PAPA
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări populare
-
Republican presidential front-runner Donald Trump visited the editorial board of The Washington Post on Mar. 21. Here is audio of the ful...
-
Autor: D.I.A.. Toti oamenii de casa ai lui Adrian Nastase s-au adunat sa sarbatoreasca botezul fiicei multimiliardarului Adrian Petrache Pen...
-
La batranete neimplinita pe masura aspiratiilor incercam cumva sa recuperam timpul nefructificat? Punem pe piata ideilor teorii foarte specu...
-
Zbor deasupra unui cuib de cuci”. Atentate, vizite şi simboluri criptice de Ion Maldarescu Inceput de an împroşcat cu sânge. ...
-
În timpul documentării serialului „Prin cenuşa industriei", dedicat distrugerii unor fabrici de renume ale României comuniste, am au...
-
Victor a avut amabilitatea de a ne trimite spre publicare urmatorul text: Ani de zile m-am tot întrebat care este în folclorul nostru locul ...
-
Dmitry Orlov este un rus care traieste de cateva zeci de ani in SUA. Mai nou, el scrie despre experienta sa americana, mai ales din perspec...
-
Stereotipurile negative despre romani nu au aparut o data cu mass-media de sfarsit de secol XX. Sunt mult mai vechi. Un prim caz este cel al...
-
Data fiind istoria plina de "semnalizez la stanga si o iau la dreapta" a romanilor de la formarea statului te poti intreba care va... -
Penitenciarul din Aiud. O sală mai degrabă austeră. O masă lungă, cîteva scaune şi fotolii. Este introdus Nicu Ceauşescu. Pare nesigur. I s-...
2 comentarii:
Ultima victorie a Papei
Octavian Paler
Ce e pietatea? Nimic daca e numai pietate. Dar ipocrizia sfirseste uneori prin a fi de buna-credinta.
Daca mai era nevoie de o dovada ca Ioan Paul al II-lea a fost o taina a Providentei, funeraliile sale ne-au oferit-o. Cateva zile, am crezut ca traiesc pe alta lume. Aproape am uitat ca lumea in care ne gasim e profund triviala si ca vechile valori nu mai impresioneaza azi pe nimeni. Ma uitam la televizor si aveam impresia ca visez. Nici urma de „Ciao Darwin“, de „Vacanta Mare“ sau de alte imbecilitati similare. In locul lor, platitudini cucernice rostite cu o ipocrizie atat de sincera incat devenea contagioasa. Toate obsesiile mele legate de neo-barbaria contemporana erau, brusc, intimidate. Si in deruta. Gresisem, oare? O enigmatica transa pioasa transfigurase, parca, totul.
Apoi, a venit mobilizarea sefilor de stat si de guvern. Una fara precedent! Cu exceptia lui Putin si a capilor Chinei, toti actorii principali ai istoriei actuale au tinut sa ia parte la marele spectacol al funeraliilor. Si-au lasat deoparte aranjamentele trecatoare pentru a se pleca smeriti in fata celor vesnice. Vreme de doua ore si jumatate, n-a mai existat „axa raului“. Nici „imperiul“ care vrea s-o nimiceasca. O pace, evlavioasa, tulburata doar de rugaciuni, staruia in Piata San Pietro, sub cupola conceputa de Michelangelo si alaturi de cvadrupla colonada a lui Bernini. Mai-marii lumii pareau sa accepte ca exista si o altfel de glorie decat cea ravnita de ei; ca un om a carui forta a stat doar in credinta, si n-a lasat nici un bun material in urma sa, se dovedea mai important decat ei, desi, cand traia, isi mai puteau permite sa-l ignore. Mort, insa, ii obligase pe toti sa ia drumul Romei.
Daca vrem sa socotim un miracol aceasta ultima performanta a Papei, nu gresim. A fost, intr-adevar, un miracol. Dar imi mai amintesc o data de discul lui Newton, care are toate culorile din spectrul curcubeului, cand se afla in repaos, dar, cand e invartit, devine alb. Si cum e corect sa spui? Discul acesta e colorat sau alb? Daca spui ca e colorat, nu minti, intrucat el este colorat cand se opreste. Dar nu minti nici cand spui ca el e alb, deoarece, de cate ori e invartit, devine alb. Acest exemplu imi da curaj sa spun ca, pe reversul miracolului, putem vorbi de o imensa ipocrizie. Mai mult, de o confirmare a paradoxului potrivit caruia ipocrizia sfarseste uneori prin a fi de buna-credinta.
Nu ma hazardez, fireste, sa-l suspectez pe presedintele american, Bush, ca are probleme metafizice. Cu atat mai putin, nu-mi permit banuiala ca-l va fi incercat, la funeraliile Papei, vreun frison mistic. Probabil, isi va fi zis si el, asemenea lui Bill Clinton (care si-a recunoscut sincer uluirea), ca n-a mai vazut asa ceva. Dar imi place sa presupun ca, in orele petrecute in Piata San Pietro, printre rugaciuni si referiri la cele sfinte, a uitat de razboiul din Irak, de petrol si, chiar, de necazurile pe care i le-a produs Papa cu exhortatiile lui impotriva razboiului. Evident, nu merg pana la a-mi imagina ca Bush s-a simtit vreo clipa, la funeraliile lui Ioan Paul al II-lea, ca Henric al IV-lea la Canossa. Si nici ca acum ii pasa mai mult de parerile celui pe care l-a numit „un trimis al lui Dumnezeu“. Ma opresc la gandul ca in politica nu faci doar ce-ti place. Ipocrizia intra in protocol.
Blair a avut, se pare, o misiune mai usoara. L-am vazut hlizindu-se, de parca s-ar fi aflat la nunta lui Charles. Nu parea deloc stanjenit de indatorirea de a se distanta, cateva ore, de preocuparile lumesti. In schimb, Chirac si Schröder si-au compus o mina adecvata. Ai fi jurat, vazandu-i, ca n-au nici o vina pentru absenta valorilor crestine dintre valorile recunoscute de Constitutia europeana.
N-as vrea sa-l neglijez pe presedintele nostru, d-l Basescu, desi l-am zarit doar intr-o secventa fugara. Dar nu-mi trece prin minte decat o intrebare. Se va fi simtit, oare, vreo clipa, jenat? Fiindca, oricat de relativa ar fi sinceritatea politicienilor, nu-mi inchipui ca, omagiindu-l pe Papa, nu s-au gandit si la latura fatarnica a acestor omagii. Ma refer, in ce-l priveste pe d-l Basescu, la teoria despre „strategia preventiva“.
Oricum, daca fac abstractie de multimea care a umplut vinerea trecuta Piata San Pietro (care ne-a aratat ca, pentru unii, inca exista lucruri sfinte) si ma gandesc numai la mai-marii lumii stransi acolo, ma simt ispitit sa consider funeraliile Papei o ultima victorie a lui Ioan Paul al II-lea. De undeva din Ceruri, Karol Wojtyla va fi privit surazand aceasta victorie. Prin moartea sa, a obligat toata protipendada mondiala a politicii la o cucernicie ipocrita, ceea ce intr-un timp depravat de pragmatism ca al nostru e, intr-adevar, un miracol.
Moartea ca spectacol
Octavian Paler
Ganduri din timpul agoniei Papei
O data cu moartea lui Ioan Paul al II-lea se incheie mai mult decat un pontificat. Se incheie – poate fara sa ne dam seama – o epoca. Si gresesc, oare, spunand ca secolul XX se sfarseste, cu adevarat, abia acum? Imi place sa cred ca secolul XX n-a excelat doar prin regresul interior care a insotit progresul tehnic. A fost si secolul in care polonezul Karol Wojtyla a devenit Papa.
De mult n-am mai auzit atatea platitudini cucernice cate aud acum la televizor. Probabil, de atat mai suntem in stare, intr-o vreme care l-ar vrea si pe Dumnezeu pipait de experti pentru a ne convinge ca exista. Ma tem ca lectia acestui mare Papa e omagiata fara a fi si inteleasa.
Se stia de vineri seara ca nu mai era nici o speranta ca Papa sa-si revina. Ca nici rugaciunile nu mai puteau ajuta la nimic. Poate ca o tacere cuviincioasa ar fi fost o forma mai potrivita de respect. Dar, in „satul planetar“ de azi, un papa, mai ales unul de talia actualului papa, nu poate muri discret. Sunt prea multe televiziuni care vor sa-i transforme moartea in spectacol. Probabil, daca li s-ar fi permis, nu s-ar fi dat inapoi sa intre in apartamentul Papei pentru a-i transmite moartea in direct. Oricum, indiscretia mondiala de care are parte, in ultimele sale clipe, e un ultim tribut platit de acest mare polonez. Nici moartea nu-i mai apartine. Nu e un mister privat. Sau o impacare personala cu toate cele trecatoare. Ioan Paul al II-lea trebuie sa se lupte cu moartea in public. Si in baza unui protocol strict.
Nu toti papii au fost niste sfinti. Alexandru Borgia obisnuia sa dea foc in fiecare seara unui ghemotoc de calti pentru a-si aminti cum se duce viata. Dar, dupa ce punea sa fie maturat scrumul, avea grija ca, pana ce trecea, viata sa fie cat mai placuta. S-a inconjurat de un stol de amante, care i-au dat fii si fiice, de care s-a ingrijit apoi cu afectiune. Poate, chiar cu prea multa afectiune, zic unii, in cazul Lucreziei Borgia, imortalizata de penelul lui Pinturicchio. Iuliu al II-lea, cel care i-a comandat lui Michelangelo picturile din Capela Sixtina, a fost un papa razboinic. Cu platosa, si cu spada in mana, si-a condus trupa de cavaleristi impotriva cetatilor care nu se supuneau Sfantului Scaun. In schimb, nimeni nu ezita, vad, sa-l considere pe Ioan Paul al II-lea un sfant, fara a fi canonizat ca atare. Un sfant care a dovedit ca sfintenia nu exclude dragostea de viata. Si daca e adevarat ca despre viata unui om nu se poate vorbi decat la sfarsitul ei, ar mai fi de zis ceva. „Carol cel Mare“, cum il numeste un biograf pe Karol Wojtyla, ne-a obligat pe cei care avem dubii sa ne indoim de propriile noastre indoieli.
Candva, Stalin intreba ironic: „Cate divizii are papa?“ El nu banuia ca, mai tarziu, ironia lui se va dovedi stupida si ridicola. Ioan Paul al II-lea n-a avut nici o divizie. N-a dispus decat de decorativa garda elvetiana, imbracata in costumele desenate de Rafael. Si totusi, acest Papa, coplesit si de boli pe deasupra, a facut istorie! Fara nici o divizie, a reusit sa cucereasca miliarde de inimi.
Aud mereu spunandu-se, in „tele-priveghiul“ din aceste zile, ca Papa a fost un adversar si al nazismului – pe care l-a vazut la lucru in Polonia ocupata - si al comunismului, la prabusirea caruia a contribuit decisiv. Dar nimeni nu-si aminteste ca acest Papa a detestat si liberalismul salbatec. Si degradarea care a luat forme obscene in societatea de consum. Papa a inteles ca lumea in care traim azi, o lume care a dat banului rolul avut de politie in regimurile totalitare, nu e mai umana. De ce nu se sufla o vorba despre asta? Pentru ca, de fapt, va continua ceea ce Papa a incercat sa schimbe?
N-am auzit spunandu-se nici ca Ioan Paul al II-lea s-a pronuntat ferm si insistent impotriva razboiului din Irak, incercand sa-l impiedice pe Bush sa ordone invazia. Probabil, insa, Bush se va fi gandit, asemenea lui Stalin, fara sa aiba si cinismul de a o spune, ca, intrucat n-are nici o divizie, Papa trebuie sa-si vada de rugaciunile lui.
Ca fiecarui nou papa, i s-a spus si lui Karol Wojtyla, cand a fost ales, formula rituala: Sic transit gloria mundi! („Asa trece gloria lumii“), pentru a fi avertizat ca gloria e trecatoare. Avertismentul nu s-a confirmat. Dar cum va arata lumea dupa cel ce l-a contrazis? •
Trimiteți un comentariu