România şi China de Andrei Marga

Primirea de către ministrul Andrei Marga a ambasadorului Republicii Populare Chineze în România, Huo Yuzhen, originally uploaded by MAERomania.

În mai 2012, când am pledat în Parlament pentru fructificarea calităţii de parte a Uniunii Europene şi de membru al NATO şi, totodată, pentru relansarea cooperărilor României cu China, Rusia şi Turcia, eramdupă multiple experienţe în marea ţară de la Răsărit. Am vizitat-o ca ministru al educaţiei naţionale, în 1998, pentru ca, în continuare, să mă aflu de multe ori în China, la Beijing, Shanghai, Hangzhou, Suzhou, Nanjing sau la Taipei şi Hong Kong. Conlucrasem cu Universitatea de Ştiinţă şi Tehnologie, organizată prin acţiunea guvernelor chinez şi german, în vechea capitală a ţării. Institutul Confucius, înfiinţat la Cluj-Napoca (2009), a devenit repede remarcat (cu peste 1200 de cursanţi), ceea ce a atras premierea universităţii clujene într-o ceremonie de la Opera din Beijing (2011). Experţi ce efectuează cunoscutul Shanghai Ranking, din universitatea Jiao Tong, ne-au fost oaspeţi. Port şi astăzi (din 2011) titlul de Consultant Principal (Senior Adviser) al Fundaţiei Hanban din Beijing, ce coordonează prezenţa culturii chineze pe glob.

Toate aceste experienţe, ca şi lecturile din filosofia clasică chineză şi în analizele consacrate Chinei contemporane, cu deosebire în SUA, Franţa şi Anglia, mi-au întărit convingerea utilităţii excepţionale a interacţiunii cu China pentru români. Într-un şir de articole (vezi „China înascensiune”, Presa Universitară Clujeană, 2011, editor Ana Pantea) am adus argumente. Sunt de părere că această interacţiune nu trebuie să fie de circumstanţă, ci una la fel de profundă ca şi mutaţiile pe scena lumii la care asistăm (aşa cum am arătat din nou în Andrei Marga, „Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013). Căci China nu este doar primul producător al lumii (revenind la o poziţie pe care a deţinut-o în secolul al XVIII-lea), nu este numai cel mai puternic creditor de astăzi, ţara cu cea mai mare populaţie, cu cea mai vorbită limbă din lume şi cu cea mai rapidă dezvoltare din istoria cunoscută a umanităţii, ci şi ţara unui nivel înalt al cercetării, tehnologiei, educaţiei şi moralităţii, care reuşeşte să administreze peste 1,3 miliarde de oameni în condiţii de dezvoltare şi să propună lumii o viziune proprie asupra evenimentelor. Pentru cei care urmăresc tărâmul cugetării, este clar că, odată cu recuperarea operei lui Confucius şi sinteza acesteia cu datele acumulate între timp, China afirmă una dintre cele mai inspirate filosofii orientate spre fondarea etică a politicii şi evaluarea acţiunilor prin consecinţe, pe care le datorăm astăzi, în Europa, evoluţiei gândirii de la Kant, trecând prin Dewey, la Habermas.

Am amintit aceste fapte deoarece la noi mulţi se pronunţă dezinvolt asupra Chinei, fără a o cunoaşte efectiv sau mânuind locuri comune. Când abundă vorbe gratuite sau clişee perimate, este igienic să-ţi legitimezi intervenţia. Cum să o faci altfel decât examinând ceea ce ai putut face? În orice caz, mai cu seamă după prezentarea de către prim-ministrul Li Keqiang a ofertei impresionante a Chinei către România şi răspunsul autorităţilor române actuale, s-au conturat două opinii extreme.

Unii cred că disponibilitatea Chinei de a credita, cu dobânzi joase, iniţiative economice, de a investi în infrastructura României, în construcţii energetice, în transportul feroviar şi de a importa produse româneşti ar crea alternativa la exigentele cooperări din Uniunea Europeană. Titrări cu aer pretenţios se grăbesc să anunţe o cotitură în opţiunile externe ale României, unii aplaudând-o, alţii aşteptând ocazia de a lovi. Toţi aceştia nu iau în seamă câteva fapte de importanţă crucială. Bunăoară, China însăşi este interesată acum, chiar în jocul politic global, de o Europă unită şi capabilă să fie actor puternic pe scena internaţională. Pe de altă parte, România îşi poate pune cel mai bine în valoare potenţialul, în beneficiul cetăţenilor săi acţionând ca ţară europeană ce se dovedeşte în stare să fructifice cooperări diversificate. Peste toate, ar fi rău dacă locul unei diplomaţii pricepute, orientată spre rezultate benefice, ar fi luat din nou de un oportunism superficial.

Alţii, la extrema opusă, reiau vechi formule propagandistice şi stigmatizează haiduceşte culoarea roşie îmbrăţişată de chinezi. Aceştia ignoră păgubos faptul că sub multe aspecte China este mai descentralizată decât România, că dezbaterea asupra alternativelor de dezvoltare este mai profundă în sânul ei, că sinceritatea în recunoaşterea neajunsurilor este la ea acasă, că tropismul învăţării din ceea ce fac alţii şi deschiderea spre istoria contemporană sunt mult mai tari. În România actuală, tot felul de nechemaţi se autoflatează în judecarea altora, după cum numeroşi neisprăviţi caută să-i discrediteze pe cei care au dovedit că ştiu face ceva, toţi la un loc alcătuind un cor gălăgios ce nu duce decât la confuzia valorilor şi, în cele din urmă, la crizele şi degradarea de astăzi. Oricum, această optică ignoră împrejurarea că în China funcţionează o economie de piaţă, desigur de un fel aparte (cu statul ca actor principal), asigurată de o populaţie foarte motivată, într-un cadru trecut prin „revizia culturală” impusă de epocă şi manifest deschis spre idei noi. Peste toate, nu este deloc sănătos pentru ţara noastră că suficienţa unor şefi, ce combină caducitatea prestaţiei cu egoismul primar al proiectelor lor, face ca, în loc să înainteze spre considerarea lucidă a prezentului, evaluările publice rămân mai degrabă prizoniere trecutului.

Dincoace de toate, China a prezentat la Bucureşti o ofertă bine calculată şi încurajatoare. Ce are de făcut România? Nu este nicidecum înţelept să se facă alegeri exclusive – de genul „sau Europa sau China” – căci nu se pun nicidecum astfel de alternative. În orice caz, China a arătat că nu priveşte astfel lucrurile. Problema cheie este aceea de a folosi neîntârziat oportunităţile deschise de oferta venită din partea unei ţări care face astăzi, cu siguranţă, istorie universală.

Să recunoaştem: trecutul recent nu este deloc inspirator. Banii chinezi au fost şi în spatele venirii firmei Nokia la Jucu (Cluj), chinezii au câştigat proiecte de construcţii (de pildă, centura Capitalei), au fost la Dej, în numeroase alte locuri. De mulţi ani se discută Rovinari, trecerea pe energie eoliană, parcul tehnologic şi altele. Tot felul de universitari fără lecturi şi decidenţi fără viziune au făcut călătorii în China, din care nu s-a ales decât turismul. Mai nou, aproape jumătate din comunitatea chineză din România a plecat în alte ţări. Acum trebuie curmată această situaţie, aşezând, în sfârşit, cooperările pe baze generatoare de încredere. Căci degeaba vor fi credite chineze, dacă proiectele sunt rare şi meschine. Degeaba va fi oferta de investiţii chineze, dacă nu se dă drumul fără întârziere concesionărilor şi, înainte de orice, dacă nu se prezintă proiecte elaborate, de către persoane efectiv pricepute. Degeaba vor fi investiţii dacă nu se permite venirea pe scară mare a specialiştilor (inclusiv maiştri şi muncitori) chinezi. Degeaba vor fi toate acestea dacă se rămâne la autoflatare, la decidenţi nepricepuţi şi la lipsa de eficacitate a enormei şi coruptei birocraţii carpatice.

Altfel, se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat şi cu oferta Uniunii Europene: în loc să folosească miliardele de euro puse generos la dispoziţie de Uniunea Europeană pentru propria dezvoltare, România (la nivelul celor care au decis) a coborât totul în improvizaţie, diletantism şi fraudă, irosind una dintre oportunităţile istorice rare şi despărţindu-se vizibil, ca nivel al dezvoltării, de aproape toate ţările cu evoluţie analogă. În mod evident, României nu i-au lipsit până acum banii, ci organizarea propice, programele chibzuite şi responsabilii în stare să facă ceva, cu banii alocaţi, în beneficiul propriilor cetăţeni. Ocazia, dar şi problema mare a României, este de a face acum altceva, altfel şi cu decidenţi integri şi capabili.