nu le mai daţi paşapoarte şi nu încercaţi să modificaţi frontierele UE! Asta, de la cei care au modificat într-o noapte frontierea UE şi au transformat, în aceaşi noapte, 16 milioane de RDG-işti în cetăţeni europeni. Mai departe vine capitolul Grecia. Acel rebut pe care Germania l-a prezentat ca echivalent economic al unul Prosche A La Grecque, pentru a-l declara din nou rebut la prima defecţiune. La un loc, Ucraina, Grecia şi criza migranţilor ne spun ceva grav despre viitor. Ar trebui să înţelegem că Europa nu e pe mîini sigure în formula Deutscland UE Alles.
Singura consolare e că n-am văzut tot. Aroganţa generalistă care desparte azi elitele euro-germane de norodul neîntrebat dar cu drept de vot netezeşte terenul pentru degringolada viitoare. Purtaţi în spate de dogmatismul luminat al Germaniei, toţi smintiţii Europei, de la naţionalişti la comunişti, se pregătesc de alegeri şi guvernare. Marine Le Pen îşi poate comanda toalete pentru Elysee.
Mihai Nadin (pentru nord-americani)
”Următorul val de refugiați va fi de 3-4 milioane, nu de 350.000. După aceea va fi de 10 milioane și va crește”, scrie pe blogul său omul de știință american de orgine română Mihai Nadin, profesor la University of Texas, specialist în electronica, știința anticipației, semiotică și estetică.
Disperarea este o forță motrice puternică; supraviețuirea conduce la un comportament extrem. Președintele Obama a emis un decret prezidențial axat pe știința comportamentală, iar subiectul este mai important decât decretul în sine. Trupul unui copil kurd de 3 ani – victima a conflictului dintre turci și kurzi – a fost adus la mal. Aceasta a stârnit simpatie pentru cei care fug de războiul din Siria și de conflictele din Irak, Afganistan și Libia sau de sărăcia din Africa. Compasiunea care îmbracă forme greșite este cea mai mare cruzime, spuneau anticii. Însă noi refuzăm să întelegem ce înseamnă asta. Siria și-a pierdut viitorul când jumătate din populație a fot obligată să părăsească țara. Cei mai buni din Asia, Africa și America de Sud devin viitorul SUA, în timp ce destinul țărilor lor de baștină, al propriului lor popor, este pus sub semnul întrebării.
Germania a câștigat al Treilea Război Mondial fără să traga un singur foc. ”Deține” Europa și trebuie să-și înlocuiască populația activă pentru a menține în funcțiune motorul exporturilor. Chiar și cu 800.000 de refugiați – deloc ușor de intregrat – populația sa va continua să scadă. În calitate de al doilea exportator mondial de arme, Germania este în aceeași poziție cu SUA – cel mai mare exportator de arme – cu Marea Britanie și Franța, toate interesate să mențină actualele războaie. Este ușor de explicat de ce nimeni nu vrea să facă conexiunea între războaie și imigrația masivă. Nu vrem să renunțăm la prosperitate! Să oferi sprijin celor săraci te face să te simti bine, dar gândul că acele milioane implicate în economia de razboi ar putea să obțină o felie mai mică din profit nu pare o opțiune.
Când numărul refugiaților și al imigranților va ajunge la milioane, ei îi vor înlătura pe cei care le stau în cale. Va fi prea târziu pentru a recunoaște că țările vestice au aprins în lume o flacără pe care nimeni nu o poate controla. Oare ordinul executiv legat de comportament și consecințele sale – un exemplu tipic de știință a anticipației aplicată – indică o nouă linie de acțiune bazată pe politici și pe responsabilitate? Sau nu este altceva decât un mod de a te afla în treabă, indiferent cât de semnificativ sau neimportant ar fi asta?
Răspunsul la criza imigrației nu este și mai multă imigrație
Ecuația imigrației este simplă. Pentru a deveni productiv și a participa la viața economică, un copil din lumea occidentală costă peste un milion de dolari. Costul creșterii unui copil pentru a deveni un angajat cu înaltă calificare este dublu. În schimb, pentru a permite unui imigrant să ajunga la acest statut este aproape gratuit.
Toți cei care se gândesc la moralitate și alte valori când vorbesc despre abordarea imigrației ignoră acest lucru. Pe piața dură a forței de muncă, refugiații și imigranții sunt ieftini. Germania va cheltui 3,3 miliarde de euro pentru refugiați – beneficiul va fi însă de 300%. În spatele fiecărui imigrant ilegal și al fiecărui refugiat sunt zece alții sau mai mulți care vor să aibă șansa de a trăi și de a munci in Vest. Darwinismul social spune: ia-i pe cei care îndrăznesc. Supraviețuirea celor mai puternici în cea mai pură formă.
Dezbaterile nesfârșite din SUA, și acum din Europa, despre imigrația ilegală ignoră (sau prefera să nu vorbească) un lucru fundamental: imigranții au scris pe fruntea lor cuvântul ”PROFIT”, lucru ușor de observat de către cei bogați care știu să profite. Ecuația cerere-ofertă a pieței muncii în perioada post-industrială cuantifică beneficiile exodului creierelor – ”we need your brightest” – la fel ca și disponibilitatea imigranilor de a lucra pe bani puțini acolo unde cetățenii acelor state refuză să o facă. Germania, cu miraculoasa ei economie de export, a profitat de pe urma imigranților și refugiaților mai mult decât oricare altă țară din UE. Iar profitul mare al economiei americane se datorează mai mult forței ieftine de munca oferite de imigranți decât inovației tehnologice.
Răspunsul la criza oamenilor care renunță la modul lor de viață și caută un sanctuar departe de casă nu poate fi și nu trebuie să fie mai multă imigrație și mai mulți refugiați. Acolo unde războiul – cea mai mare mașină de scos profit – este cauza imediată a acestor decizii de a fugi pentru a-ți salva viata, prioritatea ar trebuie să fie efortul concertat pentru oprirea războiului. Însă suntem prea dependenți de prosperitatea noastra pentru a renunța la războaie. Absența justiției, a dezvoltarii economice și a șanselor, educatia slabă, corupția și, da, obstinația de a te agăța de traditiile care provoaca aceste condiții, sunt, într-o anumită măsură, și oportunități. Vestul poate face ceva pentru a le aborda. Pe lânga faptul că ne punem întrebări despre rolul nostru în declanșarea acestei situații este necesar să-i întrebăm pe cei care caută azil dacă sunt gata să accepte valorile societăților în care caută cu disperare să intre. Ceea ce vedem nu este neapărat încurajator.
David Miliband (pentru britanicii globalei internationale)
THE evidence from Europe in recent weeks is that many citizens are ahead of their governments when it comes to responding to the tide of human misery coming from the Middle East. Soccer clubs in Germany are setting up training academies. Austrians have turned out at railway stations. In Iceland, more than 15,000 people joined the “Syria is calling” Facebook page, many of whom apparently offered to house a refugee.
In the United States, the Obama administration’s response has been cautious. While Turkey is hosting approximately 1.9 million refugees from Syria, Jordan has received more than 600,000, and Lebanon over one million, America has taken only just over 1,500 people during four years of the Syrian civil war.
The president first promised this month to increase the number who will be resettled to 10,000 in the fiscal year beginning in October. This was paltry.
Secretary of State John Kerry has said that the total number of refugees allowed into the country in 2017 would be increased by 30,000, to 100,000, but he didn’t specify how many of those would be Syrian. The city of Munich welcomed 25,000 refugees over one weekend.
The mismatch between need and response is all the more striking since the United States has given a home to some three million refugees since 1975. In 2013, they came from 64 different countries.
The experience of the United States Refugee Admissions Program, which is a consortium of federal agencies and nonprofit organizations, offers a number of valuable lessons. The first is that successful resettlement needs more than big-hearted citizens. It needs an effective combination of resources provided by both the public and the private spheres.
Government needs to set the legislative framework, oversee security checks and provide funding for initial housing, case management and language training. Once these needs are met, resettlement agencies in the United States work within their communities to develop volunteer programs and raise funds to augment the public provision. The success of the refugee admissions program lies in this partnership between the public and the private sectors.
Second, refugees need to be seen for their potential contribution to society. The language of “burden” is mistaken. Rather, economic self-sufficiency is the central pillar in successful refugee resettlement.
Resettlement agencies work to help refugees gain employment as soon as possible after their arrival. According to the federal Office of Refugee Resettlement’s annual report to Congress for 2013 (the most recent year for which figures are available), the rate of refugees’ self-sufficiency at 180 days was 69 percent. A recent survey by the Washington-based Migration Policy Institute found that refugees were, in fact, more likely to be employed than the American-born population.
Third, education for the children of refugees is crucial for effective integration. Many refugee children arrive with little formal education and limited to no English skills. Yet resettlement experience in the United States shows that, with proper support, refugee children are able to thrive at school in a short time.
Data from the International Rescue Committee indicates that 95 percent of refugee students graduating out of the I.R.C.’s New York City Education and Learning program earned a diploma. This is far above the city’s baseline average of about 62 percent for English-proficient students.
For many refugees, the chance for their children to get a good education means more to the parents than their own immediate prospects. It is the young who can go on to reap the full benefits of resettlement.
The final lesson is that refugees prosper most when they become citizens. Refugees need support to achieve it as soon as they become eligible. Studies show that naturalization as a United States citizen correlates with higher levels of employment and earnings.
The United Nations has called for the resettlement of 400,000 Syrian refugees over the next several years — which amounts to about 10 percent of those who have been displaced to neighboring countries like Turkey, Lebanon and Jordan. Historically, the United States has taken 50 percent of the world’s refugees who are eligible for resettlement; that is why the I.R.C. is appealing to America to take 100,000 Syrians next year.
That will require political will and the funding to back it up — both of which most of Europe has conspicuously lacked. European Union leaders meeting this week must put that right.
With more people fleeing conflict and disaster than at any time since World War II, renewed leadership is required. No country is better placed than the United States to offer it.
No one pretends that an enlarged program of resettling refugees will end the humanitarian crisis created by the civil war in Syria. That will require a new wave of political and diplomatic engagement at the source of the conflict. International aid organizations like the I.R.C. see every day the need to provide more help to the neighboring states of Syria that are under huge strain, but refugee resettlement is also a practical way of making a difference for the most vulnerable.
There are very many generous, civic-minded Americans who stand ready to welcome thousands more Syrian refugees to this country. So, too, should the United States government. That effort will not only save precious lives, but will also confirm the nation’s commitment to its moral and international responsibilities.
Cetatenii:
Traian Ungureanu (pentru britanici)
Singurul cuvînt străin vine din greaca veche şi tronează pe prima pagină: hybris. Mîndria tragică a celui ce sfidează destinul. Mai aproape de noi: nechibzuinţa luminată a celui ce crede că poate cuminţi istoria prin festivaluri de facere de bine.
Pentru a duce o tragedie pînă la capăt şi pentru a o încheia ca lumea, cu scena plină de cadavre, e nevoie, mai întîi, de ceva extraordinar. De o îmbinare perfectă de ceaţă, iluzii, încredere şi orbire. E nevoie de dispariţia adevărului. Iar cel mai bine ascuns adevăr al zilelor pe care le trăim e că europenii nu vor migranţi. Umblă vorba că doar esteuropenii nu vor migranţi. Dar pe europenii din Vest i-a întrebat cineva? Şi a pus cineva întrebarea corectă: vreţi să vă schimbaţi cultura şi să trăiţi sub alte valori? Comitetele hipiote care agită pancarte în faţa gărilor seamănă cu orice altceva, dar nu cu un sondaj.
Germania şi elitele ei au pus Europa pe pilot etic automat. În consecinţă, adevărul s-a făcut mic şi tace pînă cînd va fi reabilitat de istorie. E mai bine să nu fim prin preajmă în acel moment.
Şi ce spune adevărul? Spune că refuzul omului de rînd şi ignorat de pe străzile Europei s-a născut din două motive: din frică şi din dezgust. Din frica de cei ce au arătat, şi la ei acasă şi la noi acasă, că sînt în stare de orice oroare, că se pricep să pună bombe în copii, să taie capete încet şi să omoare democratic mulţimi alese la întîmplare. Celălalt motiv e dezgustul faţă de o lume care s-a discreditat universal. O lume care nu mai iese din războaie şi din căsăpiri de frate şi soră, o lume care trece în fiecare zi ultimul prag al umanităţii şi se simte ca acasă în infern. Aşa arată lumea plină de viscere, fanatsim şi bestialitate a Orientului Mijlociu.
Germania a decis că umanismul poate seduce fanatismul. Foarte frumos. Germania a hotărît să primească refugiaţi. Foarte bine. Germania a decis să primească refugiaţi în România. Absurd. Pentru o mai bună administrare a absurdului, Germania a decis să pună la bătaie democraţia. Adică a inventat cote de refugiaţi şi a fugit cu ele în Parlamentul European pentru a le parfuma democratic prin vot. Am avut onoarea să vortez împotrivă şi degeaba. Cifrele de refugiaţi trimise de Junker şi Merkel în Parlament au ajuns, oricum, moarte la vot. Valul de migranţi curge prin fiecare spărtură şi a dat peste cap counter-ul. Prin urmare, ce ne aşteaptă? Vom vota săptămînal noi cote de refugiaţi? Sau vom vota, odată pentru totdeauna, cote nelimitate şi eterne şi om mai vedea?
Cotele nu pot rezolva criza migraţiei, aşa cum un apometru nu poate contoriza un tsunami. La Berlin, cineva ar trebui să dea o fugă pînă la bibliotecă şi să afle ce înţelegeau istoricii germani prin Volkswanderung. Şi ce se poate întîmpla cînd mulţimile se pun în mişcare în căutare de păsuni mai grase iar gazdele se ocupă de cote. În schimb, cotele vor reuşi altceva; vor rupe Europa în două. Germania a lansat ideea ”cote contra fonduri europene” şi a reuşit, în sfîrşit să întărească o frontieră: linia ce despărţea Vestul de Est. Cortina de Fier a fost ridicată dar n-a fost aruncată. Aşteaptă frumos rulată în culise. Prea multe mîini se opintesc, iar, să o aducă în scenă.
Să privim bilanţul terapeutic prezidat de Germania. Nu există criză pe care UE să n-o fi agravat sub tutelă germană. Ucraina a fost aşezată în vid, aşa cum se cuvine unei ţări mici şi fără importanţă, din clasa Andorra. Apropos, Moldova poate miza doar în lumea de apoi, cu speranţa că în pardis nu există Rusia şi Germania. Din cîte ştiu, orice discuţie cu un europarlamentar german ajunge la punctul: potoliţi-vă cu Moldova! Nu le mai daţi paşapoarte şi nu încercaţi să modificaţi frontierele UE! Asta, de la cei care au modificat într-o noapte frontierea UE şi au transformat, în aceaşi noapte, 16 milioane de RDG-işti în cetăţeni europeni. Mai departe vine capitolul Grecia. Acel rebut pe care Germania l-a prezentat ca echivalent economic al unul Prosche A La Grecque, pentru a-l declara din nou rebut la prima defecţiune. La un loc, Ucraina, Grecia şi criza migranţilor ne spun ceva grav despre viitor. Ar trebui să înţelegem că Europa nu e pe mîini sigure în formula Deutscland UE Alles.
Singura consolare e că n-am văzut tot. Aroganţa generalistă care desparte azi elitele euro-germane de norodul neîntrebat dar cu drept de vot netezeşte terenul pentru degringolada viitoare. Purtaţi în spate de dogmatismul luminat al Germaniei, toţi smintiţii Europei, de la naţionalişti la comunişti, se pregătesc de alegeri şi guvernare. Marine Le Pen îşi poate comanda toalete pentru Elysee.
Mihai Nadin (pentru nord-americani)
”Următorul val de refugiați va fi de 3-4 milioane, nu de 350.000. După aceea va fi de 10 milioane și va crește”, scrie pe blogul său omul de știință american de orgine română Mihai Nadin, profesor la University of Texas, specialist în electronica, știința anticipației, semiotică și estetică.
Disperarea este o forță motrice puternică; supraviețuirea conduce la un comportament extrem. Președintele Obama a emis un decret prezidențial axat pe știința comportamentală, iar subiectul este mai important decât decretul în sine. Trupul unui copil kurd de 3 ani – victima a conflictului dintre turci și kurzi – a fost adus la mal. Aceasta a stârnit simpatie pentru cei care fug de războiul din Siria și de conflictele din Irak, Afganistan și Libia sau de sărăcia din Africa. Compasiunea care îmbracă forme greșite este cea mai mare cruzime, spuneau anticii. Însă noi refuzăm să întelegem ce înseamnă asta. Siria și-a pierdut viitorul când jumătate din populație a fot obligată să părăsească țara. Cei mai buni din Asia, Africa și America de Sud devin viitorul SUA, în timp ce destinul țărilor lor de baștină, al propriului lor popor, este pus sub semnul întrebării.
Germania a câștigat al Treilea Război Mondial fără să traga un singur foc. ”Deține” Europa și trebuie să-și înlocuiască populația activă pentru a menține în funcțiune motorul exporturilor. Chiar și cu 800.000 de refugiați – deloc ușor de intregrat – populația sa va continua să scadă. În calitate de al doilea exportator mondial de arme, Germania este în aceeași poziție cu SUA – cel mai mare exportator de arme – cu Marea Britanie și Franța, toate interesate să mențină actualele războaie. Este ușor de explicat de ce nimeni nu vrea să facă conexiunea între războaie și imigrația masivă. Nu vrem să renunțăm la prosperitate! Să oferi sprijin celor săraci te face să te simti bine, dar gândul că acele milioane implicate în economia de razboi ar putea să obțină o felie mai mică din profit nu pare o opțiune.
Când numărul refugiaților și al imigranților va ajunge la milioane, ei îi vor înlătura pe cei care le stau în cale. Va fi prea târziu pentru a recunoaște că țările vestice au aprins în lume o flacără pe care nimeni nu o poate controla. Oare ordinul executiv legat de comportament și consecințele sale – un exemplu tipic de știință a anticipației aplicată – indică o nouă linie de acțiune bazată pe politici și pe responsabilitate? Sau nu este altceva decât un mod de a te afla în treabă, indiferent cât de semnificativ sau neimportant ar fi asta?
Răspunsul la criza imigrației nu este și mai multă imigrație
Ecuația imigrației este simplă. Pentru a deveni productiv și a participa la viața economică, un copil din lumea occidentală costă peste un milion de dolari. Costul creșterii unui copil pentru a deveni un angajat cu înaltă calificare este dublu. În schimb, pentru a permite unui imigrant să ajunga la acest statut este aproape gratuit.
Toți cei care se gândesc la moralitate și alte valori când vorbesc despre abordarea imigrației ignoră acest lucru. Pe piața dură a forței de muncă, refugiații și imigranții sunt ieftini. Germania va cheltui 3,3 miliarde de euro pentru refugiați – beneficiul va fi însă de 300%. În spatele fiecărui imigrant ilegal și al fiecărui refugiat sunt zece alții sau mai mulți care vor să aibă șansa de a trăi și de a munci in Vest. Darwinismul social spune: ia-i pe cei care îndrăznesc. Supraviețuirea celor mai puternici în cea mai pură formă.
Dezbaterile nesfârșite din SUA, și acum din Europa, despre imigrația ilegală ignoră (sau prefera să nu vorbească) un lucru fundamental: imigranții au scris pe fruntea lor cuvântul ”PROFIT”, lucru ușor de observat de către cei bogați care știu să profite. Ecuația cerere-ofertă a pieței muncii în perioada post-industrială cuantifică beneficiile exodului creierelor – ”we need your brightest” – la fel ca și disponibilitatea imigranilor de a lucra pe bani puțini acolo unde cetățenii acelor state refuză să o facă. Germania, cu miraculoasa ei economie de export, a profitat de pe urma imigranților și refugiaților mai mult decât oricare altă țară din UE. Iar profitul mare al economiei americane se datorează mai mult forței ieftine de munca oferite de imigranți decât inovației tehnologice.
Răspunsul la criza oamenilor care renunță la modul lor de viață și caută un sanctuar departe de casă nu poate fi și nu trebuie să fie mai multă imigrație și mai mulți refugiați. Acolo unde războiul – cea mai mare mașină de scos profit – este cauza imediată a acestor decizii de a fugi pentru a-ți salva viata, prioritatea ar trebuie să fie efortul concertat pentru oprirea războiului. Însă suntem prea dependenți de prosperitatea noastra pentru a renunța la războaie. Absența justiției, a dezvoltarii economice și a șanselor, educatia slabă, corupția și, da, obstinația de a te agăța de traditiile care provoaca aceste condiții, sunt, într-o anumită măsură, și oportunități. Vestul poate face ceva pentru a le aborda. Pe lânga faptul că ne punem întrebări despre rolul nostru în declanșarea acestei situații este necesar să-i întrebăm pe cei care caută azil dacă sunt gata să accepte valorile societăților în care caută cu disperare să intre. Ceea ce vedem nu este neapărat încurajator.
David Miliband (pentru britanicii globalei internationale)
THE evidence from Europe in recent weeks is that many citizens are ahead of their governments when it comes to responding to the tide of human misery coming from the Middle East. Soccer clubs in Germany are setting up training academies. Austrians have turned out at railway stations. In Iceland, more than 15,000 people joined the “Syria is calling” Facebook page, many of whom apparently offered to house a refugee.
In the United States, the Obama administration’s response has been cautious. While Turkey is hosting approximately 1.9 million refugees from Syria, Jordan has received more than 600,000, and Lebanon over one million, America has taken only just over 1,500 people during four years of the Syrian civil war.
The president first promised this month to increase the number who will be resettled to 10,000 in the fiscal year beginning in October. This was paltry.
Secretary of State John Kerry has said that the total number of refugees allowed into the country in 2017 would be increased by 30,000, to 100,000, but he didn’t specify how many of those would be Syrian. The city of Munich welcomed 25,000 refugees over one weekend.
The mismatch between need and response is all the more striking since the United States has given a home to some three million refugees since 1975. In 2013, they came from 64 different countries.
The experience of the United States Refugee Admissions Program, which is a consortium of federal agencies and nonprofit organizations, offers a number of valuable lessons. The first is that successful resettlement needs more than big-hearted citizens. It needs an effective combination of resources provided by both the public and the private spheres.
Government needs to set the legislative framework, oversee security checks and provide funding for initial housing, case management and language training. Once these needs are met, resettlement agencies in the United States work within their communities to develop volunteer programs and raise funds to augment the public provision. The success of the refugee admissions program lies in this partnership between the public and the private sectors.
Second, refugees need to be seen for their potential contribution to society. The language of “burden” is mistaken. Rather, economic self-sufficiency is the central pillar in successful refugee resettlement.
Resettlement agencies work to help refugees gain employment as soon as possible after their arrival. According to the federal Office of Refugee Resettlement’s annual report to Congress for 2013 (the most recent year for which figures are available), the rate of refugees’ self-sufficiency at 180 days was 69 percent. A recent survey by the Washington-based Migration Policy Institute found that refugees were, in fact, more likely to be employed than the American-born population.
Third, education for the children of refugees is crucial for effective integration. Many refugee children arrive with little formal education and limited to no English skills. Yet resettlement experience in the United States shows that, with proper support, refugee children are able to thrive at school in a short time.
Data from the International Rescue Committee indicates that 95 percent of refugee students graduating out of the I.R.C.’s New York City Education and Learning program earned a diploma. This is far above the city’s baseline average of about 62 percent for English-proficient students.
For many refugees, the chance for their children to get a good education means more to the parents than their own immediate prospects. It is the young who can go on to reap the full benefits of resettlement.
The final lesson is that refugees prosper most when they become citizens. Refugees need support to achieve it as soon as they become eligible. Studies show that naturalization as a United States citizen correlates with higher levels of employment and earnings.
The United Nations has called for the resettlement of 400,000 Syrian refugees over the next several years — which amounts to about 10 percent of those who have been displaced to neighboring countries like Turkey, Lebanon and Jordan. Historically, the United States has taken 50 percent of the world’s refugees who are eligible for resettlement; that is why the I.R.C. is appealing to America to take 100,000 Syrians next year.
That will require political will and the funding to back it up — both of which most of Europe has conspicuously lacked. European Union leaders meeting this week must put that right.
With more people fleeing conflict and disaster than at any time since World War II, renewed leadership is required. No country is better placed than the United States to offer it.
No one pretends that an enlarged program of resettling refugees will end the humanitarian crisis created by the civil war in Syria. That will require a new wave of political and diplomatic engagement at the source of the conflict. International aid organizations like the I.R.C. see every day the need to provide more help to the neighboring states of Syria that are under huge strain, but refugee resettlement is also a practical way of making a difference for the most vulnerable.
There are very many generous, civic-minded Americans who stand ready to welcome thousands more Syrian refugees to this country. So, too, should the United States government. That effort will not only save precious lives, but will also confirm the nation’s commitment to its moral and international responsibilities.
Cetatenii:
Reader New York September 22, 2015
I was a toddler when my parents immigrated here from Vietnam as refugees. We lived in a Vietnamese immigrant community and I witnessed first hand the difficulties of learning a new language and working at below or near poverty wages for many of them. Fast forward many years later, the children of these immigrants I grew up with now speak fluent English, graduated college and went on to become contributing members of society in such fields as engineering, medicine, law, education, etc.
But more importantly, many of us assimilated and adopted the US culture and its diverse people. We respected and admired the opportunities and tolerance the US offered and embraced it.
It would be easy to expect the next wave of immigrants to do the same but we ought not to forget or discount the fact that many past US immigrants came from a somewhat similar way of life or thinking. As Vietnamese, we were either Buddhists, Catholics or non religious and as a whole, believed in many of the same principles as the US such as women's rights and separation of church and state.
When I see women donning burqas on the subway or hear about men having multiple wives back in the Middle East, I wonder how a culture that appears so vastly different from ours will assimilate culturally.
Roger Hicks London, UK September 22, 2015
David Miliband is a committed globalist and post-racial multiculturalist, who rejects the idea of national identity having anything whatsoever to do race or ethnic origins.
He thinks that you can make huge changes to a populations ethnic composition (through mass immigration) without fundamental changing the nature and identify of that population, but he is wrong.
In overreaction to the Nazis having exploited the natural ethnic basis of national identity for their own evil ends (thereby creating artificial racial divisions where there was no basis for them, i.e. between themselves and other European peoples, including European Jews), the West embraced an ideology which is the exact but equally extreme and insane opposite of Nazi racial ideology: an ideology of white racial self-denial and self-contempt, which denies the importance, if not the very existence of race.
Only, race IS real and important. Not in the way that racial supremacists believe it is, but because central to any deep and meaningful sense of both personal and group identity, which the state, for power-political reasons, does not want its citizens to have.
Post-racial multicultural ideology also serves the state’s age-old strategy of “divide and rule”, dividing society into a supposedly morally superior, now "colour-blind", elite and the morally inferior, naturally (human nature being what it is) less colour-blind, masses, who must submit to their "moral superiors'" authority and power.
Sam S. Washington, DC September 22, 2015
Yes, just ask the residents of Minneapolis how successful the refugee relocation program has been with the large Somali population that has been resettled there. Segregated poverty, local tax burden and breeding ground for dometic terrorism. Sure, bring us your masses and all the third world problems that come along with it. Let's continue to dilute our economy and homeland security by promising a false notion of the American Dream which turns into anger and hostility towards the American people.
Emile New York September 22, 2015
The New York Times runs columns by very distinguished people on how the West has a moral obligation to accept thousands of Muslim refugees, or on the economic benefits that would accrue by their acceptance, or on how smoothly refugees from ravaged parts of the Muslim world, even in large numbers, could be settled in this or that Western country.
Yet the paper eschews all discussion about what we Westerners actually most fear--namely, whether or not our Western way of life"--our open society--is threatened by the arrival of thousands of Muslim immigrants, some of whom do not share our Western ideals of secularism, equal rights for women and homosexuals, free speech, openness and tolerance.
The question is not whether or not most Muslim refugees are motivated, talented and ready to work. Most undoubtedly are. The question is whether most of them would eagerly embrace our free way of life. Would they tolerate vicious satire of their religion? How about equal rights for women and homosexuals? What about uncensored movies and public art? Or would they eventually try to drag their religious convictions into the public sphere?
It's common sense, not prejudice, to inquire about how tolerant of our values any incoming refugees are going to be.
whome NYC September 22, 2015
Listen David, the US already has a 'migrant, economic refugee' problem. There are currently millions of individuals from Mexico and Central America that have crossed our borders taking advantage of our health care, economic, and educational opportunities.
Currently, the US has a high unemployment rate among its youth, and high childhood poverty. What we don't need are two things: a large influx of young men in their twenties with limited skills, no English, no education, and a lecture in the NYT from a former English Labor Party politico on how our sitngy government is shirking our responsibilities when compared to the lofty response of the Eurozone countries.
It seems to me that your real motive is to once again ask the Americans to come to Europe's aid, because you have a problem, caused by Ms. Merkel who threw out the refugee/migrant ( which is it?) welcome mat, that you can't solve.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu